Dark Shadows (2012)

Intre 1966 si 1971, o soap-opera produsa de studiourile ABC, avand ca subiect o poveste gotica supranaturala cu vampiri, fantome si calatorii in timp, incanta milioane de spectatori in cele 1225 episoade prezentate. Nu e de mirare ca atat Tim Burton, cat si Johnny Depp, pasionati de povesti fantastice, si-au unit eforturile pentru a transforma serialul intr-un film de succes. Cu ajutorul scenaristului  Seth Grahame-Smith, ideea parea sa se transforme intr-o reusita, insa amestecul de groaza, comedie si satira esueaza in aproape toate aspectele sale.

Primele cadre ale peliculei ne introduc in atmosfera anilor 1700 unde facem cunostinta cu Barnabas si istoria familiei sale zugravita printr-o multime de detalii provocatoare si promitatoare cu privire la actiunile care vor urma. Urmeaza un fel de poveste romantica gotica in care Barnabas (Johnny Depp),  devenit intre timp mostenitorul unei averi fabuloase in Maine, nesocoteste dragostea capricioasa a unei servitoare, Angelique (Eva Green) nimeni alta decat o inzestrata vrajitoare, alegand-o ca tovarasa de viata pe Josiette (Bella Heathcote). Fermecata de Angelique, Josiette se arunca de pe o stanca sub privirile logodnicului sau care se decide sa o urmeze in moarte. Insa lui Barnabas moartea ii este inaccesibila, transformat in vampir de amanta geloasa este prins de sateni si inchis intr-un cosciug timp de 200 de ani.

Revenind in prezent ne este prezentata tanara Victoria Winters (tot Bella Heathcote) si calatoria pe care o face catre Collinsport pentru a ocupa un post de bona. Reincarnarea iubirii pierdute a eroului nostru nimereste in sanul urmasilor lui Barnabas reprezentati de: Elizabeth Collins Stoddard (Michelle Pfeiffer) matriarha familiei si fiica sa – adolescenta rebela Carolyn(Chloe Grace Moretz), fratele deprimat al lui Elizabeth – Roger Collins (Jonny Lee Miller) si fiul acestuia, David Collins (Gulliver McGrath), bantuit de moartea mamei sale (literalmente, desigur). Acestei familii s-a alaturat Dr. Julia Hoffman (Helena Bonham Carter), psihiatra, alcoolica, ocupandu-se mai mult de cultivarea viciului propriu decat de sanatatea mintala a lu David pe care nimeni nu il crede cand afirma ca vede fantome.

Escavatiile prilejuite de construirea unui Mc Donald’s, in 1972, scot la iveala cosciugul transformat in inchisoare si marcheaza schimbarea de registru catre comedie a intregii actiuni. Revenind in Collinsport, Barnabas se alatura familiei sale in care este acceptat fara prea multe retineri. Adaptarea la modernitati – masini, drumuri asfaltate, televizor este marcata prin replici si gaguri amuzante, prea simpliste si predictibile pentru un umor de calitate.

Bineinteles ca in prezent o regasim si pe Angelique, la fel de hotarata sa-i ruineze viata si bunele intentii eroului principal, motivata de data aceasta de interesul romantic pe care Barnabas il prezinta pentru Victoria.

Ultima parte a peliculei schimba iar tonul, devenind serios, amenintator, tensionat.

Nu vreau sa povestesc mai mult din peripetiile prin care trec eroii acestui film insa de data aceasta nu pentru a nu ruina suspansul ci pentru ca subiectul este incoerent, in unele momente chiar ilogic, fortat , predictibil si banal.

Personajele principale dispar din actiune perioade lungi de timp, fara a li se simti lipsa de cele mai multe ori, iar cand reapar relevanta  sau motivatia lor este inconsistenta si fara suport. Personajele secundare – aparitii bizare sunt complet nedezvoltate si nu li se ofera oportunitatea sa interactioneze intre ele pentru a-si contura personalitatile si a stabili relatii.

Idei, persoanje, abilitati sunt “aruncate” in poveste la un moment dat fara a fi exploatate sau justificate dupa impactul initial.

Michelle Pfeiffer, o aparitie impresionanta prin atitudine si farmecul pe care il degaja este foarte putin exploatata, personajul pe care il interpreteaza fiind lipsit de consistenta si profunzime.

Chloe Grace Moretz se remarca prin talentul cu care intruchipeaza adolescenta rebela care isi priveste si analizeaza familia cu detasare cinica, mai mult decat prin prisma chinului de a da veridicitate varcolacului in care o schimba, fara motivatie, ideea narativa pe final.

Helena Bonham Carter apare putin insa este imposibil sa n-o remarci in rol de femeie care detine o parte din secretele familiei Collins, pacat de setea de “tinerete” aleasa ca solutie menita a-i asigura iesirea din poveste, fara finalitate si inteles decat din perspectiva realizarii unei continuari.

Eva Green reuseste o Angelique machiavelica, plina de pasiune, in care regasim placerea de a emana rautate. Este probabil cel mai intens personaj, prea puternic poate fata de cei caror le da replica, astfel incat scena de pasiune si seductie intre ea si Barnabas se transforma din punctul culminant,  momentul de maxima intensitate declansator al actiunilor ulterioare, intr-o banala parodie a celei similare din ” Twilight”.

L-am lasat la final pe Johnny Depp care joaca ce stie el mai bine. Acest rol ii vine ca o manusa, ascuns dupa straturi de machiaj, peruca si accent pierdut in timp. Johnny Depp este ciudat, excentric, extraordinar in cea ce face dar nu aduce nimic nou. Am mai vazut toate acestea in rolurile sale precedente.

Un plus de interes si de autenticitate o da coloana sonora incluzand hituri ale nu mai putin celebrilor “The Carpenters” sau Alice Cooper, acesta din urma avand si o prezenta episodica dar plina de savoare in naratiune.

Ei bine, nu stiu daca as putea sa va recomand sa rupeti doua oare din timpul dumneavostra sa urmariti acest film. Poate doar daca sunteti mari admiratori ai lui Tim Burton sau Johnny Depp si nici atunci.. In ciuda numelor mari prezente pe afis este prea multa incoerenta, prea putin umor pentru o comedie, si prea putin dramatism pentru a capta atentia.

Nota: 4/10

X-Men: First Class

Nici n-a trecut multă vreme de când am analizat Wanted (2008), un alt film cu numele lui James McAvoy pe firmament; nici nu mi-e de mirare, mie cel puțin, întrucât adorația față de stilul actorului cu pricina pare a fi insațiabilă. Astfel încât, amintindu-mi doar vag experiența cu primul film al francizei, X-Men (2000), am sărit câteva etape (respectiv celelalte trei filme lansate ulterior: X2, X-Men: The Last Stand și prequel-ul Wolverine) și am atacat miezul problemei, întocmai cum au ocazia să facă fanii recenți ai universului Star Wars. Am vizionat First Class și nu am regretat nici măcar o secundă.

First Class se încadrează, în universul X-Men, ca prequel (anterior deci) al evenimentelor din trilogia lansată între 2000 și 2006. Acțiunea se petrece în 1962, în timpul Crizei rachetelor din Cuba. Ideea centrală nu o reprezintă atât conflictul armat și iminentul al treilea Război Mondial pe care mutanții ”buni” reușesc să îl anihileze, cât relația cu adevărat deosebită dintre doi fondatori, precursori – părinți – ai conceptului X-Men: profesorul Charles Xavier (McAvoy) și Eric Lensherr (Fassbender), cei care sunt cunoscuți drept Profesorul X și Magneto.

Fără a trăda prea multe detalii ale intrigii – altfel care ar fi sensul savurării unui film? – nu insist nici pe efectele speciale, costume sau machiaj. Așa cum e firesc în cazul oricărei pelicule din categoria ”super-eroică”, beneficiind de un buget bunicel, First Class nu se lasă cu nimic mai prejos decât alte reprezentante ale genului. Am fost însă plăcut impresionată de jocul actorilor și de inspirația scenariștilor, aspecte concentrate pe reliefarea celor doi protagoniști; aflați la polii opuși ai manifestărilor și intențiilor, sunt prezentați nu doar inteacționând, ci și în relație cu alte personaje, tocmai pentru a oferi publicului prilejul de a încerca să le dibuiască mentalitatea.

Ca fan ocazional al universului X-Men, am fost încântată să deslușesc, în sfârșit, povestea lui Beast – alias Hank McCoy (Nicholas Hoult, într-un rol cu totul diferit de cel din Skins, care i-a adus consacrarea). În aceeași măsură am descoperit o afinitate față de Mystique/Raven (Lawrence), personaj care îmi scăpa printre degete în alte filme sau versiuni animate. Relația dezvoltată între ea și Charles Xavier, psihologia ei de outsider, revelația de a găsi un suflet-pereche (la un anumit nivel) în Magneto, și mai ales reacțiile sale simple, sincere și directe pe parcursul construirii primului nucleu X-Men – această sumă de revelații mi-au apropiat-o mult, ca personaj, și m-au ajutat s-o îndrăgesc și pe actriță (pe care o apreciasem în Jocurile Foamei, fără a mă extazia).

Scenele amuzante și ironia mai mult sau mai puțin cizelată nu lipsesc. Emoțiile de tot felul abundă; pentru prima dată de când sunt implicată în fenomenul fandom, am descoperit o relație de bromance (relație apropiată între două personaje de sex masculin, fără conotații sexuale) reală și palpabilă. Iar pentru un lingvist pasionat, asemeni mie, First Class poate deveni un mini-festival: printre altele, o germană americanizată, dar corectă, și imnul Rusiei pe fundal.

Nota: 9/10

Take Shelter (2011)

Cred ca una dintre cele mai grele incercari prin care poate trece un om este aceea ca, intr-o zi, sa se trezeasca aproape nebun, cu halucinatii si cu idei fixe asupra unor lucruri, si, pe deasupra, sa fie si constient de aceasta mica (sau mare) forma de nebunie. Dificil, greu, atat pentru propria persoana, dar mai ales pentru cei din jur, care trebuie sa suporte si noua ta comportare, care poate izbucni in orice moment, dar si posibila indepartare a societatii de familia ta, o societate care nu accepta deviatia, care considera ca toata lumea sa fie conformista sau cel putin sa lase aceasta impresie. Poate nu aceasta este impresia pe care ti-o poate lasa trailerul filmului, dar este cu siguranta o baza de la care poti porni, una chiar buna, in vizionarea acestuia.

Curtis este personajul despre care vorbeam, prin parafrazare, mai sus. Un sot model, un tatic care isi iubeste fiica, un muncitor care conduce o mica echipa si care termina mereu primul toate atributiile conferite, este un reprezentant perfect al societatii americane de mijloc, care reuseste prin propriile mijloace, care nu ataca si care este iubit sau macar respectat de intreaga societate. La un moment dat insa, are un declick: incepe sa aibe premonitii despre o viitoare tornada, semne care il determina sa creada ca vine un adevarat potop, o Apocalipsa. Solutia este personala, pentru ca nimeni din jurul sau nu il crede sau, cel putin, nu considera ca este momentul de o aparare sustinuta impotriva unui pericol din viitor: asa ca se pregateste singur. Cumpara echipamente, face credite, are o idee nestramutata de a construi un adapost subteran, pe locul unei foste camare a familiei si nu ezita sa face orice pentru asta.

Familia nu poate fi usor convinsa. Comunitatea nici atat: “There’s a storm coming”. Nimeni nu il crede, nimeni nu il mai considera un barbat responsabil. Dupa prima furtuna, una mica dupa consecinte, cu prea putine distrugeri, in care el si familia sa s-au refugiat in noul adapost subteran construit special, cei apropiati il roaga sa ia masuri: exagerarile sale devin deja periculoase, slujba este pierduta, iar sotia si fiica sa sunt deja speriate de omul pe care il au langa ei. Trebuie sa mearga la psiholog si sa isi vindece, intr-un fel sau intr-altul, problemele psihologice. E greu, dar trebuie sa incerce, macar pentru a salva ceva din dragostea pe care o poarta fiintelor dragi. Se va salva el insusi din aceasta incercare?

Pentru mine, Michael Shannon, interpretul lui Curtis, a fost extrem de potrivit pentru acest rol: un om complex, dar in acelasi timp simplu, care are o idee exacta despre ceea ce trebuie sa faca in perioada urmatoare; un om bun in esenta, dar care este intr-o perioada foarte confuza a vietii sale. O poveste pe mai multe nivele, care trateaza atat drama unei persoane bine integrate in societate, dar care devine, datorita actiunilor si ideilor personale, prea singur pentru a reusi sa lupte cu succes impotriva acestor probleme. Pacat ca filmul nu a fost atat de laudat. Decat un blockbuster nesarat, mai bine un thriller cu toate ingredientele necesare.

Alte impresii: Klausen, Adina, Despre filme.

Nota: 8/10

This Means War (2012) – Sa fie razboi!

Daca ne uitam la inceputul acestui film, este clar ca, in lipsa informatiilor anterioare, avem de-a face cu un film tipic de actiune, aflat undeva in lumea spionajului occidental, cu o lupta deja uzata a americanilor contra rusilor. Cam asa arata primele cinci minute din acest film, cu o inclestare plina de impuscaturi intr-un club exclusivist. Numai ca, dupa aceste prime minute, parca totul se schimba: suntem intr-o firma plina de culoare (frumoase birouri, n-am ce zice!), unde Lauren, o blonda simpatica si plina de savoare, prezinta un nou produs si garantiile si problemele pe care acesta le are. Cum sa fie oare filmul? Un action-movie cu desfasurari de forte impresionanta? Un click-lit dulceag despre lumea modei si a culorilor aduse de o blonduta? Sa vedem.

Fiecare dintre cele trei personaje principale are o problema personala in perceperea lumii si in propria integrare in societate: Lauren (la fel de simpatica Reese Witherspoon) este inca sfatuita de mama sa cu privire la invitatiile in oras si intalnirile cu barbatii. Nu este nici disperata, dar nici prea linistita cu privire la viitorul sau sentimental. Cauta, dar nu gaseste, are nevoie de o prima intalnire cu cineva care sa o fermece si sa o faca sa se simta daca nu iubita, macar admirata. Iar sansa vine cand mama sa o inscrie pe un site matrimonial, iar faţa ei apare imediat pe Internet.

Tuck (Tom Hardy) are si el aceeasi nevoie de iubire, motivul fiind insa faptul ca, dupa o casnicie care s-a incheiat mai putin fericit, nu a mai iesit cu nicio alta fata. Din cand in cand, se duce la lectiile de judo ale fiului sau (da, are un fiu de 7 ani!), unde nu poate riposta ironiilor altui tata, intrucat nimeni, dar absolut nimeni nu stie ca este spion, ci doar un simplu agent de turism. In sfarsit, FDR (ce nume!, Chris Pine) e colegul lui Tuck si cel mai bun prieten al acestuia, un tip care pare genul de afemeiat notoriu, frumos si cu o casa care poate satisface cele mai mari fantezii ale unei femei. Poate de aici si frica lui relatii adevarate, pe termen lung, fiind adeptul aventurilor de o noapte, fara sa sune a doua zi. Cu exceptia stewardezei care il viziteaza in fiecare saptamana, in ziua ei libera.

Numai ca, intr-o zi, Tuck intra pe site-ul matrimonial, da de anuntul ei si o contacteaza pentru o intalnire. Care decurge frumos, ei se potrivesc, sunt amandoi mirati de faptul ca o intalnire cu un necunoscut poate decurge asa de bine si se despart cu promisiunea unor intalniri viitoare. Ea intra in magazinul de DVD-uri pentru a inchiria un film si se intalneste intamplator cu FDR, pe care il farmeca la fel de mult. Si, astfel, cei doi descopera curand ca urmaresc amandoi aceeasi femeie, de care s-au indragostit. “Care va fi mai bun?” este intrebarea care si-o pun, este intrebarea care lanseaza o adevarata vanatoare pentru inima ei, dar si pentru a se opri unul pe celalalt. Rezulta un film light, care nu are valori importante, dar este poate ingredientul aproape perfect pentru o seara de sambata.

Alte impresii: Klausen, Adina, Life is m0n0.

Nota: 6/10

Paper Man (2009) – Omul de hartie

Mi se intampla rar ca sa rad cu hohote de doua ori in primele zece minute. Nici macar la cele mai traznite comedii, care aproape nu mai exista, nu mai a existat o asemenea refulare a gandirii mele umoristice . Asa s-a intamplat la Paper Man, si aproape imediat mi-am dat seama ca va fi o delectare sa il urmaresc, subiectul fiind interesant, momentele umoristice fiind hazlii de-a dreptul, iar distributia cu adevarat interesanta. Pana la urma, nu am descoperit o comedie, nici o drama, ci o viata de om singur, ascuns printre angoasele existentei, cu multe probleme si inconjurat de prea putini oameni, iar acestia nu il inteleg. Un copil de peste 40 de ani, care se lupta inca suficient de mult cu prietenul imaginar, care nu poate comunica deloc cu sotia, care este inca in cautarea reusite profesionale.

Jeff Daniels, un actor care il redescopar cu aceasta ocazie (cu greu, imi alung din minte prestatia din Dumb and Dumber, alaturi de Jim Carrey), este aici Richard Dunn, un scriitor aproape ratat, a carui prima carte pare a nu fi fost cumparata de nimeni, exemplarele nevandute zac in cutii, ba chiar se transforma intr-o canapea moderna construita din carti. Solutia pentru a scrie o noua carte, poate chiar un succes, este de a se muta la tara, singur, deoarece sotia sa, medic, trebuie sa lucreze in continuare pentru a asigura supravietuirea familiei. Relatia dintre cei doi este din ce in ce mai distanta, ea vine din ce in ce mai rar in weekend-uri la el, iar despartirile sunt tot mai reci (nu poti sa nu observi paralela dintre Richard si Charles Foster Kane in relatia cu sotiile lor: la prima despartire se saruta tandru, apoi doar se saluta, apoi nici macar nu o conduce la masina, asa cum Kane facea cu sotia sa in celebra scena continua de la masa familiei).

Singuratatea lui este tot mai mare, desi poate si aceasta descriere este un pic fortata. De fapt, a fost mereu singur, cu sotia lui se afla intr-un pact de neutralitate continuu, alti prieteni el nu are, poate doar ea si el este obligat sa ii accepte, iar problema este ca nu a renuntat nici acum la prietenul sau imaginar, Capitanul Excelent, care inca ii calauzeste orice pas in viata. Este singur, singuratic, nefericit, antisocial, o persoana care nu si-a descoperit nici la aceasta varsta scopul in viata. Si in momentul in care avea cea mai mare nevoie apare Abby (Emma Stone), un suflet la fel de nefericit, cum aflam cu timpul, care il ajuta sa isi redescopere vocatia, care intra incet in sufletul lui, care il determina sa recunoasca adevarata natura a firii sale. Si viceversa. Iar scrisoare din final ne face sa ne dam seama de toate aceste lucruri.

Trecand prin toate aceste faze, aproape totul impresioneaza in acest film. Distributia este atent si corect aleasa, astfel incat nimeni nu este asezat in plus si nu face spectatorul sa se indeparteze: Jeff Daniels trece peste latura comica a filmelor sale, fiind cu adevarat un barbat spre varsta a treia care nu a facut nimic, nu a impresionat pe nimeni, este neinteles, inclusiv de sine insusi si, in mod sigur, este unul din milioanele de oameni care au crezut ca vor deveni Cineva, dar nu au reusit. Din vina lor. Mai are o sansa.

Despre Emma Stone, am numai cuvinte de lauda. Si voi mai avea mult timp de acum inainte. Nu imi aduc aminte de filme slabe ale ei, ci numai de reusite, este foarte simpatica, extrem de talentata si sper sa continue la fel. Lisa Kudrow este potrivita in rolul sotiei insipide, care recunoaste ca relatia lor nu mai merge, dar nici nu are vreo solutie, asa cum nu a avut niciodata. Singura sansa a ei este ca el sa se trezeasca si se pare ca va reusi, sub impulsul unei prietenii (sau poate chiar este o forma de iubire?) cu o fata tanara, care spera sa isi depaseasca propria nefericire cu un barbat care sa ii semene, chiar daca este mult mai in varsta. Un film reusit, o comedie-drama cu multe invataminte, un film din care putem invata ca putem depasi orice obstacol, in momentul in care alaturi de noi se afla persoana potrivita.

Alte impresii: FilmSinopsis, Adina.

Nota: 8.5/10

Like Crazy (2011)

Sa va uitati la primele 15 minute din acest film si s-ar putea sa va ia lesinul. De ce? Totul este dulce, chiar daca nu este un film despre ciocolata: o tanara studenta expune un curs despre Internet si ii face, in acelasi timp, ochi dulci unui coleg de-al sau; ii pune apoi o scrisoare pe masina, plina de cuvinte frumoase si poezii, iar el pica in capcana; se intalnesc la un ceai (!), vorbesc, nu isi gasesc cuvintele, este clar ca ea doreste mai mult, iar el este confuz cu privire la ceea ce simte; ajung acasa la ea si, in loc de primul sarut, el-viitorul designer de mobila face aprecieri asupra scaunul de pe care ea scrie si ii cere sa ii citeasca ceva personal; totul devine o relatie, cu zambete, imbratisari, sarutari si promisiuni de iubire vesnic. Dulceag, nu?

Apoi actiunea se dezvolta sau, cel putin, se intampla ceva: ea este din Anglia si trebuie, la terminarea facultatii sa se intoarca rapid acasa pentru ca ii expira viza de student. Nu o face, pentru ca iubirea si pasiunea sunt prea mari si amana plecarea spre casa pentru cateva clipe in plus (sau zile) alaturi de iubitul sau. Drept urmare, se trezeste la revenire ca nu i se permite intrarea in tara si relatia lor e pe curba descendenta. Daca acum ar trebui sa inceapa filmul, ar fi fost bine. In schimb, ne aflam in fata unei comedii de erori sentimentale, din care este posibil sa nu mai intelegem nimic. Cum se poate ca sa te impaci si sa te desparti cu o asemenea frecventa, cum este posibil sa intri in relatii fara sa stii nimic despre celalalt, cum este posibil ca sa iti inseli sentimentele pentru a intra intr-un cuplu de unde stii ca vei pleca la primul semn al celui plecat?

Cei doi sunt dulci, asa cum spuneam, iar relatia dintre ei, peste luni si ani, este ceea ce isi poate dori oricine: sentimentele nu dispar (desi ar trebui), cand sunt departe fiecare se gandeste la celalalt, iar cand sunt impreuna sunt pe rand simpatici, gingasi, gelosi sau conflictuali, se casatoresc si totusi sunt despartiti de un ocean si de alte relatii, pentru ca iubirea sa supravietuiasca tuturor obstacolelor. Ceea ce nu se intampla adevaratelor povesti de dragoste, nu-i asa?

Este un film ingandurat, plin de sentimente mai mult gandite decat rostite, aflandu-ne asadar in fata unei povesti tacute, in care rareori putem ghici privirea si adevaratele ganduri ale personajelor. Camera se misca in voie, pentru a ne prezenta expresia fetei acestora, iar spectatorul trebuie sa fie atent la spatiul temporal, la locul unde se desfasoara actiunea, cat si putinele cuvinte care se rostesc. Poate si de aceea interpretii par stersi (si nici nu am retinut numele acestora), pentru ca nu ei sunt importanti, ci gandurile acestora, sentimentele descrise, povestea unei iubiri fara granite. Un film interesant, o poveste frumoasa, din pacate aproape ireala.

Alte impresii: FilmSinopsis, Filme pe scurt.

Nota: 6/10

Wanted (2008)

Faptul că m-am hotărât să văd Wanted nu a venit ca urmare a pasiunii mele pentru gen; dimpotrivă, mă feresc de obicei cât mai mult de filme ale căror trailere sau simple fotografii îmi arată urmăriri dotate cu pistoale super-sonice şi maşini coborâte direct din viitor. Ideea cu Wanted mi-a venit, însă, sâmbăta trecută – prea multă muncă susţinută îmi împinsese mintea să plângă după ceva simplu de urmărit.

În plus, JamesMcAvoy. Iar cu acest argument am spus totul, în opinia mea

Wesley (zisul James) este un funcţionar obişnuit, un soi de contabil, veşnic terorizat de şefa lui directă şi dublu înşelat, atât de iubită cât şi de cel mai bun prieten. Viaţa lui anostă, marcată doar de atacurile de panică, ia o turnură neaşteptată când Wesley este prins la mijloc într-un schimb futuristic de focuri. Scăpat de abilitatea lui Fox (Angelina Jolie), este dus la sediul unei organizaţii vechi de sute de ani – Ordinul Ţesătorilor. Aceştia, în esenţă, se ghidează după modelele ţesute de ceea ce ei numesc soartă, care le transmite într-un cod secret numele diverselor persoane mai mult sau mai puţin influente care trebuie să moară. Fostul funcţionar se află deci în pragul unei experienţe care îi va schimba viaţa, purtând pe umeri şi povara de fi urmaşul tatălui său, unul dintre cei mai faimoşi asasini ai Ordinului.

Un aspect pe care nu m-am putut abţine să-l remarc este coloana sonoră; nu doar că îmbracă precum o mănuşă efectele speciale şi scenele de acţiune, dar aş asculta-o şi independent. Printre numele care se regăsesc pe ea se află Nine Inch Nails şi Sarah Brightman – aşadar, nici o surpriză.

Trecând peste aspectul de credibilitate vagă (Cum Să Transformi Funcţionarii În Asasini. Ghid de 6 săptămâni), filmul ar putea să placă în mod deosebit pasionaţilor de: efecte speciale – mai ales dacă implică urmăriri de maşini şi confruntări înarmate cu mişcări matrixiene; violenţă dusă la extrem – filmul poate fi descris cu uşurinţă drept sângeros, conţinând suficiente scene de tortură inutilă şi poate prea multe detalii scabroase.

Twist-ul de mijloc era previzibil, sau ar fi pentru oricine a urmărit vreodată filme de gen. Reacţia lui Wesley este suficient de lipsită de consistenţă, la fel ca şi finalul, pe care, personal, l-aş fi văzut cu totul altfel. Cred însă că James McAvoy, în esenţă un actor de construcţie, de filme psihologice, de emoţie transmisă cu uşurinţă, natural, şi-a dorit să încerce şi un asemenea rol. Trebuie spus că este, oricum, cel mai interesant personaj, şi poate singurul care trece printr-o schimbare oglindită nu doar de acţiune, ci şi de modificarea caracterului său.

Per ansamblu, 6/10. Observ că nu este departe de 6,7 obţinut pe IMDB.

Nota: 6/10

The Rescuers (2011) – Salvatorii

In cadrul Conferintei de Presa a BJFF – 2012 – care a a avut loc in 20 aprilie 2012 la Hotel Intercontinental, gazdele noastre ne-au facut surpriza  prezentarii  filmului documentar The Rescuers -2011 (prin intermediul Departamentului de Stat al SUA), avandu-i ca invitati in mijlocul publicului, pe Michael King (regizor si coscenarist) si pe Joyce Mandell (producator executiv).

O personalitate impresionanta acest regizor, cu un background formativ bogat (Connecticut College, apoi un MA in Studii de Film la Universitatea din Amsterdam, apoi o licenta in regie de film la Scoala de Arte din Amsterdam, studii postuniversitare), cu o activitate profesionala deja recunoscuta prin castigarea unui premiu Emmy si membru al bordului “The International Documentary Association”.

Cu un inteligent simt al istoriei si un  real talent dramatic, Michael King vine in fata publicului contemporan pentru a-i spune ca omenirea este departe inca de a invata si de a aplica lectiile aspre ale nenorocirilor care au zguduit si ranit umanitatea, pentru ca iata , in zilele noastre, pe glob se petrec genociduri inspaimantatoare. Rwanda … Darfur …spiritul umanitatii continua sa fie inecat in sange nevinovat.

Pornind de la acest camp contemporan insangerat, prin intermediul  activistei impotriva genocidului, Stephane Nuombayire (a carei mare parte dintre membrii familiei a pierit ucisa in Rwanda) si a coechipierului ei Sir Martin Gilbert (istoric de prestigiu al Holocaustului – care odata cu premiera filmului Rescuers in 2011 şi-a lansat şi cartea sa: „Diplomaţi nobili: Salvând viaţa unor evrei în perioada nazistă”), Michael King vine sa ne vorbeasca despre “dreptii intre popoare”, despre acei oameni intre oameni, care in vremuri de restriste, nu au abdicat de la umanitate – si au actionat curajos si inteligent, singular sau in echipa, riscandu-si atat viata lor cat si pe aceea a familiilor lor – reusind ca pe baza statutului lor de diplomati, sa salveze vietile  a zeci de mii de evrei in timpul celui de-al doilea razboi mondial.

Un film de mare emotie, care ridica astazi mai ales intrebarea relativa la nepasarea, ineficienta si inertia diplomatiei internationale.  Astazi cand omenirea dispune de organizatii internationale menite sa vegheze la pacea mondiala si dispune de mijloace de comunicare in masa si de canale de propagare a pericolelor care apar si a ororilor savarsite oriunde in lume, astazi exista genociduri in masa!

Filmul documentar al lui Michael King utilizeaza un material bogat de arhiva, graitor prin introducerea atmosferei apasatoare epocii, intercalat cu destainuri miscatoare ale supravietuitorilor (si pe calea fireasca – a urmasilor lor) salvati de perspectiva inerenta a lagarelor si a camerelor de gazare  prin actiunile incredibile ale celor 13 diplomati ai tarilor beligerante sau nebeligerante.

Filmul acesta, sustinut de prezenta lui Michael King si a producatoarei executive Joyce Mandell, sub organizarea Departamentului de Stat al SUA, intreprinde un circuit prin tarile ale caror diplomati – salvatori – trebuie sa fie facuti cunoscuti conationalilor lor!

Figurile, personalitatile si actiunile intreprinse de:
-Printesa Alice – Grecia – nepoata Reginei Victoria a Marii Britanii si bunica Printului Charles (a asigurat refugiu familiei Cohen din Atena, ascunzand-o in palatul ei din Atena in perioada nazista)
-Selahattin Ülkümen – consul al Turciei in Rodos
-Aristides de Sousa Mendes – Consul-General al Portugaliei n Bordeaux
-Georg Ferdinand Duckwitz –membru al Partidului Nazist – atasat al Ambasadei germane la  Copenhaga
-Hiram Bingham IV – United States – Vice-consul la Consulatul american din Marsilia
-Varian Fry – United States – american – jurnalist – a activat in Marsilia in The Emergency Rescue Committee
-Frank Foley – capitan – Anglia – Ofiter Control Pasapoarte in Berlin
-Chiune Sugihara – Consul al Japoniei in Kaunas, Lithuania
-Jan Zwartendijk – Holland – reprezentant consular al Olandei in  Kaunas, Lithuania
-Henryk Slawik – Polania  – diplomat in Ungaria. Singurul diplomat executat de catre germani, datorita refuzului de a-l trada pe Jozsef Antall
-Carl Lutz – Switzerland – Vice-consul al Suediei in Budapesta
-Raoul Wallenberg – Prim secretar reprezentant al Guvernului suedez la Budapesta
-Angelo Rotta – Cardinalul catolic reprezentantul Vaticanului la Budapesta

Doua morti/disparitii dureroase, a lui Slawik (Polonia) si Wallenberg (Suedia), una alaturi de cealalta – ilustreaza absurdul – si germanii si rusii au ucis “salvatorii”!

Pe situl Rescuersdoc  puteti sa accesati date privind biografiile si aportul celor 13 personalitati enumerate mai sus. Si la http://www.rescuersdoc.com/Home veti putea gasi numeroase alte informatii privind acest film documentar!

La fel de emotionante rezida din film marturiile supravietuitorilor acelor timpuri: atat ale rudelor “salvatorilor”, cat si a celor salvati sau a urmasilor acestora, dar si a reprezentantilor Yad Vashem – Ierusalim sau a H.M. President Paul Kagame
 Republic of Rwanda.

Dupa cum spuneam, sub mana lui King si a directorilor  sai de cinematografie, dramatismul este subliniat si prin imagini de neuitat, precum cele ale trenurilor atat de pasnice astazi, dar atat de tragice vehicule ale mortii in acei ani ai terorii naziste, precum cele ale padurilor rasunand de zgomotul impuscaturilor si ciuruite de gropile comune inca nu toate descoperite pana astazi. Sau “The Shoes on the Danube Promenade” un memorial creat de Gyula Pauer si Can Togay.

Sau, intorcandu-ne in zilele noastre, imaginea superba a tinerei activiste rwandeze, rasfranta intr-un geam si exprimand toata durerea pierderii familiei, prietenilor  si conationalilor ei in genocidul  de la Darfur, dar si speranta!.

Balanta atat de sensibila dintre CURAJ si LASITATE a salvat sute de mii de vieti!

Dinamica diplomatiei  lucide a salvat sute de mii de vieti.

Fara luciditate si fara atentie ascutita asupra ridicarii capetelor unor nebuni pe scena internationala, omenirea isi semneaza o noua condamnare. Pentru ca “nebunii se tin intotdeauna de cuvant!”

Pentru informarea generala, consider ca este cazul sa citez cateva  impresii din media internationala privind filmul Rescuers:
“Provocative and genuinely inspiring.”
- John Hartl, film critic, Seattle Times

“The Rescuers is an important and timely film. It has a global message that speaks to our shared humanity. These incredible stories will inspire you and your family. Take a journey into the mystery of goodness!”
- Vicangelo Bulluck, Executive Director, NAACP Hollywood Bureau & Executive Producer Image Awards

“An extraordinary film…adding an historic and important film to the lexicon of memory.”
- Rabbi Abraham Cooper, Associate Dean, Simon Wiesenthal Center

“Fascinating. Emotional. Pace hopping. Heightens the modern relevance for young viewers.”
- Dennis Harvey, Variety

Si iata si un interviu cu Michael King.

Nota: 10/10

The Raven (2012) – Corbul

Cand am recenzat volumul “Umbra lui Poe” scris de Matthew Pearl si aparut la Editura Humanitas Fiction 2008 in traducere din limba engleza a Alina Cârâc, am inceput astfel:

“Dintre marile nume ale literaturii americane, cel dintai intrat in aria literaturii universale a fost Edgar Allan Poe. El se numara printre primii scriitori din lumea noua receptati masiv pe batranul continent si pretuirea lui a fost de un ordin mult asemanator aceleia harazite de Europa germanului E. T. A. Hoffman. Ceea ce l-a impus in randurile unui anumit public a fost nu arta sa complexa si complicata, nu viziunea lui atat de amestecata asupra lumii, tinand deopotriva de un fel de rationalism analitic iluminist si de o sete de cunoastere si de sinteza romantica, nici mestesugul poetic stralucit, ci continutul sumbru, senzational al operei, inrudita de aproape cu romanul “negru”,  gotic” englez de la sfarsitul veacului al XVIII-lea si cu unele filoane ale romantismului tenebros german, din acelea care il influenteaza si pe S.T. Colleridge, romanticul englez, la vremea lui.” Am prezentat acest citat cu care isi incepe Zoe Dumitrescu-Busulenga Studiul sau introductiv la editia din anul 1963 a operelor lui Edgar Allan Poe (traducere: proza Ion Vinea, poezie: Emil Gulian si Dan Botta) – Editura pentru Literatura Universala, pentru a face o scurta introducere erudita in personalitatea sciitorului – eroul caruia se dedica Matthew Pearl in ultimul sau roman Umbra lui Poe.

Si am mai spus ca: “Inca din copilarie si din adolescenta am avut o atractie pentru scrierile lui Poe si o placere nebuna ori de cate ori reuseam sa pun mana pe cate un volum editat in Romania. Spun copilarie, pentru la varsta de 9 ani – si imi amintesc cu precizie asta, am citit “Carabusul de Aur”. Au urmat apoi  neuitatele “Crimele din Rue Morgue”, “Prabusirea casei Usher”, “Manuscris gasit intr-o sticla”, “Hruba si pendulul”, “Jucatorul de sah al lui Maelzel”, “O pogorare in Maelstrom”, “Ochelarii” si nu in ultimul rand poeziile “Corbul”, “Lenore” si multe altele.”

Bineinteles ca m-au subjugat si nemuritoarele lui poeme, frisonantul “Corbul” si  romantica “Annabel Lee”

Şi de-atunci, pe todeauna, Corbul stă, şi stă într-una,
Sus, pe albul bust, deasupra uşii mele, pînditor,
Ochii veşnic stau de pază, ochi de demon ce visează,
Lampa îşi prelinge-o rază de pe pana-i pe covor;
Ştiu, eu n-am să scap din umbra-i nemişcată pe covor.
Niciodată – Nevermore.

(Traducere de Mihu Dragomir)

Şi, prin noapte, urcând, luna-mi pare un gând
Al fecioarei Annabel Lee;
Şi din ochii stelari eu văd ochii ei mari,
Ai frumoasei Annabel Lee;
Şi în fluxu-nnoptat lîngă ea stau culcat,
Lângă draga, iubita, logodnica mea,
în mormântul din ţărmuri pustii,
Lângă ţărmuri cu valuri pustii.

(Traducere de Mihu Dragomir)

Prin urmare, sigur ca am dat navala sa vad acest film, asteptand sa intru in atmosfera tenebrelor gotice specifice lui Edgar Alan Poe, sub aripile negre desfasurate ale obstinantului sau Corb!

Si Matthew Pearl si acum si scenaristii Ben Livingstone si Hannah Shakespeare, fiecare in viziune proprie, ne propun un parcurs al ultimelor sale zile in Baltimore si o explicatie romantica a mortii sale “misterioase”.

Pornind de la povestirile politiste si crimininaliste ale lui Poe, pline de originalitate, intuitie psihologica, veridicitate si atmosfera, producatorii isi propun un thriller  cu potential mare. Desi ideea lor nu este prea originala  (pentru ca am mai vazut o serie de thrillere in care misteriosii faptasi  replicau crime petrecute in trecut sau nascocite de imaginatia unor scriitori) si desi potentialul mare oferit de personalitatea si scrierile lui Poe – nu este fructificat la grad inalt, din punctul meu de vedere si in contradictie cu criticile exprimate, filmul nu este slab.

Ba din contra.

Macar pentru faptul ca are o puternica incarcatura misterioasa, se desfasoara intr-un ritm bine orchestrat, creioneaza interesant mediul, societatea, portretizeaza inchegat atat personajul lui Poe, conditia lui de scriitor ajuns si cantonat intr-un impas al creatiei, dar pana la final – iremediabil romantic si capabil sa iubeasca si sa se reordoneze pana la sacrifiul suprem.

Macar pentru cinematografia superba (Director imagine Danny Ruhlmann) care ne ofera un Baltimore intunecat, ploios, un ambient al geniului si suferintei si melancoliei (Black Dog) specifice lui Poe. Imaginea padurilor cenusii, imaginea pietrelor de caldaram ude sub copitele cailor, imaginea ochiului nebun al criminalului.

Macar pentru inspirata trecere in revista a catorva nemuritoare povestiri ale lui Poe, in conexiune cu crimele replica ale necunoscutului faptas.

Macar pentru compozitia inspectorului de politie Field (o replica a lui Auguste Dupin, dar si a lui Poe, intr-un mod subtil).

Macar pentru constructia explicatiei psihologice a determinarii criminalului. (Si aici m-a dus gandul la Stephen King cu a sa Misery).

Si macar pentru ca in sfarsit, John Cusack se desfasoara intr-un rol principal si pune la bataie calitati interpretative care ii ridica cota. Creaza un personaj credibil, emotionant, cu mult mai atractiv/romantic  la infatisare decat cel care a fost realul Edgar si pentru care esti gata ca spectator, sa exclami impreuna cu el in final “ Dumnezeu sa-mi aiba sufletul in paza!”

Recomandarea mea este sa vedeti acest film si apoi, daca nu l-ati citit pe Poe, sa o faceti fara intarziere. Iar daca l-ati citit demult, cum e cazul meu, sa reveniti si sa va verificati vechile impresii si emotii.

Coloana sonora compusa de Lucas Vidal (pe ecranele noastre este si The Cold Light of Day – 2012), are inspiratia in atmosfera gotica a filmului si il serveste exemplar, imbinand imaginea cu greutatea liniei melodice: Melodia 1, Melodia 2, Melodia 3.

Nota: 7/10

The Courier (2011) – Curierul

Suntem pusi, poate cu totii, din cand in cand in fata unui film pe care nu il intelegem (si nu vorbim aici de capodoperele neintelese diferitilor spectatori) si caruia nu ii vedem rostul. The Courier este un astfel de film, pe care l-am ales din putine motive: doream sa vad ce inseamna prezenta lui Mickey Rourke in distributia acestui film, imi place Anatomia lui Grey (si acolo Jefrey Dean Morgan face un rolisor interesant, undeva prin sezoanele 4-5, ca iubit al simpaticei Izzie Stevens), dar aveam nevoie si de un pic de relaxare cu un thriller-film de actiune, care nu imi punea mintea la contributie. Insa nu mereu socoteala de acasa se potriveste cu cea din targ, nu?

De altfel, inca de la primele secvente ale filmului se vede (de la o posta) ca filmul a fost realizat special pentru lansarea pe DVD sau pentru lansarea pe piata televiziunilor. In aceasta ordine de idei, nu va mai dura mult pana il vom regasi undeva pe ProTV, in seriile cu filme “speciale” cu Steven Seagal, Lorenzo Lamas sau altii asemenea. Motivul dezamagirii mele: o scena destul de simpla, filmata pe un roller coaster, era filmata in modul cel mai grosier in studio, fara nicio problema, astfel incat de la inceput ne putem da seama de destinatia si de ambitiile filmului.

Apoi aflam adevarata actiune: Curierul (Jeffrey Dean Morgan) este omul bun la toate, solicitat de diferite grupari pentru expedierea pachetelor-probleme spre destinatari, fiind apreciat pentru faptul ca mereu isi duce misiunile la bun sfarsit si nu pune niciodata intrebari. Numai ca ultima lui misiune este plina de probleme: trebuie sa duca o servieta (cu interior necunoscut) unui personaj controversat, Evil Sivle, presupus a fi mort si cautat de Politie de mai multi ani, fara a se cunoaste niciun indiciu despre acesta. Lupte, cautari, ucideri, tortura, o pasiune pentru colega care il ajuta, incuracaturi cu ucigasi. Cam atat.

The Courier este un film care putea fi interesant, chiar de succes, daca actiunea lui nu era dublata de cliseele tipice ale tuturor filmelor de acest gen, fara pretentia de a aduce nimic nou. Toate momentele le-am vazut in filme de succes, inventivitatea nu este la ea acasa si putem regasi aici exemple, pentru a enumera doar cateva, din The Lincoln Lawyer sau The Girl with the Dragon Tattoo. Deci, nimic nou, un film clar de categoria B, NERECOMANDAT.

Nota: 4/10