Dark Shadows (2012)

Intre 1966 si 1971, o soap-opera produsa de studiourile ABC, avand ca subiect o poveste gotica supranaturala cu vampiri, fantome si calatorii in timp, incanta milioane de spectatori in cele 1225 episoade prezentate. Nu e de mirare ca atat Tim Burton, cat si Johnny Depp, pasionati de povesti fantastice, si-au unit eforturile pentru a transforma serialul intr-un film de succes. Cu ajutorul scenaristului  Seth Grahame-Smith, ideea parea sa se transforme intr-o reusita, insa amestecul de groaza, comedie si satira esueaza in aproape toate aspectele sale.

Primele cadre ale peliculei ne introduc in atmosfera anilor 1700 unde facem cunostinta cu Barnabas si istoria familiei sale zugravita printr-o multime de detalii provocatoare si promitatoare cu privire la actiunile care vor urma. Urmeaza un fel de poveste romantica gotica in care Barnabas (Johnny Depp),  devenit intre timp mostenitorul unei averi fabuloase in Maine, nesocoteste dragostea capricioasa a unei servitoare, Angelique (Eva Green) nimeni alta decat o inzestrata vrajitoare, alegand-o ca tovarasa de viata pe Josiette (Bella Heathcote). Fermecata de Angelique, Josiette se arunca de pe o stanca sub privirile logodnicului sau care se decide sa o urmeze in moarte. Insa lui Barnabas moartea ii este inaccesibila, transformat in vampir de amanta geloasa este prins de sateni si inchis intr-un cosciug timp de 200 de ani.

Revenind in prezent ne este prezentata tanara Victoria Winters (tot Bella Heathcote) si calatoria pe care o face catre Collinsport pentru a ocupa un post de bona. Reincarnarea iubirii pierdute a eroului nostru nimereste in sanul urmasilor lui Barnabas reprezentati de: Elizabeth Collins Stoddard (Michelle Pfeiffer) matriarha familiei si fiica sa – adolescenta rebela Carolyn(Chloe Grace Moretz), fratele deprimat al lui Elizabeth – Roger Collins (Jonny Lee Miller) si fiul acestuia, David Collins (Gulliver McGrath), bantuit de moartea mamei sale (literalmente, desigur). Acestei familii s-a alaturat Dr. Julia Hoffman (Helena Bonham Carter), psihiatra, alcoolica, ocupandu-se mai mult de cultivarea viciului propriu decat de sanatatea mintala a lu David pe care nimeni nu il crede cand afirma ca vede fantome.

Escavatiile prilejuite de construirea unui Mc Donald’s, in 1972, scot la iveala cosciugul transformat in inchisoare si marcheaza schimbarea de registru catre comedie a intregii actiuni. Revenind in Collinsport, Barnabas se alatura familiei sale in care este acceptat fara prea multe retineri. Adaptarea la modernitati – masini, drumuri asfaltate, televizor este marcata prin replici si gaguri amuzante, prea simpliste si predictibile pentru un umor de calitate.

Bineinteles ca in prezent o regasim si pe Angelique, la fel de hotarata sa-i ruineze viata si bunele intentii eroului principal, motivata de data aceasta de interesul romantic pe care Barnabas il prezinta pentru Victoria.

Ultima parte a peliculei schimba iar tonul, devenind serios, amenintator, tensionat.

Nu vreau sa povestesc mai mult din peripetiile prin care trec eroii acestui film insa de data aceasta nu pentru a nu ruina suspansul ci pentru ca subiectul este incoerent, in unele momente chiar ilogic, fortat , predictibil si banal.

Personajele principale dispar din actiune perioade lungi de timp, fara a li se simti lipsa de cele mai multe ori, iar cand reapar relevanta  sau motivatia lor este inconsistenta si fara suport. Personajele secundare – aparitii bizare sunt complet nedezvoltate si nu li se ofera oportunitatea sa interactioneze intre ele pentru a-si contura personalitatile si a stabili relatii.

Idei, persoanje, abilitati sunt “aruncate” in poveste la un moment dat fara a fi exploatate sau justificate dupa impactul initial.

Michelle Pfeiffer, o aparitie impresionanta prin atitudine si farmecul pe care il degaja este foarte putin exploatata, personajul pe care il interpreteaza fiind lipsit de consistenta si profunzime.

Chloe Grace Moretz se remarca prin talentul cu care intruchipeaza adolescenta rebela care isi priveste si analizeaza familia cu detasare cinica, mai mult decat prin prisma chinului de a da veridicitate varcolacului in care o schimba, fara motivatie, ideea narativa pe final.

Helena Bonham Carter apare putin insa este imposibil sa n-o remarci in rol de femeie care detine o parte din secretele familiei Collins, pacat de setea de “tinerete” aleasa ca solutie menita a-i asigura iesirea din poveste, fara finalitate si inteles decat din perspectiva realizarii unei continuari.

Eva Green reuseste o Angelique machiavelica, plina de pasiune, in care regasim placerea de a emana rautate. Este probabil cel mai intens personaj, prea puternic poate fata de cei caror le da replica, astfel incat scena de pasiune si seductie intre ea si Barnabas se transforma din punctul culminant,  momentul de maxima intensitate declansator al actiunilor ulterioare, intr-o banala parodie a celei similare din ” Twilight”.

L-am lasat la final pe Johnny Depp care joaca ce stie el mai bine. Acest rol ii vine ca o manusa, ascuns dupa straturi de machiaj, peruca si accent pierdut in timp. Johnny Depp este ciudat, excentric, extraordinar in cea ce face dar nu aduce nimic nou. Am mai vazut toate acestea in rolurile sale precedente.

Un plus de interes si de autenticitate o da coloana sonora incluzand hituri ale nu mai putin celebrilor “The Carpenters” sau Alice Cooper, acesta din urma avand si o prezenta episodica dar plina de savoare in naratiune.

Ei bine, nu stiu daca as putea sa va recomand sa rupeti doua oare din timpul dumneavostra sa urmariti acest film. Poate doar daca sunteti mari admiratori ai lui Tim Burton sau Johnny Depp si nici atunci.. In ciuda numelor mari prezente pe afis este prea multa incoerenta, prea putin umor pentru o comedie, si prea putin dramatism pentru a capta atentia.

Nota: 4/10

-Saptamana trecuta au avut loc cateva premiere de film interesante, printre care The Dictator si Dark Shadows. Iata ce se scrie despre ultimul pe blogul “Un film pe zi“: “Filmul arată extraordinar, iar imaginile sunt superbe. Machiajul, costumele și decorurile sunt excelent făcute, creând o atmosferă elegantă de benzi desenate horror. Nu-ți poți lua ochii de la Johnny Depp și Eva Green, amândoi sunt frumoși și foarte potriviți lumii filmului. Povestea însă cam lasă de dorit, fiind pe alocuri ilogică sau incompletă. Nu înțelegi de ce Angelique nu-și folosește de la început anumite super-puteri pe care descoperim că le are, e neclar când și cum s-a înfiripat dragostea dintre Barnabas și Victoria și iarăși e neclar când e film horror și când se parodiază un film horror. La un moment dat conflictul, adică recâștigarea controlului pieței de pește, se diluează și se disipează în alte conflicte mărunte, încât și atenția publicului scade, așteptând finalul eliberator.”

(Jovi)

-Ziarul Adevarul a distribuit saptamana trecuta DVD-ul cu filmul ‘Nunta mută’ regizat de Horaţiu Mălăele. Cu aceasta ocazie este publicat pentru prima data in Romania si interviul acordat de indragitul actor si regizor jurnalistului francez Aurelien Ferenczi la Paris in 2009: ‘Domnule Mălăele, aţi pornit ca actor. De ce aţi trecut la regie? Horaţiu Mălăele: Eu cred că actorii, scenografii, scriitorii, pictorii, poeţii, coregrafii şi regizorii „locuiesc” în acelaşi cartier. ,,Suntem puţini, dar venim de la Atena!”, spunea Pier Paolo Pasolini cu mulţi ani în urmă. Trecerea dintr-un bloc în altul dintr-un apartament în altul, ţine de acumulări, timp şi şansă.’

-Un alt interviu care ne-a atras atentia este cel luat de My MagicStar producatoarei Monica Lăzurean-Gorgan, cea care a intocmit selectia romaneasca a evenimentului Producer on the Move din cadrul Festivalului de la Cannes: ‘Despre industria de film din România – Nu cred că filmele românești au ca scop câștigarea de premii la festivaluri. Dar cred că sunt câţiva regizori cu o voce puternică și personală, care pot spune o poveste într-un mod curajos și autentic, chiar forțând limitele cinematografiei și dramaturgiei. Când încep să lucreze la un scenariu, nu se gândesc la un anumit festival sau la un anumit premiu, ci încearcă să înțeleagă lumea în care trăim. Sunt sigură că în următorii ani vor apărea și regizori și producători care vor începe să facă filme comerciale. Dar nu cred că putem vorbi de o industrie de film în România, pentru că, la noi, oamenii nu merg la cinema, iar filmul, pe lângă artă, înseamnă și profit. Și, în prezent, nu putem vorbi de profit în ceea ce privește filmele europene, mai ales cele românești”.’

-Festivalul de la Cannes este de altfel reflectat pe larg in editiile internetice ale ziarelor si portalurilor culturale. Jurnalul.ro a trimis-o pe Riviera pe Eugenia Voda, care in asteptarea deschiderii festivalului se razboieste cu criticii filmului lui Purcarete ‘Undeva la Palilula’: ‘Poate au dreptate cei care apropie arta a şaptea de arta culinară: ceea ce unora le place, altora le dă alergii; unii mănîncă, să zicem, broaşte scump plătite, alţii, vorba unui comentator citat mai devreme, “se îngreţoşează” numai la ideea de  a mînca o broască. Dar faptul că nu-ţi plac broaştele nu înseamnă să faci praf şi bucătarul, şi restaurantul, şi ghidul Michelin care i-a dat două stele! Se prea poate ca filmul lui Purcărete “să nu-ţi placă”. Dar ceea ce mi s-a părut şocant e tonul exterminator şi vehemenţa negării, în termenii unui, i-aş spune “mahalagism cultural”, total nepotrivit cu opera în chestiune. Cred că e un fenomen foarte nefericit, în spaţiul unei culturi, să nu mai faci distincţia între valoare şi non-valoare, sau să calci în picioare o valoare cu aceeaşi dezinvoltură cu care ai desfiinţa o non-valoare. Ca să nu mai vorbim că, pe firul acestui mahalagism cultural se poate scrie orice despre oricine, şi totul, dar absolut totul, pe lumea asta, poate fi demolat! ‘

-Iat-o scriind si despre ‘Dragostea’ lui Haneke: ‘S-ar putea numi «Un bărbat şi o femeie în faţa morţii». Imaginaţi-vi-l chiar pe Jean-Louis Trintignant, cel din « Un bărbat şi o femeie », al lui Lelouch, ajuns acum, şabadabada, un bărbat de peste 80 de ani ! Şi imaginaţi-vă frumoasa brunetă cu voce vibrantă din « Hiroshima mon amour », al lui Resnais, Emmanuelle Riva, ajunsă la 85 de ani ! Un El şi o Ea, un cuplu de bătrîni muzicieni, merg la concerte, locuiesc într-un frumos apartament parizian, au şi o fiică (Isabelle Huppert), muziciană în străinătate. O ramă banală, pentru o poveste de o « normalitate » totală, în sensul că absolut tot ce se întîmplă în film (pînă la un punct) ţine de scenariul obişnuit, al atîtor vieţi omeneşti : un accident vascular, o recuperare, o infirmieră care vine acasă de trei ori pe săptămînă, un vecin care dă o mînă de ajutor etc. etc. Marele creator de tensiune care e Haneke, cel care ştie atît de bine ce e aceea cruzimea, de toate felurile, n-a mai fost niciodată pînă acum atît de plin de tandreţe şi de umilinţă în faţa unor personaje ale lui. Un bărbat şi o femeie : doi oameni cîndva frumoşi («Ce frumoasă e viaţa !» exclamă Ea, semiparalizată, uitîndu-se într-un album cu fotografii de familie). Două personaje pentru care «iubirea» din titlu înseamnă să-şi trăiască împreună degradarea, «strigătele şi şoaptele» din preajma morţii.’

-Tot de la Cannes Codruta Cretulescu de la Liternet.ro scrie despre filmul regizorului care a cucerit acum cativa ani festivalul cu ‘Gomora’: ‘Reality, descris drept “comedia post-Gomorra a lui Matteo Garrone“. Nu tocmai o comedie (prin comparaţie, orice film ce nu comportă execuţii în stil mafiot este perceput drept “light”), a pune Reality în aceeaşi propoziţie cu Gomorra nu poate decât să-i facă un deserviciu lui Garrone. Cu un subiect ce mie, personal, îmi pare oarecum datat (fascinaţia devenită obsesie a italianului de rând pentru reality show-ul Big Brother), şi care nici măcar nu e dus până la capăt (critica la adresa societăţii de consum, dornică de celebritate obţinută facil, este atât de subţire încât poate fi uşor trecută cu privirea), filmul e tratat cât se poate de convenţional din punct de vedere al stilului de filmare şi este excesiv de aglomerat cu dialoguri care, deşi conferă naturaleţe personajelor tipic italieneşti, ajung să obosească prin repetitivitate şi lipsă de fond – cu excepţia personajului principal (Aniello Arena trece cu o uşurinţă nemaivăzută de la statul de cap de familie implicat în mici potlogării la cel de bărbat-copil lipsit de apărare şi discernământ), toate celelalte sunt unidimensionale, fiind extensii şi oglindiri ale stărilor prin care trece protagonistul. Prin urmare, întreaga forţă a filmului se reduce la câteva scene (e drept, puţine) de-a dreptul memorabile: dus în pragul psihozei de ideea că este urmărit de organizatorii emisiunii-concurs pentru a vedea că e un om bun ce merită să intre în Casa de sticlă şi microfoane şi să fie urmărit de o ţară întreagă, protagonistul mai sus menţionat cheamă acasă toţi săracii cartierului şi le dă tot, de la haine la mobilă. La fel ca în cazul filmelor lui Audiard şi Hillcoat, de la Reality ieşi cu aceeaşi senzaţie de “nici cal nici măgar” şi, în ciuda faptului că, undeva ascuns bine, exista un sâmbure de film genial, rezultatul final e cel mult mediocru.’

-’La buticul de filme si carti’ citim despre ‘Dictatorul‘ lui Sacha Baron-Cohen: ‘Bând din același bol urinal (spoiler) din care s-a adăpat și Borat, Aladeen aka Sacha Baron Cohen aka himself revine sub aceeași formulă, poate mai puțin instigatoare, ceva mai comercială, mai edulcorată, mai likable. Înșiruirea nonșalantă de misoginisme (simpatice), de rasisme, de pilozități, de neinițieri, de frazalități imbecile, dar facil de îmbrățișat ca metodă…terapeutică continuă tradiția Borat-Bruno. Dincolo de facilismul (fascist) și umorul umoral (adică făcut din umori și alte mâzgozități lingvistice) filmul se ancorează oarecum-riscant la un moment dat într-un discurs despre democrație, însă are grijă să iasă din menghina lui printr-o glumiță tâmpită și romanțioasă. Mă așteptam tot la o abordare moku-documentarist-handy-cam marca Borat. În schimb filmul pare să preia borhot-reteța din Hangover (inclusiv tușa de final) și să fie mai puțin un film-pamflet-ascuns-sub-o-pleură-zdravănă-de-umor-extrem(ist) și mai mult o găselniță comercială (scurtă) imitând umorul pierdut. În căutarea umorului pierdut și lăsat în Kazakhstan deci. ‘

(Dan)

Contributori: Jovi, Dan

X-Men: First Class

Nici n-a trecut multă vreme de când am analizat Wanted (2008), un alt film cu numele lui James McAvoy pe firmament; nici nu mi-e de mirare, mie cel puțin, întrucât adorația față de stilul actorului cu pricina pare a fi insațiabilă. Astfel încât, amintindu-mi doar vag experiența cu primul film al francizei, X-Men (2000), am sărit câteva etape (respectiv celelalte trei filme lansate ulterior: X2, X-Men: The Last Stand și prequel-ul Wolverine) și am atacat miezul problemei, întocmai cum au ocazia să facă fanii recenți ai universului Star Wars. Am vizionat First Class și nu am regretat nici măcar o secundă.

First Class se încadrează, în universul X-Men, ca prequel (anterior deci) al evenimentelor din trilogia lansată între 2000 și 2006. Acțiunea se petrece în 1962, în timpul Crizei rachetelor din Cuba. Ideea centrală nu o reprezintă atât conflictul armat și iminentul al treilea Război Mondial pe care mutanții ”buni” reușesc să îl anihileze, cât relația cu adevărat deosebită dintre doi fondatori, precursori – părinți – ai conceptului X-Men: profesorul Charles Xavier (McAvoy) și Eric Lensherr (Fassbender), cei care sunt cunoscuți drept Profesorul X și Magneto.

Fără a trăda prea multe detalii ale intrigii – altfel care ar fi sensul savurării unui film? – nu insist nici pe efectele speciale, costume sau machiaj. Așa cum e firesc în cazul oricărei pelicule din categoria ”super-eroică”, beneficiind de un buget bunicel, First Class nu se lasă cu nimic mai prejos decât alte reprezentante ale genului. Am fost însă plăcut impresionată de jocul actorilor și de inspirația scenariștilor, aspecte concentrate pe reliefarea celor doi protagoniști; aflați la polii opuși ai manifestărilor și intențiilor, sunt prezentați nu doar inteacționând, ci și în relație cu alte personaje, tocmai pentru a oferi publicului prilejul de a încerca să le dibuiască mentalitatea.

Ca fan ocazional al universului X-Men, am fost încântată să deslușesc, în sfârșit, povestea lui Beast – alias Hank McCoy (Nicholas Hoult, într-un rol cu totul diferit de cel din Skins, care i-a adus consacrarea). În aceeași măsură am descoperit o afinitate față de Mystique/Raven (Lawrence), personaj care îmi scăpa printre degete în alte filme sau versiuni animate. Relația dezvoltată între ea și Charles Xavier, psihologia ei de outsider, revelația de a găsi un suflet-pereche (la un anumit nivel) în Magneto, și mai ales reacțiile sale simple, sincere și directe pe parcursul construirii primului nucleu X-Men – această sumă de revelații mi-au apropiat-o mult, ca personaj, și m-au ajutat s-o îndrăgesc și pe actriță (pe care o apreciasem în Jocurile Foamei, fără a mă extazia).

Scenele amuzante și ironia mai mult sau mai puțin cizelată nu lipsesc. Emoțiile de tot felul abundă; pentru prima dată de când sunt implicată în fenomenul fandom, am descoperit o relație de bromance (relație apropiată între două personaje de sex masculin, fără conotații sexuale) reală și palpabilă. Iar pentru un lingvist pasionat, asemeni mie, First Class poate deveni un mini-festival: printre altele, o germană americanizată, dar corectă, și imnul Rusiei pe fundal.

Nota: 9/10

Take Shelter (2011)

Cred ca una dintre cele mai grele incercari prin care poate trece un om este aceea ca, intr-o zi, sa se trezeasca aproape nebun, cu halucinatii si cu idei fixe asupra unor lucruri, si, pe deasupra, sa fie si constient de aceasta mica (sau mare) forma de nebunie. Dificil, greu, atat pentru propria persoana, dar mai ales pentru cei din jur, care trebuie sa suporte si noua ta comportare, care poate izbucni in orice moment, dar si posibila indepartare a societatii de familia ta, o societate care nu accepta deviatia, care considera ca toata lumea sa fie conformista sau cel putin sa lase aceasta impresie. Poate nu aceasta este impresia pe care ti-o poate lasa trailerul filmului, dar este cu siguranta o baza de la care poti porni, una chiar buna, in vizionarea acestuia.

Curtis este personajul despre care vorbeam, prin parafrazare, mai sus. Un sot model, un tatic care isi iubeste fiica, un muncitor care conduce o mica echipa si care termina mereu primul toate atributiile conferite, este un reprezentant perfect al societatii americane de mijloc, care reuseste prin propriile mijloace, care nu ataca si care este iubit sau macar respectat de intreaga societate. La un moment dat insa, are un declick: incepe sa aibe premonitii despre o viitoare tornada, semne care il determina sa creada ca vine un adevarat potop, o Apocalipsa. Solutia este personala, pentru ca nimeni din jurul sau nu il crede sau, cel putin, nu considera ca este momentul de o aparare sustinuta impotriva unui pericol din viitor: asa ca se pregateste singur. Cumpara echipamente, face credite, are o idee nestramutata de a construi un adapost subteran, pe locul unei foste camare a familiei si nu ezita sa face orice pentru asta.

Familia nu poate fi usor convinsa. Comunitatea nici atat: “There’s a storm coming”. Nimeni nu il crede, nimeni nu il mai considera un barbat responsabil. Dupa prima furtuna, una mica dupa consecinte, cu prea putine distrugeri, in care el si familia sa s-au refugiat in noul adapost subteran construit special, cei apropiati il roaga sa ia masuri: exagerarile sale devin deja periculoase, slujba este pierduta, iar sotia si fiica sa sunt deja speriate de omul pe care il au langa ei. Trebuie sa mearga la psiholog si sa isi vindece, intr-un fel sau intr-altul, problemele psihologice. E greu, dar trebuie sa incerce, macar pentru a salva ceva din dragostea pe care o poarta fiintelor dragi. Se va salva el insusi din aceasta incercare?

Pentru mine, Michael Shannon, interpretul lui Curtis, a fost extrem de potrivit pentru acest rol: un om complex, dar in acelasi timp simplu, care are o idee exacta despre ceea ce trebuie sa faca in perioada urmatoare; un om bun in esenta, dar care este intr-o perioada foarte confuza a vietii sale. O poveste pe mai multe nivele, care trateaza atat drama unei persoane bine integrate in societate, dar care devine, datorita actiunilor si ideilor personale, prea singur pentru a reusi sa lupte cu succes impotriva acestor probleme. Pacat ca filmul nu a fost atat de laudat. Decat un blockbuster nesarat, mai bine un thriller cu toate ingredientele necesare.

Alte impresii: Klausen, Adina, Despre filme.

Nota: 8/10

Prizzi’s Honor (1985) – Onoarea familiei Prizzi

Daca am continuat seria filmelor cu Jack Nicholson, am fost constient ca, odata cu inaintarea acestuia in varsta, calitatea filmelor a scazut intrucatva. Nu o spun eu, o spun criticii de film si adevaratii cinefili, care ii recunosc acestuia “varsta de aur” a filmelor de calitate undeva prin anii ’70 si inceputul anilor ’80. Asa cum fac, de exemplu, si pentru Al Pacino, pentru Robert De Niro sau pentru Woody Allen. E ceva normal, pentru ca, odata cu varsta, vin si altfel de roluri, nu mai poti lupta atat de usor cu noua generatie de actori pentru rolurile de Macho sau pentru cele de luptator neinfricat. Nu ca Jack ar fi facut asta in tineretea lui, dar este normal sa avem un altfel de actor, care trece usor in varsta a doua si are o altfel de perspectiva asupra propriei persoane.

Asa cum spuneam si cu alte prilejuri, nu am o simpatie deosebita pentru filmele cu Mafia. Nu stiu din ce deriva acest sentiment, dar filmele cu acest subiect le aleg pe spranceana, dupa mai multe esecuri anterioare, astfel incat numai clasicele isi mai strecoara cateodata coada si ma obliga sa apas butonul ‘Play’. “Prizzi’s Honor’ nu este un film obisnuit al acestui gen: daca regulile din renumita familie Prizzi se bazeaza inca pe onoare, pe crime atunci cand este necesar, pe relatii bine stabilite si pe afaceri cu multi bani, intinse pe mai multe aspecte ale vietii orasului, atunci totul ar fi pe fagasul normal al acestui gen. Dar nu este asa: greseala unuia din membri de frunte este ca se indragosteste de altcineva, de o persoana care pare, la o analiza atenta, un adversar.

Charlie Partanna (Jack Nicholson) nu pare un om prea inteligent, se afla in familia Prizzi mai mult din cauza prieteniei dintre tatal sau si Don Corrado, Nasul, si nici nu pare a avea mari perspective. Este surprinzator ca este chemat inca la marile decizii, ca este consultat in problemele majore, ca este implicat in actiunile mafiote criminale. Nu este idiotul din alte filme, dar nici cel mai atent dintre mafioti. Pare doar ca locul sau nu este aici. Si asa se si dovesteste in timp: la o nunta, se indragosteste de o blonda perfecta (o Kathleen Turner in anii ei de glorie, cand putea fi visul oricarui barbat), care se dovedeste, cum spuneam mai sus, adversarul sau. Devenita sotia lui, dupa o serie de incidente care ar fi dat inapoi orice persoana, este angajata pentru a-l ucide. Si viceversa. Incitant, nu?

S-a spus despre ‘Onoarea familiei Prizzi’ ca este exact genul de film care i-ar fi adus impreuna pe Bogart si Bacall. Poate acesta este unul dintre motivele transformarii lui Jack Nicholson: cu un accent de New York inconfundabil, el a avut ideea de a juca tot filmul cu buza de sus umflata si cu o garderoba impresionanta, ciudata, un kitch perfect mafiot, cumparata personal de catre Jack din magazinele second-hand. Iar rolul si interpretarea acestuia sunt pe masura: pe langa aspectul fizic, el reuseste sa ilustreze perfect diferenta dintre vechea generatie de mafioti (inteligenti, articulati, reci si amuzanti, aproape perfecti) si cea noua, una plina de lichele, fara compromisuri si, mai ales, fara prea multa minte. O realitate pana la urma, pe care multi au recunoscut-o ca atare, o comedie amara asupra gruparilor criminale ale acelor ani.

Alte impresii: FilmSinopsis, Zoso.

Nota: 7.5/10

-Sunt incantat cand vad recomandate pe blogurile mele favorite filme clasice. De data aceasta, tot pe FilmSinopsis.ro, descoperim Detective Story, un film din 1951, cu Kirk Douglas si Eleanor Parker in rolurile principale: “Detective Story este un film despre moralitate, despre cât de subţire e graniţa dintre cei cinstiţi şi infractori. E un portret al vieţii de zi cu zi într-o secţie de poliţie, o caracterizare generală a celor care ajung în acest loc. Filmul lui William Wyler intră la categoria one room movie, lucru datorat camerei de filmat, iar povestea e prezentată din nou aproape ca o piesă de teatru. Avem o scenă – secţia de poliţie, avem recuzita (echipamentele polițiștilor, costumele, etc.), două-trei încăperi, dar numai două prezentate publicului şi personajele.”

-Bogdan de la Blogul cu filme ne prezinta “Once Upon a Time in Anatolia“, o reintoarcere in prim-plan a regizorului turc Nuri Bilge Ceylan: “Prin ultimul său film, Ceylan se întoarce la dragostea lui veche, Turcia rurală, după ce s-a pierdut prin vrejurile urbane ale Istanbulului. E un pariu cu sine: acela de a mânui cu bine un film ”cu buget mare”, filmat în locații deschise, după ce, în ”Uzak” de exemplu, a scrijelit pereții apartamentului personal. Un film noir amestecat cu un road movie (să îi spunem ”mai special”), la capătul căruia nu doar un cadavru este dezgropat, ci amintiri ale devenirii. Iar drumul presărat cu amintiri spre găsirea certitudinii nu se termină, pare să ne spună Ceylan, niciodată.”

-Pe blogul „Un film pe zi”, o alta capodopera: The Graduate (1967), un film exceptional cu Dustin Hoffman: „Deși în aparență filmul e o comedie despre un tânăr absolvent prins într-un triunghi amoros interzis, regia lui Nichols și talentul lui Dustin Hoffman spun povestea unei generații dezorientate, a unor tineri cu aptitudini care nu știu încotro să se îndrepte. The Graduate e diploma de absolvire cu care tinerii din perioada hippie care au ales să termine o facultate sunt aruncați într-o lume fără repere. Chiar și când ți-ai găsit femeia pe care o iubești și pleci cu ea la drum, zâmbetul îți piere, înfricoșat de un viitor necunoscut și nesigur.”

-Înainte ca Adina să mearga la Festivalul de la Cannes (succes, Adina!), ne-a readus aminte de capodopera lui Alain Resnais, Anul trecut, la Marienbad: „Anul trecut, la Marienbad e o poveste de dragoste incertă, în care el şi ea împărtășesc amintiri contradictorii. În cea mai mare parte a filmului, el monologhează încercând să o convingă pe ea că există ceva petrecut ”anul trecut, la Marienbad” care îi leagă. Iar ea neagă în permanenţă, dar în acelaşi timp pare să îl stârnească, să se lase sedusă. Dar povestea rezumată în două fraze e prea puţin importantă. Filmul lui Resnais e despre caracterul selectiv si capricios al memoriei. Pasaje din trecut sunt reluate mereu sub altă formă – fiecare îşi aminteşte altceva.”

This Means War (2012) – Sa fie razboi!

Daca ne uitam la inceputul acestui film, este clar ca, in lipsa informatiilor anterioare, avem de-a face cu un film tipic de actiune, aflat undeva in lumea spionajului occidental, cu o lupta deja uzata a americanilor contra rusilor. Cam asa arata primele cinci minute din acest film, cu o inclestare plina de impuscaturi intr-un club exclusivist. Numai ca, dupa aceste prime minute, parca totul se schimba: suntem intr-o firma plina de culoare (frumoase birouri, n-am ce zice!), unde Lauren, o blonda simpatica si plina de savoare, prezinta un nou produs si garantiile si problemele pe care acesta le are. Cum sa fie oare filmul? Un action-movie cu desfasurari de forte impresionanta? Un click-lit dulceag despre lumea modei si a culorilor aduse de o blonduta? Sa vedem.

Fiecare dintre cele trei personaje principale are o problema personala in perceperea lumii si in propria integrare in societate: Lauren (la fel de simpatica Reese Witherspoon) este inca sfatuita de mama sa cu privire la invitatiile in oras si intalnirile cu barbatii. Nu este nici disperata, dar nici prea linistita cu privire la viitorul sau sentimental. Cauta, dar nu gaseste, are nevoie de o prima intalnire cu cineva care sa o fermece si sa o faca sa se simta daca nu iubita, macar admirata. Iar sansa vine cand mama sa o inscrie pe un site matrimonial, iar faţa ei apare imediat pe Internet.

Tuck (Tom Hardy) are si el aceeasi nevoie de iubire, motivul fiind insa faptul ca, dupa o casnicie care s-a incheiat mai putin fericit, nu a mai iesit cu nicio alta fata. Din cand in cand, se duce la lectiile de judo ale fiului sau (da, are un fiu de 7 ani!), unde nu poate riposta ironiilor altui tata, intrucat nimeni, dar absolut nimeni nu stie ca este spion, ci doar un simplu agent de turism. In sfarsit, FDR (ce nume!, Chris Pine) e colegul lui Tuck si cel mai bun prieten al acestuia, un tip care pare genul de afemeiat notoriu, frumos si cu o casa care poate satisface cele mai mari fantezii ale unei femei. Poate de aici si frica lui relatii adevarate, pe termen lung, fiind adeptul aventurilor de o noapte, fara sa sune a doua zi. Cu exceptia stewardezei care il viziteaza in fiecare saptamana, in ziua ei libera.

Numai ca, intr-o zi, Tuck intra pe site-ul matrimonial, da de anuntul ei si o contacteaza pentru o intalnire. Care decurge frumos, ei se potrivesc, sunt amandoi mirati de faptul ca o intalnire cu un necunoscut poate decurge asa de bine si se despart cu promisiunea unor intalniri viitoare. Ea intra in magazinul de DVD-uri pentru a inchiria un film si se intalneste intamplator cu FDR, pe care il farmeca la fel de mult. Si, astfel, cei doi descopera curand ca urmaresc amandoi aceeasi femeie, de care s-au indragostit. “Care va fi mai bun?” este intrebarea care si-o pun, este intrebarea care lanseaza o adevarata vanatoare pentru inima ei, dar si pentru a se opri unul pe celalalt. Rezulta un film light, care nu are valori importante, dar este poate ingredientul aproape perfect pentru o seara de sambata.

Alte impresii: Klausen, Adina, Life is m0n0.

Nota: 6/10

S-a furat mireasa (2012)

Azi am fost sa vad in avanpremiera o comedie mult-trambitata de la care am iesit cotropita de o tristete iremediabila.

Tristete  si jena fata de un Toni Grecu, la care de mai mult timp observ o scadere alarmanta a umorului de calitate, dar de la care nu ma asteptam chiar la o pana de dimensiuni astronomice. Sunt peste douazeci de ani buni de cand el si ai lui “divertisi”  intruneau pentru mine tot ce era mai bun si mai proaspat in materie de “satira si umor” social. Ei, dar poate chiar asta este secretul: “el si cu ai lui” … umorul nascut in colectiv … acum insa Toni Grecu este singur (sau aproape singur, caci eu una  – mea culpa – nu am auzit nici de Adrian Onciu, nici de Onciu Adrian) si secatuit pana la fibra-fibrei.

Tristete si jena fata de bulibaseala de intamplari, scheme, clisee si personaje ingramadite laolalta, calcandu-se pe bataturi si creionand o fauna sociala mizera, urata, corupta, suburbana si subumana.

Tristete si jena pentru cei doi-trei actori buni (Sapdaru, Dita, Vasilescu) pe care ii stiu cu reale calitati profesionale si cu roluri de substanta la activ, care insa in “S-a furat mireasa” nu fac decat sa-si fure lor propriul statut.

Tristete si jena in privinta lui Jojo, despre care chiar imi impun sa nu spun nimic, pentru ca mi-ar fi greu sa imi controlez limbajul

Tristete si jena pentru fatetele cunoscute, urate si blamate ale societatii romanesti – politai prostovani, comisari de politie corupti in cardasie cu clanurile de mafioti si cu manelisti-sefi, talhari basarabeni, moldovence avide sa parvina, valize cu droguri, lovele, aur, ceasuri  scumpe, si “car cu boi”… …

Tristete si jena chiar si pentru camera de filmat, care in cardasie cu o regie superba, dar perfect inexistenta, trage o indelunga urmarire pe scurta strada Edgar Quinnet, reluand mereu, in bucla, zidurile cladirii Universitatii . Unde a fost adevaratul Viorel Sergovici si realul sau simt cinematografic?

Tristete si jena pana la urma, fata de o regie – cum spuneam – superba, dar inexistenta…. Un Jesus del Cerro care probabil si-a propus sa-i lase pe toti de capul lor! Pentru ca daca isi punea nitel capul la lucru, existau sanse ca situatia sa se imbunatateasca cat de cat… asa, macar la nivelul lui Ho-ho-ho .

Oops, sa nu uit…poneiul … un animalut simpatic si cu o prestatie onorabila . Participant, de altfel, in fata cinemaului, la conferinta de presa .

Stateam si ma gandeam (asta nu e bine intotdeauna) ca uneori, in pana de ceva mancare sau idei, se intampla sa adun de prin frigider toate resturile si sa incropesc ceva digerabil. Dar in mod clar – rezultatul este digerabil, pe cand ghiveciul asta de film mi-a fost cam indigest!

Cum spuneam, sunt trista! Nu acesta este filmul romanesc la care sper. Cred ca multi vor fi in asentimentul meu. Iarasi sper!

Nota: 2.5/10 (0.5 este asa, un bonus de la mine, ca mi-am mai ostoit tristetea )

Mabul (2011) – The Flood – Potopul

O drama familiala, in care fiecare entitate se izoleaza, se instraineaza, se invaluie in propria durere, neliniste si neputinta de comunicare. Si fiecare, in acest cocon al insingurarii, pare a nu mai astepta ceva de la viitor. Familia Roshko este apasata de multi ani de autismul primului nascut, Yoni, care este ingrijit intr-un asezamant de specialitate. Parintii sunt sfasiati de propria neputinta de a depasi problemele vietii. Tatal – Gidi – pilot intr-un serviciu utilitar, abuzeaza de marijuana si este lasat la sol de cateva luni, mama – Miri – conduce o gradinita si se culca cu tatal uneia dintre fetite … cei doi sunt doar “colegi” in familie, aerieni, usor iresponsabili.

Exceptia o reprezinta pustiul Yoni, aflat in pragul implinirii a treisprezece ani si angrenat in pregatirea ceremoniei de Bar-Mitzva. Extrem de inteligent si ambitios. O inteligenta vie, dar dureros de matura insa, pentru ca pe de o parte ii ascute perceptia starii de fapt din familie si pe de alta parte ii determina si lui un fel de insingurare, o retragere intr-o lume proprie, bine construita si motivata. Motivatia este de a creste mai repede, de a se dezvolta in graba, poate din dorinta de a se elibera din familie, de a nu mai fi puntea fragila de legatura dintre parinti si de a-si urma propriul destin. De aceea face exercitii fizice temeinice, dupa care isi masoara si inregistreaza meticulos intaltimea (pe cadrul usii), insa, mai mult decat atata, gaseste o cale stupefianta de a castiga bani seriosi pentru a-si cumpara ratii de dopaje proteinice, adjuvante in crestere si dezvoltare. Zilnic pregateste in caietele lenesilor colegi de scoala, teme la matematica, literatura si alte materii, caiete inmanate in grupul sanitar al scolii, contra platilor adunate intr-o punga de plastic. Pentru Yoni semnul maturitatii il reprezinta si schimbarea vocii, asa ca urmeaza cu naivitate, sfatul antrenorului de la care se alimenteaza cu suplimentele chimice: merge pe malul marii si zbiara din toti rarunchii – bineinteles in contra vantului. Induiosator amestec de de comic si tragic, de copilarie si de maturitate.

Acolo, pe malul marii, o surprinde pe fiica rabinului cu care se pregateste pentru Bar-Mitzva si care fata – probabil – fara stirea tatalui ei, face surfing cu un grup de prieteni. Istetul Yoni o santajeaza pe fata si ii obtine acordul ca il va initia in surfing, pentru el un mod ideal de a simti valurile si forta marii din care spera sa se impataseasca.

Dar vine momentul dificil cand Tomer, fratele bolnav este readus in mijlocul familie, dat fiind faptul ca institutia in care se afla isi inchide portile pentru ca trece printr-o grava criza financiara. Un cutremur in echilibrul  si asa atat de fragil al familiei. Un moment in care fiecare isi da seama ca se confrunta cu o  responsabilitate stringenta, alta decat cea a propriei persoane. Si personajul care receptioneaza impactul impotentei maturilor din familie de a administra situatie, este Yoni. Yoni este pentru noi, adultul din familia descompusa. El este acela care frustrat de ciudatenia comportamentului fratelui pe care nu l-a cunoscut pana acum vreme de zece ani, amenintat de iminentul dezastru al Bar-Mitzvei sale, privindu-si critic si dezamagit parintii, confruntat si cu o criza scolara iminenta in contextul activitatii sale “out of standards”, gaseste in el puterea de intelegere a situatiei si descopera modalitatile prin care vindeca raul care i-a dezbinat familia.

Raul si dezastrul sunt indepartate si viata simpla si curata reinvie aidoma povestii biblice a lui Noe si a Arcei sale in vremea potopului. Pentru ca tema  discursului Bar Mitzvei lui Yoni este tocmai aceasta poveste a lui Noe. O poveste pe care tot auzind-o din gura lui Yoni, ii devine lui Tomer mantra care ii va reuni pe cei doi frati. Mantra care va reuni familia, iesita din furtuna si diluviu  si purificata de ploaie. O ploaie datatoare de speranta de viitor. Stropii de apa ejectati de avioneta utilitara condusa de Eli, colegul lui Gidi, cad asupra ceremoniei reusite de Bar Mitzva. Acum Yoni a devenit barbat in randul barbatilor. Si nicio grija, va creste si se va maturiza intarit de aceasta experienta framatica de viata. Insa toate la vremea lor!

Extrem de sensibil subiect, tratat exemplar si cu o valabilitate universala, sub orice reper etnografic sau geografic. Nevoile speciale ale fiecarui membru al familiei , indiferent daca sunt puse sub lupa medicala sau sub lupa firescului, sunt nevoile umanitatii: intelegere, sprijin, iubire!

Exemplara cinematografia -  Philippe Lavalette, cu imaginile superbe ale cerului – reflexie ale momentelor psihologice cheie, dar si cu prim-planurile figurilor celor doi frati.

Excelenta distributia in care se disting Yoav Rotman (Yoni) – atat de copil, dar atat de matur prin ironie trista si prin replica usturatoare, Ronit Elkabetz (Miri) – cunoscuta actrita isrealiana, cu calitati dramatice puternice si Michael Moshonov (Tomer)- care a jucat si in filmele Lebanon, Lost Islands, For My Father.

Coloana sonora apartine lui Patrick Watson si iata-l cu tema principala din film.

Nota: 7.5/10

Paper Man (2009) – Omul de hartie

Mi se intampla rar ca sa rad cu hohote de doua ori in primele zece minute. Nici macar la cele mai traznite comedii, care aproape nu mai exista, nu mai a existat o asemenea refulare a gandirii mele umoristice . Asa s-a intamplat la Paper Man, si aproape imediat mi-am dat seama ca va fi o delectare sa il urmaresc, subiectul fiind interesant, momentele umoristice fiind hazlii de-a dreptul, iar distributia cu adevarat interesanta. Pana la urma, nu am descoperit o comedie, nici o drama, ci o viata de om singur, ascuns printre angoasele existentei, cu multe probleme si inconjurat de prea putini oameni, iar acestia nu il inteleg. Un copil de peste 40 de ani, care se lupta inca suficient de mult cu prietenul imaginar, care nu poate comunica deloc cu sotia, care este inca in cautarea reusite profesionale.

Jeff Daniels, un actor care il redescopar cu aceasta ocazie (cu greu, imi alung din minte prestatia din Dumb and Dumber, alaturi de Jim Carrey), este aici Richard Dunn, un scriitor aproape ratat, a carui prima carte pare a nu fi fost cumparata de nimeni, exemplarele nevandute zac in cutii, ba chiar se transforma intr-o canapea moderna construita din carti. Solutia pentru a scrie o noua carte, poate chiar un succes, este de a se muta la tara, singur, deoarece sotia sa, medic, trebuie sa lucreze in continuare pentru a asigura supravietuirea familiei. Relatia dintre cei doi este din ce in ce mai distanta, ea vine din ce in ce mai rar in weekend-uri la el, iar despartirile sunt tot mai reci (nu poti sa nu observi paralela dintre Richard si Charles Foster Kane in relatia cu sotiile lor: la prima despartire se saruta tandru, apoi doar se saluta, apoi nici macar nu o conduce la masina, asa cum Kane facea cu sotia sa in celebra scena continua de la masa familiei).

Singuratatea lui este tot mai mare, desi poate si aceasta descriere este un pic fortata. De fapt, a fost mereu singur, cu sotia lui se afla intr-un pact de neutralitate continuu, alti prieteni el nu are, poate doar ea si el este obligat sa ii accepte, iar problema este ca nu a renuntat nici acum la prietenul sau imaginar, Capitanul Excelent, care inca ii calauzeste orice pas in viata. Este singur, singuratic, nefericit, antisocial, o persoana care nu si-a descoperit nici la aceasta varsta scopul in viata. Si in momentul in care avea cea mai mare nevoie apare Abby (Emma Stone), un suflet la fel de nefericit, cum aflam cu timpul, care il ajuta sa isi redescopere vocatia, care intra incet in sufletul lui, care il determina sa recunoasca adevarata natura a firii sale. Si viceversa. Iar scrisoare din final ne face sa ne dam seama de toate aceste lucruri.

Trecand prin toate aceste faze, aproape totul impresioneaza in acest film. Distributia este atent si corect aleasa, astfel incat nimeni nu este asezat in plus si nu face spectatorul sa se indeparteze: Jeff Daniels trece peste latura comica a filmelor sale, fiind cu adevarat un barbat spre varsta a treia care nu a facut nimic, nu a impresionat pe nimeni, este neinteles, inclusiv de sine insusi si, in mod sigur, este unul din milioanele de oameni care au crezut ca vor deveni Cineva, dar nu au reusit. Din vina lor. Mai are o sansa.

Despre Emma Stone, am numai cuvinte de lauda. Si voi mai avea mult timp de acum inainte. Nu imi aduc aminte de filme slabe ale ei, ci numai de reusite, este foarte simpatica, extrem de talentata si sper sa continue la fel. Lisa Kudrow este potrivita in rolul sotiei insipide, care recunoaste ca relatia lor nu mai merge, dar nici nu are vreo solutie, asa cum nu a avut niciodata. Singura sansa a ei este ca el sa se trezeasca si se pare ca va reusi, sub impulsul unei prietenii (sau poate chiar este o forma de iubire?) cu o fata tanara, care spera sa isi depaseasca propria nefericire cu un barbat care sa ii semene, chiar daca este mult mai in varsta. Un film reusit, o comedie-drama cu multe invataminte, un film din care putem invata ca putem depasi orice obstacol, in momentul in care alaturi de noi se afla persoana potrivita.

Alte impresii: FilmSinopsis, Adina.

Nota: 8.5/10