Albert Nobbs (2011)

Glenn Close devine prin aceasta interpretare de exceptie favorita mea la premiul Oscar pentru cea mai buna actrita in rol principal. Motivele sunt multe si poate ca nu pot fi pe deplin elucidate decat in situatia in care urmariti filmul. Cum altfel insa poate fi categorisita interpretarea sa, o femeie in haine de barbat, fara posibilitati de a fi descoperita de cei din jurul ei (cu exceptia acelui purice ‘nenorocit’), intr-o atmosfera intunecata de hotel de secolul al XIX-lea, intr-o tara rece ca Irlanda? Pentru ca asta e povestea ei, o poveste incredibila de viata, pe care Glenn Close o urmarea de multi ani, pe  care a reusit sa o transpuna acum cu mare succes, macar din prisma interpretarii.

Este clar ca daca nu cunoasteam un pic povestea si actrita principala este posibil ca sa nu imi dau seama ca ea intrepreteaza un barbat. Albert Nobbs (Glenn Close) este un chelner impecabil, aflat intr-o slujba de rang inalt in Dublin, intr-un hotel important, frecventat de aristocratie. Visul lui (ei) este ca sa reuseasca sa stranga suficienti bani din bacsisuri pentru a-si deschide propria tutungerie, scapand astfel de o viata extrem de chinuita, plina de nereusite si de nefericiri, inceputa cu violul care a determinat-o sa isi schimbe infatisarea, devenind femeie. Primele 30 de minute sunt poate cele mai intense ale filmului, pentru ca drama este dublata de un adevarat film de mister, emotiile personajului principal cu privire la posibila sa desconspirare transmitandu-se in intregime si spectatorului.

Din clipa in care este descoperita ca femeie de un anumit domn (sau doamna?) Page, interpretat de o estetica Janet McTeer, nominalizata si ea la Premiul Oscar pentru cea mai buna actrita in rol secundar, viata i se schimba cu adevarat pentru ca devine umana. Este momentul in care Albert ca personaj nu mai este credibil, iar filmul isi pierde din magia inceputului, care il poate face, parerea mea, o capodopera. Cum altfel poate fi interpretata o goana a unei femei travestita in barbat, dar care nu avea sentimente homosexuale, dupa o alta femeie, chiar daca frumoasa (Mia Wasikowska)? Cum nu poate el sa isi dea seama de felul in care aceasta il joaca pe degete, asa cum numai o femeie poate face, cerandu-i lucruri greu de obtinut de un servitor, dar care ii sunt absolut la indemana unui indragostit? Momente confuze din partea unui personaj pana atunci atat de puternic si rece.

Povestea vietii lui Albert Nobbs este dura, greu de urmarit si poate regizorul si scenaristii ar fi trebuit sa mizeze pe aceasta pe tot parcursul filmului. In acest film, ar fi reiesit o drama autentica, fara sclipiri de romantism, frivolitate si chiar comedie, s-ar fi patruns mai cu atentie amanuntele unei vieti nenorocite, dar pana la urma aleasa de bunavoie, pentru ca durerea din copilarie nu determina in toate cazurile luarea unei decizii atat de radicale. Daca interpretarea este desigur exemplara (iar Glenn Close va scapa cu greu premiul Oscar, unul dintre motive fiind si acela ca inca nu a primit niciunul pana acum in intreaga sa cariera), iar filmul are o conceptie interesanta, putea fi desigur mult mai bun daca punea accentul pe povestea din trecut si nu pe construirea de catre personaj a unui viitor convenabil.

Nota: 8.5/10

Un vie de chat (2010) – A Cat in Paris – Viata de pisica

Am vazut aceasta productie prima oara la Festivalul de Film de Animatie Anim’Est 2011 si dupa nominalizarea ei Oscar, am reluat-o zilele astea, pentru a-mi verifica impresiile din toamna.

Filmul este deopotriva placut atat pentru pusti, cat si pentru parinti. Ambele categorii de spectatori se pot bucura de o poveste coerenta, un “policier” ingenios, viclean, crud, dar si induiosator pe alocuri, datorita filonului dramatic care leaga trecutul tragic, de prezentul mut si de viitorul fericit al micutei Zoe in interactiune cu  pisica, mama sa Jeanne (politista), Nico (spargator de noapte) si Costa (sef de banda de talhari).

In fiecare noapte pisica-companion al micutei Zoe (care refuza sa mai rosteasca vreun cuvant de la uciderea tatalui sau), strabate acoperisurile Parisului, se strecoara in mansarda lui Nico si devine pisica-companion a acestuia in spargerile pe care le infaptuiesc impreuna. Umbre chinezesti pe cerul noptilor parizieni, cei doi tovarasi de hotii, dau lovitura dupa lovitura, fericiti deopotriva – barbat si pisica – cu viata lor aventuroasa. Treburile se incurca insa, pentru ca Jeanne, subcomisar de politie lucreaza mult si are ca obiectiv principal prinderea ucigasului sotului ei, asa ca Zoe petrece multe ore singura acasa, numai sub supravegherea unei doici – nimeni alta decat una dintre membrele bandei lui Costa (talhar, criminal, ucigasul cautat de Jeanne). Si de aici incolo, o cavalcada de aventuri, rapiri, urmariri si momente pline de suspans, de-asupra Parisului, pe acoperisurile caselor si ale Catedralei Notre-Dame, pentru ca echipa “pisica-Nico” sare in ajutorul lui Zoe, pentru a o salva din ghearele lui Costa si a bandei sale de talhari.

O poveste clasica – lupta dintre bine si rau, realizata intr-un stil de animatie clasica (si cu mari calitati picturale), cu un dialog inteligent motivat, cu  mesaje etice si  morale inalte si cu multumirea unui final care desi asteptat, este cat se poate de emotionant. Si totul ambalat in coloana sonora originala inspirata, a lui Serge Besset, din care iata si o mostra.

Cei doi regizori, Alain Gagnol si Jean-Loup Felicioli ne-au furnizat un film incantator, cum spuneam, in egala masura si pentru copii si pentru adulti.

Nota: 7.5/10

Habemus Papam (2011) – Cu papa la psihanalist

Golden Globe Italia 2011 – Nanni Moretti – pentru cel mai bun film

8 premii si 4 nominalizari

Cum am mai spus, nu alerg dupa filme mari, ci dupa filme bune, iar Habemus Papam ESTE un film bun.

Un film la care, chiar daca vibreaza uneori sub undele umorului si ale satirei fine, nu am reusit sa rad, pentru ca au primat sentimente si ganduri dincolo de exteriorizarea imediata a unui zambet.

Am citit cateva romane aparute in ultimii ani pe piata, cu tematica legata de conclavurile de la Vatican (si intrgile, calculele si masinatiunile politice aferente), menite sa aduca intregii lumi fumul alb care vesteste alegerea noului pontif. Si au fost si cateva filme pe aceeasi problematica.

Dar niciuna dintre creatiile anterioare nu au avut asupra mea un asemenea impact legat de desacralizarea actului in sine. O descralizare inteligent temperata si benefica, pentru ca vine sa ne prezinte umanul dincolo de sacru!

Zumzetul gandurilor si rugaciunilor nerostite cu glas tare “Nu pe mine Doamne, te rog!” – ridicat deasupra capetelor cardinalilor adunati in sfantul conclav pentru a-si alege noul Papa, ne conduce spre ideea ca aceasta sarcina pe umerii unui muritor, este una extrem de grea. Una este sa spui noului pontif ales “Nu trebuie sa va ingrijorati, dandu-va aceasta sarcina Domnul va da si ajutor s-o duceti la indeplinire si puterea sa sustineti greutatea unei asa mari responsabilitati” si alta este sa simti responsabilitatea asupra propriei persoane.

Iar cardinalul Melville, votat de catre conclav drept noul Suveran Pontif in institutia de frunte a moralei crestine a lumii, cade prada unei puternice “sinuzite psihice”, un atac de panica, care conduce spectatorul intr-o vie incursiune in lumea marilor prelati, in universul psihologic personal al “alesului”, dar si catre binomul plin de mister “izolare – libertate” al fiecaruia dintre noi. Sa fii om mai mult decat ceilalti oameni si sa tinzi catre desavarsirea si inaltarea spirituala nu este un dat pentru fiecare.

Psihanalistul ateu chemat  sa “repare” starea cardinalului intr-o sedinta terapeutica care se desfasoara intr-o sala imensa a Vaticanului, inconjurat de cercul din ce in ce mai strans al prelatilor cu ochii larg deschisi si urechile ciulite si sub restrictiile privind problematica posibil de atins (fara aluzii la sex, fara intrebari despre … fara incursiuni in ….) da gres profesional in acest scop, dar reuseste profesional – si poate fara sa vrea – in a trezi la viata obisnuita, cu mici bucurii profane – comunitatea religioasa in care poposeste.

Iar cardinalul Melville reuseste sa evadeze departe de balconul Catedralei in care trebuia sa-si adreseze cuvantul catre credinciosii lumii, rataceste prin Roma, contempleaza orasul si asteapta un semn, o “iluminare”. Iata ca el este acum cel  liber, iar psihanalistul este cel prizonier. Depinde cum va sti fiecare sa-si fructifice aceasta experienta.

Reintoarcerea si peregrinarea lui Melville in vechea si unica sa iubire, teatrul…un ritual moral adresat publicului, asa cum si religia este tot un cumul de ritualuri morale adresat oamenilor, reinvierea replicilor Pescarusului lui Cehov, toate acestea il ajuta sa priveasca adanc in el insusi, in cine este el, in ce se simte el in stare sa faca pentru cei din afara lui si il determina catre sinceritatea maxima fata de el, de ceilalti si de Dumnezeul pe care l-a slujit toata viata. Fara aceasta sinceritatea, omul Melville s-ar fi pus pe sine insusi sub semnul anularii.

Superb mesaj, care trebuia spus exact cu masura si inteligenta acestui film, sub mana lui Nanni Moretti, in tripla ipostaza creatoare (scenarist, regizor si interpret plin de savoare a psihanalistului) si cu participarea de mare clasa a aproapelui nonagenar Michel Picolli, complexul si desavarsitul ARTIST al peste 65 de ani de cinematografie. Michel Picolli cu zambetul sau trist, induiosator, cald si atat de omenos, cu respiratia sa taiata – cand de emotii coplesitoare –  cand de fuga pe strazile Romei, cu strigatele sale de furie – atunci cand anxietatea il domina, Michel Picolli – un tablou al inrebarilor, indoielilor si singuratatii vietii unui om devotat carierei alese, pe care vrea sa o incheie in sinceritate, credinta si adevar.

Nanni Moretti  si Michel Picolli poate ca meritau in acest 2012 o recunoasterea din partea unchiului Oscar!

Si sa nu uit, mi-a placut desfasurarea camerei (cinematografia Alessandro Pesci) pe interioarele si gradinile  Vaticanului, in Piata San Pietro, pe strazile Romei si intarzierea ei pe figurile atat de bine realizate ale cardinalilor de toate varstele si de toate culorile.

Si coloana sonora a lui Franco Piersanti ilustreaza cu talent actiunea si este foarte inspirata introducerea piesei  Todo Cambia interpretata de Merces Sosa: Todo Cambia Mercedes Sosa.

Iata si un link catre situl filmului, de unde veti putea culege informatii suplimentare.

Nota: 7.5/10

The Way Back (2010)

Am aflat de aparitia acestui film relativ recent, din interesantele articole pe care le publica Bogdan Calinescu, corespondentul sui-generis al revistei iesiene TIMPUL (Note inutile, parca)  si mi-am zis ca este imperativ sa-l vad si eu. Nu stiu sa fi fost difuzat prin reteaua de cinematografe de prin mall-urile patriei, singura sansa acceptabila de a mai vedea vreun film altundeva decat in fata propriului televizor (plasmatizat sau nu). Intr-adevar, cum nota si Bogdan Calinescu, cinematografia occidentala si cu precadere cea americana s-au axat cu predilectie si obstinatie,  mai degraba asupra Holocaustului decat Gulagului sovietic si a micilor gulaguri exportate peste tot unde regimul totalitar comunist a pus piciorul.

Motivele sunt multiple, trecand de la faptul ca persecutarea si exterminarea evreilor a fost o alta dovada a barbarismului nazist, infrant atat de anglo-americani dar si de catre sovietici, aceasta beneficiind si de descoperirea unor urme clare si tragice, directe ale Holocaustului tocmai ininmia Europei, in Polonia (sau, pentru a fi exacti, in partea nazista din Polonia, caci cele doua sisteme totalitate si-au impartit frateste Polonia in 1939, si, culmea ironiei, URSS imbucatind o parte mai mare din trupul nefericitei tari decat Germania nazista) pana la faptul ca stanga occidentala, cu puternice simpatii comuniste, a reprezentat un filon deloc neglijabil, daca nu foarte numeros, cel putin foarte agresiv si vocal, astfel incat nu dadea deloc bine sa te pui rau cu aceasta parte otravita a establishmentului occdental. In plus, lagarele Gulagului nu au fost filmate iar fotografiile lor au fost si sunt relativ putine prin arhivele sovietice.  De aceea producerea unui film despre acest subiect merita atentia unui public cat mai larg.

Povestea filmului este destul de simpla: un grup divers de detinuti politici (cativa polonezi, un sarb interpretat de Dragos Vasile, un american-Ed Harris, un leton insa nici un roman cu toate ca din 1940 Gulagul s-a tot umplut si cu nefericitii romani basarabeni si bucovineni), dar si un detinut de drept comun, personaj dificil, jucat cu mult talent de catre irlandezul Colin Farrell, care-si ispasesc pedepse astronomice (de la 10 la 25 de ani) intr-unul din lagarele din Siberia Orientala (la aproximativ 500 de km de lacul Baikal) hotaresc, la inceputul anului 1940, sa evadeze pentru a-si regasi libertatea in cea mai apropiata tara cat de cat libera, Mongolia. In timpul unei vijelii siberiene imposibile, grupul evadeaza, pierzandu-si urma in imensitatea si salbaticia unei zone care provoca oricarui estic frisoane: Siberia. Povestea lor este cea a luptei pentru supravietuire in niste conditii teribile pentru ca, hrana adunata in lagar pentru marea expeditie era o picatura intr-un ocean, oceanul nevoii. Indurand frigul teribil al Siberiei grupul reuseste sa supravietuiasca si sa ajunga in apropierea lacului Baikal pe care-l inconjoara.

Intrarea in Mongolia prilejuieste si prematura abandonare a filmului de catre Colin Farrell caci detinutului sovietic de drept comun i se face frica de libertate. Mult mai sigura era puscaria lui Stalin in care de altfel penalii aveau oricum o situatie mult mai buna decat cea a condamnatilor politici. Surpriza vine atunci cand intrand in Mongolia, evadatii din Gulagul sovietic dau peste un arc de triumf care-i anunta pe intrusi ca vor parcurge Republica Populara Mongola caci, sa nu uitam, Mongolia a fost primul stat in afara URSS care a fost tarat in orbita rosie inca din 1924 (lasam la o parte efemerele republici rosii de la sfarsitul Primului Razboi Mondial, una dintre ele, cea Maghiara a Sfaturilor fiind inlaturata chiar de Armata Regala Romana in 1919), pentru aceasta Mongolie infrangand Armata Rosie trupele japoneze in razboiul de granita din 1939. “Au ajuns si aici” spune deznadajduit Ed Harris.

Imaginile cu o manastire budhista devastata doresc sa demonstreze ca la acest nivel al distrugerii si crimei, regimul comunist a avut o uniformitate si o constanta inspaimntatoare, fenomenul religios fiind in concurenta cu cel comunist, deci menita a fi eradicat in totalitate. Neavand incotro, grupul imputinat incetul cu incetul caci a merge sute de kilometri pe jos, redus la conditia omului primitiv este de foarte multe ori o proba imposibila, la care rezista doar cei care au vointa, se indreapta catre Tibet in speranta de a patrunde in India Britanica. Ceva similar am regasit si in filmul Sapte ani in Tibet insa de data aceasta era vorba de incercarea unor alpinisti germani, prinsi de izbucnirea celui de al Doilea Razboi Mondial pe culmile Hymalaiei de a ajunge cumva, inapoi in Germania. Pana la urma esueaza in Tibet caci Hitler isi facuse dusmani peste tot, inclusiv pe fratele geaman, Stalin. Patru (eu atat ma vazut, chiar daca la inceputul filmului ni se comunica faptul ca ar fi fost doar trei, filmul, bazandu-se pe o poveste adevarata, normal) supravietuitori reusesc in final sa ajunga la libertate dupa ce au mers vreo cinci mii de kilometri. In cautarea libertatii.

Dupa ce am scris articolul/enervare referitor la tinerii necopti sufleteste si intelectual (caci in alte parti ale corpului erau dezvoltati plenar!) care se distrau in tinute pionieresti sub faldurile steagului rosu comunist, filmul a picat precum un serbet rece intr-o zi calduroasa de vara (pentru a prelua zicerea amicului Christian Craciun) si cred ca acelasi club de fitze de fitze ar trebui sa gazduiasca vizionarea lui cu aceeasi participanti, dezbracati de uniforma chic pioniereasca si imbracati cu mult mai mult rerspect pentru milioanele de morti de peste tot ai unei ideologii care ramane in esenta ceea ce a fost de altfel de la momentul 0 : una criminala.

Nota: 9/10

Moneyball (2011)

Nu stiu cati dintre voi au fost sau mai sunt inca fani ai jocurilor tip manager, fie ca este vorba de fotbal sau de alte sporturi, in marea lor majoritate de peste Ocean. Nu stiu cati dintre voi cunosc emotiile unui “Championship Manager” sau “Football Manager”, cele mai cunoscute jocuri din domeniu, felul in care trebuia sa iti construiesti o echipa, cum trebuia sa alegi jucatorii si sa platesti pretul corect, sa nu iti depasesti bugetul, cum sa iti multumesti conducerea si fanii. Acest tip de jocuri au fost mereu printre favoritele mele, le-am jucat multi ani la randul si cateodata mai deschid aceste jocuri pentru a-mi reaminti savoarea de a antrena. Un vis pe care multi microbisti il au, acela de a antrena asa cum stiu echipa favorita.

Cu toate acestea, trebuie spus ca exista o diferenta foarte mare intre un manager (Brad Pitt aici) si un antrenor (Philip Seymour Hoffman): managerul se ocupa ca totul sa mearga bine la o echipa, de la preturile la bilete si tonomatul de apa plata din vestiar pana la, cel mai important lucru, trasferurile unor jucatori buni, gata sa devina titulari la echipa; in schimb, antrenorul trebuie sa ia jucatorii pusi la dispozitie, sa ii aseze in teren si sa incerce sa castige toate meciurile. Billy Beane, managerul celor din Oakland (vorbim aici de o echipa de baseball, un sport care poate va este necunoscut, dar nu trebuie sa va impacientati, nu jocul in sine conteaza, ci momentele din culise), se afla in fata unui nou sezon, dupa cel pierdut din anul precendent, si in fata unei noi provocari: jucatorii buni vor pleca, trebuie sa le caute inlocuitori pe masura.

O provocare importanta, dar este ceea ce a facut toata viata si lucrul pe care il doreste si pentru viitor. De data aceasta, tactica sa va fi alta, impreuna cu noul sau coleg, tanarul Peter Brand (Jonah Hill): statistica va fi cea care va conta, jucatorii vor fi urmariti pe computere si DVD-uri, fiecare dintre ei va avea un scor, iar tranzactiile nu se vor face in functie de valoarea momentului, ci de niste factori bine stabiliti, urmariti de-a lungul intregii cariere. Conflictul cu antrenorul vine rapid (Philip Seymour Hoffman apare prea putin, rolul fiind limitat fata de posibilitatile lui), fanii isi pierd increderea, infrangerile curg. Iar comentariul din off avertizeaza: “nu statisticile intra in teren, terenul este baza”.

Asa cum spuneam si despre “Margin Call” sau despre “The Ides of March”, ceva lipseste in acest an filmelor pentru a prinde la publicul larg. Dupa ce vedem doua ore din “Moneyball”, impresia este aceeasi (poate acesta este si motivul pentru care “Tree of Life” nu a fost lansat in cinematografele de la noi), si anume ca, daca nu cunosti cu adevarat evenimentele in sine, nu o sa pricepi nici sensul filmului. Pentru un astfel de spectator, ramane interpretarea exceptionala a lui Brad Pitt, care se lupta cu toate obstacolele (conducatori nerabdatori, fani nemultumiti, o familie destramata, o fiica ce il iubeste, etc.) pentru a reusi, dar si surpriza Jonah Hill, pe care il cunosteam din comedii, dar care dovedeste ca este un actor foarte talentat.

Si ramanem cu greutatile meseriei de manager in sport, un om in locul caruia fiecare microbist vrea sa fie, insa nu este asa de usor cum credem, este aproape imposibil.

Nota: 8/10

-Si in anul 2012 vor fi lansate cateva filme romanesti importante, unele cu distributie internationala, multe comedii. Despre toate acestea aflam intr-un articol de pe FilmReporter.ro: “În 2012, se va râde ceva mai mult în filmul românesc. Sau, cel puţin, aşa reiese din sinopsisuri. Ne aşteaptă în jur de 20 de premiere – unele amânate de anul trecut – multe dintre ele comedii (sau tragicomedii). Cele mai aşteptate filme rămân Provizoriu al lui Cristian Mungiu, la fel de misterios în ce priveşte subiectul pe cât de evaziv este titlul, şi Closer to the Moon al lui Nae Caranfil, cu Vera Farmiga şi Mark Strong în distibuţie. Staruri pe afiş va avea şi Ipu – Convicted to Live, al lui Bogdan Dreyer, un al doilea film românesc cu buget consistent realizat în limba engleză.”

-The Artist este clar favoritul premiilor Oscar din acest an. Despre el a scris saptamana trecuta si Adina: “În cazul lui The artist, regizorul Michel Hazanavicius a ales să facă un astfel de film și a reușit să redea onest o atmosferă onestă, fără a parodia, fără a ridiculiza, fără a cosmetiza și fără a supralicita prezentul ori trecutul. Probabil că ceea ce s-a reușit prin intermediul acestui truc-filmic este un soi de universalizare, de împăcăciune între un trecut-omagiat și un prezent-îmbunătățit, între imagine și sunet. The artist pune foarte bine problema valorii unui actor atunci când intervine schimbarea tehnică, cum se adaptează actorul de film mut la filmul sonor. Către final suntem invitați să participăm activ (prin unghiul subiectiv de filmare, prin scena musical) la această trecere tehnică  moment în care filmul devine iarăși matrioșcă răspunzându-și la propria dilemă-retorică.”

(Jovi)

-’J.Edgar’ – biografia sefului de legenda al FBI-ului adusa pe ecran de Clint Eastwood a fost vazuta in aceasta saptamana de Andrei Gorzo de la Dilema Veche: ‘Noul film al lui Clint Eastwood e o profund eastwoodiană biografie romanţată a lui J. Edgar Hoover – întemeietor al FBI-ului, apostol al metodelor ştiinţifice de investigaţie poliţienească, opozant la fel de înverşunat al infiltrării comuniste şi al emancipării afro-americane, temut arhivar al indiscreţiilor de alcov dintre pereţii Casei Albe (de la ale doamnei Roosevelt pînă la ale lui JFK), cosmetizator de talie hollywoodiană al propriei imagini, etern băieţel-al-lu’-mămica, posibil homosexual şi cert parano-securist visător la un stat al supravegherii totale. În acest bogat material anecdotic, scenaristul Dustin Lance Black (al cărui triumf precedent, Milk, dramatiza viaţa unui pionier al activismului gay) a identificat şi a urmărit, sub îndrumarea regizorului, cel puţin două fire tematice chintesenţial eastwoodiene, precum şi unul oarecum nou (şi chiar neaşteptat) în opera acestuia. ‘

-O opinie diferita despre film ne impartaseste Nachos pe blogul ‘Marele Ecran’: ‘Intr-un fel, imi place curajul lui Clint E. de a filma scene de budoar, care clar ca nu sunt în zona lui de expertiză. Tipul experimentează, ceea ce la 81 de ani nu-i puţin lucru. A si prins aproape intreg mandatul lui J. Hoover (adica cele 5 decenii acoperite de film) ceea ce il ajuta la reconstituirile de epoca. Dar parca are niste retineri in abordarea subiectului, parca prea pudic, parca pe ascuns. Ca si cum nici J. Edgar-filmul n-are curaj sa-si faca coming-out-ul. Daca ar fi sa-i acord un rating cum faceti si voi, i-as acorda – în loc de stele- trei trigoane de nachos asa…pentru atmosfera (Nachos).’

-Mihai Fulger de la Observator Cultural recomanda cu caldura ‘Viata pestilor’ al chileanului Matias Bize: ‘Cel mai delicat, dar şi cel mai sfîşietor film pe care-l puteţi vedea acum în cinematografele noastre este Viaţa peştilor al regizorului chilian Matías Bize. Dacă l-aţi ratat la TIFF-ul de anul trecut (şi chiar dacă nu l-aţi ratat), el merită cu prisosinţă fiecare minut (din cele nici măcar 90) pe care-l veţi petrece în faţa ecranului. Dar Viaţa peştilor este un film care te solicită nu doar să îl priveşti – şi să îl asculţi –, ci şi să îl trăieşti. Ceea ce nu e deloc greu, datorită semnificaţiilor universale ale poveştii: doi oameni caută fericirea şi, temîndu-se că viitorul nu le rezervă nimic mai bun, o caută în trecut, ignorînd faptul că timpul nu se poate întoarce’

-Adina de ‘La buticul cu filme si carti’ a fost cucerita de ‘The Artist’: ‘The Artist e de o raritate aproape teribilistă în peisajul cinematografic postmodern (hipermodern sau ultramodern), este un underdog salvat miraculos de castrarea ultra-ecranului, un ecran global hipertrofiat de atâta hiperbolizare tehnică. Plasarea bildugs-poveștii clasice, metamorfice, pe meterzele modernității recente este un truc scenaristic infailibil, el generează acel coupe de foudre colectiv ce poate fi uzat (atunci când filmul e mai mult decât propria sa poveste) drept apanaj pentru un substrat  ideologic, didacticist, un substrat pe care The artist nu-l ratează. Ba și-l dosește atent, proporționat, sub faldurile seducător-volatile ale țesăturii narative. ‘

(Dan)

Contributori: Jovi, Dan.

The Descendants (2011)

Este indiscutabil faptul ca George Clooney este unul dintre marii actori ai ultimilor ani si, daca va continua cu alegerea fericite cu privire la rolurile sale, in mod sigur va deveni un actor de legenda. In plus, devine si un regizor de calitate, lucreaza si ca producator pentru o seama de filme, asa incat se dovedeste unul dintre oamenii care construiesc cinematografia in aceasta perioada. Nici nu ne asteptam ca unul dintre ultimele sale filme sa nu fie unul de succes, care i-au adus, de altfel, si nominalizarea pentru premiul Oscar pentru cel mai bun actor in rol principal. Un film de familie clasic, cu o poveste aproape plina de clisee, “The Descendants” este tocmai demonstratia perfecta pentru talentul lui Clooney. Ce ne ofera insa in plus?

Matt King (Clooney) este un avocat de succes, originar dintr-o veche familie hawaiana si care si-a trait si isi va trai intreaga viata pe insula din Pacific. Este aparent fericit, casatorit, are doua fiice inteligente si viata monotona, dar fericita pare a fi perpetua. Acestea sunt secventele pe care le ghicim mai tarziu, pentru ca filmul incepe naucitor: sotia sa are un accident nautic si intra intr-o coma profunda, din care este imediat sigur ca nu va supravietui. Pentru Matt este insa doar inceputul cosmarului. Curand, fiica sa Alexandra (o promitatoare Shailene Woodley) ii dezvaluie ca era inselat cu un agent imobiliar si ca viata nu era asa de fericita asa cum el credea, poate si din cauza muncii lui si a faptului ca era tot mai distant.

Din acest moment, Matt cauta solutii, fiind preocupat atat de aflarea adevarului (cine este amantul, de ce il insela, il iubea, o iubea), dar si de chestiunile profesionale, prea putin importante in economia filmului, chiar daca titlul sugereaza altceva. Peste toate acestea, relatiile prezente si viitoare cu fiicele sale constituie cheia filmului, pentru ca ii este extrem de greu sa se descurce in fata celor mai grele momente din viata lui, ii va fi dificil sa o ierte pe sotia lui. Daca plecarea pe o alta insula are ca scop intalnirea rivalului, totusi ea reprezinta o adevarata calatorie initiatica, in care Matt, dar si fiica lui mai mare trebui sa isi intalneasca propriul destin si sa isi calculeze cu atentie viitoarele actiuni. Sufletul lor e la ananghie, o decizie trebuie luata in cunostinta de cauza si fara regrete.

Cu toate acestea, filmul nu ofera prea multe emotii, iar drama nu este accentuata suficient pentru a atrage din partea majoritatii spectatorilor empatie pentru personaje. Este adevarat ca Matt pare ca alege de fiecare data actiunea potrivita si sugereaza sentimente umane profunde, dar nu este aceasta oare doar o proba a calitatii interpretarii lui Clooney? Inca o intrebare: oare un asemenea personaj nu ar trebui sa fie capabil si de ura, multi dintre spectatori (chiar si simpaticul personaj Sid) asteptand ceva mai dur la adresa amantului decat un simplu “Fuck You”? Poate un pic de violenta, macar verbala, poate un pic de profunzime a sentimentelor celorlalte personaje erau necesare si suficiente pentru a mari calitatea filmului. Pentru o nota de 10, nu e suficient Clooney, de altfel excelent.

Nota: 7.5/10

Tinker Tailor Soldier Spy (2011) – Un spion care stia prea multe

Intamplarea face – sau NU intamplarea – pentru ca observ ca din ce in ce mai des  mi se leaga in mod ciudat cartile ce-si asteapta randul pe masuta, cu filmele la care blogul nostru este invitat sau catre care ma poarta altunde curiozitatea!.

Asa se leaga si volumul ce ma asteapta spre a fi citit, “Premiantul –The Honourable Schoolboy (1977) si care este cel de-al doilea roman dupa Cartita din trilogia PE URMELE LUI KARLA a lui John Le Carre. Si in care George Smiley a devenit seful Serviciului Secret britanic, intr-un moment in care tradarile unui agent dublu sovietic au zguduit din temelii reteaua de spionaj.

Hotarat sa restabileasca onoarea si faima de odinioara ale serviciului, Smiley doreste razbunare. Metoda lui e atacul, prada urmarita este Karla, terenul de batalie este Hong Kongul, iar arma aleasa – onorabilul Jerry Westerby, un agent secret abil si nesabuit. Si astfel incepe un joc terifiant “(coperta a 4-a a volumului aparaut la RAO in 2007).

Citind acum vreo doi ani primul volum, Cartita si afland despre ecranizarea sa in 2011, am fost foarte curioasa sa vad cum va reusi filmul sa prinda atmosfera acelei perioade, tensiunea caracteristica romanelor lui Le Carre, dar si densitatea actiunii desfasurate pe atat de multe planuri geografice si cu atatea personaje implicate.

Pentru ca sa ii placa un roman de-al lui John le Carre cititorul rebuie sa fie familiarizat cu problemele politicilor de suprafata si de adancime, la vedere si nevazute ale perioadei Cortinei de Fier, cu substanta densa a cartilor sale, cu mentalitatile si tehnicile transfrontaliere ale activitatilor de spionaj si pana la urma, sa aiba acel ochi mental cu ajutorul caruia sa vezi imaginativ paginile citite.

Filmul vine sa transpuna vizual perceptia echipei de realizatori. Si uneori – poate de cele mai multe ori, cititorul nu este intru totul multumit.de viziunea cinematografica. Va sigur ca nu este cazul meu! Si o sa incerc sa va spun si de ce!

Trecerea pe ecran a romanului, realizata de catre Bridget O’Connor (ingrozitor de scurta viata) si  Peter Straughan si regizata de catre Tomas Alfredson (implicat in multe proiecte cinematografice cu tematica politica) mi s-a parut o realizare meritorie, pentru ca a reusit sa imi acapareze atentia maxima, sa imi solicite coparticiparea mentala si sa-mi creasca nivelul adrenalinei, intr-un mod intens-gradat, inteligent motivat si cu mult respect pentru reconstituirea atmosferei si psihologiei timpurilor si personajelor. Nu mi-au lipsit sub nicio forma ultratehnologiile moderne, de la sofisticate Iphon-uri la bolizii supradotati cu CaiPutere, ba din contra, simplele cabine telefonice stradale sau batranelele centrale telefonice ascultate cu sarg de functionare apatice m-au impresionat cu nostalgie si mi-au relevat faptul ca inteligenta si determinarea umana au fost mereu deasupra gadgeturilor si progresului tehnologic. Si ca aceasta inteligenta si pregatire profesionala a maestrilor spionajului – si incontestabil, britanicii au fost si sunt (probabil, inca!) maestri, au lucrat la turatie maxima in timpurile in care tehnologia nu atinsese nivelul de azi.

Suntem in anii Razboiului Rece, Serviciul Secret al Marii Britanii (SIS), codificat MI6, aflat din pacate in nu foarte bune relatii de colaborare cu “verii” sai din Statele Unite – se confrunta cu o grava problema interna care pune intre paranteze veridicitatea informatiilor, stabilitatea structurii, viata unor colaboratori si mai presus decat orice loialitatea unora dintre cei aflati inauntru si mai ales – la varf. “In momentele grele, Marea Britanie avea tendinta sa se bizuie pe spioni mai mult, nicidecum mai putin” (citat din volumul Premiantul)

Sahul este JOCUL REGILOR, iar spionii de elita sunt regii din umbra ai guvernelor, prin urmare, in consecinta si inevitabil, problematica filmului se ordoneaza sub imperiul inteligentei, tacticii si strategiei jocului in cauza.

Sub mana rechematului de la timpuria si fortata pensionare, George Smiley,  porneste o ancheta mai mult sau mai putin oficiala, comandata de un inalt demnitar guvernamental, Oliver Lacon, in scopul devoalarii “cartitei” existente in inima si la varful MI6. Pentru ca asa cum ii spune Lacon lui Smiley este vorba despre: “Generatia ta, mostenirea ta! Rezolva!”.

Cartita a fost semnalata anterior inca de Control, fost sef al Serviciului, a carui moarte recenta resuscita vechile intrebari. O cartita pentru care agentul britanic Jim Prideaux cazuse victima la Budapesta, cu un an in urma, atras intr-o capcana. O cartita infiltrata de serviciile sovietice de spionaj, o cartita – englez tradator aflat sub bagheta lui Karla, o mai veche “cunostinta” a lui Smiley, inca din anul 1955. Karla este o eminenta cenusie a spionajului sovietic, despre care insa la fel de stralucitul sau inamic Smiley stie ca “poate fi invins, pentru ca e un fanatic si fanaticul ascunde intotdeauna un secret”.

Pe tabla de sah din apartamentul lui Control, piesele jocului poarta pe ele figurile celor de la varful spionajului britanic, “Witchcraft” este numele de cod al vanatorii dezlantuite pentru a-l depista pe acela care are “abilitatea de a schimba taberele” si de a sluji un stapan dusman al tarii sale. Insa, asa cum se dovedeste, Witchcraft este o operatiune otravita!

Alleline (Tinker – Carpaciul), Esterhaze (Poorman – Sarmanul), Haydon (Tailor – Croitorul), Bland (Soldier – Soldatul) – sunt figurile de pe tabla de sah, pe care George Smiley alaturi de tanarul agent Peter Guillam le tin in vizor, aduna indicii, dezleaga ghemul incalcit al aparentelor (“pentru ca lucurile nu sunt intotdeauna ce par a fi”). Toate acestea intr-un soi de plutire eleganta, sumbru-intunecata, dar incarcata de tensiune si mai ales presarata de semnale pe care spectatorul trebuie sa fie atent si sa le observe si sa le decodifice la timp, pentru a crea tabloul realitatii din spatele aparentelor. Adevarul la care ajunge echipa celor doi agenti, varstnicul Smiley si tanarul Guillam este mocirla blamabila a unui individ care isi tradeaza tara si conationalii si colegii si care in mod sinistru spune ca “sunt cineva care si-a pus amprenta!” “Cineva” care pentru natura faptelor sale isi primeste plata meritata: un glont in fata fara de obraz! “Tradarea unui ii disturba pe toti!” – o replica superba. Inscaunarea lui George Smiley de drept, in fotoliul parasit de Control, la conducerea Serviciului, este incununarea si sfarsitul filmului. O incununare trista, multe rani si multe destine zguduite, dar o incununare care anunta continuarea luptei si mai ales continuarea vanatorii impotriva lui Karla.

O echipa de actori selectionati unul si unul, nici nu-mi puteam inchipui si dori altceva in fiecare dintre roluri si pentru mine au existat nu una, ci trei bomboane pe tort: Gary Oldman, Colin Firth si Benedict Cumberbatch (Sherlock Holmes din proaspata serie difuzata si pe micile noastre ecrane). Dar daca ma gandesc bine, distributia acestui film este in totalitate o minigalerie a valoroasei garnituri de actori englezi contemporani.

Aceasta distributie evolueaza in decoruri  care readuc pe ecran atmosfera epocii: cladiri administrative specifice, spatii private traditional britanice, interioare si exterioare cenusii si intunecoase… Lumea spionajului actioneaza in acest film intr-o realitate lipsita de caldura si de culori vii. In mod edificator, prin contrast, numai cele cateva scene in care apar pusti scolari alaturi de Jim Prideaux, irizeaza caldura si culoarea unei lumi nepervertite.

Camera de filmat (Hoyte Van Hoytema – Director cinematografie) lucreaza in unghiuri stranse, urmareste amanuntul, miscarea scurta, sta indelung pe figurile personajelor, tocmai pentru a grada lent tensiunea si pentru a ne ajuta sa intelegem, sa patrundem semnalele, sa gandim din pozitia jucatorului de sah care are in fata tabla, figurile si vede cu ochii mintii miscarile urmatoare. Leit motivul liftului (de persoane sau de documente), urcand sau coborand in cladirea Serviciului este plin de simboluri ascunse ale trecutului si ale prezentului, ale framantarilor personajelor, ale urcusurilor si coborasurilor cinstei si ale tradarilor eroilor-figuri-de-sah, adunati in jurul si in slujba  Reginei. Sunete scurte si imagini scurte, fulgurante se dovedesc a fi chei care descuie usile viitoare: o bricheta, niste picioare sub masa, care incearca sa intre in pantofi., ochelarii abandonati pe pat…echipa de productie joaca si ea sah cu spectatorii.

Maestrii sunt regizorul Tomas Alfredson (prea putin cunoscut spectatorului roman de cinema ) si Gary Oldman (cu peste 70 de roluri la activ in productii cinematografice si TV – 14 premii si 26 nominalizari la festivaluri de gen) in rolul lui George Smiley, cu resurse fizice minime puse la bataie, dar interiorizare, concentrare si comunicare maxime.

Si sa nu-l uit pe Alberto Iglesias, mare surpriza pentru mine, cu o coloana sonora meritorie, din care nu lipseste si Julio Iglesias in finalul filmului, cu interpretarea piesei „La Mer” ( a lui Charles Trenet).

Iata si soundtrackul numit „George Smiley”.

De altfel, filmul acesta  a primit deja11 nominalizări la premiile BAFTA 2012, si enumar doar  categoriile Cel mai bun regizor, Cel mai bun film, Cel mai bun actor (Gary Oldman), Cel mai bun scenariu adaptat şi are si 3 nominalizări la premiile Oscar 2012: Cel mai bun actor într-un rol principal (Gary Oldman), Cel mai bun scenariu adaptat, Cea mai bună coloană sonoră original (Alberto Iglesias)

Va ofer si placerea de a naviga pe situl ingenios al  filmului.

Nota: 8.5/10

The Tourist (2010) – Turistul

Marturisesc ca nu imi place Angelina Jolie. Ca actrita, mi se pare ca nu face nimic in sensul de a-si folosi mai mult talentul actoricesc decat felul in care arata, iar felul in care arata… Ei bine, nu este genul meu si nu sunt probabil genul ei, si nu imi pasa deloc despre povestea ei de dragoste cu Brad sau despre copiii lor adoptati. Pe de alta parte, il admir foarte mult pe Johhny Depp, m-a facut sa urmaresc chiar si filme despre pirati si este unul dintre actorii care, din punctul meu de vedere, nu poate face nimic gresit. Asa ca mi-am asumat riscul si am apasat pe butonul ‘Record’ al canalului de cablu pentru a inregistra ‘The Tourist’ si apoi pe ‘Play’ pentru a-l viziona.

De ce? Poate ca a fost numele regizorului care m-a facut sa ma decid – este vorba de Florian Henckel von Donnersmarck si, in cazul in care vi se pare ca este un nume german prea lung, intrati pe IMDb pentru a vedea intregul sau nume – si motivul este acela ca, in nu prea lunga sa filmografie, se afla unul dintre cele mai bune filme din istoria cinematografiei post-comuniste despre Europa de Est – ‘The Lives of Others’.

Nu numai ca ‘The Tourist’ putea fi facut totusi de un alt regizor decat cel al filmului ‘The Lives of Others’, dar putea de asemenea fi produs pe o alta planeta. Este o capcana turistica si am cazut in ea aproape de bunavoie. Este un alt thriller despre identitati ascunse, cu o poveste care incepe in Paris pentru a continua in Venetia prin intermediul unui tren de mare viteza, cu prea multe referiri la Hitchcock si epigonii sai si prea putin suspans si emotii reale. Baietii rai sunt prea schematici, asa ca nu simtim nici bucurie, nici parere de rau cand acestia sunt doborati in doar cateva secunde.

As recomanda acest film? L-as considera o pierdere de vreme? De fapt, nici una dintre acestea. Angelina Jolie joaca asa cum ma asteptam, cu alte cuvinte ca o papusa de lemn frumos impachetata. Depp nu este la nivelul sau cel mai inalt, pare un pic amuzat sa fie in acest film, dar in final el reuseste sa il salveze de la dezastrul total. Povestea nu este rea, iar cinematografia si peisajele sunt suficient de bune pentru a permite filmului sa fie numit divertisment acceptabil. Nu este prima mea alegere sau recomandare, dar nu este nici un film de evitat.

Nota: 5/10

Contraband (2012)

Bineinteles ca nu am stiut ca aceasta pelicula se bazeaza pe precedentul film  “Reykjavik-Rotterdam”- 2008 – , scris de ARNALDUR INDRIÐASON şi ÓSKAR JÓNASSON (si regizor) si unde Baltazar Kormakur a fost protagonist si producator. Si ca “Doi ani mai tîrziu, Kormákur a propus agenţilor săi refacerea filmului pentru publicul vorbitor de engleză. Aceştia s-au îndreptat către producătorii britanici Tim Bevan şi Eric Fellner, care au decis să dezvolte proiectul prin intermediul companiei lor de producţie, Working Title.”

Toate acestea le-am aflat din Mapa de Presa pusa la dispozitie de Ro Image 2000, distribuitorul filmului in Romania.

Un film construit pe povestea de multe ori spusa despre baiatul rau, in acest caz  Chris Farraday (Mark Wahlberg), care s-a cumintit, a devenit familist si munceste cu spor, insa trecutul il ajunge din urma si trebuie sa intre din nou in cursa, de data aceasta motivul fiind salvarea familiei, pentru ca Andy (Caleb Landry Jones), fratele nevestei sale  Kate (tot o Kate, dar Kate Beckinsale) calca stramb intr-o actiune de contrabanda cu droguri si trebuie sa returneze un purcoi de bani.

Si pana la urma, pentru ca e chiar greu sa mai spui spui o poveste nestiuta si neuzita, important este cum faci un astfel de film, cum atragi atentia spectatorului, astfel incat sa ramana in fotoliu cu ochii lipiti de ecran.

Una peste alta, pelicula de fata a reusit “sa ma tina”, pentru ca firul narativ este antrenant, pentru ca intriga este construita inteligent, pentru ca actiunea are ritm si nu apeleaza la excese prea tehnicizate si pentru ca pana la urma joaca pe valori umane in contrapartida cu tradari, lacomii si violente. Iar in fata acestor tare, tradarea fiind cea mai murdara dintre ele, inteligenta personajului, vointa si determinarea sa de a-si apara si salva familia – inving! Si inving intr-un mod surprinzator pentru spectator (eu una nu am intuit rezolvarile finale – ceea ce a fost foarte bine J). In plus, personajele “bune” scapa cu viata, cele “rele” si-o iau pe coaja si “malaiul” – colitele ci bancnotele false – iese la suprafata J. Nu este nimic de ras, nu glumesc, filmul este in ansamblu un thriller reusit, tensionat, miza e “pe bune”, lumea din Panama e frumoasa dar extrem de periculoasa, mai periculoasa poate decat New Orleansul lui Tim Briggs (Giovanni Ribisi). Si am tras o invatatura, daca mai era cazul dupa experienta mea de viata: INSTALATORII sunt cei mai importanti meseriasi din lume .

Imaginea cinematografica este bogata si filmarile (New Orleans si Panama) au culoare si ritm. Directorul de imagine  Barry Ackroyd a reusit sa surprinda caracteristicile si importanta locurilor in arhitectura momentelor intrigii. Scenele  extrem de realiste de port si de parcurs oceanic au fost realizate in portul New Orleans si pe un  vas aflat sub steag american, S.S. Bellatrix, ancorat la Marrero, Louisiana. (chestii aflate tot din Mapa de Presa – trebuie sa multumesc  odata pentru cat de multe amanunte se straduiesc distribuitorii sa ne puna la dispozitie).

Si tot camera de filmat reuseste sa comunice catre spectator, talentul si efortul unor foarte buni actori, experimentati in productii de valoare. Mark Wahlberg, Kate Beckinsale si Ben Foster, dar si Ribisi, Caleb Landry Jones si Lukas Haas au fost alegeri perfecte: baieti buni/ baieti rai/ incrancenati / inteligenti / devotati familiei, etc. O distributie buna, care si-a facut treaba! In evolutie clara, Kate Beckinsale!

Coloana sonora a lui Clinton Shorter face un serviciu bun filmului, subliniaza tensiunea si mesajul actiunii acestui thriller. Si iata mostre ale pieselor pe care le-am ascultat in film.

Si totul sub mana acestui regizor Baltasar Kormakur, se pare unul dintre cei mai apreciati exponenti ai tinerei generatii de actori islandezi si care are deja multe nominalizari la Festivaluri internationale de gen, ba si cateva premii.

A produs deja si vreo 13 pelicule si a regizat 9 si astept sa ma mai intalnesc cu pe ecranele noastre cu viitoarele sale acte artistice. Si chiar imi proun sa reusesc sa vad cat de curand un film islandez realizat cu contributia sa.

Nota: 7/10