The King of Comedy (1983) – Regele comediei

Puteti cumpara colectia Martin Scorsese, de pe FilmExpress.ro.

Inchei aici o prima incursiune in filmele regizate de Martin Scorsese cu un film care, aparent, poate fi considerat cu usurinta prea usurel si fara valoarea si greutatea unor “Taxi Driver” sau “Raging Bull”. “The King of Comedy” este un film despre succes si calea de a ajunge la acesta, un film despre esecuri si modalitatea de a trece peste ele, despre cat de greu e sa razbesti intr-o cariera de artist si felul in care te privesc cei care au reusit deja. Cu toate acestea, daca esti perseverent, daca incerci cu toate mijloacele (inclusiv cele ilegale), vei putea trece peste toate obstacolele.

Rupert Pupkin (un altfel de Robert De Niro) este obsedat de singurul scop al vietii sale: acela de a deveni un comedian de succes, de a face audientele sa rada, sa devina principalul “actor” al unui show de televiziune. Isi alege pentru acest lucru un mentor, care nu este altul decat Jerry Langford (un actor din alta generatie, dar cu atat mai valoros, Jerry Lewis), cel care gazduieste in prezent o emisiune similara si considera ca acesta este cel care il poate pune in valoare. Intr-o prima parte a filmului care este destul de terna, dar pe care trebuie sa o treceti totusi pentru a prinde adevarata substanta, el incearca sa devina prietenul acestuia, ii trimite mai multe casete cu inregistrarile sale, doreste sa mearga in audienta, ajunge chiar si la acesta acasa.

Nimic nu ii reuseste insa, chiar daca treptat nu mai este singur: Masha (Sandra Bernhard) ii devine partenera, dar cu totul alte scopuri. Ea este si a fost mereu indragostita de Langford, ii este devotata trup si suflet, chiar daca el nici nu o cunoaste. Amandoi decid sa faca totul pentru apropierea de mentor si adorat: il rapesc, il leaga, ii pun conditii, il sechestreaza. Suntem in sfarsit in faza unui film tipic al lui Scorsese. Fiecare scena este interesanta, personajele ni se infatiseaza in adevarata splendoare. Vedem cum adoratia Mashei este completa, ea ii se destainuie lui Jerry in fraze simple, sincere si, daca e sa privim din prisma lui, complet nebune si paranoide.

Monologul lui Pupkin din final ne dovedeste totusi ca acesta era valoros si ca doar obsesia pentru autoaparare a mai-marilor din industria divertismentului este cea care ii opreste la portile succesului pe multi dintre cei care au valoare. Ce sa fie: frica, egoism, invidie sau nestiinta? Intr-o declaratie facuta in acea perioada, Scorsese a spus: “Ma pot identifica cu Pupkin. Mi-amintesc ca ma duceam oriunde si faceam orice doar sa am posibilitatea sa-mi expun proiectele. Concluzia mea, pe atunci, era ca, daca trebuie sa aleg intre profesie si o relatie, relatia personala era data la o parte.”

Nota: 7/10

Puteti cumpara colectia Martin Scorsese, de pe FilmExpress.ro sau DVD-ul ‘The King of Comedy‘.

Raging Bull (1980) – Taurul fioros

Puteti cumpara colectia Martin Scorsese, de pe FilmExpress.ro.

“Raging Bull”, filmat in alb-negru, este poate cel mai bun si realist film despre box, un sport care a geneat numeroase drame si, probabil de aceea, intens folosit ca background pentru cinematografie. Seria “Rocky” se lansase de curand, fiind genul de film care place spectatorilor americani: tanarul atlet care se zbate sa reuseasca in societate, gaseste ca unica solutie forta si o pune in valoare pe ringul de box; reuseste, in cele din urma, intr-un happy-end multasteptat. “Raging Bull” pare construit pe aceeasi reteta, insa este doar o aparenta. Realitatea este mult mai dura: mult sange, o viata dezordonata, pe plan personal, dar si profesional, un final de cariera dezastruos.

Filmul are ca punct de plecare chiar autobiografia lui Jake La Motta (portretizat exceptional de Robert De Niro), gasita de marele actor, care a considerat ca merita ecranizata, facand eforturi supraomenesti de a interpreta, gasi sponsori si parteneri, dar a meritat: rezulta un film extraordinar, real si plin de fapte din viata de zi cu zi, iar De Niro a primit si premiul Oscar (ultimul pana acum) pentru cel mai bun actor in rol principal. La Motta nu este campionul pe care il doreste publicul: este violent si schimbator, dornic de razbunare si de supunere totala, al carui singur prieten nu este sotia (pe care o inseala sau bate fara prea multe menajamente), ci fratele lui (interpretat de inegalabilul Joe Pesci), care ii este si sfatuitor si manager.

Numai ca La Motta este antisocialul convins. Curand, nici luptele nu il mai satisfac si se refugiaza in propria lume: se ingrasa destul de repede, fiind pasionat de sandvisurile cu pastrama, iar infidelitatile inchipuite ale sotiei sale ocupa o mare parte din scena. Nimeni nu pare sa il mai placa, nici macar spectatorii care pana atunci ii simpatizau stilul de lupta si rautatea dovedite in ring. Se cearta chiar cu propriul frate, acuzandu-l ca s-a culcat cu sotia sa, renunta treptat la lupte pentru a deveni un comedian la propriul local.

Transformarea lui De Niro este remarcabila, fiind unul dintre motivele pentru care este atat de apreciat pentru rolurile sale. Este capabil sa intre in rol, sa invete totul despre personajul sau si ceea ce trebuie sa faca pe marele ecran. Rolul din “Taurul fioros” era riscant, pentru ca putini actori si-ar putea asuma intrepretarea unui personaj aproape mizerabil ca cel al lui Jake La Motta. Insa pentru De Niro nu era imposibil, el chiar declarand: “Era ceva in povestea asta – un imbold puternic, portretul unui om direct, lipsit de complicatii. Ceva din miezul acestei povesti era foarte bun pentru mine. Am simtit ca puteam sa ma transform in personajul respectiv.” Un film remarcabil, care ne dovedeste inca o data ce echipa de mare calitate fac cei doi mari oameni ai cinematografiei Scorsese-De Niro.

Nota: 9/10

Puteti cumpara colectia Martin Scorsese, de pe FilmExpress.ro sau DVD-ul ‘Raging Bull‘.

Ben-Hur (1959)

Puteti cumpara DVD-ul acum, de pe ProVideo.ro.

A trecut multa vreme de cand un film clasic m-a impresionat asa de mult. Desi cunosteam anvergura lui “Ben-Hur”, stiam de desfasurarea impresionanta de forte care a contribuit la realizarea lui (de exemplu, nu mai putin de 100.000 de costume) sau aflasem cu totii de cele 11 premii Oscar pe care le-a primit, performanta neegalata decat de doua filme in istorie, Titanic si partea a III-a din The Lord of the Rings, nu il vazusem niciodata, poate din nestiinta, poate din frica celor peste 3 ore si jumatate a filmului. Am gresit, este un film obligatoriu de bifat pe lista oricarui cinefil autentic, daca nu pentru modalitatea de concepere, macar pentru frumusetea povestii.

Este sau nu un film despre crestinism sau despre persoana lui Iisus Hristos? El nu este aratat niciodata la chip, desi persoana sau prezenta lui este deseori in cadru, pentru a influenta actiunile personajelor din prim plan sau desfasurarea de forte a Imperiului Roman, pe atunci conducatorul de facto al Regatului Iudeii. El este sustinatorul intregii povesti, el este cel care determina actiunile lui Judah Ben-Hur in a-si apara poporul, in a fi aproape de mama si de sora sa (inchise din ranchiuna neobisnuita a fostului sau cel mai bun prieten), in a jura razbunare romanilor dupa tot ce a patimit, de a-si ajuta semenii cu bunatate si recunostinta fata de cel care l-a salvat cu mult timp in urma.

Prietenia dintre Messala (Stephen Boyd) si Judah Ben-Hur (o exceptionala interpretare a marelui actor care a fost Charlton Heston) sufera o schimbare odata cu reintoarcerea sa in taramul Iudeii, sub controlul roman. El nu mai are bunatatea de altdata, devine un indoctrinat al imparatul, considerat singurul Dumnezeu al lumii. Nimic pare ca nu sta in calea lui si este bine ca nici Judah si familia lui sa nu fie prin preajma, desi multi ani s-au considerat prieteni de sange. In clipa in care Judah nu vrea sa ii acorde sprijinul pentru a-si trada propriul popor, el isi semneaza propria condamnare. O mica problema de constructie (cateva caramizi il ranesc accidental pe noul Guvernator al provinciei) se transforma intr-o vina fara putinta de rascumparare: este condamnat la galere, un loc din care in mod obisnuit nu se poate scapa, iar rudele sale apropiate sunt arestate.

Nimic nu este vesnic insa. Va avea loc si o salvare, va avea loc si o recunoastere a bunatatii sale in marele oras al Romei, dar el nu isi poate uita trecutul si datoria. In final, el se confrunta cu Messala in celebra scena a cursei de care romane, pe care am vazut-o (si merita revazuta) de atatea ori. O scena grandioasa, asa cum sunt multe altele in film, care a reusit sa transpuna atat cruzimea romanilor, lipsa oricarei reguli in asemenea festivaluri antice, care doreau sa aduca faima unora si distractia spectatorilor, cat si modalitatea de distractie a romanilor, spre napastuirea localnicilor, care nu puteau sa isi desfasoare activitatile zilnice, fiind mereu sub primejdia pierderii vietii, fara niciun drept si fara libertati.

Nu pot fi uitate, de asemenea, cele 11 premii Oscar, o premiera pentru acele timpuri si care nu au fost niciodata intrecute, doar de doua ori egalate: cel mai bun film, cel mai bun regizor (William Wyler), cel mai bun actor in rol principal (Charlton Heston), cel mai bun actor in rol secundar (Hugh Griffith) si multe altele. Cu siguranta, nu doar acestea constituie argumentul principal pentru a urmari acest film. O poveste frumoasa (chiar daca fictionala), o apropiere de valorile crestinismului autentic, dragoste si patriotism, incredere in valorile traditionale si o dorinta de a-si apara tara chiar si impotriva dorintelor celor mai buni prieteni. Un film memorabil.

Nota: 10/10

Puteti cumpara DVD-ul acum, de pe ProVideo.ro.

Breakfast at Tiffany’s (1961) – Mic dejun la Tiffany

Puteti cumpara DVD-ul acum, de pe ProVideo.ro.

Cum in aceste zile am ales sa citesc o carte si apoi sa ii vizionez cu atentie ecranizarea, poate ca acelasi lucru trebuia sa fac si cu mult-cunoscutul “Breakfast at Tiffany’s”. Cartea lui Truman Capote a fost insa citita acum multi ani, mi-a placut inca de atunci, desi amintirile imi sunt rezumate la cateva scene (pe care le-am regasit ulterior si in film) si intr-un final care m-a dezamagit, fiind mai mereu adeptul happy-end-urilor, chiar si la carti. Am ales asadat sa vad filmul, oferit de prietenii nostri de la ProVideo.ro, fiind constient ca poate aduce, pe de o parte, farmecul literaturii lui Truman Capote (unul dintre oamenii pe care i-am urmarit cel mai mult din literatura americana), iar pe de alta parte, poate insemna o delectare perfecta, aducand-o in prim plan pe una dintre actritele favorite ale tuturor timpurilor, Audrey Hepburn.

Chiar daca se spune ca producatorii acestui film au dorit-o in rolul principal pe Marilyn Monroe, nu ne putem imagina ca altcineva ar fi putut-o intruchipa pe emancipata, aroganta, distanta, zapacita, dar in definitiv sensibila Holly Golightly decat Audrey. Potrivita in fiecare scena, atat in casa ei saracacioasa (care pare doar asa, este doar casa unei persoane care doreste sa aiba oricand posibilitatea sa evadeze, sa plece in lumea larga, macar in compania unui barbat din Top 100 al averilor), cat si in compania luxului de la petrecerile exclusiviste sau in lumea atat de pretentioasa de la Tiffany’s. Si aici avem dovada sensibilitatii ei: nu doreste neaparat imposibilul, este atat de generoasa cu cei pe care ii simte apropiati, incat accepta un cadou (foarte dificil de gasit) de doar 10 dolari,intr-o scena memorabila.

Nu o sa insist asupra povestii, pentru ca acest film este un “must-see” pentru toti iubitorii autentici de cinema: desi filmul se concentreaza pe relatia (la inceput) ciudata dintre doi oameni intretinuti, Holly si Paul (scriitorul fara succes, interpretat de George Peppard), lumea nu se restrange la ei doi. Fiecare dintre ei are un cerc de apropiati, prieteni fiind prea mult spus, care ii ajuta la peregrinarea lor prin lume si care, la nevoie, ii “sponsoriseaza”: un sef mafiot aflat in inchisoare, un prieten burlac, urat si foarte bogat, o binefacatoare autentica ce accepta sa il plateasca pe Paul pentru cateva clipe de amor. O adevarata lume a luxului, o ilustrare perfecta a Americii de dupa razboi.

Sunt momente in acest film care nu pot fi uitate: un sarut in ploaie care poate fi finalul perfect al unei povesti de dragoste ce supravietuieste timpurilor; Hepburn cantand superb(ul) “Moon River” la o fereastra stil american; imaginea lui Hepburn ca fiind femeia pe care cu totii o apreciem (o rochie neagra, cu parul prins, cu o tigareta pe care nu neaparat o mai placem, cu ochelari negri) si care nu poate fi uitata niciodata. Va recomandam din suflet acest film (dar sa nu uitati cumva sa cititi si cartea lui Truman Capote, la fel de delectabila).

Nota: 9/10

Puteti cumpara DVD-ul acum, de pe ProVideo.ro.

Forrest Gump (1994)

Puteti cumpara DVD-ul acum, de pe FilmExpress.ro.

Multi ani am considerat ca “Forrest Gump” este filmul meu preferat, asa ca am decis sa ii ofer inca o sansa , sa ma dumiresc daca alegerea mea de acum cativa (multi) ani a fost corecta. Am regasit aceeasi splendoare, aceeasi relatare despre viata umana si destinul ei, aceeasi apropiere de sufletul uman, care, deja descurajat de soarta si de modul in care el se poate exprima intr-o lume prea dura, poate renaste si isi poate gasi locul propriu, isi poate construi propria forma de fericire fara sa ii pese prea mult de descurajarea celorlalti. Pentru ca, nu-i asa, “viata e ca o cutie de bomboane de ciocolata, nu stii niciodata ce vei primi”.

“Forrest Gump” nu este doar un film despre Forrest Gump. Este un film despre America si visul american, pentru ca aflam de aici, prin intermediul unui personaj altfel sters, cu un IQ sub medie, cu putine oportunitati in cariera, dar care este sfatuit de mama sa in mod exceptional: “Nu esti altfel decat ceilalti”. Cu aceste cuvinte, porneste la drum, spre a-si construi o viata la fel de fericita ca a celorlalti si profitand de toate oportunitatile oferite de aceasta: o alergare pe camp se transforma in sansa ajungerii la colegiu, profitand de inrolarea in echipa de fotbal american; o (aceeasi) alergare il transforma in erou in Vietnam, atunci cand si-a salvat mai multi colegi de la moarte; o minge ajunsa la picioarele lui il transforma intr-un perfect jucator de ping-pong, etc.

Intalniri cu presedintii SUA de-a lungul timpului, cu mari personalitati ale timpului (John Lennon, Martin Luther King) il fac pe Forrest Gump un fel de Uncle Sam modern: un om care a supravietuit tuturor generatiilor (sa nu uitam ca in film nu a mai avut loc o scena savuroasa cu George Bush, care ar fi asigurat desigur o continuitate) si care poate fi liantul intre America de ieri si cea de azi. El este intruchiparea, cum spuneam, a Americii si a visului american, cel care ne marturiseste ca nu este nevoie de prea multa minte (suficienta ca sa cunoasca dragostea) pentru a reusi, pentru a realiza ceva, pentru a insemna ceva pentru viata celorlalte.

“Forrest Gump” nu a fost un film usor de realizat. Pentru anul 1994, a insemnat mult atat din punct de vedere al mesajului, dar si al realizarilor tehnice: am avut in fata un DVD pe doua discuri, in care partea a doua a fost preponderent tehnica. Daca de scenele din epoca imi aminteam de la prima vizionare (fiind foarte greu sa il introduci in scena pe Tom Hanks alaturi de, de exemplu, John Lennon sau Richard Nixon), am descoperit ca majoritatea scenelor au cuprins elemente “decorate” pe computer, cum ar fi scenele din Vietnam sau cele privind celebra “Run, Forrest, run”.

Sase premii Oscar, printre care cele pentru cel mai bun film, cel mai bun regizor si cel mai bun actor in rol principal. Nu vreau sa va spun mai multe, decat ca merita sa il vedeti, este cu adevarat un film de nota 10.

Nota: 10/10

Puteti cumpara DVD-ul acum, de pe FilmExpress.ro.

Manhattan (1979)

Puteti cumpara colectia Woody Allen, de pe FilmExpress.ro.

Cu Manhattan, Woody Allen nu a avut acelasi succes ca la Annie Hall (doar doua nominalizari la premiul Oscar-cea mai buna actrita in rol secundar-Mariel Hemingway si cel mai bun scenariu, dar niciun premiu), desi eu am vazut acest ultim film din colectia Woody Allen drept cel mai inchegat film, o adevarata splendoare a anilor ’70 pentru marele om de cinema american si primul sau film alb-negru. Diferenta este aici ca actorul principal nu mai sufera dupa fosta lui mare iubire si nu ramane inchistat in aceasta experienta, ci evolueaza tot timpul in speranta gasirii adevaratei iubiri, dupa o casnicie esuata si o iubita adolescenta.

Pe Woody Allen il regasim de aceasta data in rolul lui Isaac Davis, un barbat aflat la varsta de 42 de ani in fata unei singure certitudini: pana la aceasta varsta, nu si-a regasit sensul vietii, nimic nu il poarta spre acest lucru, desi toate eforturile sale sunt pe drumul cautarii fericirii. Ce inseamna pentru el nefericirea prezenta: o iubita de doar 17 ani (Mariel Hemingway) pe care nu o iubeste si pe care o tine la distanta in ciuda dorintei ei de a continua relatia si de a aprofunda sentimentele; o slujba pe care o uraste si de la care, eventual, va pleca; o fosta nevasta, actualmente lesbiana (Meryl Streep), scriitoare de succes si care, fatalmente, doreste sa publice o carte despre relatia lor si ceea ce nu a mers bine in ea (si de care el se teme foarte mult, intrucat se simte cu musca pe caciula).

Cu toate acestea, exista momente specifice ce pot aduce fericirea unui om nefericit. Momentul este neasteptat si intrucatva deplasat: prietenul sau cel mai bun ii face cunostinta cu amanta lui, de care Isaac… se indragosteste. Relatia dintre el si ea, frumoasa Mary (Diane Keaton), se dezvolta si, pentru prima data, el gaseste fericirea si considera ca viitorul lui sta in preajma ei. De aceea, totul se construieste pentru aceasta relatie: renunta la slujba si la iubita adolescenta, se poarta cu Mary ca un cuplu, inclusiv prin desele iesiri in oras alaturi de familia prietenului sau, fostul ei amant. Nimic mai periculos!

Filmul prilejuieste si alte cateva momente de magie, in afara celor de viata ale lui Isaac si cei apropiati lui: in primul rand, o adevarata declaratie de dragoste pentru orasul favorit al lui Woody Allen. Strazile New York-ului sunt prezentate superb in alb-negru, culminand cu imaginea apusului sub pod, care a devenit de altfel si poster al filmului. In al doilea rand, o coloana sonora de exceptie semnata de George Gershwin si interpretata de Filarmonica din New York, dirijata de Zubin Mehta (cunoscatorii muzicii bune stiu despre ce vorbesc!). Un film de aceasta data aproape de perfectiune.

Nota: 9/10

Puteti cumpara colectia Woody Allen, de pe FilmExpress.ro sau DVD-ul ‘Manhattan‘.

Annie Hall (1977)

Puteti cumpara colectia Woody Allen, de pe FilmExpress.ro.

Annie Hall este, in primul rand, considerat cel mai bun film al lui Woody Allen in mai multe topuri de film de autor pe care le-am citit in aceste zile pe Internet. De altfel, este filmul lui care a castigat si cele mai multe premii Oscar, in numar de patru, dintre cele mai importante, respectiv cel mai bun film, cea mai buna actrita (Diane Keaton), cel mai bun scenariu si cel mai bun regizor, film care, de asemenea, l-a propulsat pe Allen ca unul dintre cei mai buni profesionisti ai cinematografului mondial. Cu toate acestea, tin sa precizez de la inceput ca filmul nu m-a impresionat foarte mult, la aproape o saptamana dupa prima vizionare a fost necesara reluarea unor cadre pentru a scrie pe larg despre el.

Filmul este ceea ce reprezinta un motiv destul de inteles pentru urmatoarele pelicule ale lui Allen: o poveste despre viata obisnuita, este aproape biografic, o poveste vorbita si plina astfel de dialoguri, motiv pentru care este necesar ca acest film sa fie urmarit cu mare atentie si intr-o singura bucata pentru a-i patrunde toate intelesurile si a capata o viziune unitara asupra lui. Alvy Singer (Woody Allen), un comedian din New York, isi povesteste intamplarile din viata, plecand din frageda copilarie si pana la prezent (inceputul filmului este o prezentare proprie a vietii, udata cu doua bancuri pline de intelepciune), in special propriile sale relatii cu femeile si felul in care intelege aceste creaturi.

Ce inseamna pentru Alvy “relatiile cu femeile”? Chiar daca ele au fost mai multe, chiar daca au existat mai multe faze, exista doar o singura femeie in viata lui: Annie Hall (interpretata de aceeasi prezenta primordiala din primele lui filme, Diane Keaton), asupra careia se concentreaza si amintirile sale, dar si asteptarile viitoare. Chiar ea ii prilejuieste amintirile fostelor sale sotii, Allison, dar si dorinta de a repeta momentele frumoase avute impreuna si cu iubitele viitoare, in acelasi timp si cu aceleasi intentii, dar niciodata nu sunt la fel de romantice si pline de insemnatate (sa ne aducem aminte macar de scena cu homarii, frumoasa si amuzanta cu Annie, fara pic de farmec cu urmatoarea prietena).

Annie Hall nu mai este filmul tipic al lui Allen de pana la acel moment. Comediile si parodiile lui se transforma aici pentru prima data intr-un film de substanta, care este in acelasi timp plin de momente amuzante (comedie de limbaj, de data aceasta), dar care este o felie de viata, o reliefare a unor personalitati desprinse din real, fara exagerari inutile. Nu trebuie trecute cu vederea unele aparitii in premiera in acest film ale unor actori care mai tarziu au facut cariera: Jeff Goldblum, Christopher Walken si Beverly D’Angelo, ca si o aparitie cameo a lui Truman Capote in rolul unui om care trecea pe strada si care “seamana cu Truman Capote”.

Discutiile dintre Annie si Alvy sunt discutii ce trec prin orice subiect al vietii: de la definitii ale acesteia si categorisirea oamenilor ce trec prin ea la discutii elaborate despre sex si despre motivele pentru care oamenii fac din ce in ce mai putin dragoste odata ce relatia devine mai lunga, de la diferentele dintre New York si Los Angeles la recomandari de lectura si privirea oamenilor de pe strada si includerea in anumite categorii comportamentale. Numai pentru a urmari tipul de discutii inteligente de care numai Woody Allen este in stare, impregnate atat de cuvinte pompoase pentru care trebuie sa cauti in dictionar, dar si de glume aproape indecente, si acest film merita atentia iubitorilor de cinema.

Nota: 8/10

Puteti cumpara colectia Woody Allen, de pe FilmExpress.ro sau DVD-ul ‘Annie Hall‘.

Sleeper (1973)

Puteti cumpara colectia Woody Allen, de pe FilmExpress.ro.

Nu stiu cum priviti voi comediile SF, insa eu consider ca este un gen cinematografic binevenit, chiar si din singurul motiv ca nu cred in fenomene paranormale sau fantastice. Prin urmare, este bine sa avem in fata si o satirizare a fenomenului stiintifico-fantastic, prin aprofundarea unor situatii comice in legatura cu acest subiect si aducerea lui, cat de cat, pe planul realitatii. “Sleeper”-ul lui Woody Allen incearca tocmai sa ironizeze un fenomen, care deja devenise obsedant in cinematografia mondiala si cu precadere in cea americana, dupa succesele lui “2001: Odiseea Spatiala”, “A Clockwork Orange” sau “ZPG” (Zero Population Growth).

De altfel, povestea filmului este interesanta si pentru un fan al filmelor de gen, dar si pentru un spectator obisnuit, fara ca aceasta sa cada in panta imposibilului. Intr-o vreme cand abia se auzise de clonare (metoda stiintifica aflata intr-o panta descendenta si in prezent), Miles Monroe (acelasi Woody Allen) este un clarinetist care se trezeste dupa 200 de ani de criogenie, intr-o societate aproape ideala din punct de vedere tehnologic, insa dictatoriala din punct de vedere al puterii conducatoare. Nimic mai complicat pentru el si pentru persoanele care au incercat sa il ajute: este nevoit sa faca o adevarata calatorie initiatica (hilara insa) spre tabara revolutionara, pentru a incerca o schimbare a Conducatorului suprem, o fiinta aparent blanda, dar care este intruchipata in final printr-un… Nas.

Pe drum, cateva capodopere vizuale, care mi-au ramas in minte de la prima vizionare si le-am regasit cu placere: o transformare a lui Miles in robotul care poate intreprinde orice munca domestica (inclusiv cea de a face o budinca uriasa sau de a transforma hainele oaspetilor in deseuri), o cautare a hranei intr-o padure parasita, unde se gasesc banane, telina sau capsuni uriase, o pseudo-capcana in care trebuia sa cada Miles (prin purtarea si apoi umflarea unui costum acvatic de cauciuc) ce se transforma intr-un avantaj pentru sine. Pana la urma, Miles se indragosteste de o localnica a anului 2173, Luna (jucata de aceeasi preferata a lui Allen din acea perioada, Diane Keaton) si continua cu ea lupta pentru supravietuire (si pana la urma spre suprematie), intr-o lume ostila persoanelor cu o gandire proprie. Suntem, in cele din urma, in 1984 lui Orwell.

Suntem in fata celui mai valoros film alui Woody Allen din perioada lui de inceput, chiar criticii considerand ca primele sale filme (cele din anii ’70) sunt si cele mai bune din cariera sa. Dupa ce voi termina de vizionat filmele din colectia primita, voi realiza un top personal al filmelor sale pe blogul FilmExpress.ro. Insa in acest “Sleeper”, Woody Allen se intrece pe sine: atat scenariu, cat si interpretarea lui sunt de-a dreptul amuzante, o diferenta foarte mare fata de comediile din prezent, care sunt pline de ignoranta si de irealitate. Cu mult mai decent este sa privim o comedie care isi asuma de la inceput statutul de irealism prin definitie si pe care o putem privi detasat si putem zambi fara efort. Singura indecenta este un sarut… Cum vi se pare?

Nota: 8/10

Puteti cumpara colectia Woody Allen, de pe FilmExpress.ro sau DVD-ul ‘Sleeper‘.

Mishima: A Life in Four Chapters (1985)

Sunt sigur ca putini dintre cititorii acestui site au auzit de Yukio Mishima, despre opera lui de arta si despre viata lui, sfarsita in mod tragic (cel putin, asa se vad lucrurile din afara). Cum filmul regizat de Paul Schrader, trateaza toate aceste subiecte, intr-un mod foarte interesant, voi continua cu cateva lucruri interesante din biografia celui mai cunoscut scriitor japonez al secolului al XX-lea, pentru ca apoi sa va explic nuantat ce a insemnat acest film si cat de mult s-a apropriat de biografia lui Mishima sau ce a impresionat.

Despre viata lui Yukio Mishima. Yukio Mishima (1925 -1970) este poate cel mai cunoscut scriitor japonez al secolului al XX-lea, cu peste 30 de volume la activ, incluzând romane, povestiri, eseuri, piese de teatru. A fost, de asemenea, si un activist politic de extrema dreapta de seama, care si-a dorit pana la moarte restaurarea in Japonia a puterii Imparatului, care devenise la acel moment un simplu monument politic decorativ (iar eu am parerea ca este inca). Copilăria sa a fost dominată de bunica sa, care l-a separat de parinti si care, intrucat suferea crunt de reumatism, avea nevoie de masaj zilnic, sarcina ce i-a revenit lui Mishima.

La varsta de 12 ani, el s-a intors la mama sa, cea care s-a aplecat asupra “lucrărilor lui literare de adolescent beat de literatură”, ea ii citea textele timpurii si le corecta. La aceeasi varsta, incepe sa scrie primele povestiri si sa citeasca opere literare desavarsite, cum ar fi cele ale lui Rainer Maria Rilke, Oscar Wilde, dar si intreaga literatura japoneza clasica. In anii razboiului mondial, este chemat la inrolare, insa este considerat inapt (totul din cauza unei minciuni, tusind in timpul inrolarii, fiind astfel considerat tuberculos). Prima sa victorie pe taram literar a fost, la doar 24 de ani, Kamen no Kokuhaku (Confesiunile unei măşti), o operă cu accente autobiografice despre un tânăr cu latenţe de homosexual, care trebuie să se ascundă după o mască pentru a fi acceptat de societate.

Yukio Mishima

Mishima a avut multe succese cu piesele sale de teatru Kabuki, fiind de asemenea nominalizat de trei ori pentru premiul Nobel pentru literatură, pe care nu l-a castigat de altfel niciodata. Cu toate acestea, pe plan personal, el avea alte ganduri: a inceput o serie de antrenamente fizice extrem de dure, a practicat Kendo, un sport traditional japonez, pentru ca ulterior sa infiinteze “Societatea scutului”, compusă din studenţi care s-au format cu ajutorul artelor marţiale şi al unei discipline de fier sub tutela lui Mishima. În ultimii 10 ani de viaţă, Mishima a jucat în mai multe filme şi a regizat adaptări ale romanelor sau povestirilor sale.

Pe data de 25 noiembrie 1970, Mishima a incercat o lovitura de stat, prin care sa restituie Imparatului puterea sa initiala, care nu a reusit, fiind ironizat şi fluierat. Ulterior, a comis seppuku, sinuciderea traditionala japoneza, fiind ultima personalitate japoneza (pana acum) care s-a sinucis prin aceasta metoda. Se pare ca Mishima ştia de la bun început că puciul său nu avea şanse de reuşită, iar traducătorul, biograful şi prietenul sau John Nathan sugerează că scenariul era un simplu pretext pentru sinuciderea rituală, pe care Mishima şi-o dorise din totdeauna.

Mishima: A Life in Four Chapters

Despre film. O sa va spun putine sau prea putine. Filmul reliefeaza toate amanuntele ce vi le-am enuntat mai sus si, in plus, reuseste sa aproprie viata lui Mishima de trei dintre cele mai importante opere ale sale: “The temple of the golden pavilion”, “Kyoko’s house” si “Runaway horses”. Cele patru capitole mentionate in titlu sunt numite sugestiv, Frumusetea, Arta, Actiunea si Armonia dintre stilou si sabie si reliefeaza in paralel atat cateva teme importante din opera lui Mishima (frumusetea trupului, traditia, calea samurailor, batranetea, precum si cultul sinuciderii, necesara atunci cand iti pierzi onoarea), cat si viata lui Mishima insusi, pusa in valoare prin paralelism cu opera sa.

M-a bucurat ca, in cele din urma, m-am apropiat de omul si de opera Mishima. Zilele trecute am trecut pe langa Nationalul bucurestean si am vazut un afis mare cu “Iubiri interzise” de Yukio Mishima, am avut o satisfactie ca stiu cine a fost autorul japonez, care au fost operele sale fundamentale şi modalitatea in care si-a sfarsit existenta pe acest Pamant. Departe de mine sa judec faptele sale, nu par a fi violente, nici radicale, dar poate suntem prea indepartati de ceea ce a reprezentat el pe taram japonez. Filmul va va edifica in mare masura.

Nota: 8/10

Camille (1936) – Dama cu camelii

Puteti cumpara DVD-ul acum, de pe site-ul ProVideo.ro.

Cititorii pasionati vor recunoaste cu siguranta in acest film una dintre capodoperele literaturii universale, excelent transpusa in acest film, Dama cu camelii, de Alexandre Dumas-fiul. Recunosc ca nu am citit cartea la momentul oportun (am fost impresionat mai degraba de cartile lui Alexandre Dumas-tatal) si, de aceea, nu pot spune cat de mult s-a apropiat acest film de carte si cat de mult a respectat versiunea tiparita: cu toate acestea insa, Camille, a fost un film respectabil al anilor ’30, iar rolul actritei principale, Greta Garbo, a fost si este considerat cel mai bun al carierei sale, primind si o nominalizare la premiul Oscar pentru cea mai buna actrita in rolul principal.

Suntem la mijlocul secolului al XIX-lea, intr-o atmosfera foarte frumos reliefata a Parisului acelor ani (chiar inainte de revolutia din 1848, dar fara sa regasim niciun motiv al framantarilor sociale a acelei perioade) si ulterior, intr-o zona de la tara, unde nu se vad decat rareori beneficiile “modernitatii”, dar intr-un loc ce ii convine de minune eroinei noastre, departe de lumea dezlantuita.  Marguerite Gautier (interpretata de o extraordinara Greta Garbo) este un fel de curtezana a timpurilor, ce frecventeaza saloanele epocii si atrage barbatii precum un magnet: dorinta ei este de a ramane in aceasta atmosfera atat de mult cat poate rezista, pentru a-si plati datoriile acumulate si a avea o batranete linistita. Baronul de Varville (Henry Daniell) reprezinta o asemenea oportunitate, incat il poate juca pe degete pentru a-i face toate poftele.

Camille

Din senin insa, in scena apare Armand Duval (un fermecator Robert Taylor, care a facut senzatie in acea perioada a dezvoltarii filmelor cu sonor), un tanar destul de sarac, cel putin in competitie cu baronul, dar care o cucereste cu farmecul si sinceritatea sa, pentru ca intre cei doi sa izbucneasca o poveste de dragoste autentica, care se va perpetua pana la moartea celor doi. Numai ca, fiind un roman european (si nu unul american), povestea se complica si nu trebuie sa aiba, in mod necesar, si un happy-end: intr-un decor rustic, la tara, lucrurile iau o alta intorsatura si Marguerite este convinsa de tatal lui Armand, intr-o scena cu adevarat cutremuratoare, sa renunte la Armand pentru ca reputatia ei ii va fi un obstacol in calea oricarei realizari (profesionale sau sociale) viitoare.

Finalul este teribil, pentru ca adevarata dragoste este reliefata, iar adevaratele sentimente sunt puse la adevarata valoare, sunt marturisite de catre toate personajele, fara sa le pese ca aduc durere sau dimpotriva fericire. Rezulta astfel cel mai bun film din cariera destul de scurta a Gretei Garbo (care are o viata foarte interesanta, despre care am aflat destul de multe amanunte cu ocazia acestui film, sper sa am ragazul sa va povestesc mai tarziu), si interpretari frumoase din partea lui Robert Taylor si Lionel Barrymore (tatal lui Armand). Nu ramane decat sa va invit la o adaptare perfecta a unei capodopere literare.

Nota: 7.5/10

Puteti cumpara DVD-ul acum, de pe site-ul ProVideo.ro.