Andrey Rublyov (1966) – Andrei Rublyov
Regia: Andrei Tarkovsky
Actori: Anatoli Solonitsyn, Ivan Lapikov, Nikolai Grinko, Nikolai Sergeyev

Puteti cumpara DVD-ul acum, de pe Provideo.ro.

Dupa Copilaria lui Ivan, Andrei Tarkovsky continua cu Andrei Rublyov, un film intr-un registru la fel de grav, insa transpus intr-o Rusie medievala si pe un fundal profund religios. Poate si aceasta tema centrala – religia – este si motivul pentru care al doilea film de lungmetraj al lui Tarkovsky nu a insemnat pentru mine suprema desfatare (si implicit un film de nota 10), dar si faptul ca nu este un film usor de inteles de la prima vizionare. Este insa, fara putinta de tagada, o capodopera.

Andrei Rublyov

Andrei Rublyov – un calugar nonconformist (cel putin, pentru perioada in care a trait) si un aprig luptator cu autoritatea de orice forma ar fi ea – este in prezent recunoscut ca unul dintre cei mai importanti pictori de biserica, cu precadere de icoane, din istoria Rusiei. Desi mai multe acte ale peliculei il au ca personaj principal, iar celelalte se invart in jurul personalitatii sale si a impresiei produse printre contemporani, nu Andrei Rublyov este ideea centrala pe care o transpune Andrei Tarkovsky, ci o serie de teme fundamentale ale conditiei umane.

In primul rand, tema luptei impotriva autoritatii pentru apararea propriilor credinte si idealuri. Andrei Rublyov este un calugar-pictor care isi pastreaza propria coloana vertebrala in timpuri foarte dificile, cand orice mica impotrivire putea aduce moartea. El se lupta pe planul gandirii cu oricine ii sta impotriva, de la marii printi ai vremii pana la oamenii simpli, doar cu ideea de a-si prezerva opera si propriile opinii.

In al doilea rand, este un film despre Rusia si obiceiurile ei, unul dintre marile merite ale lui Andrei Tarkovsky fiind acela ca nu se rezuma la Rusia medievala, ci, sub aparenta ei, pune in discutie si Rusia sovietica si propriile ei defecte: implicarea abuziva in viata oamenilor, neregulile din administratie si amestecul in treburile altor tari, inlocuirea religiei cu ateismul si negarea traditiilor crestinesti.

Rublyov

La ilustrarea acestor aspecte, ne ajuta foarte mult conflictul interior in care este implicat Andrei Rublyov: el este adeseori un om fara nicio religie, respingator al vietii sociale, pentru ca in alte momente sa se intoarca la religie cu tot sufletul; se gaseste in fata unei antiteze aproape absurde (daca ne gandim din exterior) – aceea de a trebui sa aleaga intre a fi un rus autentic sau a fi fiinta umana.

Este, cu precadere, o capodopera a imaginii. Chiar daca este filmat in pelicula alb-negru (cu exceptia frumoaselor icoane de la final, realizate de Andrei Rublyov insusi), imaginile par adeseori pictate, iar episoadele in sine au valoarea unor scurtmetraje de sine statatoare. Scenele sunt extrem de realiste si nu de putine ori prea crude, cum ar fi cea privind atacul condus de bandele tatare. Cea mai frumoasa parte a filmului, cea care ramane vie in memorie dupa vizionare, este ultima in ordinea succesiunii episoadelor, care ilustreaza modul de producere a clopotului si baiatul care a preluat aceasta sarcina. Andrei Rublyov nu apare decat tangential, dar dorinta de a reusi a baiatului este cea care da forta momentului si readuce speranta atat in sufletul lui, dar si in sufletele acelora care ii comandasera marita lucrare sau care doar urmaresc realizarea ei.

Cele 185 minute ale filmului il fac totusi destul de greu de urmarit, iar profunzimea sentimentelor si a trairilor il pot face, de asemenea, greu de inteles. Cu toate acestea, este un film extrem de inteligent si de complex, Andrei Tarkovsky oferind aici o viziune artistica personala unica.

Nota: 9/10

Puteti cumpara DVD-ul acum, de pe Provideo.ro.

Chinatown (1974) – Cartierul chinezesc
Regia: Roman Polanski
Actori: Jack Nicholson, Faye Dunaway, John Huston

Pentru mine, Jack Nicholson este unul dintre marii actori ai cinematografiei mondiale, desi rolurile pe care le-a interpretat nu sunt neaparat un deliciu al comportamentului uman, desi ultimii ani sunt aparent din ce in ce mai stersi, acceptand roluri in comedioare de salon sau in drame nu atat de coplesitoare artistic (dar nu este asta oare un tipic al actorilor de o anumita varsta? Sa nu uitam rolurile lui DeNiro in comedii de acelasi gen). Chinatown este un film mult mai elaborat si cu o complexitate uimitoare pentru acest gen, un thriller politist, care se desfasoara intr-un lume a bogatilor, cu multe dorinte ascunse si cu prea putine legaturi cu Cartierul chinezesc (doar o parafrazare a faptului ca in acest colt de lume totul este posibil, iar vinovatii isi dovedesc prin orice mijloace “nevinovatia”).

Jack Nicholson

Jake Gittes (Jack Nicholson) este acum doar un detectiv particular, a carui faima in Los Angeles se raspandeste si, din aceasta cauza, primeste cazuri importante, dar misterioase si foarte complicate. Este insa un personaj arogant si molcom, care isi construieste fiecare caz cu grija, uneori chiar cu neglijenta, pentru ca sunt momente in care ataca frontal, momente pline de greseli, chiar asupra invinovatirii persoanelor care nu trebuie. Din fiecare gest al sau, transpare insa confruntarea cu trecutul, cu fostii sai colegi din Chinatown, precum si dorinta de a prinde un caz cu adevarat important pentru a dovedi de ceea ce este in stare.

Faye Dunaway

Acest caz este acela al mortii suspecte a lui Hollis Mulwray, inginer sef la departamentul de ape a orasului Los Angeles, intr-o perioada in care apa era rara si foarte scumpa si in care aceasta era un adevarat obiect de contrabanda. Pana si aceasta crima este intriganta si este pe rand angajat de catre o falsa doamna Mulwray, de catre adevarata doamna Mulwray sau de catre seful din umbra, Noah Cross (John Huston), fiecare cu propriile interese. Pentru el, dar si pentru spectator, aventura vine din partea doamnei Mulwray, in care o regasim pe frumoasa Faye Dunaway, o adevarata femeie fatala, care nu ezita niciun moment in a-si folosi nurii pentru indeplinirea propriilor dorinte, fara nicio problema in a calca in picioare cadavre sau a insela chiar amorul propriu sau amorul real al unor personaje, chiar si a lui Jake Gittes.

S-a spus despre Roman Polanski ca a reinviat filmul noir odata cu Chinatown. Dupa parerea mea, este un film noir cu elemente de noutate, pentru ca reliefarea meseriei de detectiv particular este circumscrisa unui plan mult mai interiorizat, Jack Nicholson nu este un simplu detectiv, ci un adevarat psilolog, ce cauta sa intre in minte persoanelor ce inconjoara misterul, chiar si in patul unora dintre acestea. Este cinic, este inteligent pana la exasperare, este chiar ignorant si prostut cand situatia o cere. Un rol perfect al lui Nicholson, dar ajutat mai cu seama de un scenariu impresionant, semnat de Robert Towne (premiul Oscar in 1975).

Nota: 8/10

Mononoke Hime

Mononoke Hime (Princess Mononoke-1997) – Printesa Mononoke
Regizor: Hayao Miyazaki
Scenarist : Hayao Miyazaki
Producator: Toshio Suzuki
Voci:Yoji Matsuda, Yuriko Ishida, Yuko Tanaka, Kaori Kobayashi, Masahiko Nishimura, Tsunehiko Kamijyo, Sumi Shimamoto, Akihiro Miwa, Hitsuko Mori, Hisaya Morishige

Daca simtiti ca atmosfera inconjuratoare va apasa, daca v-ati saturat de politica, talk-show-uri fotbal, vuvuzele, intr-un cuvant de cotidian, va propun sa va abandonati in mrejele desenului animat japonez ridicat la rang de arta de catre Hayao Miyazaki, acest inovator si fascinant Disney japonez . Eu am ales “Princess Mononoke” si timp de mai bine de doua ore m-am transpus in secolul XIV, printre legende japoneze si personaje mitice prinse in confruntari incrancenate, violente, redate in stilul distinctiv nonconformist al animatiei asiatice.

Nu este un desen animat clasic nici prin subiect, nici prin complexitatea temelor abordate, ridicand mai degraba intrebari tulburatoare despre limitele dintre bine si rau, despre onoare si datorie, despre respectul pentru natura si incalcarea barierelor, decat etaland o poveste de dragoste greu de implinit intre un Fat Frumos si o Printesa, printre animale vorbitoare si spirite translucide, care desi nu lipsesc, nu fac decat sa puna in valoare ideile centrale si seriozitatea lor.

Ashitaka

Subiectul acestui lungmetraj de animatie il are ca erou principal pe Ashitaka, un tanar curajos care isi salveaza semenii de atacul unui urias mistret bestemat, actiune in timpul careia se “infecteaza” la randul sau cu “raul” care a transformat fiara intr-o amenintare. Singura salvare de la metamorfozarea in demon si apoi de la inevitabila moarte, consta in gasirea zeului/duhului care salasluieste in padurea indepartata si a-i cere vindecarea.

Calatoria spre tinutul indepartat este prilej de cunoastere si invatare, de a descoperi fiinte noi, misterioase si ucenici ai marelui duh. Astfel Ashitaka se trezeste implicat in conflictul dintre om si natura, intre populatia orasului cu mine de fier condus de Lady Eboshi si reprezentantii padurii – zeii lupii vorbitori condusi de lupoaica Moro (Miwa Akihiro), alaturi de care a crescut si s-a format Printesa Mononoke – San(Ishida Yuriko). Supusii Lady-ei Eboshi – care este infatisata la inceput ca o demna reprezentanta a raului dar se dovedeste a fi salvatoarea femeilor tinere din subordinea sa carora le-a oferit sansa unei vieti noi scotandu-le din bordeluri si a leprosilor alungati de toata lumea – in incercarea lor de dezvoltare, distrug padurea pentru a-si mari asezarea. La randul lor sunt atacati periodic de samuraii care doresc sa cucereasca cetatea. Padurea se apara si contraataca prin asalturile zeilor lupi, sub comanda printesei care dispretuieste oamenii si pe care o vedem purtand o masca razboinica si luind cu asalt cetatea lucratorilor in minele de fier. Printre personaje se mai distinge si micul grup de oameni porniti in cautarea divinitatii care salasluieste in padurea indepartata, a carei capturare, cred ei, le-ar aduce nemurirea.

Intre aceste tabere aflate in conflict il vom regasi pe Ashitaka zbatandu-se sa-si atinga scopul calatoriei, dar si sa-i ajute si sa le fie loial celor care ii cer ajutorul sau il indruma.Nici unul din grupurile descrise mai sus nu este in totalitate rau sau bun in manifestarile sale, imprejurarile determinadu-le actiunile in indeplinirea misiunilor proprii. Atasat ideii de salvare a padurii si motivat sa lupte pentru protejarea vietuitoarelor acesteia, Ashitaka descopera ca nu e atat de simplu sa ignore nevoile locuitorilor din orasul cu mine pentru care lipsirea de resursele padurii insemna condamnarea la extinctie. Pentru Lady Eboshi compasiune insemna atitudinea fata de locuitorii cetatii sale, insa cand vine vorba de mediul inconjurator, de padure si fiintele care o populeaza, se arata nemiloasa si determinata sa nimiceasca duhurile care le protejeaza. San are la randul ei conflicte interioare. Desi este umana, isi dispretuieste semenii pentru ca a fost abandonata si lupta impotriva acestora aparand familia si caminul adoptiv- lupii si padurea .

Mononoke Hime

Cele doua personaje feminine lupta orbeste pentru scopurile lor. Este nevoie de multa varsare de sange si de interventia mediatorului Ashitaka pentru a le face sa-si vada fiecare erorile de judecata. Puritatea lui Ashitaka, amenintata de veninul “blestemului”, este cea care il face sa discearna dincolo de aparente si sa descopere virtutiile si abnegatia din cele doua tabere, reusind in final sa le armonizeze dincolo de conflicte si interese.

Pentru a da viata povestirii, Miyazaki a inventat o mitologie specifica personajelor si teritoriilor descrise , a insufletit zei sub forma unor animale gigantice, a inchipuit spirite si demoni consumatoare de suflete. Insa vraja te cuprinde de la primele secvente ale padurii, cu o feerica atmosfera de basm, plina de armonie in sunet si culoare, animata de spiritele copacilor fantomatici, de hoarde de lupi si mistreti transformate in armate aparatoare. Magicul cadru natural este insa locul in care se manifesta zei frustrati, spirite furioase si oameni razboinici, imaginile de o frumusete ireala alternand cu scene de lupta sangeroasa, acte de violenta si cosmaruri despre moarte. In buna traditie japoneza, moartea, sacrificiul, datoria se imbina natural cu lupta pentru cauze nobile, onoare, renastere si regenerare.
In mod sigur nu este un desen animat pentru copii, dovada stand atat temele filozofice abordate putin accesibile publicului tanar, fara povesti si sfaturi moralizatoare, fara mesaj pe intelesul celor mici, cat mai ales scenele de o violenta deosebita, cu capete si brate retezate in lupta, cu mult sange izvorand din ranile personajelor, cu teroarea pe care o inspira mistretul imens posedat de serpi demonici, negri in trecerea lui prin satul in care populatia Emishi exilata isi duce traiul. Dar poate cea mai impresionanta scena prin realizare, prin tensiune, prin suspansul apasator este cea din finalul filmului.

Princess Mononoke

Suntem martorii transformarii marelui spirit al padurii din elanul cu fata umana inspirand forta naturii pe care o reprezinta, intr-o creatura translucida, gelatinoasa, care acapareaza orizontul imprastiind moarte si distrugere, pentru a se metamorfoza din nou, dand viata si splendoare locurilor, dupa ce isi regaseste partea pierduta – pretiosul trofeu pentru care infamul calugar Jigo spera sa obtina recompensa promisa de imparat. Jigo este de fapt adevaratul personaj total negativ al productiei, ascuns insa cu subtilitate de scenarist in replici cu umor care ii creaza o personalitate amuzanta, agreabila.

Efecte vizuale de neegalat, peisaje luxuriante, misterioase, oglindind atat maretia cat si fragilitatea naturii, autenticitate in redare, sunt numai cateva din minunile pe care Miyazaki le-a pregatit spectatorilor. Si o lupta nesfarsita de-a lungul secolelor, cea intre umanitate si natura al carei sfarsit este departe de happy-end-urile productiilor americane…

Nota: 9.5/10

Trailer:

12 Angry Men (1957)-12 oameni furioşi

Henry Fonda

Un caz de crima este judecat, dar stam atat de putin in sala de sedinta, nu zarim catusi de putin figura presupusului criminal, incat uitam de toate acesta, cand ne mutam (pana la sfarsitul filmului) in sala de consiliu, unde cei 12 jurati, fiecare diferit, fiecare cu propriile interese, trebuie sa decida intr-o atmosfera sufocanta soarta unui om, alegand viata sau scaunul electric. Henry Fonda este unul dintre ei, singurul care vine acolo pledand nu spre nevinovatie, ci spre discutarea amanuntita a cazului. La primul vot (sa luam aminte ca in sistemul jurisdictional american, solutia trebuie sa fie unanima), scorul este de 11 jurati pentru condamnare si unul singur-Fonda impotriva executarii tanarului socotit vinovat.

Juratii

Din acea clipa, procesul de discutare a verdictului trebuie sa continuie, iar Fonda, rece si impenetrabil, argumenteaza si distruge orice dovada a procuraturii, pas cu pas, atragand langa el jurat dupa jurat. Fiecare dintre acestia joaca un rol important, fiecare vine cu argumente pro si contra, astfel incat sunt atrasi rand pe rand de partea nevinovatiei. Iar pentru un viitor jurat, este un film care semnifica dorinta de adevar si de discutare a fiecarui aspect al cazurilor.

Impresionanta este argumentatia fiecaruia, exceptionale sunt confruntarile de idei, intr-unul din filmele care ar trebui sa stea la baza oricarei facultati de drept. Filmul a fost nominalizat la trei premii Oscar in anul 1958-cel mai bun film, cel mai bun regizor (Sidney Lumet) si cel mai bun scenariu adaptat (Reginald Rose) si a castigat premiul Ursul de Aur la Festivalul de film de la Berlin in 1957. O revedere a unui film care mi-a facut mare placere si la prima vizionare si acum, care arunca o lumina frumoasa asupra sistemului judiciar american.

Nota: 9.5/10

No Country for Old Men (2007)-Nu exista tara pentru batrani

Imi plac filmele fratilor Coen, incluzand aici si filmele anterioare, care nu au fost succese comerciale si nu au fost asa de bine primite nici de critici. In mod surprinzator, acest film, care este aproape unanim apreciat de critici si a primit note destul de mari pentru a ajunge in topul 100 de pe imdb.com,  ma lasa cu un sentiment partial de insatisfactie.

Partea buna a filmului atrage cu adevarat atentia cu un stil puternic vizual si cu o structura sofisticata care face ca jocurile multiple de-a soarecele si pisica jucate de personaje sa fie extrem de placute. De asemenea, permite o performanta extraordinara a lui Javier Bardem pentru care a primit un binemeritat premiu Oscar si o interpretare solida a lui Tommy Lee Jones – el a fost cumva chemat sa joace in film mai tarziu, dar se potriveste foarte bine rolului si devine din ce in ce mai bun dupa cum inainteaza in varsta, la fel ca whisky-ul vechi, indraznesc sa spun

Javier Bardem

Partea mai slaba a filmului este aceea ca incearca sa aiba parti mult prea inteligente. Nu am citit cartea, asa ca am fost lasat sa ghicesc bucati cheie din actiune si, da, viata este plina de mistere, dar nu am reusim sa imi dau seama de logica dupa care fratii Coen au decis ce sa lase afara – acestea par gauri lasate intentionat, in mod sigur intentionat deoarece acesti tipi stiu foarte bine cum sa spuna o poveste. Sfarsitul, care s-a dorit a fi simetric cu inceputul si s-a presupus a da o perspectiva diferita intregii povesti, nu a reusit cu adevarat sa ma impresioneze. Si aceasta se explica din cauza ca imbinarea genurilor de conflict violent din lumea gangsterilor, scopurile motivate de lacomie si ura si plasarea in mediul western nu rimeaza cu adevarat in mintea mea cu filosofia personajului interpretat de Tommy Lee Jones, pe care o regasim in cuvintele sale de la sfarsit. Mai multa simplitate s-ar fi potrivit mai bine si ar fi rezultat un film mai bun, dupa parerea mea.

Nota: 7/10
Dan

Josh Brolin

Un thriller care te tine cu sufletul la gura de la inceput pana aproape de sfarsit si un Javier Bardem care joaca exceptional in rolul unui criminal psihopat, fara scrupule si fara nici o emotie pe chipul său. Un criminal cum nu am mai vazut de la Tacerea mieilor. Desi filmul e destul de lung, acesta reuseste sa captiveze prin suspansul sau, are insa un final mai putin reusit, neinteles si aproape neasteptat fata de scenariul de pana atunci.

Filmul are trei personaje centrale. Moss (Josh Brolin) este un om obisnuit, retras din activitate, veteran al razboiului din Vietnam, care gaseste in desert un camion plin de droguri, mai multe cadavre si o geanta de bani. Ia geanta si, astfel, se trezeste implicat intr-un adevarat carusel al violentei. Nici macar seriful Tom Bell (interpretat de Tommy Lee Jones) nu poate opri multitudinea de crime carora ii cad victime toate persoanele pe care le intalneste sau cu care are legatura Moss.

Javier Bardem

Toata aceasta violenta sangeroasa este realizata de un singur om, un recuperator psihopat, Anton, exceptional interpretat de Javier Bardem, care da cu banul pentru viata oamenilor pe care ii intalneste. Acesta nu are nici o mila fata de nimeni, face totul pentru a recupera banii. Desi este si el ranit de Moss, nu are nici o problema, se ingrijeste singur, iar scenele de “vindecare personala” sunt pline de cruzime, aproape de neprivit.

De altfel, tot filmul este crud, plin de sange, poate prea violent fata de realitatea americana. Un film care sfarma miturile americane ale “happy-end”-ului si ale instaurarii de catre Politie sau de catre oamenii buni a dreptatii. Un film care sintetizeaza lupta dintre Bine si Rau (o lupta religioasa) si o finalizeaza prin suprematia Raului.

Personajul negativ este, in acelasi timp, personajul principal, care, la un moment dat, pare si favorizat de soarta si devine chiar indragit de public, datorita calmului si a metodelor utilizate pentru realizarea scopului sau. El este un adevarat zeu al mortii. De altfel, Woody Harrelson intreaba: “Cat de rau e Anton Chirgurh? In comparatie cu ce, cu ciuma bubonica?”

Nominalizat de 8 ori la premiile Oscar, din 2008 si castigator a patru dintre acestea, pentru cel mai bun film, pentru cel mai bun actor in rol secundar (Javier Bardem), pentru regie (Joel & Ethan Coen) si pentru cel mai bun scenariu adaptat (Joel & Ethan Coen). Un film nerecomandat copiilor, dar special pentru toti cei carora le-a placut de Hannibal Lector.

Nota: 9/10
Jovi

American Beauty (1999)

Vine un moment in viata fiecaruia dintre noi (la varsta de mijloc cu atat mai mult) cand ne dam seama ca totul e searbad, ca nimic nu se mai intampla si fiecare moment se misca de la sine: dusul de dimineata (cu momente de masturbare), micul dejun, plecarea la serviciul pe care il urasti, dar care iti aduce o sursa de venit sigur, inapoi acasa, somn. Fara prea mult sex sau deloc, fara mangaieri sau sarutari pe intuneric, aproape iti urasti copiii ca ei au o viata vesela si plina de neprevazut, cand si cand te duci obligat la unele petreceri sau conferinte, unde dai pe gat mai multe pahare de whisky, sperand sa scapi mai repede.

La un moment dat, vezi o pustioaca, o adolescenta care iti aduce aminte de splendorile vietii: tineretea, fericirea, iubirea. Totul se schimba, pe loc esti indragostit pana peste cap si faci totul ca sa te observe, ca sa te bage in seama, ca sa ajunga in patul tau: alergi, faci exercitii, scapi de burta, apar peste noapte noi pasiuni si noi prieteni, racolati din randul aceleiasi varste-adolescenti. Si, peste noapte, te droghezi, te imbeti, iti dai demisia si iti injuri sefii, te angajezi pe un post obscur, dar fara responsabilitati, devii din nou fericit si cu picioarele pe masa. Si…EA te observa, vede schimbarea, esti tot ceea ce isi dorea.

Si Frumusetea americana devine propriul Vis american, nu idealul de a avea o casa, de a avea o familie si o masina, tot confortul si toate nefericirea. Toate acestea se duc pe apa sambetei, ai nevoie de scantei, de iubire, de apreciere. Monotonia ucide. Oare totul se va petrece asa cum visezi? Cu bai parfumate in care ea e plina de petale de trandafiri? Cu patul in care ea il astepta printre aceleasi flori? Pana la urma, iluzia devine realitate si realitatea un cosmar. Fiindca, in definitiv, tot ceea ce ai creat prin schimbare se poate transforma la randul lui in ceva mai rau. Oamenii nu inteleg schimbarea ta si se intorc impotriva celui care nu se supune regulilor societatii. Dar tu ai vazut frumusetea vietii.

Nota: 9.5/10

Atonement (2007)-

Povestea filmului lui Joe Wright ‘Atonement’ incepe ca o drama romantica si sociala petrecut intr-un conac, asemanator cu cel din „Easy Virtue”. Bogata fiica mai in varsta a detinatorilor imobilului, Cecilia (Keira Knightley) se indragosteste de simpaticul si inteligentul Robbie (James McAvoy), fiul servitorului si cei doi traiesc o aventura scurta si pasionala care este intrerupta brusc de Brionny, sora cea tanara a Ceciliei, o adolescenta confuza, dar plina de imaginatie, care interpreteaza gresit unele scene la care asista si il trimite pe Robbie la inchisoare pentru o infractiune pe care nu a comis-o.Urmatoarea parte a povestii se petrece in Europa inceputului celui de-al doilea razboi mondial. Robbie si-a recastigat libertatea, oferindu-se voluntar pentru a servi ca simplu soldat in armata si traieste tragedia razboiului si zilele debarcarii la Dunquerque. Ancora sa morala este o scurta intalnire pe care a avut-o cu Cecilia si speranta de a-si recuceri iubirea si viata lui.

In a treia parte, o reintalnim pe Brionny, departe de anii sai tulburi , care incepe treptat sa inteleaga raul pe care l-a facut surorii sale si iubitului acesteia. Ea a renuntat la viata usoara de la conac si studiaza la Cambridge, se ofera voluntara ca asistenta medicala pentru a face ceva bun in viata si incearca sa o contacteze pe sora ei, pentru a capata iertarea si a indrepta raul pe care l-a facut prin recunoasterea faptului ca acuzatiile sale au fost false. Dar este ispasirea suficienta si poate indrepta pacatele  in viata reala? Sau poate imaginatia compensa pentru ceea ce destinul a decis sa se intample in viata reala? Este intr-adevar destinul, sau hazardul si neintelegerile din viata reala care guverneaza tot ceea ce se intampla?

Ultima parte a povestii ne va da raspunsurile. Brionny devine adevaratul erou al povestii, cu alternarea ei permenenta intre imaginatie si realitate, cu tentativa ei de a-si asuma responsabilitatea si a-si obtine iertarea pentru pacatele pe care le-a comis cu mult timp in urma, dar care o urmeaza pentru tot restul vietii ei. Scena finala ne da o perspectiva diferita asupra intregii povesti si reflecta probabil structura narativa a romanului original.

Sunt doua scene de cinematografie frumoase in acest film – fuga prin padure din prima parte a filmului si scena lunga de pe plaja de la Dunquerque care aduce la viata ultimele zile ale razboiului– si trebuie, in acest sens, mentionat numele directorului de imagine Seamus McGarvey. Dintr-o echipa de actori buna, mi-a placut cel mai mult James McAvoy care educe pe ecran personalitate si farmec pentru a se potrivi cu frumoasa si talentata Keira Knightley si Vanessa Redgrave cu performanta emotionata in rolul lui Brionny in varsta, unul care i se potriveste de minute.

Nu am citit cartea lui Ian McEwan, dar calitatea si internsitatea povestii pot fi simtite in scenariul de la „Atonement”. Regizotul Joe Wright a folosit de cateva ori o tehnica interesanta de a juca aceeasi scena din perspectiva unor personaje diferite, subliniind rolul perceptiei (adevarate sau false) in poveste. Ca spectator, am avut sentimentul ca, in acest caz, suntem poate in prezenta unei adaptari pe ecran care reuseste a fi apropiata spiritului si calitatii unei carti bune.

Nota 8/10

Dan

Un film foarte laudat in America, unul dintre favoriti la Oscarul din 2008, dar care a castigat doar un premiu pentru cea mai buna coloana sonora, castigator al Globului de Aur pentru Cel mai bun film, Atonement nu este decat o poveste de dragoste ce se desfasoara pe parcursul a zeci de ani. M-a impresionat mai mult povestea filmului, scenariul (ecranizarea facandu-se dupa romanul lui Ian McEwan, tradus si in romaneste cu numele “Ispasire”), si mai putin prestatia actorilor, desi nu am nimic sa le reprosez si au obtinut si ei multe nominalizari pentru acest film (respectiv cei mai buni actori in rol principal masculin si feminin la Globul de Aur, premii insa necastigate de ei).

Totul se invarte in jurul sentimentului de vinovatie al micutei Brionny, o fetita de 12-13 ani care ia decizia sa il acuze pe Robbie, iubitul sororii sale, Cecilia, de o infractiune de viol pe care acesta nu a comis-o. Si asta datorita geloziei pe care o avea fata de sora ei si dorintei sale ca Robbie (desi de varsta diferita) sa fie doar al ei sau al nimanui. Filmul se dezvolta de aici, Robbie este inchis, iese trei ani de zile din inchisoare, alegand ca alternativa armata si anii plini de primejdii ai celui de-al doilea razboi mondial si incearca sa se intoarca la Cecilia si sa isi ia viata de la capat. Imaginile de final in care “micuta” Brionny, dupa cativa zeci de ani, interpretata de Vanessa Redgrave, ajunge acum o cunoscuta scriitoare si isi scrie romanul vietii ei, numit “Cainta”, un roman autobiografic, in care isi dezvaluie sentimentul de vinovatie care a urmarit-o tot timpul.

O muzica foarte inspirata insoteste imaginile filmului, cu o bataie sacadata si potrivita a clapelor unei masini de scris. De asemenea, interesant si de retinut este ca, pentru a sublinia unele scene, regizorul le dubleaza, pentru a pune in evidenta perspectiva mai multor personaje cu privire la acelasi lucru si a demonstra ca lucrurile in viata sunt diferite in functie de personalitatea si de interpretarea fiecaruia din afara. Astfel, redarea dublă a scenelor este, de fapt, redarea văzuta prin ochii lui Brionny, si redarea lor cum au fost în realitate.

Nota 9/10

Jovi

The Day the Earth Stood Still (1951)

Filmul e construit pe o poveste care putem sa spunem ca e e simpla, daca privim invazia de filme de gen din prezent: o nava extraterestra aterizeaza pe Pamant, lumea se panicheaza in afara de cativa oameni destepti care vad in acest lucru ba un lucru obisnuit, ba unul interesant si de studiat. Numai ca extraterestrul nu a venit nici sa distruga, nici sa ia contact cu rasa umana, ci sa avertizeze ca folosirea continua a armelor, a arsenalelor nucleare nu poate aduce decat pieirea umanitatii, pentru ca celelalte civilizatii din spatiu vad asta ca o amenintare ce nu isi are rostul.

Extraterestrul vrea ca inainte sa plece sa urmareasca oamenii obisnuiti, sa isi dea seama daca ei merita salvarea si chiar sa ii ajute. Klaatu (un Michael Rennie inflexibil, foarte bine ales, cu un glas neutru, dar ferm), dupa ce este ranit de un soldat neatent, fuge din spital si isi gaseste loc intr-o pensiune, langa Helen si fiul ei Bobby, care il insoteste apoi in cunoasterea lumii, asa cum este ea si care, in cele din urma, il ajuta sa isi indeplineasca misiunea de a salva soarta omenirii.

Chiar daca pentru un fan al filmelor moderne cu efecte speciale, nu reprezinta mare lucru, el trebuie privit (ca majoritatea lor, de altfel) din prisma acelor ani ai cinematografiei. Si, in acest fel, vedem scene cu efecte speciale de exceptie, cu personaje memorabile, cu roboti, chiar daca uneori zarim printre scene si sfori cu care sunt tinuti acestia, subtil, dar vizibile pentru un spectator avizat. Una peste alta, prin interpretarea rece, dar meritoasa a lui Michael Rennie, prin imagine si scenariu interesant, care captiveaza si e departe (ca si calitate, dar una superioara) de scenariile moderne ale filmelor fantastice, The Day the Earth Stood Still merita aprecierea noastra si se inscrie in categoria filmelor nemuritoare.

Nota: 8/10

The Thing(1982) – Creatura

Nu sunt si nu am fost fanul filmelor horror, iar in ceea ce priveste filmele asa-numite stiintifico-fantastice, imi plac numai cele bine realizate, care sa aduca ceva nou in domeniu, o interpretare de exceptie sau o reusita regizorala. The Thing insa este un film demn de toata lauda, un remake dupa “The Thing From Another World” din 1951 (pe care personal nu l-am vazut) si care va avea la randul lui o repetare, care va aparea in 2010. Este un horror, cu o creatura misterioasa, cu oameni prinsi in capcana si care doresc sa o anihileze, asa cum am vazut in prea multe filme dupa aceea si tin sa precizez ca nu am vazut nicaieri o realizare mai buna, fiind de departe cel mai bun de acest gen.

O echipa de cercetatori americani se afla departe in Antartica, in mijlocul pustietatii pline de gheata, fara sa reuseasca sa contacteze baza de la care au plecat, mai ales ca mai sunt doar cateva zile pana la aparitia iernii. In apropierea lor, la cativa kilometri, mai exista o echipa de norvegieni, in aceleasi conditii ca si ei. Un zbor de elicopter al unuia dintre acestia din urma le aduce prima urma de teama: acesta incearca sa omoare unul dintre cainii lor, il urmareste cu elicopterul si raneste unul dintre cercetatori, pentru a fi el cel ucis in cele din urma. Cautarea bazei norvegiene ii inspaimanta de-a dreptul: singurul ramas este contorsionat de urmele luptei cu un organism necunoscut si descopera si o nava extraterestra imensa scoasa de sub gheata.

Creatura se refugiaza in tabara lor si panica se instaureaza. Treptat, ei isi dau seama de pericolul pe care aceasta il reprezinta: este capabila sa ia forma oricarei fiinte in care se instaureaza, imitand-o pana la identitate si este foarte greu sa fie astfel descoperita. Fiecare se suspecteaza pe celalalt si ceea ce este si mai grav este ca nici propria fiinta nu se lasa cunoscuta, nici ei nu isi dau seama daca propria persoana este in continuare om sau este deja Creatura. Pana la urma, MacReady ia conducerea si ii supune pe ceilalti unui test de sange pentru a ucide urmele fiintei suprapamantene acolo unde ele au ramas.

Pentru acea epoca, a reprezentat un film monumental, fiind unul dintre cele mai cunoscute filme horror ale anilor ’80 (rezonante pe care le pastreaza insa peste ani, cand oricine isi da seama dupa numele filmului-”The Thing”). Efectele speciale sunt foarte reusite, mai ales pentru acea perioada, infatisarea creaturii este incredibil de reala si terifianta, iar toata lupta dintre om si fiinta nepamanteana este aratata pana in cele mai mici amanunte, un lucru nou pentru cinematografia horror a acelor ani. Suspansul apare in fiecare moment, nu aflam in niciun moment care este personajul infectat si care nu si specatorul, chiar nepasionat de acest gen, ramane in fata ecranului pentru a afla adevaratul final. Nu este de mirare, de altfel, pentru regizorul John Carpenter, mulat pe filme horror, dupa reusitele cu Halloween si The Fog.

Nota: 8.5/10

Gegen die Wand(2004) – Cu capul inainte

Este si cazul eroilor din acest film: Cahit (un actor special acest Birol Unel, cu transformari profunde de-a lungul filmului) este un simplu angajat intr-un club de noapte, cu grave probleme alcoolice, cu o tentatie de a lua viata usor, fara a-si face griji privind ziua de maine sau privind viata in ansamblul sau, de unde si accidentul suferit cu masina si spitalizarea sa intr-un spital de boli psihice, pe considerentul ca a incercat sa se sinucida. Pe de alta parte, o avem pe Sibel (la fel de generoasa Sibel Kekilli), o tanara femeie care incearca prin metode neortodoxe de a scapa de familia ei, “pentru ca vrea sa traiasca, sa se distreze, sa danseze si sa faca sex”. Nebunia ei este, se pare, congenitala si cronica: nu ezita sa aiba mai multe tentative de sinucidere, doar pentru a scapa odata de parinti si de traditiile lor, care ii impun sa se casatoreasca cu un om de aceeasi etnie: un turc.

Cand il descopera pe Cahit, isi da seama de sansa care i s-a ivit-sa se casatoreasca cu el pentru a scapa de familie si a-si vedea de telurile vietii ei. Casnicia decurge initial pe linia pe care si-au dorit-o ambii, fara sa se vada decat acasa, traindu-si fiecare viata cu altii, desi apar momente de tandrete aparenta si un inceput de prietenie. In timp insa, Cahit, devine gelos pe aventurile dese ale “sotiei” sale, desi nu ii marturiseste nimic acesteia si apare treptat chiar sentimentul de dragoste, cu toate ca aceasta pare neimpartasita. Nu mai suporta iesirile acesteia si, in cele din urma, explodeaza si savarseste o fapta reprobabila, dar intrucatva motivata.

Ce gasim noi, ce ne atrage atentia? In primul rand, asistam la ciocnirea dintre doua civilizatii, care, desi traiesc impreuna de mult timp (si vorbim aici de o populatie mare de turci care locuiesc in Germania), au conceptii si priviri complet diferite asupra vietii. Privim in principal turcii stabiliti acolo, care nu isi uita traditiile si doresc sa ramana inchistati in propria comunitate, nefiind permise casniciile cu nemtii. De asemenea, nu sunt uitati si turcii care se reintorc la Istambul, care normal ar trebuie sa vina pe o pozitie inalta, insa ii regasim in meserii obscure ca sofer de taxi sau menajera intr-un hotel important.

Pe de alta parte, doua personaje care sunt total diferite si care totusi ajung de la o dragoste imposibila la o poveste de iubire profunda, care pare a-i urma oriunde ii duce viata. Muzica turceasca ii urmeaza peste tot si mi s-a parut ca fiecare moment de acest gen era in tonalitatea cu starea sufleteasca a personajelor (chiar daca nu imi place muzica de acest gen si mi-a adus aminte de finalul neplacut din Slumdog Millionaire-prin contrast, melodia I feel you a lui Depeche a parut naucitor de frumoasa si perfect adaptata filmului). Actorii principali reusesc roluri complexe (am auzit ca Sibel a fost actrita de filme porno inainte de acesta, ceea ce nu e un repros), interpretarea este fara cusur si pentru ca imbina fara probleme transformari de personalitate, dar si de fizic destul de mari pe parcursul filmului.

Nota: 9/10