Cartea Hanei Fratu este recenzata si de Viorel Marineasa la pagina 14 a numarului recent din revista Orizont:  ‘Editura Brumar a publicat în 2011, sub numele Fratu Hana Luana, volumele Jurnalul Ozanei si Matty si cele sapte mssline. Dupa primele pagini am avut impresia ca ar fi vorba despre un soi de dirty realism, despre un Charles Bukovsky feminin, având obsesia sexului si a literaturii – sau a literaturii si a sexului – (mai putin cea a alcoolului) si dându-se în stamba nu prin universitati si prin emisiuni TV ca a lui Bernard Pivot, ci în lumea mica- mare a internautilor. E altceva. Sigur ca Hana braveaza [i pune la bataie un umor de supravietuire, românesc si evreiesc în acelasi timp. Departe de corectitudinea politica, de bunele maniere si de un stil elaborat, ea cauta sa prinda în felul ei, baietos, obraznic, nonsalant, galagios, deocheat, sictirit, zeflemitor, spurcat, tumultul incontrolabil, stupid al vietii, de la circumstan]e marunte pâna la cele fundamentale. Facând aceasta, nu pregeta sa se tot mire de cât de prost e conceputa lumea (social, politic, moral, juridic, religios). Talmes-balmesul pe care-l descrie (sau îl creeaza, fie din postura unei femei-politai, fie din cea a unei doctorite de la un spital de alienati, fie din cea a unei patoloage de la morga) se structureaza pâna la urma în capul cititorului: rezulta un univers terifiant, colcaind de fiinte demente.’

Cartea de dialoguri a lui Norman Manea cu ziaristul german Hannes Stein este recenzata de Dana Pirvan-Jenaru pentru ‘Observator Cultural’: ‘Cartea este rezultatul unui amplu dialog de trei zile, purtat în limba engleză, cu jurnalistul german Hannes Stein, în casa lui Norman Manea din campusul Universităţii Bard College: „începeam discuţia imediat după micul dejun şi o continuam după-amiaza, după o adevărată siestă românească“, descrie Hannes Stein atmosfera discuţiilor. Volumul reprezintă panoramarea evenimentelor capitale care au marcat drumurile exterioare şi mai ales lăuntrice ale vieţii „aventurierului“ Norman Manea: prima amintire din copilărie (aceea a unei zile însorite şi a uşii deschise a bibliotecii bunicului), deportarea şi percepţia copilului de numai 5 ani asupra lagărului (panică haotică, bătăi, foamete – „Pentru un măr dădeai un inel sau o pereche de pantofi“ – , corupţie, continua ameninţare a morţii, tifosul ce duce la dispariţia bunicilor), momentul eliberării, comunismul naiv al elevului Norman Manea şi lecturile aferente „basmului“ comunist. Deşi nu este prima dată cînd Norman Manea vorbeşte despre aceste experienţe prin care a trecut, rîndurile se citesc cu acelaşi interes şi au acelaşi impact puternic, datorită clarităţii frazelor scurte, lipsite de patetism şi de artificiul literaturizării, mărturisirile deschizîndu-şi astfel mult mai uşor drumul căte cititori.’

Geo Serban dedica tot aici un articol numit ‘Secolul lui Haulica’ fenomenului literar si cultural pe care l-a reprezentat si il reprezinta revista Secolul 20 (21): ‘Dacă, iniţial, se limita la formula eclectică de magazin profilat pe selecţii şi traduceri din producţia literară de actualitate pe mapamond, treptat a vizat ţeluri mai complexe. Suma ambiţiilor intrate în joc, pe măsură ce echipa redacţională a căpătat experienţă şi s-a omogenizat, avea să fie exprimată concis în sintagma „nostalgia sintezei“, acoperită sincronic de transformările substanţiale introduse de Dan Hăulică în arhitectonica Secolului 20. Vara lui 1967 îl găsea încărcat de responsabilitatea metamorfozelor discret vestite pentru cine lua atent pulsul sumarelor. Numărul pe luna aprilie apărea sub genericul: „literatură şi plastică“ – o joncţiune programatică, circumscrisă de Dan Hăulică prin fulgerătoare amorse retrospective pe tema Ochiul divinator al lui Balzac (consideraţii întocmai reluate în itinerariile livreşti, mereu incitante, aleGeografiilor… asamblate peste ani). Imediat, altă cuprindere panoramică (în nr. 6/1967) cu o convocare armonioasă de prozatori, poeţi, regizori de film atraşi de dinamismul străzii, de la Henry Miller, Scott Fitzgerald, Boris Pasternak, T.S. Eliot, John Dos Passos, Evgheni Evtuşenko, Heinrich Boll, Siegfried Lenz, Marie Luise Kaschnitz pînă la Pier Paolo Pasolini, Vittorio De Sica, Michelangelo Antonioni, fără a epuiza lista ofertelor generoase către un cititor opresat de ţarcurile cenzurii, poate hărăzit să afle în premieră de unii dintre cei înşiraţi. ‘

Simona Sora scrie in Dilema Veche sub titlul ‘Poezia e viata’ despre volumul dedicat Angelei Marinescu la implinirea varstei de 70 de ani: ‘Trebuie să fii Angela Marinescu ca să autorizezi un portret/autoportret precum cel alcătuit de un cristian în seria aniversară de la Editura Paralela 45. Trebuie, adică, să-ţi pese (la incredibil de fireasca vîrstă de 70 ani, după o viaţă de boală gravă) de coerenţa propriilor convingeri mai mult decît de insolitul lor, să-ţi pese de felul în care se coagulează o poetică a violenţei şi a autodistrugerii mai degrabă decît de inevitabilele contradicţii ale gustului propriu în privinţa altora. Trebuie să vrei, încă o dată, în confesiuni sau portrete la fel ca în poezie, să sari „prăpastia între expresie şi adevărul vieţii“, ca să fii propria poezie, propriul limbaj dus pînă la ultimele lui consecinţe. Căci, nu-i aşa, şi acest volum omagial (care nu este pe de-a-ntregul al Angelei Marinescu) este ultimul, aşa cum fiecare carte a sa a fost ultima cu putinţă. Şi, într-un fel, Angela Marinescu 70 nici nu poate fi decît ultimul volum de autoexpunere explicită, căci dacă distanţa între poezie şi viaţă este anulată voit, cea între poezie şi „poetică“ nici n-ar trebui să existe.’

Tot aici Marius Chivu scrie despre volumul de traduceri semnate de Grete Tartler a romanului epistolar ‘Astra’ semnat de Carmen Sylva si Mite Kremnitz: ‘Povestea tandemului celor două scriitoare germane – dintre care una era şi prima regină a României – sub influenţa cenaclului junimist condus de Titu Maiorescu este în sine subiect de roman. Bine documentată, prefaţa traducătoarei Grete Tartler oferă o imagine lămuritoare cît se poate de necesară a vieţilor şi carierelor celor două scriitoare. Carmen Sylva, pseudonimul literar al reginei Elisabeta, soţia lui Carol I, scria poezie de la 16 ani, vorbea mai multe limbi, studiase pianul cu Anton Rubinstein şi Clara Schumann, iar după 1880, cînd România îşi cîştigă independenţa de stat, începe să-şi publice primele opere (poezie, nuvele, aforisme premiate de Academia Franceză), inclusiv traduceri din literatura română (versiunea ei în germană a poemului „Melancolie“ va marca, în 1878, debutul absolut al traducerilor lui Eminescu). Mite Kremnitz a ajuns în România însoţindu-şi soţul, nimeni altul decît cumnatul lui Titu Maiorescu şi medic personal al regelui Carol I. Poliglotă, pasionată de filozofia germană, prozatoare care-şi atrăsese supranumele de „Zola a Germaniei“ (după ce a debutat în engleză cu pseudonim), apoi una din muzele lui Eminescu, Mite Kremnitz a lucrat împreună cu Carmen Sylva la antologia de traduceri din poezia românească Rumänische Dichtungen (1881). Colaborarea celor două scriitoare a continuat vreme de şase ani, timp în care au publicat şase cărţi, şi s-a încheiat, se pare, pe fondul unor nepotriviri nu doar temperamentale, dar şi cultural-religioase: Mite Kremnitz era protestantă cititoare de Kant şi Nietzsche, în vreme ce Carmen Sylva avea o preferinţă pentru parnasianismul francez, spiritism şi budism. Considerat cel mai bun roman al lor, Astra (1886) este al doilea dintre cele trei scrise împreună şi a cunoscut o primă traducere românească, chiar un an mai tîrziu, în versiunea publicistului şi istoricului G. Ionescu-Gion. Tot din substanţiala prefaţă a Gretei Tartler aflăm că ideea şi planul romanului epistolar i-au aparţinut lui Carmen Sylva (beneficiind inclusiv de sugestiile reginei Suediei, aflată o vreme în vizită la Sinaia şi căreia romanul îi este dedicat), Mite Kremnitz fiind creditată cu ideea finalului.’

Raisa Stoleriu scrie in bookblog.ro despre ‘Scoala pentru prosti’ a lui Sasa Sokolov aparuta in traducere la editura ALL: ‘Cu toate paradoxurile, simbolurile şi hermetismul său, Şcoala pentru proşti rămâne o carte a simfoniei limbajului, aşa cum un critic a afirmat că Sokolov a rescris ultimele pagini din Ulise ȋn ruseşte. Din cauza acestor jocuri, a căutării de ,,nou” ȋn sintaxa limbajului, romanul este o provocare ȋn primul rând pentru traducători: cât oare s-a pierdut din esenţa lui ȋn traducerea românească? De asemenea, este o carte dificilă pentru cei ce nu cunosc Rusia şi totodată dificil de ȋnţeles pentru cititorul neavizat.’

Emilia Doicu de la Filosofi@Iasi scrie despre recitirea scrisorilor lui Van Gogh: ‘Ceea ce impresionează mereu sînt frecventele propoziții la imperativ, curioase într-o scrisoare adresată altcuiva, propoziții adresate, în fond, lui însuși. Vincent Willem Van Gogh este aspru cu sine, căci de timpuriu a aflat că însăși munca unui creator este aspră. Își repetă mereu acel trebuie al unui imperativ care îi domină existența: ”Dar trebuie să cîștim timpul pierdut datorită faptului c-am început mai tîrziu decît ceilalți; așa că trebuie să muncesc îndoit, cît pot eu de bine (1, p.212); sau: ”Trebuie să mă arăt ferm și neînduplecat ca o lamă de oțel” (1, p.109). Doar urmînd acest program despotic, existența lui fulgerătoare s-a putut împlini într-o operă magnifică.’

(Dan)

Saptamana trecuta nu am putut participa la aceasta rubrica, de aceea  vreau sa completez istoria Strazii Franceze cu al saselea episod semnat de Silvia Colfescu pe blogul sa Istorioare bucurestene.

Saptamana ce tocmai a trecut, Dan-Liviu Boeriu a fost unul dintre cei multi care au scris despre Amantul doamnei Chatterley, romanul lui D.H. Lawrence. Bine, isi intituleaza nitel socant postul, dar continutul articolului conteaza pana la urma . Si ne spune: “Mi-a plăcut, în primul rând – trebuie s-o recunosc – pentru o anumită cutezanţă a temei. Nu e uşor să decupezi din realul social al vremii în care trăieşti un subiect care riscă, dacă nu va fi tratat corespunzător, să intrige într-o asemenea măsură încât să facă aproape inexistentă receptarea estetică a poveştii. Norocul lui D.H. Lawrence este că scriitura lui are volum, are savoare şi, mai presus de toate, are viaţă.”

Pe „nemirabooks”,  Cristina Serbu vorbeste despre „Forma apei”, scrisa de Andrea Calogero Camilleri, <<care ne ofera o felie savuroasa din Sicilia, cu oamenii ei “care vorbeau un dialect de neinteles, parca facut mai mult din taceri decat din cuvinte, din indescifrabile miscari din sprancene si din cute imperceptibile itite din cand in cand pe obraz”, cu traditiile, superstitiile si cutumele uneori de neinteles pentru un strain.>>

Surpriza “Caragiale” pe care ne-o face Radu Oltean este remarcabila: “Aceasta bijuterie umoristica a fost scrisa de Caragiale in anul 1900 si a fost publicata in ziarul Universul. In 120 de ani nu s-a schimbat nimic in mentalitatea romanului…Imaginile ce insotesc articolul sunt de la diverse manifestatii bucurestene din perioada 1924-1936. Nu am putut gasi de pe vremea lui nenea Iancu…”. “AGITATII IN CAPITALA” Atat de noii si atat de vechi is toata .

(Delia)

Un scriitor apreciat de tineri, fiind el insusi un tanar, Andrei Ruse ii ofera un interviu lui Constantin Pistea, pe blogul acestuia. Iata ce spune despre inspiratie: “-Ce faci când n-ai inspiraţie?

- Spunea Dan Lungu recent, într-un interviu, sper să nu-i greşesc afirmaţia, că talentul înseamnă să scrii bine şi când n-ai inspiraţie. Cam asta ar fi ideea. Dar bine, eu nu cred în inspiraţie. Un om este de felul lui „inspirat” sau nu. Un om este tot timpul creativ, pentru că aşa-i stă­-n fire. Sau nu. Bine, sunt zile proaste şi zile bune, există chef şi există lene. Pe lângă toate, multă muncă. A termina un roman înseamnă multă muncă şi determinare, pe lângă inspiraţia de care spui şi alte păsărele sau floricele pe câmpii. Poate deveni chiar o tortură la un moment dat, dacă nu-ţi aloci bine „dozele”. Te poate înnebuni sau te poate însănătoşi. Pe mine m-ar înnebuni să nu scriu. Altfel, eram internat demult.”

Despre ultima carte a lui Lucian Dan Teodorovici, Matei Brunul o recenzie cuprinzatoare si care ne-a dat pofta de a citi si noi romanul a scris Delia acum putin timp. Recent cuvinte frumoase am regasit si la Rontziki: “Cunoscând spaţiul concentraţionar comunist mai mult din poveşti, cred că, în abordarea unei astfel de teme, este foarte importantă nu doar oferirea unei informaţii cu privire la acea perioadă şi la întâmplări, ci crearea atmosferei aferente, zugrăvirea închisorilor într-un mod care să atingă şi cititorul nefamiliarizat direct cu ororile din acele vremuri, iar romanul Matei Brunul este un exemplu în acest sens. Atmosfera apăsătoare, care mi-a amintit întrucâtva de cea din cărţile lui Paul Goma citite demult, m-a urmărit nu doar în timpul lecturii, ci şi după ce închideam cartea…era în continuare prezentă şi nu-mi dădea pace până nu o redeschideam să citesc mai departe.”” Un must read, asa cum spune ea!

Ultima carte a lui Michel Houellebecq, “Harta si teritoriul”, a fost destul de discutata prin blogosfera literara pe la noi de la aparitia in traducere romaneasca la editura Polirom. Ultima recenzie o intalnim pe Capricornk13 in saptamana precedenta: “De când am terminat romanul mă tot întreb dacă nu cumva francezii, care-l urau cu patimă, i-au dat Goncourt-ul în primul rând datorită faptului că îşi ucide alter ego-ul din roman în mod atroce.  Probabil că nu sunt singura care şi-a pus întrebarea şi e şi mai probabil că Houellebecq, cinic, inteligent şi maliţios cum e, a făcut-o dinadins!  În orice caz, mă înscriu şi eu printre victime (parcă-l aud râzând sarcastic!): Harta şi teritoriul mi s-a părut net peste Posibilitatea unei insule şi Particulele elementare pe care i le-am citit anterior.”

(Jovi)

Contributori: Dan, Delia, Jovi

Claudiu Constantinescu a citit si recomanda spre lectura in Dilema Veche traducerea romanului ‘O scena din viata unui pictor calator’, singura carte tradusa pana acum in romaneste a unui autor argentinian care este acum introdus publicului de la noi: ‘César Aira e un argentinian sexagenar, interesant şi imprevizibil, care practică exotismul realist, stranietatea suprarealistă şi larga democraţie a stilurilor. Asta vedem şi în micuţul său roman din 2000 (singurul tradus la noi pînă acum): o carte neobişnuită’. Despre Aira, necunoscut pana acum la noi dar popular si prolific in tara sa puteti citi mai multe pe Wikipedia.

La ‘Carti de Citit’ ne este recomandata traducerea ‘Secretului culorii pure’ al unui alt argentinian Frederico Andahazi. Nu cunosteam acest nume, asa incat am recurs la pagina Web a scriitorului pentru a afla detalii. Recomandarea de pe blog promite o lectura interesanta: ‘Dincolo de un thriller istoric surprinzător de reuşit, cititorul va descoperi în “Secretul culorii pure” o carte minunată despre pictură şi despre cele două mari şcoli: cea florentină şi cea flamandă. Culoarea va reprezenta un personaj în sine, un personaj misterios, care câteodată ţi se dezvăluie, iar altădată rămâne criptic. Vom înţelege de ce marile opere de artă ale pictorilor clasici sunt nepreţuite, pentru că, alături de ucenicii lui Francesco Monterga, sau alături de rivalii acestuia, fraţii Greg şi Dirk van Mander, vom asista la istovitoarele munci din ateliere, unde prepararea culorilor era un adevărat chin. Grija acestor artişti pentru perenitatea operei lor, pe de-o parte, şi ascunderea secretelor succesului lor pe de alta vor constitui un regal pentru toţi cititorii, nu numai pentru împătimiţii de artă.’

Web site-ul de ‘Poezie clasica Romaneasca’ ne delecteaza in aceasta saptamana printre altele cu o versiune franceza a Pastelului lui Cosbuc in traducerea lui Cindrel Lupu. Iata prima strofa si versiunea ei franceza:

Prin vişini vântul în grădină
Cătând culcuş mai bate-abia
Din aripi, şi-n curând s-alină,
Iar roşul mac închide floarea,
Din ochi clipeşte-ncet cicoarea
Şi-adoarme-apoi şi ea.

Par les buis du verger la brise
Cherchant repos à peine elle bat
Des ailes, puis vite elle s’apaise,
Et le coquelicot ferme sa fleur,
La chicorée clignote bonheur
Ensuite s’assoupit là.

Nu mai tin minte daca remarcasem inainte BookMag, dar oricum il recomand ca pe unul dintre spatiile interesante dedicate cartilor, cu stiri, recenzii, recomandari facute cu gust. Gasim de exemplu aici ‘O lista a cartilor interzise’ intocmita de Smaranda Liubov, lista pe care se afla titluri care nu ma asteptam sa fie incluse. Finalistii pentru premiile National Book Critics Circle care recompenseaza cele mai bune aparitii americane ale anului care a trecut pot fi gasite la adresa de aici.

In fine, iata cateva recomandari de Thrillere bune facute de Costi Rogozanu: ‘Am terminat unul şi l-am început pe-al doilea. Romanul terminat se numeşte Prizonierii crinului alb, romanul început se numeşte A pierde o chestiune de metodă şi sînt semnate de columbianul Santiago Gamboa. Poliţistele şi thrillerele sînt mici evenimente vinovate pentru mine. Fac uneori infuzii de le Carre sau King sau suedezi buni şi specializaţi în înfricoşarea micii burghezii (o autoare suedeză spunea că nu poţi inventa crime interesante decît din ţări pline de bunăstare – şi Gamboa e plecat din Columbia de mult timp în Vestul ultradezvoltat)….Gamboa e inventiv, e amuzant, scrie tonic, e alergic la orice urmă din turnul de fildeş al sciitorului prea ambiţios.’

(Dan)

Constantin Pistea a citit cartea “Acasa, pe Campia Armaghedonului”, de Marta Petreu, desemnata in 2011 drept Cartea Anului de catre Uniunea Scriitorilor din Romania. In opinia lui, merita acest titlu: “Cititorul din mine ar vrea să nu-i nedreptăţesc pe L.D. Teodorovici, O. Soviany sau R. Aldulescu, dar trebuie să recunosc faptul că am trăit la lectura prozei doamnei Petreu senzaţii care nu m-au încercat anterior, în cazul romanelor menţionate. Constat lucrul ăsta cu mare plăcere, mai ales că am pornit la drum cu prejudecăţi. Marta Petreu m-a câştigat uşor, m-a făcut din primele pagini să uit de prejudecăţi şi s-a instalat bine de tot în mintea mea cu nişte personaje pe care nu cred că le voi uita vreodată.”

Dragos-Chestii livresti i-a citit “Solarul” lui Ian McEwan si a fost placut impresionat. Interesanta concluzia lui: “cineva mi-a spus că ian mcewan scrie o carte bună la 4 proaste şi cred că are dreptate. după câinii negri, din care n-am înţeles mare lucru, m-a încântat în schimb durabila iubire. apoi atonement (ispăşire) a fost mai prost decât filmul. acum, a venit rândul încântării. şi a amuzamentului teribil.”

Adina-Blog de carti scrie despre Joyce Carol Oates si cartea sa “Dear Husband”, o carte care i-a placut foarte mult: “Motivele pentru care nu îi pot da totuși cărții cinci puncte sunt legate de stil mai degrabă decât de altceva. Am remarcat o afinitate deosebită pentru ghilimelele puse în plus și o strădanie nefirească în crearea umorului. În afară de aceste aspecte Joyce Carol Oates scrie bine; mi-a plăcut mai ales faptul că cele mai multe dintre povestiri sunt scrise la persoana întâi și că autoarea a izbutit, totuși, să facă loc lucidității în discursurile oamenilor distruși despre care scrie, să creeze literatură și stil din ce-și mărturisesc în gând niște personaje nu foarte educate.”

(Jovi)

Contributori: Dan, Jovi

Despre acelasi roman scrie in Revista 22 Paul Cernat: ‘Romancierul septuagenar se prezintă într-o formă narativă de invidiat în recent apărutul Un cetăţean al lumii – perfect conectat, inclusiv stilistic, la pulsul actualităţii. Remarcabilă e, înainte de toate, naturaleţea cu care orchestrează regizoral o intrigă multidimensională, cosmopolită, începută prin „filmul“ unei vacanţe în Cipru şi încheiată – fals apoteotic şi voit nebulos – pe o croazieră internaţională pe Atlantic, via Boston şi Miami, puţin după atentatul terorist de la WTC. În interval – incursiuni alerte în societatea Israelului contemporan, dublate de sondaje tacticoase în biografiile principalilor protagonişti, prieteni „pe viaţă“ din copilărie: jurnalistul Anton Maurer, evreu român stabilit în Israel, dramaturgul greco-semit Raul Siriopol, pendulând misterios între Bucureşti, Atena şi America, şi arhitectul român Toma Ungureanu, stabilit în Statele Unite.’

Citirea paralela a celor doua cronici scrise de pe cele doua maluri importante ale vietii lui Virgil Duda este o lectura interesanta in sine.

In general ma refer in revistele blogosferei la spatiul internetic in limba romana. Exceptiile sunt siturile in alte limbi care fac referiri interesante la literatura sau cultura romana in general. O asemenea referire cea pe care am gasit-o in New Yorker, aparuta dupa moartea lui Vaclav Havel, si in care David Remnick propune o lista de lecturi din scriitorii rezistentei si dizidentei anti-comuniste din Europa Rasariteana. Norman Manea este inclus intr-o selecta companie, iata ce scrie Remnick despre el: ‘Norman Manea, a Romanian writer who was deported as a child to a Transnistria concentration camp by the pro-Nazi authorities, became a remarkable novelist and essayist who was finally forced into exile in 1986. (He lives in New York and teaches at Bard.) His essays, “On Clowns: The Dictator and the Artist,” and his autobiographical work, “The Hooligan’s Return,” are remarkable works, describing the Romanian regime and Manea’s struggles against it.’ Interesanta este si absenta Hertei Muller din aceasta lista.

Andrea Rasuceanu scrie in ‘Observator Cultural’ despre ‘Anul traducerilor’: ‘Nimic nu este mai reconfortant decît să vezi pe rafturile cu noutăţi ale librăriilor din România titluri recente, de cărţi importante, vehiculate în revistele literare internaţionale şi discutate de juriile unor prestigioase premii. Cărţi traduse în română aproape concomitent cu apariţia originalului, care-ţi dau acel sentiment unic că te afli în pulsul lucrurilor şi că poţi avea oricînd o imagine limpede a mersului literaturii. Dar, evident, cum nu numai ritmul formidabil al traducerilor contează, ci şi calitatea acestora, la fel de importante sînt şi iniţiativele de retraducere a unor cărţi majore, într-o limbă proaspătă, vie, care să înlesnească accesul cititorului contemporan la universul acestora, precum şi alcătuirea unor selecţii reprezentative, care să acopere golurile de traducere din opera unor mari autori.’ Care sunt romanele preferate aparute in 2011 ale recenzentei?: ‘Într-un top (personal) al traducerilor din 2011, pentru supremaţie s-ar bate doi autori pe cît de diferiţi, pe atît de importanţi – unul pentru impactul operei sale asupra literaturii secolului al XX-lea, celălalt pentru o carte atipică, rafinată, perfect dozată, declarată romanul secolului al XX-lea: John Cheever, considerat Cehovul suburbiei americane, şi Giuseppe Tomasi di Lampedusa, cu al său Ghepard supranumit de Edward Said o „Moarte a lui Ivan Ilici siciliană“. Apariţia unei integrale a prozei lui John Cheever (la Editura Polirom, în traducerea lui Ciprian Şiulea), dar şi retraducerea unui roman fundamental precum Ghepardul (Humanitas Fiction, traducere de Gabriela Lungu), publicat acum împreună cu povestea (demnă ea însăşi de un roman) a scrierii şi publicării sale, se regăsesc fără îndoială printre evenimentele editoriale esenţiale ale anului 2011. … Tot într-un top personal al preferinţelor ar urma José Donoso, cu Obscena pasăre a nopţii (Editura Leda, traducere de Dan Munteanu Colan), autor despre care Carlos Fuentes spunea, în cadrul unei conferinţe ţinute la Institutul Cervantes din Paris, în octombrie 2011, că a murit ucis de fapt de pierderea inspiraţiei scriitoriceşti, aici la cotele sale maxime. Tot Editurii Leda cititorul îi datorează traducerea primelor două volume din seria de autor „Roberto Bolaño“: Convorbiri telefonice (traducere de Dan Munteanu Colán) şi Anvers (traducere de Horia Barna).’

Pagina Face Book a lui Alecart ne trimite la un site intitulat Muzeul Virtual al Neamului Romanesc. Nu veti gasi acolo exact ceea ce ar indica numele, ci o galerie de portrete si caricaturi inspirate de personalitati ale istoriei si culturii romanesti realizate de artisti din toata lumea. Personalitatea momentului pare a fi I.L.Caragiale de la a carui moarte se implineste in acest an un secol. Sunt convins ca si Conu’ Iancu ar fi zambit ca raspuns la idee si la unele dintre caricaturile care il reprezinta.

In ‘Chestii livresti’ citim despre o re-lectura a romanului clasic al lui Giuseppe Tomasi di Lampedusa ‘Ghepardul’: ‘romanul poate părea pe alocuri greoi, cu toată frumuseţea limbajului. poate părea împovărat de o anumită vetusteţe a vremurilor descrise (deşi sunt descrise cu ochii unui contemporan), poate părea prea profund  – prin teme tari ca Dumnezeu, dragoste, moarte, istorie. poate părea tern – până la urmă, prinţul nu face nimic, nu acţionează (el însuşi calculează că de fapt, n-a “trăit” decât vreo 3 ani din 70, şi aceştia trei încap pe o singură pagină). … însă e în mod sigur un testament pe care un martor al unui neam omenesc – aristocratismul – ni-l pune dinante, nu cu bocete şi nostalgie, ci cu înţelegere şi ironie. în faţa căruia ar trebui să ne înclinăm. ‘

‘Proliteratura’ a sarbatorit doi ani de existenta si activitate cu un concurs de poezie ale carui rezultate au fost anuntate saptamana trecuta. Locul intai a fost castigat de colindul ‘Dealul Morii’ semnat de Ioan Toma Ionescu, a carui pagina personala o puteti gasi la http://cititordeproza.ning.com/profile/IonTomaIonescu.

(Dan)

Din nou cele mai bune oferte de Filme, Muzica, Carti si Jucarii, ne anunta “e-mag” , cu reduceri substantiale. Printre oferte – “toata discografia Joe Cocker”, “discografia Herbert von Karajan”, Billy Joel, Santana, Bob Marley si multe cartipe care nu trebuie sa le ratezi!

Continuam periplul pe Strada Franceza impreuna cu  “Istorioare bucurestene” si ghidul nostru dna. Silvia Colfescu, episodul 5, pentru ca – nu-i asa? calatoria must go on! Si noi avem ce invata!

Saptamana ce tocmai a trecut, pe blogul lui Dan-Liviu Boeriu a aparut articolul „Citeste si-nghite”, care vorbeste despre cartea “Corectitudine si greseala” a Valeriei Guţu Romalo, „care se ocupă cu îndreptarea erorilor de limbă”. In incheierea semnalizarii aparitiei acestei carti, ni se spune cu umor: „Ar mai fi muuulte, dar nu mai bine cumpăraţi voi cartea şi o “lecturaţi”? )

Istoria se scrie (si se fotografiaza) langa noi – intr-un articol postat de Raiden pe Rezistenta Urbana. Nu lipseste „Noua Dreapta”, nici „Caruta cu Paiate”, nici „Sicriul Vesel”…o lume tare pestrita

„O carte frumoasă pe care o recomand tuturor iubitorilor de literatura niponă, iubitorilor de animale și evident, celor ce vor să se delecteze cateva ore cu o carte puțin spus diferită” spune Costea Elena pe blogul Nemira Books, despre “O pisica, un barbat si doua femei” de Junichiro Tanizaki.

Despre “Baiuteii” lui Filip si Matei Florian, scrie Alexandra Gaujan pe Bookblog, incepand a spune ca “În romanul la patru mâini nu am crezut niciodată. Îmi imaginasem difuz că o asemenea ispravă presupune ca fiecare dintre cei doi autori să scrie o bucată de vreme, apoi, în pană de inspiraţie, să-i paseze textul produs celuilalt, care să sugereze modificări şi să continue povestea, sub ameninţarea propriei pene de inspiraţie şi tot aşa, până la numărul dorit de pagini sau până la secătuirea definitivă a ideilor, când, după mai multe serii de revizuiri, produsul va fi lansat sub două nume, fără să se ştie vreodată cine ce a scris şi fără ca vreunul dintre autori să-şi fi dus la capăt viziunea (dezvoltându-şi, în schimb, abilităţile de negociere – ca să privim optimist situaţia)” si continuand cu “Ei bine, Băiuţeii mi-a demontat ideea după câteva pagini” Cititi recenzia si pasul urmator va fi sa cititi aceasta carte!

(Delia)

Contributori: Dan, Delia

Tot aici am remarcat un interviu luat de Florin Colonas lui Sammy Kinge, galerist parizian si expert in domeniul lucrarilor lui Victor Brauner cu titlul ‘Brauner a fost omul vietii mele’: ‘Să ştii că nu l-am cunoscut personal pe Victor. Eu am venit într-o practică la Galeria Alexandre Jolas, în 1968, or’ artistul murise încă din 1966…Înca din prima clipă, cînd am văzut la Jolas opera semnată V.B., m-am simţit teribil de atras de ea. Da, da, din prima clipă! Soarta a făcut să aleg Galeria Jolas. Puteam să fiu foarte bine în altă parte. Poate că şi altfel l-aş fi descoperit. Aici, însă, contactul a fost direct şi deosebit de puternic. Jolas deschisese galeria încă din 1954. Descoperirea lui Brauner a fost pentru mine un „coup de foudre“. Ulterior, am aflat de la Jolas multe despre el. Apoi am discutat, desigur, cu oameni care l-au cunoscut sau, pur şi simplu, cu persoane apropiate, fratele lui, Tedy, sau Gherasim Luca şi, bineînţeles, soţia sa, Jacqueline, mi-au relatat multe despre Victor.’

Marius Chivu recenzeaza pentru Dilema Veche cartea de portrete ‘Fanaticii’ semnata de Vlad Mixich. Pare a fi vorba despre o interesanta culegere de portrete ale unor contemporani a caror trasatura comuna este pasiunea si credinta: ‘„Oamenii pe care îi veţi întîlni în paginile următoare sînt uniţi prin devotamentul lor pătimaş faţă de o idee, un vis sau un proiect“.’ Portretul cel mai interesant din volum pare cel facut lui Dan Puric: ‘Cel mai problematic portret este însă cel al lui Dan Puric, singurul text, de altfel, în care jurnalistul nu consonează cu subiectul său şi în care îşi propune nu să descopere un om, ci să afle un răspuns: cum s-a produs convertirea? Contrastele sînt aici mari, căci Dan Puric se află într-un conflict pe tema retrocedării cu primarul orăşelului natal; matematicianul Liviu Ornea, tovarăş de armată, şi actorul Andi Vasluianu, fost elev, sînt ambii în dezacord cu evoluţia şi discursul actual al actorului; Vlad Mixich consemnează deopotrivă adoraţia lui Robert Turcescu şi referirea lui Andrei Pleşu la „sindromul de guru“ al lui Dan Puric, precum şi reacţia actorului… Jurnalistul nu-şi judecă însă în mod direct nici de data aceasta personajul (pe care-l însoţeşte la repetiţii, la conferinţe şi emisiuni TV), dar e suficient să-i consemneze vorbele şi reacţiile pentru a-i arăta impostura intelectuală, al cărei succes îl explică astfel (aceasta fiind una dintre puţinele „intervenţii“ pe aceste portrete): „Dan Puric e un fenomen. Fascinează. Dar nu fascinează prin talent, prin erudiţie sau genialitate. Ci prin credinţă. În DEX, credinţa este definită ca fiind convingere, siguranţă, certitudine. Certitudinea lui Dan Puric este creştin-ortodoxă. Fiind o certitudine, ea nu are nuanţe, simţul măsurii sau temeri. Are în schimb putere. Puterea credinţei care poate aprinde cărbunii mulţimii. Şi care, fiind o specie rar întîlnită în lumea de astăzi, fascinează. Şi aproape că nici nu mai e important dacă Dan Puric crede în stricăciunea paşapoartelor biometrice, în conspiraţiile oculte sau în vaccinurile malefice. E suficient să creadă. Şi asta fascinează mulţimea.“ Jurnalistul află şi răspunsul la întrebarea privind momentul convertirii actorului, dar misterul nu se dezvăluie pînă la capăt nici de această dată. Poate şi din această cauză Dan Puric este singurul personaj nemulţumit de portretul făcut.’

Aceeasi carte o recenzeaza si Alina Purcaru pentru Bookaholic. ‘Nu ştiu ce succes a avut pînă acum această carte, dar nu mă îndoiesc că va avea, din mai multe motive. În primul rînd, pentru raportul corect între informaţie şi opinie, rarisim în materialele jurnalistice care umplu astăzi presa cotidiană şi nu numai. În al doilea rînd, o dorinţă a de a fi şi de a scrie responsabil, conştient de regulile după care se construieşte un text bun, şi de a-ţi pune semnătura pe o poveste în care ai investit fără să arzi nici o etapă: nu se ia, adică nimic de bun, informaţiile se verifică, se dau telefoane, se petrece timp cu subiectul, se face, cum se spune, teren. E esenţial şi se vede.’

Tot sub semnatura lui Marius Chivu si tot in Dilema Veche am citit o recenzie care invita la lectura a cartii lui Iulian Tănase, ‘Oase migratoare’: ‘O carte de o aşa frumuseţe stranie n-am mai citit de la Şi Hams şi Regretel (2009) a lui Matei Florian. Comparaţiile dintre cele două cărţi pot părea, de la un punct încolo, forţate, dar, dincolo de stilistica elegantă şi de umorul special, există o premisă relativ asemănătoare. Dacă la Matei Florian citeam scrisorile unui bărbat către iubita pierdută, un bărbat izolat undeva în munţi şi în propria fantezie populată cu tot felul de pitici filozofi şi mucaliţi, la Iulian Tănase avem povestea unui Fotograf amator, aflat în pragul divorţului, care se întreţine cu sufletele reîncarnate a trei oase vorbitoare. Romanul lui Matei Florian evolua înspre o formă dramatică şi halucinantă de fantasy clinic, cum l-am numit la vremea respectivă, în timp ce romanul lui Iulian Tănase se conturează ca un poem secvenţial suprarealist, alternînd metafizicul şi senzualitatea de sorginte onirică…Scris elegant, sofisticat, cu ingeniozitate şi umor (multe pagini sînt memorabile), preocupat de limbaj, Oase migratoare este, cum spuneam, un roman poematic compozit, alcătuit din 108 (cifră sacră în spiritualitatea asiatică) secvenţe şi 30 de fotografii, unde filozofia este placată pe onirism (şi viceversa), iar poezia se naşte din orice, inclusiv din liste şi teorii. O carte stranie, frumoasă şi, mai ales, inedită.’

O tema abordata in mod consistent de colegul nostru Codrut Constantinescu este cea a calatoriilor efectuate in perioada interbelica de intelectuali de stanga europeni in Uniunea Sovietica si modul in care acestea au fost reflectate in cartile lor imediat dupa calatorie si mai tarziu cand unii dintre ei se dezmeticisera si se dezbarasera de iluziile despre ‘paradisul comunist’. O care extrem de interesanta a aparut pe aceasta tema la Humanitas sub semnatura lui Angelo Mitchievici – ‘Umbrele paradisului – Scriitori romani si francezi in Uniunea Sovietica’. Se refera la ea si Vladimir Tismaneanu pe blogul sau: ‘De la Romain Rolland şi Henri Barbusse la Panait Istrati, Alexandru Sahia, Geo Bogza, Zaharia Stancu, Mihail Sadoveanu, G. Călinescu şi Tudor Arghezi, descoperim în cartea lui Angelo Mitchievici o veritabilă panoramă a orbirii umane, a angajamentelor şi fervorilor puse în slujba unei iluzii. Într-adevăr, nimeni nu este mai orb decât cel care refuză să vadă. Ceea ce am numit cândva frenezia supunerii este tratată aici cu minuţioasă, aş spune chirurgicală rigoare. Universitar de aleasă ţinută, prozator, critic de film şi istoric al ideilor, Angelo Mitchievici nu scrie un rechizitoriu al unei pasiuni care azi, cu beneficiul distanţei, ne apare drept penibilă, absurdă, ridicolă. Şi totuşi, să nu uităm, în anii ’30, cum spunea François Furet, comunismul şi fascismul aveau un viitor. Erau amândouă religii politice incandescente, generau angajamente existenţiale. Aceste lucruri sunt spuse cu maximă claritate de Arthur Koestler în memoriile sale. Autorul marelui roman metafizico-politic Întuneric la amiază a fost el însuşi unul dintre cei magnetizaţi de promisiunea soteriologică a sovietismului. Ruptura sa cu bolşevismul a intervenit abia după procesele-spectacol de la Moscova şi, mai ales, după infamul Pact Ribbentrop-Molotov din august 1939.’

Un nou blog s-a nascut in aceasta saptamana, lansat de doi colegi de liste internetice, iubitori de poezie si dedicat poeziei romane clasice si traducerilor ei. Cum in aceasta saptamana sarbatorim ziua de nastere a lui Eminescu, mi se pare fresc ca prima postare este ‘Glossa’ si traducerea sa in franceza:

À tout cela tu restes de glace

Qu’on te convie, ou qu’on te leurre ;

Ce qu’est flot comme le flot passe,

N’espère pas et n’aie pas peur ;

Tu fais le compte et te demande

Ce qui est mal, ce qui est bien ;

Tout est vieux et neuf pourtant :

Le temps s’écoule, le temps vient.

(traducere Tudor Mirica)

Devoratorul de carti se ocupa de ‘Anvers’, primul roman al lui Roberto Bolaño, recuperat cum se intampla atunci cand viata si creatia scriitorului au fost curmate prea devreme: ‘Bolaño spunea că Anvers este singurul roman de care nu-i era rușine. Eu, personal, nu sunt de aceeași părere. Cred că e o carte pe care doar un mare iubitor al povestirilor și romanelor scrise în ultimii ani ai vieții de Bolaño poate parcurge Anvers fără să simtă că nu ia țeapă. Și eu sunt un iubitor. Așa că, dacă nu ați citit niciun Bolaño până acum, mai bine ați începe cu Convorbiri telefonice sau cu O stea îndepărtată până să treceți la Anvers.’

(Dan)

Neobositul si talentatul Radu Oltean ne-a adus de curand pe art-historia, informatii si fotografii noi privind Podul Carol I de la Cernavoda: “Articolul nu are text mult. Imaginile vorbesc de la sine.” Iar imaginile se concretizeaza intr-o “serie extraordinara provenind din colectiile cabinetului de Stampe al Academiei Romane ce prezinta etapele santierului construirii Podului de peste Dunare Fetesti-Cernavoda.

Continuam periplul pe Strada Franceza impreuna cu  “Istorioare bucurestene” si ghidul nostru dna. Silvia Colfescu. Minunatii “pe care le poţi găsi pe strada Franceză: capac vechi de canal, cu stema Bucureştilor cu Sf. Dumitru şi cu vulturul cruciat”, detalii decorative si vesti bune privind reabilitarea unor cladiri.

Din nou pe blogul lui Dan-Liviu Boeriu unde citim despre volumul aparut la Polirom, “Carti sau tigari”, al lui George Orwell, in care este vorba “despre dorinţa lui aproape aritmetică de a găsi explicaţii plauzibile pentru faptul că oamenii nu mai citesc”: “Cartea lui Orwell e o colecţie de eseuri/articole de ziar care tratează probleme diverse, toate, însă, circumscrise condiţiilor sociale în care suntem nevoiţi (mă rog, era nevoit) să ne ducem existenţa. În Cărţi sau ţigări el face, de pildă, demonstraţia matematică a faptului că scuza “nu citim, pentru că sunt scumpe cărţile” este palidă. Şi încheie: “în cazul în care consumul nostru de carte va rămâne la fel de scăzut ca şi înainte, cel puţin haideţi să recunoaştem că asta e din cauză că lectura e un mod de petrecere a timpului liber mai puţin interesant decât luptele de câini, filmele sau crâşma şi nu deoarece cărţile, fie ele cumpărate sau împrumutate, sunt prea scumpe” (p.14).”

Patrimoniul industrial al Bucurestiului ne este adus in aceasta saptamana de Raiden pe Rezistenta Urbana. Un articol bogat ilustrat si comentat, despre arhitectura industriala bucuresteana.

Pe blogul „nemirabooks.ro” am citit recenzia volumului „Prabusirea satanei” al savantului francez Rene Girard. Recenzentul Emilian Dranca ne spun ca „prin Caderea Satanei Rene Girard prezintă o situaţie excepţională în istoria religiilor şi anume, momentul în care mecanismul mimetismului şi al violenţei sacre eşuează. Savantul francez a dezvoltat pe parcursul mai multor lucrări aspectul violent al sacrului şi al religiilor. Această violenţă a imortalizat-o pe baza sistemului imitaţiei omniprezent în orice civilizaţie. Violenta – atât colectivă cât şi individuală – din cadrul societăţilor şi, mai ales violenţa ce are la origini un caracter religios sunt cauza acestui sistem imitativ (mimetic).”

(Delia)

Constantin Pistea ne recomanda pe blogul sau un autor si o carte, despre care spune ca este pe nedrept ignorat, Ingerul incalecat, de Radu Aldulescu: “Îl recomand pe Aldulescu, pentru că, din ce cunosc eu contemporan, el figurează cu aldine pe lista scurtă a Scriitorilor. Părerea mea. Şi mă mir cum de, până să scriu eu despre ultima lui carte (o variantă updatată a ediţiei publicate în 1997, la Editura Phoenix), nimeni nu a adus-o în discuţie.”

Rontziki a citit si recenzat o carte despre care se tot discuta in ultima vreme in blogosfera, o carte pe care o vom cauta si noi, desigur. Este vorba de Intriga matrimoniala, de Jeffrey Eugenides: „Ceea ce-i reproşez cumva lui Eugenides este tonul extrem de serios al romanului, absenţa ironiei (nu totală, dar oricum, prea puţină) şi faptul că personajele sunt cam lipsite de simţul umorului. Totul este grav şi confuz… Chiar dacă nu m-am declarat impresionată, lectura a fost plăcută şi am regăsit şi idei faine şi autentice în Intriga matrimonială.”

Ionuca a citit o carte romaneasca deja clasica, pe care am rasfoit-o si eu prin liceu, dar pe care am abandonat-o destul de repede, nu mai stiu care a fost motivul. Ea ne recomanda sa citim „Groapa” lui Eugen Barbu: „De la Moromeții încoace n-am mai dat peste o carte atât de… românească. În Moromeții m-am regăsit în lumea satului, iar în Groapa am descoperit mahalaua bucureșteană. Fascinantă lume! Săraci oameni! Groapa (de gunoi a) lui Ouatu este locul unde încep să își cumpere pământ și să-și ridice case din chirpici sau din scânduri ceferiști și alți muncitori din București. Pământul e ieftin, că doar e în mahala, dar ce contează, important e să fie al tău. E o lume destul de dezolantă: copiii umblă mai mult dezbrăcați, bărbații se trezesc cu noaptea-n cap și unii străbat tot orașul ca să ajungă la muncă, femeile robotesc toată ziua, dar tot mai primesc câte-o mamă de bătaie de la soț.”

(Jovi)

Contributori: Dan, Delia, Jovi

Tot aici Adrian Ionita scrie despre picturile lui Ioan Augustin Pop, artist care explora trecutul apropriat si spatiile si structurile ramase mostenire de la industrializarea accelerata a epocii comuniste: ‘Ioan Augustin Pop este un pictor care ne invită să explorăm o realitate care a transformat fostele spaţii industriale din perioada comunismului într-un subiect de reflexie şi meditaţie asupra istoriei. Dacă am presupune prin absurd că Google Earth ar fi existat cu o sută de ani în urmă, probabil că astăzi Ioan Augustin Pop ar fi avut în faţă o hartă mult mai complexă a fenomenului cu care este confruntată memoria noastră….Faţă de ţările dezvoltate din Occident, în România postcomunistă arhitecturile industriale abandonate par să facă parte dintr-o realitate care este supusă unui program sistematic de sancţionare a trecutului. Ioan Augustin Pop asistă la o degradare şi un abandon marcate mai mult de re-elaborarea lumii decât de avansul tehnologiei. Într-un statement-manifest, pe care îl găsesc ca pe un hering roşu adresat de artist celor care văd în el un campion nostalgic, pictorul declară: arheologia industrială este un proiect ce propune re-elabolarea lumii în legătură cu imaginea marcată de factorul politic, cu asimilarea politicului în estetică şi cu înţelesul transistoric al facerii şi desfacerii realităţii conduse de mecanismele şi obiectele ei din fier.’

In ‘Formula AS’ Adriana Bittel scrie despre ‘Cinematograful gol’, ultima aparitie editoriala (la Polirom) semnata de Daniel Cristea-Enache: ‘”Cinematograful gol” e o selectie drastica a textelor publicate timp de patru ani intr-o rubrica saptamanala pe teme libere de la “Suplimentul de cultura” din Iasi, plus cateva articole aparute in alte reviste. Nici autorul nu stie carui gen ii apartine volumul lui: “Nu stiu exact in ce categorie se includ paginile (…) Publicistica? Publicistica in regim confesiv? Memorialistica deghizata? Jurnal de formatie, dupa ce aceasta va fi fost considerata incheiata? Speranta autorului e ca ele formeaza intr-adevar o carte, ca au fost scrise in sensul unei carti, iar nu in logica unui volum de stransura si umplutura, cum sunt atatea”. De fapt, “Cinematograful gol” este autoportretul arcimboldesc sau “din farame” al unui tanar roman in timpul sau, cu varstele mici in anii ceausismului si cu adolescenta si tineretea dupa 1989. Autoportret in care se pot recunoaste colegii lui de generatie, “copiii de asfalt”, crescuti cu cheia de gat in cartiere de blocuri, tinerii din societatea de consum care nu-si mai concep viata fara net, mall si jocuri pe computer, microbistii, soferii, parintii de copii mici, turistii cu patanii prin strainatati, dar si “culturalii” bucurosi de carti, filme, spectacole de teatru.’

Marius Chivu face bilantul anului literar 2011 in ‘Dilema Veche’: ‘Trecînd la bilanţul literar propriu-zis, dacă aş fi exilat pe utopica insulă pustie, dintre cărţile publicate în 2011, şi pe care am apucat să le şi citesc, aş lua cu mine cinci romane: Viaţa lui Kostas Venetis de Octavian Soviany (Editura Cartea Românească), Litera din scrisoarea misterioasă de Alex. Leo Şerban (traducere de Antoaneta Ralian, Editura Polirom), Oase migratoare de Iulian Tănase (Editura Nemira), Matei Brunul de Lucian Dan Teodorovici (Editura Polirom) şi O zi. Ultima de Călin Torsan (Casa de pariuri literare); cinci volume de poezie: instituţia moartă a poştei de Ionuţ Chiva (Casa de pariuri literare), Orice (uverturi & reziduuri) de Sorin Gherguţ (Editura Pandora M), pe datorie de t.s. khasis (Casa de pariuri literare), La două zile distanţă de Marin Mălaicu-Hondrari (Editura Charmides) şi Alte camere, alte glasuri de ieri de Alex. Leo Şerban (Editura Pandora M); şi cinci eseuri: Capcanele istoriei. Elita românească între 1930 şi 1950 de Lucian Boia (Editura Humanitas), Mircea Horia Simionescu. Dezvrăjirea şi fetişizarea literaturii de Gabriela Gherghişor (Editura Muzeul Literaturii Române), Lumea ca ziar. A patra putere: CARAGIALE de Ioana Pârvulescu (Editura Humanitas), De la Junimea la Noica. Studii de cultură românească de Marta Petreu (Editura Polirom) şi Scurtă istorie. Panorama alternativă a literaturii române, vol. I de Mihai Zamfir (Editura Cartea Românească); plus două jurnale: Zen. Jurnal 2004-2010 de Mircea Cărtărescu (Editura Humanitas) şi Amintiri de Zoe Cămărăşescu (Editura Ponte).’

Si in aceasta saptamana am descoperit un nou blog, multumita unui interviu pe care Dilema Veche l-a luat lui Pierre Assouline, creatorul si moderatorul celui mai popular blog de limbă franceză din lume care este un blog este literar numit “La République des Livres” (adică “Republica Cărţilor”). Rasfoind paginile am dat cu cateva zile in urma de o recenzie a unei carti aparute in Franta care aduna corespondenta timp de aproape doua decenii dintre Paul Celan si Ingeborg Bachmann. poeta, prietena si iubita sa in primii ani dupa ce parasise Romania. ‘Comme tout recueil de lettres, celui-ci comporte son lot de banalités sur la vie comme elle va, rachetées par des vues très éclairantes sur l’art de la traduction ; c’est la loi du genre et nul n’y échappe, fût-il le plus génial des poètes, surtout s’il est amoureux, état qui ne conduit pas nécessairement à des sommets. Cette réunion de lettres est donc d’un intérêt forcément inégal (mais l’exceptionnelle correspondance de Flaubert l’est également, n’en déplaise aux inconditionnels). L’ensemble est animé par une pudeur rehaussée par la tension qui s’en dégage. Comment se dire ce qui est tû et importe plus que tout ? Les paroles de Celan ne sont pas seulement économes : elles sont souvent faites de silences.’

Rontziki de la ‘Evantaiul memoriei’ relateaza despre o prima intalnire cu proza lui Dino Buzzati, prilejuita de lectura volumului ‘O dragoste’: ‘După această primă întâlnire cu Dino Buzzati pot spune cu certitudine că vreau să citesc şi alte cărţi scrise de el. Povestea din O dragoste nu m-a impresionat în mod deosebit, dar stilul lui Buzzati, da. Pătrunde în toate cotloanele fiinţei umane şi nu omite niciun detaliu din acelea care, numai privite din perspectivă strict personală, sunt extrem de importante.’

Tot despre o lectura din Buzzati, romanul ‘Marele Portret’, scrie si Micawber de la ‘Ce am mai citit’: ‘Marele portret nu e, probabil, o mare capodoperă, dar oferă pe spaţii mici măsura artei lui Buzzati. Unora atmosfera de angoasă obţinută prin sugerare mai degrabă decât prin numire directă, caracteristică de altfel autorului, le poate părea datată şi învecinată cu un expresionism care şi-a cam trăit traiul. Iubitorii de SF ar putea obiecta că există tratamente mult mai reuşite ale temei. Mie tocmai caracterul puţin desuet mi s-a părut unul din atuurile cărţii, deşi e vorba de un efect involuntar, de un rezultat al transformărilor pe care le-au suferit înseşi imaginaţia şi aşteptările cititorului în ultima jumătate de secol.’

(Dan)

Pe blogul sau, Vladimir Tismaneanu spune ca “Unul din marile mele regrete este ca n-am cunoscut-o personal pe Mariana Şora, aceasta mare doamna a literelor romanesti, trecuta acum in lumea celor drepti. (…) Mariana si Mihai Şora sunt si vor ramane repere ale constiintei libertatii in cultura romaneasca, spirite pluraliste, ostile ingustimilor si reductionismelor de orice fel.” In continuarea articolului sau, Tismaneanu publica “frumoasele randuri dedicate de profesorul Aurelian Craiuţu de la Universitatea Indiana in memoria distinsei ganditoare care a fost Mariana Şora.”

Pe blogul sau “Istorioare bucurestene” dna. Silviei Colfescu ne atrage atentia ca “Bucureşti a ajuns în sfârşit, cu 40 de ani întârziere, la ora urbanismului prin nimicire.” Si ne explica: “Urbanismul prin nimicire a fost modern in Europa prin anii ’70. Atunci s-au distrus in capitalele europene multe monumente istorice („păduchelniţe” sau „magherniţe”, cum le spun la noi detractorii zestrei istorice a oraşelor) si au fost înlocuite cu blocuri moderne (moderne atunci).”  Europa insa si-a revenit din aceste greseli: „Pentru că un oraş european, prin excelenţă un oraş vechi, are nevoie de aceste „documente” construite, care îi conferă identitatea inconfundabilă, îi atestă vechimea, unicitatea. Altfel, am ajunge cu toţii să trăim în copii palide şi neinteresante ale… Dubai-ului. În cel mai bun caz.” Si Romania este in Europa! Trezeste-te Romania!

Peste 20.000 de titluri de carti cu reduceri substantiale la “e-mag”, de la manuale scolare, la literatura universala, literatura romana si audiobooks.

Dan-Liviu Boeriu ne spune raspicat  ca: “NU MI-A PLĂCUT Cartea de nisip a lui Borges (…)nu a fost o carte care să mă impresioneze. Cu mici excepţii.”  Puteti sa ii cititi si cantariti impresiile la adresa de aici.

Si iata un blog numit “Cititor SF – stiri, opinii, discutii” la care am ajuns in cautarea unor impresii asupra unor autori si titluri din domeniul horror in principal. Si iata recenziile a doua romane apartinand lui Robert R. McCammon – Mine si Speaks the Nightbird.

Va indrum catre blogul lui Alex Stefanescu – Posta Redactiei, un exemplu de profesionalism impletit cu multa rabdare dublata de un fin umor!

(Delia)

Dragos-Chestii livresti isi pune o intrebare interesanta, “Ce spui unui intelectual roman?”, si tot el raspunde la aceasta, condimentand cu exemple din viata Social Media: “pornind de la camil petrescu, ofer aici un modus dicendi, în cazul întâlnirii cu un intelectual român (adică absolvent de facultate, inclusiv pe bani), pe care nu vrei să ţi-l faci duşman:

-în primul rând îţi vei ascunde studiile tale şi experienţa şi vei mărturisi că te consideri doar un diletant, adresându-i-te irefutabil cu Maestre;

-în al doilea rând, vei afla care sunt oamenii pe care nu-i suportă, sau care sunt mai celebri decât el – apoi vei declama cu tărie că tocmai ei nu-ţi plac, toţi sunt nişte rataţi şi nişte fraieri (indiferent dacă tu-i apreciezi sau nu);

-îi vei lăuda întotdeauna Opera, oricât de mediocră şi de necitibilă / necitită ar fi;” si etc.

Murakami nu este intotdeauna laudat in blogosfera de la noi. Iata ca cineva isi asuma curajul de a analiza la rece ultima sa carte (volumul III din 1Q84) si a-si spune parerile. Calauza ne scrie despre aceasta: “Pe total, un roman inegal, ca un gard viu neîngrijit, lăsat să crească aiurea, amestec deconcertant de dragoste și brutal (incest, sex cu copii, crime comise cu sânge rece, secte religioase). Murakami se copiază singur. Decât 1Q84 eu personal v-aș recomanda să citiți împreună alte două cărți ale lui: Cronica păsării arc și Pădurea norvegiană. Parcă tot originalul e mai frumos.”

“Critica literara a murit”, exclama Dragos, citand si doua dintre opiniile unor oameni care au scris pe aceeasi tema, Marius Chivu si Cristina Nemerovschi: “ceea ce ştiu însă este că acum cititorii – cel puţin cei tineri şi dezinhibaţi – au unde găsi, dacă sunt interesaţi, un loc unde îşi pot stabili, prin dialog, şi nu de-a gata, din partea unor “critici” opaci şi sastisiţi, propriile criterii estetice”.

(Jovi)

Contributori: Dan, Delia, Jovi

Vladimir Tismaneanu recomanda pe blogul sau ‘pentru saptamanile si lunile care urmeaza, lecturi menite sa ne reincarce bateriile intelectuale’. Numarul unu este ‘Mircea Mihaies, Ultimul Judt, Editura Polirom. ‘O carte tulburatoare, de o admirabila intensitate ideatica, despre agonia unui mare intelectual plus transcrierea discutiilor purtate de istoricul anglo-american cu extraordinarul grup “A Treia Europa” in timpul vizitei la Timisoara. Mircea Mihaies l-a cunoscut indeaproape pe Tony Judt, a dialogat cu el in repetate randuri, a fost bursier al Institutului “Remarque” de la New York University condus de autorul uneia dintre cele mai importante lucrari despre lumea de dupa al II-lea razboi mondial. O carte care adanceste perspectiva noastra asupra raportului dintre intelectuali si politica in lumea de azi.’.

In ‘Timpul’ apare inca o evocare a omului care a fost Leon Volovici, semnata de Remus Zăstroiu sub titlul ‘Întîlniri şi despărţiri’: ‘Leon Volovici aflase secretul prieteniei. Şi îl ascundea sub un surîs, cît înţelegător, cît ironic. De la mama lui, a cărei blîndeţe mă uimea mereu, moştenise nuanţa de un albastru pal a ochilor. Privirea lui iriza astfel o lumină particulară. Peste ea, cînd şi cînd, trecea umbra unei întrebări la care nu ştiu să fi aflat vreodată vreun răspuns. Poate doar acum.’

Dilema Veche publica un foarte interesant grupaj de articole dedicate rockului romanesc sub titlul ‘Rockîntarea României’. Din argumentul semnat de Marius Chivu si intitulat la fel de inspirat ‘Back in the RSR’ citez: ‘Rockul românesc de dinainte de ’89 este, din păcate, o suită de amintiri vehiculate în cerc restrîns….Cît de popular, de valoros şi de politic a fost rockul în comunism? Ce-a însemnat rockul în acele decenii şi ce moştenire ne-a lăsat? S-a pierdut rockul cîntat atunci? Iată un important capitol din cultura populară rămas încă obscur.’ Articolele sunt preluate si pe Web site-ul dedicat memoriei lui Cornel Chiriac.

CorpulT publica rezultatele unei interesante anchete despre cele mai bune romane ale ultimilor 25 de ani. ‘Orbitor’ al lui Mircea Cartarescu pare sa fi fost preferat intre opiniile exprimate de criticii, scriitorii si publicistii care au particpat. Optiunile criticului mei preferat Daniel Cristea-Enache au fost: ’1. Amantul Colivăresei, 2. Rădăcina de bucsau, 3. Asediul Vienei, 4. Întoarcerea huliganului, 5. Orbitor. Aripa stângă’.

Echipa de la ‘Pro literatura’ a intocmit clasamentele preferintelor anului, care includ carti noi aparute, dar si blogurile, comunitatile si librariile on-line. Le puteti gasi la ProLiteratura.eu.

Micawber de la ‘Ce am mai citit’ scrie despre o carte de istorie a muzicilor secolului 20 – ‘The Rest is Noise – Listening to the Twentieth Century’ a lui Alex Ross. ‘Peisajul muzical al Uniunii Sovietice din anii 1920 diferă destul de mult de cel de un deceniu mai târziu. Lenin, deşi se declara iubitor de muzică, era foarte circumspect în privinţa efectelor acesteia asupra unui adevărat suflet revoluţionar. El a tolerat – în mod poate surprinzător – o serie de manifestări avangardiste (altoite bine cu proletcultism). În anii 1930 aceste extravaganţe dispar, iar Stalin controlează de multe ori direct producţia muzicală.’ Alex Ross este criticul muzical al saptamanalului ‘New Yorker’ si are un blog extrem de interesant al carui nume este chiar ‘The Rest id Noise’ adresa este http://www.therestisnoise.com/>

‘Correpondences’ este un blog publicat de Olga Stefan in limba engleza, care contine multe materiale extrem de interesante si de documentate despre arta romaneasca contemporana (si nu numai). Saptamana aceasta de exemplu apare un interviu cu Irina Gheorghe si Alina Popa, initiatoarele proiectului ‘Biroul pentru Cercetari Melodramatice’: ‘We are addressing different audiences with our work, as every project we made was context-specific and focused on local issues. Therefore we generally address a specific audience. Our projects are oftentimes produced with the help of people from different social categories and with different professional background. We have rarely exhibited in museums, where, the public comes driven by a sort of an escapist urge to get away from daily routine and from the economic and social injustice they are faced with.’

Un interviu interesant pe care l-am citit in aceasta saptamana este cel luat de Monica Andronescu regizorului Andrei Serban si publicat de ‘Adevarul literar si artistic’ sub titlul ‘Un artist trebuie totdeauna să meargă împotriva curentului’: ‘… în preajma Crăciunului, fiecare are tendinţa să se oprească şi să se gândească puţin la anul care a trecut şi să-şi facă o listă de dorinţe pentru la anul… E un moment de reflecţie, iar în limba engleză cuvântul exprimă cel mai bine ideea de sărbătoare: „holy day” – „ziua cea sfântă”. E un prilej de re-naştere, de început… Povestea Mariei care era însărcinată te face să te gândeşti la naşterea omului nou, ca şi cum în tine însuţi se naşte un nou om. Iar asta se leagă de ceva foarte adânc şi foarte vechi, de ideea de transformare. Faptul că trăim azi într-o situaţie de criză economică şi că toată lumea e agitată şi speriată de ce se va întâmpla, că toată lumea se gândeşte la bani… e un simptom. De fapt, uităm programat că ceea ce contează cu adevărat este potenţialul uman. Iar noi, în teatru, cu asta lucrăm, este materialul nostru… Ceea ce facem noi acolo este o şansă, ca să-i redăm omului potenţialul pentru care a fost născut. Ideea de sărbătoare, de ritual, este complet pierdută azi, în teatru şi-n societate. Postmodernismul a desacralizat arta, a tăiat ideea unei legături cu o altă dimensiune, cu o altă realitate. Iar eu simt că noi avem nevoie acum în teatru de o afirmare, de o recunoaştere a unor valori pozitive, în loc să aducem în artă ceea ce viaţa ne arată tot timpul. ‘

Daniel Cristea-Enache scrie in Observator Cultural despre cartea recenta a lui Mircea Cartarescu – ‘Frumoasele Straine’, carte care largeste registrul scriitorului si poetului in tonalitatile umorului. Verdictul este pozitiv: ‘În structura ei revuistică,Frumoasele străine e o carte excelentă; şi o lectură încîntătoare. Şi este posibil ca, pornind chiar cu această serie, a foiletonisticii „lejere“, „comerciale“, „minore“, Mircea Cărtărescu să intre pe o nouă turnantă a scrisului său. … Vom vedea ce „va urma“.’

‘Devoratorul de carti’ a consumat in aceasta saptamana volumul ‘Femei’ al lui Charles Bukowski aparul la Polirom in traducerea lui Florin Slapac: ‘Eroul cartii este un scriitor, posibil alter-ego al autorului: ‘„Nu sînt un filozof. Fiecare femeie e diferită. În esență, par să fie o combinație între ce-i mai bun și ce-i mai rău – combinație de magic și îngrozitor. Totuși, sunt bucuros că există”, spune el undeva în carte.’

In ajun de Craciun Madalina Georgescu de la Bookaholic publica ‘Lista mea pentru Moşul’. Iata cum incepe ea: ‘Dragă Moşule, ai să vezi că nici nu cer prea mult. Doar că, deşi mi-am tot luat cărţi anul ăsta, deşi nu le-am citit pe toate, îmi doresc altele noi. Şi aş mai vrea câteva lucruşoare, deloc imposibile. Cărţile mai întâi: Memoriile unui bătrân crocodil, de Tennessee Williams, pentru că o vreau de când am auzit de reeditarea ei şi mi-a scăpat la Gaudeamus.’ Merita sa cititi continuarea, pentru a trece apoi la lista de dorinte a colegei ei de blog, Cristina Foarfa care incepe astfel: ‘Te rog, te implooooor, fă ceva cu emisiunile culturale. Majoritatea sunt de un plictis iremediabil. Nu e suficient să ai niște oameni inteligenți în cele mai multe cazuri în studio, un decor prăfuit sau insipid și un limbaj cald-pompos-afectuos-pedant pentru a face o emisiune.’

(Dan)

Pe blogul lui Vladimir Tismaneanu am citit “lectia lui Havel despre sentimentul oceanic si revolutia existentiala”, unde autorul spune: “Propun aici trei citate din opera lui Havel, puncte de reper moral pentru cei care nu accepta relativismele cinice, refuza compromisurile putrede si nu consimt la nicio forma de despotism.”

Marius Manole vorbeste pe blogul sau despre faptul ca “Toata viata am fost ajutat de oameni. Oameni pe care nici nu-i cunosteam, au venit la mine si m-au sprijit asa cum au putut ei ( aici vreau sa multumesc unor domni din Constanta, stiu ei de ce…). Am incercat sa ajut si eu la randul meu cu ce am putut pe altii. In perioada asta cred doar asa se mai pot intampla miracole.” Sarbatorile de iarna creaza o stare psihica si spirituala speciala, pe care daca stim sa o traim, ii vom ajuta si pe altii sa traiasca mai bine si mai frumos!

Despre romanul lui David Grossman – “Pana la capatul pamantului” citim la “Semne Bune” si recenzentul ne spune ca “este unul dintre cele mai apreciate romane-manifest contemporane impotriva razboiului.”. “David Grossman, nascut in 1954, este unul dintre cei mai importanti autori israelieni, tradus in peste 30 de limbi. A studiat filosofie si teatru la Universitatea Ebraica de la Ierusalim, iar dupa ce s-a eliberat din armata a lucrat la postul de radio Vocea Israelului. Dintre romanele sale, distinse cu numeroase premii si traduse in peste treizeci de limbi, fac parte Copii in zigzag (1994) (volum pe care tocmai l-am citit saptamana trecuta), Cineva cu care sa fugi de acasa (2000) sau Pina la capatul pamintului, cel mai recent roman al sau, din 2008”.

In prag de sarbatori, cateva imagini de la Castelul  Savarsin, pe care macar prin intermediul  fotografiilor sa avem prilejul de a-l vizita.

Raiden ne ofera ziarul Libertatea din 22 decembrie 1989, dar si o pagina din Libertatea de zi, insotite comentarii pline de haz .

Despre “Craciun in Bucurestii de altadata” am citit pe blogul “Istorioare bucurestene” al Silviei Colfescu. Si autoarea ne spune cu nostalgie si umor: “Ehei, altfel era altădată în Bucureşti….(cand) Deja, la început de decembrie, începea să ningă sărbătoreşte. Tot oraşul se îmbrăca de iarnă, cu blană groasă de nea.” Un articol superb, nu il ratati!

Improvisneyland ne “ameninta ”cu cadouri de sarbatori” la spectacolele lor din Scala Pub, dar ne si atentioneaza: “ATENTIE! Spectacolele Improvisneyland creeaza dependenta! ”

AdinaB readuce in discutie o problema serioasa, aceea a “pirateriei digitale” a cartilor, pentru ca in finalul articolului si “În altă ordine de idei”, sa ne intrebe: „voi ce veți citi în perioada festivă ce bate la ușă? Cărți grele pentru care nu aveți timp? Cărțile preferate? Cărți despre Crăciun?”. Ce ii raspundeti? Sau ce va raspundeti?

Alex Mazilu ne spune relativ la imaginile de sezon pe care le intalnim de mult timp in spatiul internetului:  „Fiecare a vazut online sau in alta parte acest tip de picturi, idilice,  rupte parca din povesti. Artistul care este in spatele lor se numeste Thomas Kinkade. Faceti o vizita pe site-ul oficial!”. Si iata cum mai aflam cate ceva .

Simona Tache ne vorbeste despre „magazine cu povesti” si ne intreaba in final: „Voi ce poveşti fericite despre oameni fericiţi şi curajoşi mai ştiţi? ” Se poate si asa!

Si in final, desi este un articol ceva mai vechi, vin acum cu el, pentru ca mi-a scapat la timpul respectiv, dar nu-l pot ocoli acum, pentru ca este inteligent si spiritual si pentru ca Ariel Constantinof, la cei aproape 21 de ani sai (pe care ii implineste pe 24 ianuarie 2012) ne spune: “mie cartea mi se pare cea mai filtrată sursă de idei. Dacă este ceva pe lumea asta ce nu moare… aceea este ideea. O idee nu poate să moară. Sau dacă moare, învie în capul altui om. Asemeni unei păsări phoenix.”

(Delia)

Micawber ne povesteste despre ultima aparitie Ilf si Petrov de la editura Polirom, “1001 de zile sau Noua Seherezada”: “Cititorul are ocazia să facă cunoştinţă râzând (sau poate nu) cu realităţile sovietice înspăimântătoare ale anilor 1930, precum epurările din instituţiile de stat (şi ele, de două categorii, după gravitatea interdicţiilor), uniformizarea şi penuria tot mai pronunţată a bunurilor de consum, viaţa în comun (universul claustrant din komunalka), permanenta stare de asediu şi activismul social tembel, dar coercitiv. Cele peste 100 de piese din 1001 de zile sau Noua şeherezadă invită la recitire. E una din puţinele cărţi citite anul acesta la care am să revin, mai devreme sau mai târziu. “

Cum suntem in perioada Sarbatorilor, site-urile s-au inghesuit sa va prezinte lucruri frumoase si multe urari de bine si fericire. Am ales pentru revista blogosferei cateva cadouri de pe “The Club of Serial Readers”, toate avand ca subiect comun cartea. Enjoy!

Nu trebuie uitată nici „Scrisoarea catre Mos Craciunul literar” a Cristinei Foarfa de pe Bookaholic. Trebuie citita si raspandita: „Explică-le tu te rog, Moșule, unor bloggeri literari că pentru a scrie despre cărţi trebuie să ai ceva lecturi şi ceva criterii. Explică-le și că vremea școlii a trecut (asta dacă n-or mai fi, iertat să-mi fie, elevi), așa că nu le mai dă nimeni note pe comentarii literare și nu le taie nimeni internetul dacă vorbesc firesc. Altfel blogul tău va arăta ca o ciorbă pseudo-culturală cu pretenții de mare artă. Și e trist să consumi banda aiurea.”

(Jovi)

Contributori: Dan, Delia, Jovi

Reintalnirea cu o poeta pe care am cunoscut-o pentru prima data in anii 70, Elena Stefoi, ii este prilejuita din cronica lui Daniel Cristea-Enache despre cel mai recent volum al ei ‘Raport de etapa’: ‘… e o întreagă istorie aici: istoria unui clivaj și a unei neînțelegeri sistemice. Artiștii Occidentului liber și cei scăpați din lagărul socialist nu pot comunica în mod real. Reprezentările lor asupra lumii împărțite în care au trăit decenii la rînd diferă dramatic: și comic, în registrul de comedie neagră al poeziei. Imperfecțiuni găsim și de această dată (autoarea reia inutil imaginea cu „prapurii“ Cuvîntului înainte), însă discursul poetic e bine condus și dezvoltat, pe deconstrucția discursului standard al intelectualității occidentale stîngiste. Finalul, remarcabil, va scurtcircuita convențiile de conversație și reprezentare egal de lejere ale vesticilor alienați în putredul capitalism. Realitatea închisorii și a ospiciului, scoasă de după lozinci și concretizată o clipă, pune capăt comediei „înțelegerii“.’

Mihai Iovanel culege in blogul revistei Cultura ‘best of’ din aforismele lui Cornel Regman dintr-o carte aparuta recent la ‘Curtea Veche’. Un exemplu (best of the best?): ‘Înjurăturile românești cu trimitere fac parte din mătalimbaj.’

Rontziki de la ‘Evantaiul Memoriei’ a citit ‘O mie nouă sute optzeci şi patru’ a lui Orwell si ne impartaseste: ‘Construirea romanului, stilul lui Orwell, incursiunile în istorie, analiza regimului totalitar, stăpânirea mecanismelor psihologice care determină transformările interioare, ca să nu mai spun de personaje îl fac, în ochii mei, un scriitor desăvârşit. Nimic în plus, nimic în minus, toate ideile dezvoltate excepţional şi la o densitate cum rar am găsit.’

Blogul de carti care mi s-a adaugat in aceasta saptamana la Bookmarks este ‘Devoratorul de carti’. Cea mai recenta postare este dedicata ‘Femeilor’ lui Charles Bukowski: ‘După ultima pagină rămâi cu sentimentul că, dintr-un motiv sau altul, femeile sunt mai complexe, că au ceva în plus. Tot Hank o spune cel mai bine: „Îmi plăceau culorile hainelor lor; felul în care mergeau; cruzimea de pe unele chipuri; din când în când frumusețea aproape pură a unui alt chip, total și încântător feminină. Erau mai cu moț decât noi: plănuiau mult mai bine și erau organizate mai bine. În vreme ce bărbații se uitau la forbal sau beau bere sau jucau popice, ele, femeile, se gândeau la noi, concentrându-se, studiind, decizând dacă să ne accepte, să ne dea papucii, să ne schimbe, să ne ucidă sau, pur și simplu, să ne părăsească. În cele din urmă, nici nu prea conta. Indiferent ce făceau, noi sfârșeam singuri și nebuni.”’ Ca anexa puteti parcurge topul celor mai celebri 5 scriitori mustaciosi ai secolului XX. Lipseste Maxim Gorki.

(Dan)

Constantin Pistea povesteste despre o noua intalnire cu Dostoievski, prin intermediul ultimei lecturi, romanul „Jucatorul”: „Citind Jucătorul şi aflând că a fost scris în numai 26 de zile, ca o pauză la Crimă şi pedeapsă, am rămas (ca întotdeauna) uimit în faţa geniului. O carte comparabilă, ca ritm, cu romanele poliţiste nordice (ca să mă agăţ de o raportare actuală), care nu m-a plictisit nicio clipă. Dimpotrivă, l-am urmat foarte curios pe Aleksei Ivanovici, personajul mânat de însetarea teribilă de a risca la ruletă. Am văzut cum este construit mecanismul patimii pentru jocul de noroc, cum intri din curiozitate şi treptat visezi la mai mult. O mână invizibilă îţi aduce şansa în faţa ochilor, te încântă, dar te şi face să rişti mai mult, tot mai mult, până când, implacabil, pierzi şi praful din buzunare.”

Pe Capricornk13, ni se relateaza experienta intalnirii cu Catalin Dorian Florescu, venita dupa cartea bulgarului Dinev (citita in germana), si romanul sau „Drumul scurt spre casa”. O intalnire a trei exilati: „Un alter ego al său călătoreşte spre Timişoara, la puţin timp după decembrie 89, plecând dintr-un Zürich pe care puţini şi l-ar fi imaginat, o parte întunecată cu droguri şi drame sentimentale.  O oprire la Budapesta, pe urmele prietenului său italian exaltat, Luca, unde are o poveste de amor cu o unguroaică ciudată, cu o poveste de viaţă scary, împletită cu cea a iubitei lui Luca printr-o cumplită întâmplare demnă de viziunea probabil scenaristico-literară pe care o avem despre sălbăticia şi morbidul sufletului unguresc.  Şi o Românie regăsită aşa cum m-aş fi aşteptat eu, cinstit şi fără aroganţe de exilat, dar şi fără exagerată compasiune.  Cu uimire şi tristeţe, dar şi cu luciditate şi bun simţ.”

 (Jovi)

Contributori: Dan, Jovi

In ‘Ora de Timis’ Adrian Ionita scrie despre o interesanta si originala expozitie la Muzeul de Arta din Timisoara: ’22 de butoaie de stejar au fost trimise, prin poştă, unui grup select de artişti, urmând ca aceştia, după o eventuală intervenţie artistică, să returneze butoaiele Muzeului de Artă din Timişoara. Genul acesta de expoziţii are un succes la public garantat, el a fost încercat în mai multe părţi ale lumii, fie din motive caritabile, de a aduna fonduri, fie din motive comerciale, pentru a lansa un produs…În acest context, sigur că expoziţia de la Palatul Baroc din Timişoara nu aduce nimic nou sub soare, dar are o semnificaţie deosebită în scena manifestărilor curatoriale din arta românească pentru faptul că deschide un vad şi „sparge cep,” în expresia lui Marcel Tolcea, spre evenimente artistice experimentale de amploare, care implică sponsorizări din partea oamenilor de afaceri din România, îi atrage spre lumea artei şi colectionarism, injectând fonduri şi energii într-un sistem de administrare culturală ce are nevoie disperată de patronajul lor. Să vedem ce s-a întâmplat cu adevărat la Palatul Baroc. Deşi sponsorii sunt foarte modeşti şi nu au precedat evenimentul cu o campanie publicitară, expoziţia a adunat în jurul ei un public foarte numeros. Cele 22 de butoaie distribuite în sălile de la parter ale muzeului sunt un experiment atât în sens artistic, cât şi psihologic. Aceasta se datorează faptului că fiecare artist este limitat în folosirea unui mediu cu dimensiuni exacte – un butoi de stejar. Tema se pare că a fost la liberă alegere, fiecare artist având posibilitatea să îşi pună licența artistică după bunul plac.’

In ‘Observator Cultural’ Ina Hartwig relateaza despre ceremonia de decernare a premiului “Nelly Sachs” lui Norman Manea. Din raspunsul de multumire rostit de scriitorul roman am retinut urmatorul fragment: ‘Premiul care mi se acordă astăzi, la Dortmund, are pentru mine o semnificație deosebită, pentru că este un premiu german și pentru că poartă numele unei poete care a transpus suferința în creativitate, o admirabilă legitimare și o izbîndă a spiritului. Relația mea cu Germania este profundă. Sînt născut în Bucovina, o provincie românească, cu vechi legături cu limba și cultura germană, și am fost marcat personal de oroarea Holocaustului, care a unit tragic istoria germană de cea a poporului evreu. Sînt îndatorat literar unor mari scriitori germani, Berlinul a fost primul meu domiciliu în lumea liberă, limba germană găzduind prima mea publicație în exil.’

Tot aici Andrei Murariu scrie sub frumosul titlu ‘Planetele lui Leon’ despre istoricul israelian nascut in Romania Leon Volovici trecut in nefiinta in saptamana care a trecut: ‘Leon Volovici a gravitat toată viața între planetele lui, pe care le-a adorat și cărora le-a fost mereu fidel. A pendulat continuu între trei centre spirituale: „…nu cunosc decît trei planete – una cu centrul la Iași, alta, cea din care a venit Hania (soția sa, n.m.), cu centrul la Varșovia, și a treia, cea mai misterioasă, cu centrul la Ierusalim. Cum vezi, mă plimb și eu de la o planetă la alta…“’

La ‘chestii livresti’ apare o originala recenzie presarata cu citate semnificative din cartea lui Bertand Russell ‘In cautarea fericirii’ aparuta in colectia de ‘filosofie’ de la Humanitas: Concluzia este transanta: ‘o carte senină şi accesibilă, a unui înţelept (cât o mie de danpurici) care ştie ce spune’

(Dan)

Consecventa dragostei mele pentru Bucuresti, va invit azi alaturi de Silvia Colfescu sa vizitam in continuare Strada Franceza.

“Povestind Bucurestiul” – bucurestenii in dialog cu blogerii Bucurestiului, o serie de intalniri organizate de Asociatia Bucurestiul meu drag si Universitatea de Arhitectura si Urbanism Ion Mincu din Bucuresti – Centrul de Studii Arhitecturale si Urbane CSAU pentru descoperirea Bucurestiului si a bucurestenilor –  vineri 09 decembrie 2011, orele 18:30, la Universitatea de Arhitectura “Ion Mincu”, din Bucuresti, str. Academiei, nr. 18-20, Amfiteatru.

Va trimit la Teatru, piesa pe care tocmai am vazut-o saptamana trecuta si care dincolo de un recital exemplar al Katiei Pascariu, montat de Alexandru Mihaescu pe textul Mihaelei Michailov, va pune in fata probleme incitante ale copilarie, scolii si educatiei!

Stephen Hawking  cu “The Grand Design” este recenzat saptamana aceasta de Silviu Toma: “Povestea lui Hawking (sau a stiintei) imi spune ca orice lume e psibila si ca universul de acum e rezultatul hazardului. Stiintific nu e nevoie de creator, e nevoie doar de acea singularitate (nimicul) si restul vine de la sine, dintr-un haotic amestec in care sunt incercate toate permutatiile posibile. Legile fizicii sunt astfel si nu altfel  in acest univers pentru ca din intamplare, din cele 10 la puterea 500 de posibilitati pe care materia le are le indemana, a aparut aceasta posibilitate, poate unica pentru viata. Lumea s-a nascut din nimic prin hazard.”

Adina ne vorbeste despre “Testamentul lui Jessie Lamb” de Jane Rogers si ne spune ca: “În ciuda acestei premise SF, în The Testament of Jessie Lamb se întâmplă mult mai puține lucruri SF decât te-ai aștepta. Romanul e, de fapt, o scrisoare către un prunc nenăscut compusă de Jessie, o fată de șaisprezece ani care a decis să renunțe la viața sa pentru a aduce pe lume un copil imun la boala prionică. Jessie e o adolescentă ca toți ceilalți, vocea sa nu e deosebită sau memorabilă, alegerea ei fiind până la urmă singurul aspect pentru care romanul merită să fie citit.”

Clubul Dilema va invita la o dezbatere in Godot Cafe-Teatru, despre „Vinuri vechi si lume veche” – Gusturi, rafinamente si traditii” – joi 15.12.2011 ora 19 – invitat Dan C. Mihailescu.

(Delia)

Bianca de la Bialog.ro ne prezinta o carte de memorii, pe care a indragit-o foarte mult. Este vorba de Memoriile ultimei regine a Iranului, Farah Pahlavi, sotia ultimului sah al Iranului Reza Shah Pahlavi: “Farah se împlică activ alături de soțul său în construitea Iranului modern și astfel dintr-o adolescentă cuminte se transformă într-o femeie puternică gata oricând să lupte cot la cot cu soțul său pentru o mai mare deschidere a țării. Sociabilă și foarte determinată Farah este extrem de hotărâtă să arate lumii o altă față a Iranului și aș putea spune că aproape că a reușit. Însuflețirea cu care vorbea despre țara sa, despre frumusețile ei necunoscute, despre cum își dorea ca Iranul să ajungă să fie o țară pe care toți să-și dorească să o viziteze, de care turiștii să fie cu adevărat intresați, toate te făceau să-i dai credit femeii acesteia, dorea să schimbe în bine tot ce putea fi schimbat, iar regele o privea cu mare încredere. Unde mai pui că devenise iubită, populară și lumea o plăcea, o simpatiza pentru ce era și pentru ce dorea să facă.”

Pe blogul jurnalistului Constantin Pistea, un foarte interesant interviu cu criticul literar Paul Cernat, din care spicuim: “Ce înseamnă pentru dumneavoastră un text bine scris?

Bine scris este un text care poate fi recitit, un text care e ca o muzică bună. Nu-ţi zgârie urechea interioară când citeşti, nu-ţi agresează simţurile, te lasă să intri în lumea textului fără să te bruieze cu paraziţi, cu sunete nepotrivite. Înseamnă echilibru al compoziţiei. Nu înseamnă neapărat virtuozitate, ci adecvare. Cum zicea bătrânul Caragiale, nu contează stilul, important e să fie stilul potrivit. Aşadar, adecvare, precizie şi capacitatea de a nu bruia cititorul şi de a se adresa unui public larg, fără să facă prin asta concesii. Să se adreseze şi celor cu exigenţe mari, dar şi celor care vor ceva accesibil şi imediat inteligibil. Cine vrea să scrie bine nu trebuie să scrie preţios sau sofisticat, nu trebuie să se rupă în figuri. Figurile sunt bune, dar atâta timp cât au eficienţă reală şi nu încearcă să epateze cu orice preţ. Deci adecvare, precizie, claritate, echilibru.”

(Jovi)

Contributori: Dan, Delia, Jovi

in ‘Dilema Veche’ Andrei Plesu se pronunta sub titlul ‘Intelectualii spun lucruri trăsnite’ in legatura cu disputata carte a lui Lucian Boia ‘Capcanele istoriei. Elita intelectuală românească între 1930 şi 1950′: ‘Cartea lui Lucian Boia abundă în informaţii năucitoare, surprize şi subînţelesuri. E un document esenţial pentru cine vrea să înţeleagă istoria naţională, mintea cărturarilor şi, mai ales, conştiinţa lor. Nu vreau să judec pe nimeni. Aş trage o singură concluzie: ar fi bine ca intelectualii să se gîndească de zece ori înainte de a emite sentinţe “deştepte” şi înainte de a adera la un crez sau la un personaj charismatic. În rest, vorba lui Alecu Russo: “Dumnezeu să ierte trecutul!”

‘Matei Brunul’ a lui Lucian Dan Teodorovici se profileaza a fi una dintre cartile cele mai interesante ale anului care se aproprie de sfarsit, daca nu cumva cartea anului. Despre ea scrie Marius Chivu in ‘Dilema Veche’: ‘Plasat în plin deceniu stalinist şi avînd ca protagonist un păpuşar, noul roman al lui Lucian Dan Teodorovici este, cu toată simbolistica aferentă, odiseea recuperării memoriei….Matei Brunul abordează impresionant o temă dificilă şi riscantă, este de departe cea mai ambiţioasă, matură şi solidă carte a lui Lucian Dan Teodorovici.’

In ‘Observator cultural’ Daniel Cristea-Enache scrie despre volumul de poezie ‘Refuz fularul alb’ al lui Marius Ianus: ‘Titlul însuşi pune probleme. E cu semn de exclamare, aşa cum apare pe pagina de gardă şi în colontitlul volumului? Sau fără semn de exclamare, ca pe copertă, ca în descrierea CIP a Bibliotecii Naţionale şi ca pe pagina ce deschide secţiunea eponimă? Nici tehnoredactarea nu este profesionistă: se schimbă, în interior, fontul de literă. Ceva îmi spune că autorul a vrut să publice acest volum în termenii lui, nu ai altora, şi că s-a ocupat singur de toate “aspectele” revenind unor departamente specializate. Astfel că volumul arată cum arată…Blesteme groaznice şi blesteme dezlegate; poezii luînd structura şi melodia interioară a rugăciunii; condamnări, vituperări şi renegări violente, dar şi proiecţii fantasmatice ale unei fericiri în doi, dacă nu în trei; încredinţări în mîna dreaptă a Domnului, ca şi în iubirea infinită de oameni a lui Hristos; maximalism sufletesc slav şi discurs poetic, adeseori, minimalist, inducînd în eroare un cititor neatent şi un critic neglijent…’Refuz fularul alb’ e o carte de poezie cum numai Marius Ianuş, în generaţia lui, era capabil să scrie’.

Radu-Ilarion Munteanu consemneaza pe blogul sau ‘lansarea asteptata’ la recentul targ de carte Gaudeamus a primelor doua volume din scrierile autoarei israeliene de limba romana Hana Fratu, membra activa a blogosferei, de la a carei moarte se va implini in saptamana care vine un an: ‘De ce consider evenimentul ca având un potenţial exploziv în literatura română a noului secol? Datorită talentului ieşit din comun al autoarei. Nu e un Creangă la zi, mai degrabă un anticreangă cu elemente de Creangă în substanţă. Căci stilul unic al autoarei are un coeficient de instinctualitate ridicat şi o personalitate aşa de accentuată încât artefactul stilistic, ce completează şi valorifică instinctul, nu se vede. De ce anticreangă? Deoarece stilul oral al celeprului povestitor moldovean era, in realitate, extreme de elabortat. O dovada? De un crăciun i-a rimis lui Maiorescu, relaţiile mutual fiind, euphemistic spus, moderate, o povestire. Însoţită de o notiţă: maestre, iartă-mă că am scris lung. N-am avut timp să scriu scurt. Elaborarea, fie nu integrală, ci doar cât să fie perfect stăpână pe text, e prezentă la Hana Luana Fratu, în doza strict necesară. Cât despre hazul ei irezistibil, să amintim de actriţă Mae West. Se spunea despre ea că putea face să roşească un regiment de puşcaşi marini numai citind cartea de telefon. Iar piloţii americani îşi botezaseră paraşutele maewesturi. Ei, bine, dacă Hana Luana citeşte 2-3 rânduri din cartea de telefon (cu care, de altfel, ameninţă mereu că va pocni în cap pe cine-i era agreabil), nu te poţi opri din râs, oricât te-ar tăia la stomac.’

‘Ce am citit’ a publicat al doilea episod dintr-o serie foarte interesanta: ‘un miniserial despre materialele intitulate, sibilinic, Teze provizorii de istoria literaturii române, destinate să servească drept manuale în primii ani de după “reforma” învăţământului din 1948′. Iata de pilda un episod anecdotic si nu neaparat legat direct de manualele scolare, dar semnificativ pentru atmosfera epocii: ‘Încă din 1949 fuseseră puse la index o serie de cântece populare, căci ar fi avut un “conţinut ideologic neadecvat”. Printre ele se găseau melodii interpretate de Maria Tănase. Benigna formulă “foaie verde” a fost interzisă, căci se considera că “vehicula o formulă legionară” (detalii în cartea lui Eugen Negrici, Literatura română sub comunism, 1948-1964, Cartea Românească 2010).’

Blogerii pasionati de literatura au vizitat si ei Targul de Carte ‘Gaudeamus’, s-au intors cu bratele pline de carti si au inceput sa-si impartaseasca impresiile pe bloguri. Iata de exemplu ce scrie Escu de la Dorinescu despre romanul politist ‘In brate straine’ al Andrei Pavel: ‘Cartea e o surpriza placuta, dar pe alocuri previzibila. Cel putin pentru mine. Personajele sunt creionate foarte frumos, dar le lipseste experienta. Lipsesc mai multe chestii, dar nu am sa intru in detalii, pentru ca fiecare trebuie sa-si faca singur o impresie despre carte. Cumparati cartea si sustineti autorii tineri, pentru ca doar asa vor da ce-i mai bun din ei!’. Suntem intru totul de acord!

(Dan)

Despre o carte pe care mi-am trecut-o deja pe lista, Autobiografia lui Andre Agassi, un om despre care nu stiam ca a urat asa de mult tenisul, gasim o invitatie la lectura pe blogul lui Bobby Voicu: “In primul rand, e scrisa la persoana 1, intr-un ritm extrem de alert si cu o gramada de trairi interioare, extrem de intime. De la senzatia pe care spune el ca a avut-o toata viata (aceea ca uraste tenisul din tot sufletul), pana la evolutia sa, reinventarea, de cel putin doua ori, apoi rezistenta la cel mai inalt nivel pana la 35 de ani. E o poveste care te invata ca sunt anumite momente cand nu te poate ajuta nimeni, daca tu nu vrei schimbarea, dar ca, atunci cand vrei, oamenii din jurul tau pot sa te duca unde nu ai crezut vreodata ca poti ajunge. E o carte din care oricine poate invata ceva, mai ales antreprenorii.”

“Cartea nelinistirii” lui Fernando Pessoa nu este o carte usoara, nu este o carte digerabila, insa este una fundamentala pentru literatura universala si pentru oricine se considera un cititor modern, cu aplecare spre adevarata literatura. Liviu a scris zilele trecute despre aceasta carte, el apreciindu-l in mod deosebit pe autor: “Pentru cititorii avizi de literatură comercială, este bine de precizat de la bun început ce anume nu este această carte masivă și aproape revoltătoare. Nu este un roman, deși are unul/două personaje, și nu este nici măcar un jurnal, deși ar putea părea că are forma unuia. Nu conține nimic ieșit din comun, nu are acțiune care să nu te lase să respiri, nici povești de dragoste și nici vreo altă mare acțiune sau intrigă care să-i justifice toate cele 600 de pagini. Asemenea Citadelei lui Antoine de Saint-Exupéry, cartea lui Fernando Pessoa (atribuită heteronimiului său Bernardo Soares) nu are un subiect propriu-zis, ar putea fi numită o carte despre nimic, dacă nimicul ăsta n-ar însemna în același timp și toate trăirile care pot asalta sufletul unui om.”

Ionuca a citit o carte publicata pentru prima data in anul 1975, “Drumul egal al fiecarei zile”, de Gabriela Adamasteanu. Impresia: o carte buna, dar foarte sufocanta ca atmosfera: “Dacă s-ar face un audiobook după romanul ăsta, vocea care ar citi din carte ar trebui să fie cât se poate de monotonă: să nu urce și să nu coboare, nici bucuroasă, nici tristă, ci cât se poate de plată și de neschimbată. Nu zic asta ca pe ceva rău, dimpotrivă, mi s-a părut fascinant cum povestirea curgea, dar era în așa fel scrisă încât eu nu am văzut nici un suiș și nici un coborâș: totul a fost egal, de la prima până la ultima pagină. Iar asta a contribuit semnificativ la senzația de apăsare, de sufocare pe care mi-a dat-o cartea.”

(Jovi)

Contributori: Dan, Jovi