Tot in varianta PDF am citit revisa ‘Ferestre’ editata de Magda Isanos. La paginile 17-20 gasiti cronica semnata de Radu-Ilarion Munteanu (rim) a celui de-al doilea volum ‘Matty şi cele şapte măsline’ din proza Hanei Luanei Fratu: ‘Se cuvine aici un gând de recunoştinŃă al autorului acestor rânduri, în ipostaza de cititor de literatură română, pentru munca tenace, organizată, creativă, de valorificare a materialului literar adunat deja sau rispit în tone de minereu email, a unei echipe constituite din prieteni ai Hanei. Echipă coordonată cu acribie tehnică de inginerul israelian Teddy Hofmann. Al cărui nume îl citez ca reprezentând întreaga echipă. Primele două volume ale unei proiectate colecŃii de autor au fost lansate de editura Brumar, cu ocazia târgului de carte Gaudeamus.’

Liternet.ro continua seria de interviuri a lui Daniel Cristea Enache cu ceea ce va fi probabil candva o remarcabila carte de interviuri, poate mai multe, de data aceasta  interlocutor fiind Ion Muresan: ‘Este un dat sau ceva construit această cumsecădenie a dumneavoastră? Vreau să vă irit în continuare, fiindcă observ că, iritat fiind, răspundeţi memorabil. E şi un anumit calcul de imagine în bunătatea lui Ion Mureşan? Ion Mureşan: Dragă domnule Daniel Cristea-Enache, nu vi se pare că exageraţi, hiperbolizaţi, umflaţi, augmentaţi cu scopul de a-mi atrofia, micşora, diminua, împuţina, descreşte, pondera, miniaturiza, minimaliza imaginea în ochii cititorului? Cred că îmi aplicaţi un procedeu stilistic, de fapt, dar acum nu am timp să caut în memorie urma şi numele lui. Cert este că vorbiţi cu două limbi deodată. Cu o limbă spuneţi exact ceea ce spuneţi, cu alta spuneţi exact ceea ce nu spuneţi. Cînd vorbiţi limpede, o faceţi pentru oamenii care nu înţeleg, Cînd vorbiţi neînţeles, o faceţi pentru cei care înţeleg. Aşa că cei care nu înţeleg, vor înţelege ceea ce aţi spus pe înţeles, cei care înţeleg vor înţelege ceea ce nu aţi spus pe înţeles. Oricum, aţi reuşit să mă scoateţi din bîrlog. Dovadă că primul lucru pe care l-am făcut a fost să încurc lucrurile mai tare decît erau încurcate. Semn că m-aţi enervat din nou. Domnule Daniel Cristea-Enache (sper că observaţi că nu am spus “dragă domnule D.C.-E.”, şi o să înţelegeţi imediat “De CE”!), permiteţi-mi să citez din întrebarea dumneavoastră părţile care îmi sînt favorabile. De exemplu: “omul atît de cumsecade” şi “atît de bun” şi “nu aruncaţi cu piatra” şi “nu alungaţi pe nimeni” şi “această cumsecădenie” şi “bunătatea lui Ion Mureşan”. Acum stau în cumpănă: să spun, să nu spun mai departe? Hai, că spun, iar apoi, pe parcurs, o să mă mai gîndesc pe unde să scot cămaşa.’

Paul Cernat recenzeaza in Observator Cultural cartea lui un cristian – ‘Morţii Mă-tii’. De la inceput ‘numele’ autorului si titlul striga a fronda: ‘Avangardist în atitudine, romanul-înjurătură al lui un cristian pune în scenă sensibilitatea unui luptător nostalgic pentru cauza pierdută a inocenţei. Un fel de Poil-de-Carotte al lui Jules Renard (pentru conformitate, Morcoveaţă), martor privilegiat al unei lumi în descompunere, prezentat undeva drept „Cristi, favoritul bătrînilor“. Cu acelaşi curaj de a privi moartea-n faţă, el asistă la dispariţia celor dragi – scene teribile cu moartea bunicilor, a vecinilor şi a unor tovarăşi de joacă, totul culminînd cu episodul destabilizant al morţii tatălui, filmate minut cu minut –, el smulge măştile şi dă jos fardurile de pe obrazul insuportabil al realului, lăsînd atît realul, cît şi limbajul „în pielea goală“, în cele mai scabroase şi mai penibile fiziologic ipostaze. Foarte bine scris, romanul trece în joacă prin cele mai „trimbulinde“ registre, de la jurnalul intim la colajul poematic, inserturi dramatizate, secvenţe de compuneri şcolare şi versuri ilustrînd teratologia ultimilor ani de ceauşism, citate din Ceauşescu, ba chiar şi ilustraţii ale unor partide de fotbal cu nasturi şi jucători cu nume de epocă, totul – într-un fel de montagne russe al relatării, spart din loc în loc de intertitluri „puşteşti“ sau „minimale“, din care nu lipsesc sclipirile poetice: „Cici are ţîţe“, „Moş Gerilă“, „Trece mortul“, „-minus doi ani“, „Cadoul din pungă“, „Măiţă“, „Veceul meu“, „Căcatul albastru“. Motto-urile sînt pe cît de elocvente, pe atît de aiuritoare: din Radu Petrescu (Ocheanul întors), Dostoievski (Crimă şi pedeapsă), Caragiale (Micul Ftiriadi – un cristian a avut şi un blog cu acest nume), Ionuţ Chiva (Fracturismul în proză) şi, desigur, Nicolae Ceauşescu. Cadrul social şi tematic al cărţii vine, cumva, pe coada de cometă a unui trend, care începe în România cu Ovidiu Verdeş (Muzici şi faze), avînd un precursor îndepărtat în Supravieţuirile lui Radu Cosaşu. ‘

Elena Silvana Potocean a citit ‘Hotul de umbre’ al lui Marc Levy si a recenzat cartea pentru ‘Azi citesc’: ‘Cum ar fi dacă într-o zi te-ai întâlni cu copilul care ai fost cândva? Mă întreb, oare, copilul ar fi mulțumit de adultul ce a devenit mai târziu? Oare ți-ai urmat visurile sau le-ai lăsat să piară? Te mai temi încă de umbrele care îți terorizau copilăria? Cam aceasta ar fi ideea ce stă la baza romanului Hoțul de umbre, scris de Marc Levy. O poveste care captivează, nu prin formă, ci prin înțelesurile ei. Hoțul de umbre este un roman despre copilărie, despre cât de puternice sunt acele lucruri ce țin de ea, în special prima iubire: „O iubire din copilărie este sfântă, nimic nu ți-o poate smulge din inimă. Rămâne acolo, ancorată în străfundurile ființei tale. E de-ajuns ca o amintire s-o elibereze, și ea urcă la suprafață, chiar și cu aripile frânte”. Cum ar fi putut-o uita Hoțul de umbre pe Clea? „O femeie care izbutește să-ți scrie «mi-a fost dor de tine», cu un zmeu, nu poate fi niciodată uitată.”’

(Dan)

Calauza de la blogul Singur pe banca a citit unul dintre primele romane ale lui Salmon Rushdie, Rusinea, publicat in 1983. Impresia ei nu foarte favorabila: “Mi-au plăcut poveștile fantastice rătăcite în această carte (rămâne marcantă cea din debut, a celor trei surori care se rup de lume pentru a crește împreună un copil din flori asumat colectiv), mi-a plăcut și strădania autorului de a descrie, explica și umaniza cititorului neinițiat un Pakistan confuz și etern oscilant, cel puțin ca imagine externă, între Iran și India. Însă pe ansamblu nu pot descrie cartea decât ca pe un roman ratat. Unul pe care mi-aș fi dorit să-l fi scris fie Marquez, fie Vargas Llosa: subiectul ar fi fost perfect pentru amândoi.”

Rontziki a citit ultimul roman al lui Jose Saramago, Cain, ce a fost publicat de curand de Editura Polirom, tradus in limba romana, roman despre care am mai scris in blogosfera noastra literara. Iata parerea ei: “Romanul este scris în inconfundabilul stil Saramago, plin de ironie şi de aparentă condescendenţă faţă de Dumnezeu, faţă de personajele şi de miturile religioase, pe care nu îndrăzneşte să le judece sau să le interpreteze, el fiind doar cel care asistă deopotrivă la cursul întâmplărilor, “un simplu observator al întâmplărilor”, căruia nimic nu-i scapă, dar nici nu se oboseşte să folosească majuscule pentru numele proprii. Inclusiv (sau mai ales) Dumnezeu este, în roman, dumnezeu (mai puţin atunci când acesta vorbeşte despre sine), la fel ca şi cain, moise, noe şi ceilalţi.”

Dan Boeriu scrie despre cartea lui Khaled Hosseini, Vânătorii de zmeie, despre care a scris aici si colega noastra Mihaela. Parerea lui este insa aproape complet negativa: “Deci nu vă recomand. Decât dacă vi se face dor de “Die Hard” sau filmele diabetice de pe Hallmark. Cartea e o combinaţie între aceste două extreme. Păcat de autor. Condei are, se vede din modul în care descrie realităţi mai puţin rizibile ale Afganistanului şi din felul în care dospeşte povestea. Dacă ar fi făcut-o credibilă, putea fi o carte frumoasă şi înduioşătoare. Dar lui i-a trebuit să aşeze o carpetă peste un tablou promiţător. Şi să pună vreo două bombe dedesubt, ca să se prindă lumea că povestea are şi coaie.”

(Jovi)

Contributori: Dan, Jovi

‘Ceasca de cultura’ ne ofera un amplu portret si interviu cu maestrul Radu Beligan. Ce intrebare mai fireasca poate fi pusa longevivului mare actor decat ‘Stimate Maestre, care este secretul tineretii fara batranete?‘ si ce raspuns splendid urmeaza: ‘A imbatrani inseamna a arunca peste bord toate ideile preconcepute, inseamna a deveni mai usor, mai liber. Intr-un anumit sens esti mai batran cand esti tanar si mai tanar cand esti batran. In ultima vreme, tot mai multi oameni imi pun aceasta intrebare stereotipa: “Care este secretul longevitatii dumneavoastra?”. Cat inca mai am rabdare sa le raspund, le spun ca secretul biblic al longevitatii este iubirea. Suntem facuti pentru a iubi. Sfatul meu este: iubiti orice, dar iubiti, nimic nu e mai dezastruos decat infirmitatea inimii.’

A vizitat Romania scriitoarea finlandeza Sofi Oksanen, care in ultimii ani si-a castigat un renume si loc in inimile cititorilor din intreaga Europa. Octavian Curpas i-a luat un interviu pentru ‘Reteaua Literara‘ si a intrebat-o: ‘Recent, ai vizitat România. A fost prima ta vizită în această ţară? Cu ce impresii ai rămas despre români? ‘ Raspunsul scriitoarei care se ocupa pe larg in cartile ei de spatiul est-european a venit fara menajamente: ‘Românii sunt oameni ca toţi oamenii din lume. Îmi dă de gândit însă situaţia politică din România, o ţară marcată de corupţie şi cu tradiţie de corupţie. Lumea politică este coruptă “la greu”. Oamenii nu votează, pentru că găsesc că e inutil să voteze. Votul nu are nicio însemnătate. Doar 20% din populaţie a votat la alegerile prezidenţiale şi acel 20% este mult spus.’

In saptamana care a trecut Cornel Chiriac, legendarul prezentator de muzica de la Europa Libera ar fi implinit 70 de ani. Iata doua dintre articolele si evocarile care au marcat aniversarea. Hotnews.net mentiona: ‘Popularitatea sa a fost uriasa in anii ’70, cind Metronom era o gura de aer proaspat intr-o atmosfera din ce in ce mai imbicsita de propaganda oficiala a regimului comunist, propaganda ce infestase si muzica. Cu urechile lipite de radio, milioane de romani ascultau in clandestinitate emisiunea lui Cornel Chiriac, omul care le aducea in case muzica momentului din Occidentul ce parea atit de indepartat.’

Vladimir Tismaneanu scrie pe blogul lui ‘Memorie, libertate, moderatie: ‘Atunci cand in tara menestrelul de serviciu Adrian Paunescu se prosterna dizgratios “cantand Conducatorul” si slavind “libertatea comunista”, Cornel Chiriac sustinea valorile occidentale, pluralismul, transparenta si diversitatea opiniilor. A trait in adevar, spre a relua formula extraordinar de patrunzatoare a lui Havel. A fost iubit de milioane de tineri din Romania. O iubire ne-comandata, ne-regizata, ne-contrafacuta, precum in sinistrele spectacole-mamut ale “Cenaclului Flacara al Tineretului Revolutionar”. In mare masura, prin emisiunile lui Cornel Chiriac de la “Europa Libera” a prins fiinta o contra-cultura a libertatii in Romania.’

(Dan)

Capricornk13 l-a bifat, dupa cum spune, si pe Petru Cimpoiesu si romanul acestuia, Simion liftnicul: “O lectură agreabilă, râs cu lacrimi de câteva ori.  Cimpoeşu are un stil foarte simplu şi agreabil, creează portretele personajelor sale pe de o parte prin poveştile lor, pe de altă parte prin gândurile care le animă, iar tensiunea ironică ivită între cele două planuri e bine dozată.  Rezultă o panoramă închegată din slăbiciunile şi automistificările fiecăruia, un fel de circ trist şi sărăcuţ.  O carte OK, dar fără mare adâncime, sau cel puţin aşa mi s-a părut mie.  Bifat şi Petru Cimpoeşu, mi-e teamă că nu mă mai întorc prea curând la dumnealui.”

Adina de la Blogul de carti a revenit cu recenzii la trei carti: Cartea copiilor, de A.S. Byatt, Mîndra fecioară, de Joyce Carol Oates si Suncă pe pâine, de Charles Bukowski. Despre ultima, citita si de noi, spune: “Probabil că dedicația din Șuncă pe pâine – “Pentru toți tații” – e punctul din care îmi e cel mai ușor să o agăț dacă e să încerc să spun de ce mi-a plăcut. E un roman care explică simplu și pe înțeles cum un băiat obișnuit, dintr-o familie obișnuită, ajunge un bețiv afemeiat și violent. Nu din slăbiciune, ci pentru că a identificat o cale de a-și trăi viața care are sens pentru el. Acela e momentul în care tații pot să fie puși la locul lor, în care ideile lor pot să fie puse la păstrare și mustrările lor nu mai au ce să îți facă, și în același timp momentul în care ei culeg ce au semănat. “

Dan va citi si recenza in saptamanile care vine “Acasa, pe Campia Armaghedonului”, de Marta Petreu. Pana atunci, sa citim o alta opinie asupra cartii, cea a Ionucai: “Pasajele în care Tabita lasă deoparte Armaghedonul din familia ei au fost cât se poate de bine-venite. Chiar așa, Acasă, pe Câmpia Armaghedonului nu înseamnă doar povestea asta a Tabitei, ci și viața dintr-un sat ardelenesc – relațiile dintre săteni, munca la câmp, colectivizarea, înmormântările – adică fața mai puțin traumantizantă a cărții. Chiar dacă mi-a plăcut mult, am parcurs-o cu hopuri, cu poticneli, cu tristețe… Deși e foarte bine scrisă, mi-a fost greu să mă împac cu povestea asta plină de regrete și frustrări.”

(Jovi)

Contributori: Dan, Jovi

Suplimentul de Cultura informeaza despre prezenta Romaniei la cel mai important eveniment editorial italian – Salonul de Carte de la Torino: ‘Cei peste 120 de invitati – romani si italieni – ai Institutului Cultural Roman sint scriitori, traducatori, jurnalisti culturali, editori, critici literari, profesori, romanisti, italienisti. Dintre acestia, se remarca impresionanta prezenta a nu mai putin de 23 de scriitori, un numar record pentru o tara participanta la Salonul de Carte de la Torino. Astfel, vor participa la intilniri in cadrul Salonului sau la manifestari organizate in spatii culturale din Torino scriitorii Norman Manea, Ana Blandiana, Mircea Cartarescu, Gabriela Adamesteanu, Dumitru Tepeneag, Matei Visniec, Ileana Malancioiu, Mircea Dinescu, Ion Muresan, Dan Lungu, Nichita Danilov, Lucian Dan Teodorovici, Doina Rusti, Rasvan Popescu, Florina Ilis, Vasile Ernu, Floarea Tutuianu, Ruxandra Cesereanu, Ana Maria Sandu, carora li se vor alatura patru scriitori originari din Romania, care scriu sau au fost publicati in limba italiana: Eugenia Bulat, Mihai Mircea Butcovan, Ingrid Beatrice Coman, Liliana Lazar.’

Radu Jorgensen scrie la ‘Observator Cultural’ despre romanul lui Stephen King ’11/22/63′: ‘…Jack Kennedy e (încă) peste tot. Numai în ultimii doi ani au apărut (cu pompă!) peste treizeci de titluri nonfiction care-l au pe preşedintele asasinat ca personaj principal: Agenţii secreţi ai lui JFK rup tăcerea, Investigînd stranietatea şi sincronizările în asasinarea lui JFK, Secretul secolului, LBJ – mintea diabolică din spatele asasinării lui JFK, şi multe altele. Nu mai departe de săptămînile trecute, o necunoscută septuagenară a rupt gura tîrgului şi a mutat atenţia publicului de la alegerile primare republicane cu o broşurică de 200 de pagini, în care această Mimi dezvăluia (inventa?) o relaţie sexuală pe care o avusese, cică, cu JFK, bine cunoscut ca un afemeiat aproape patologic, pe vremea cînd aceasta era domnişoară şi practicantă pe la Casa Albă. Cert e că broşurica septuagenarei e girată de nimeni alţii decît cei de la… Random House! Pe acest fundal, al unei isterii prelungite, sau, după caz, al unei poveşti de dragoste mereu mediatizate între un erou mitic şi muritorii care au crezut în el, Stephen King s-a aşezat şi el, în ianuarie 2009, la masa de scris şi nu s-a ridicat de acolo decît doi ani mai tîrziu (vorba vine, a scris ba în Maine, ba în Florida), cînd a putut să-i predea editorului lui Hemingway (în fond), Scribner, manuscrisul de peste 840 de pagini al lui 11/22/63. Un roman în care îşi pune, încă de la primele pagini, nu neapărat problema rezolvării misterului de la Dallas, ci mai ales pe cea ipotetică a lui „ce-ar fi (fost) dacă asasinarea n-ar fi avut loc, dacă tentativa ar fi fost împiedicată?!“. De către cine? Ei bine, de către un călător în timp.’ Precum autorul articolului, am fost pana acum un sceptic in ceea ce-l priveste pe King. La fel ca el s-ar putea sa-mi schimb parerea cand voi citi aceasta carte.

Luminita Corneanu scrie in Romania Literara despre una dintre culegerile mai diferite aparute in ultima vreme, o carte care totusi se inscrie intr-un gen care nu este lipsit de traditie in istoria literaturii romane – scrierile culinare. Este vorba despre ‘Intelectuali la cratiţă. Amintiri culinare şi 50 de reţete’ aparuta la editura Humanitas: ‘Intelectualii care au acceptat provocarea Ioanei Pârvulescu nu spun doar poveşti din bucătărie, ci poveşti de viaţă. Citind despre mâncăruri, aflăm indirect cum se trăia în interbelic în case de intelectuali sau de boieri, cum se descurcau, apoi, aceleaşi categorii sociale în anii ’50, în plină raţionalizare, cum se trăia în mahalaua bucureşteană Pieptănari sau ce delicii culinare puteau oferi pădurile din jurul Braşovului. Intelectuali la cratiţă este un fel de istorie domestică a secolului XX în România, în nici un caz doar o colecţie de reţete. Iată cum începe, de pildă, povestirea Adrianei Bittel: „Mamei, Alice, nu-i plăcea să gătească. Aprecia însă mâncărurile făcute de alţii. În vremurile bune, când era domnişoară, de bucătărie se ocupa o bucătăreasă, sub supravegherea şi cu ajutorul bunicii mele, Frida. Aceasta alcătuia meniurile zilnice după ce se consulta cu soţul şi stăpânul ei, Efraim, zis Mache, director de bancă şi gourmet, dedat la rafinamente culinare din timpul studiilor la Paris.” Despre mâncărurile mizeriei” din primii ani ai comunismului povesteşte Gabriel Liiceanu: „La prânz. Se alternau două feluri de mâncare: într-o zi felii de pâine neagră prăjită în untură, (eventual unse cu usturoi), excelente şi extrem de hrănitoare (…), iar a doua zi, mămăligă făcută din ajun, sfărâmată cu furculiţa, amestecată cu nişte cubuleţe de pâine, totul pus la prăjit în puţină untură”. Astfel curg poveştile, unele mai triste, altele hazlii, în care-şi amintesc bunătăţile copilăriei Adriana Babeţi, Emil Brumaru, Ana Blandiana, Mircea Cărtărescu, Livius Ciocârlie, Marius Chivu, Ioana Nicolaie, Gabriel Liiceanu, Oana Pellea, Neagu Djuvara, Dan C. Mihăilescu, Monica Pillat, Tania Radu, Antoaneta Ralian, Radu Paraschivescu, Andrei Pleşu, Grete Tartler, Vlad Zografi. ‘

Smaranda Liubliov publica la BookMag un interviu cu scriitorul israelian David Grossman prilejuit de publicarea in Romania a traducerii cartii sale ‘Până la capătul pământului’: ‘Când scrieți o carte nouă porniți de la personaje? – Depinde, poate fi o imagine, o idee sau un schelet de poveste. Când am început Vezi mai jos: dragostea am scris o poveste care avea loc la un centru pentru leproși din Ierusalim. Aveam în cap imaginea oamenilor de acolo, care ar fi trebuit să urce o cascadă ca să scape.  Simțeam că nu asta trebuie să scriu, dar am continuat, iar la un moment dat am citit despre somonul care înfruntă cascada. Și mi s-a părut că ciclul de viață al somonului e de-a dreptul…evreiesc. Se naște într-un loc, înoată în lume și deodată are impulsul de a se întoarce la locul de origine. Iar în clipa în care am realizat asta, romanul s-a așezat în mintea mea. Miracolele se întâmplă în timpul scrierii unei cărți mai des decât în viață. Uneori scriu ceva și știu că nu e de la începutul, ci de la jumătatea unei cărți.’

(Dan)

Pe “Hypestreet”, un interviu cu Ana Wagner legat de faptul ca  “Pe 12-13 mai, la Targul Autor de la Sala Dalles, Ana Wagner va lansa o noua colectie de bijuterii – “Gradina cu giuvaiere” si va face vizitatorilor o demonstratie live de arta a picturii manuale pe portelan. Pana atunci insa, noi am stat de vorba cu Ana despre arta ei si despre ce a indemnat-o sa aleaga portelanul ca mediu de expresie si sa si-l faca trademark si poveste.” Va recomand sa cititi acest interviu, interesant si bogat ilustrat!

Pe Blogul Nemirabooks, am gasit recenzia unei carti cu titlul „Zburand deasupra celui de-al noualea cer”, autor Valentin Nicolau. Recenzentul ne spune: „Volumul grupează trei piese: “Aplauze pentru Lena”, “Aleluia” și “Povești din al nouălea cer”, fiecare din ele reprezentând o pastilă de cotidian sau uman, depinde din ce unghi priviți.” Si incheie cu recomandarea “Sper că veți descoperi și voi în operele lui Valentin Nicolau în egală măsură întrebări și răspunsuri și, pe lângă invitația la meditație, o invitație de a ne re-apropia de teatru.”

La “Azi Citesc” Elena Silvana Potocean ne recomanda “Clopotul de sticla – Sylvia Plath”, roman aparut la noi in Ed. Polirom. Sylvia Plath, poeta si romanciera, cea care la numai 31 de ani a ales sa-si puna capat vietii. “Un critic afirma că sinuciderea ei a fost, pentru ea, un act pozitiv, un <refuz de a colabora> cu o lume pe care nu o putea accepta.”. Romanul prefigureaza finalul vietii autoarei, insa recenzenta sesizeaza ca „ Un punct forte al stilului Sylviei Plath e felul în care într-un roman atât de depresiv, despre sinucidere, reuşeşte sǎ integreze idei/ situaţii de-a dreptul comice, care te fac sǎ  te ataşezi şi mai mult de acest alter ego al ei, care este Esther”, incheind cu  “Dupǎ ce citiţi aceastǎ carte, vǎ recomand sǎ vizionaţi şi filmul Sylvia (2003), în regia lui Christine Jeffs, cu Gwyneth Paltrow şi Daniel Craig.”

Foarte amuzant: Dictionar de shaorma. Si pentru ca nu sunt egoista si imi place sa impartasesc, iata o amuzanta si inteligenta calatorie “shaormica”!

Pentru mine informatiile “exploratorului urban” sunt foarte pretioase; ultima postare se refera la “ruinele Palatului Cantacuzino din Filipestii de Targ”, judetul Prahova! Trist, trist, trist…dar cum spune un comentator…cat de frumos!

(Delia)

Pe Raftul de carti al lui A Reader a poposit cartea lui Radu Pavel Gheo, Noapte buna, copii!. O carte careia ii gaseste ceva minusuri, dar cu un subiect extrem de interesant: “Petrecandu-si vacantele intr-un sat de la granita cu sarbii, un grup de adolescenti banateni cresc cu fascinatia Occidentului. Pentru ei paradisul este desigur in lumea de dincolo –  dincolo de granita, de unde vin toate bunatatile: dulciuri, cola, blugi, adidasi, tricouri cu inscriptii, masini bune, muzica… E un loc aproape la fel de misterios si  greu accesibil ca taramul celalalt din basme – dar ei sunt dispusi sa incerce orice, sa riste oricat, sa plateasca orice pret ca sa treaca dincolo… Ca ulterior, deveniti adulti, sa li se para ca paradisul era atunci si acolo,  in vacantele lor impreuna, la bunici, cand se jucau sau, mai tarziu, cand stateau  sa asculte la radio topul muzical de la sarbi… un paradis in care nu mai exista intoarcere…”

Despre ultima carte a lui Jose Saramago aparuta la Polirom, Cain, ne spune cateva cuvinte Constantin Pistea pe blogul sau: “După ce-l ucide pe Abel, Cain face un pact cu Dumnezeu. Sau mai degrabă Dumnezeu face un pact cu el, considerându-se vinovat că a permis crima. În urma pactului, singura pedeapsă a lui Cain este de a umbla pribeag prin lume. Iar pribegia aceasta se dovedeşte o călătorie în timp, Cain fiind purtat atât în viitor, cât şi în trecut. Nu doar asistă, ci participă la câteva momente esenţiale relatate în Biblie: provocarea lui Avraam de a-şi sacrifica fiul, construirea Turnului Babel, cucerirea Ierihonului, Sodoma şi Gomora, testarea lui Iov şi, în cele din urmă, construirea arcei lui Noe şi potopul. Poveştile sunt arhicunoscute, dar Saramago, incluzându-l în ele pe Cain, le spune altfel, cursul acţiunii fiind greu de prevăzut până la ultima pagină. “

(Jovi)

Contributori: Dan, Delia, Jovi

Tot in ‘Observator Cultural’ Bogdan Cretu recenzeaza originala biografie (sau contra-biografie) ‘Viata lui M. Blecher – Impotriva biografiei‘ care este si volumul de debut al lui Doris Mironescu: ‘O biografie a lui M. Blecher, scriitorul care şi-a trăit cea mai mare parte a vieţii la orizontală, încorsetat în ghips, care a murit la nici 29 de ani, atunci cînd cei mai mulţi dintre noi abia începem să avem o biografie, poate părea un pariu greu de cîştigat, dacă rămînem fideli vechii viziuni asupra unei astfel de lucrări, ca aglomerare de evenimente, ca reţea de relaţii. O ştie mai bine decît toţi Doris Mironescu, care îşi expune, încă din „Argument“, metoda de lucru şi modul de înţelegere a efortului său „reconstitutiv“: „Biografia este muncă de interpretare, lectură împotriva curentului, încercare de descifrare a «logicii narative» din spatele cutărui document, fie el literar sau nu. Ea nu doreşte să fie o reconstituire epică a vieţii autorului, un «roman» al acesteia. Sîntem nevoiţi să abandonăm naraţiunea continuă din start, din raţiuni metodologice. În schimb, vom urmări contrastele între «chipurile» scriitorului, aşa cum apar ele în documente personale sau în amintirile diferiţilor raportori, cu delimitarea faptului nud faţă de construcţia imaginară şi imagologică“. Prin urmare, se doreşte refacerea unei biografii spirituale, mult mai importante decît o searbădă înnodare a suferinţelor şi bolilor lui Blecher, condimentată inevitabil de o atitudine necritică empatică. Criticul nostru are, însă, suficiente rezerve de raţionalism pentru a ocoli o atare soluţie; de altfel, el denunţă încă din prima pagină a cărţii sale şi „pericolul mitizării, al ratării subiectului din exces de zel, al înlocuirii individului-autor cu personajul abstract care i-a scris (şi, se înţelege, i-a «trăit») opera“. Blecher este, la urma urmelor, un mare scriitor, nu un bolnav care, sărmanul, a scris cîteva cărţi în care şi-a inventariat, defulîndu-se, manifestările bolii.’

Paul Cernat semnaleaza in ‘Revista 22′ aparitia in Franta a unei noi exegeze despre Cioran semnate de Nicolas Cavaillès – ‘Cioran malgres lui’: ‘Nicolas Cavaillès ştie „tot şi ceva pe deasupra“ despre Cioran, iar temeinica formaţie franco-românistică îl plasează într-un punct privilegiat de observaţie. Pe lângă studiul benedictin în „laboratorul“ cioranian şi în arhiva pariziană de la centrul Jacques Doucet, el recuperează, printre picături, şi câteva texte publicistice din perioada franceză, prea puţin cunoscute în România. Dincolo de eleganţa cuceritoare a scriiturii şi de strălucirea hermeneutic-speculativă a analizelor, Cioran malgré lui… trebuie însă elogiat pentru modul în care izbuteşte să facă din travaliul filologic pe manuscrise un spectacol detectivistic în căutarea intimităţii gândirii moralistului franco-român şi a identităţilor sale scripturale, lingvistice şi stilistice.‘

In ‘Romania Literara’ Emil Nicolae evoca un episod putin cunoscut in istoria literaturii si artei romanesti care a dus la includerea pictorului Victor Brauner in ‘Istoria literaturii romane’ a lui Calinescu: ‘în arhivele păstrate la Bibliothèque Kandinsky (M.N.A.M. Paris) se află o sumedenie de contrapuncturi textuale (poematice) la desenele şi picturile artistului, ca să nu mai spun de faptul că la unele dintre ciclurile de tablouri pe care le-a realizat, Victor Brauner a procedat mai întâi la fixarea „literară” (printr-o descriere concisă) a compoziţiei pe care urma să o transpună în ulei. Toate astea şi multe altele (cum ar fi proiectul unei cărţi de versuri, mărturisit prietenilor, dar nefinalizat) sunt argumente în favoarea condiţiei de „pictopoet” pe care şi-a asumat-o constant şi pe cont propriu (după ce Ilarie Voronca s-a retras din „tandemul” care lansase manifestul „Pictopoezia” în 1924, în revista „75 HP”). Rezultatul e că Alain Virmaux şi Odette Virmaux, în Dictionnaire mondial des mouvements littéraires et artistiques contemporains (Dicţionarul mondial al mişcărilor literare şi artistice contemporane, Edit. du Rocher, Paris, 1992), îl consemnează pe Victor Brauner la articolul „Picto-poezie”, precizând (după relatarea momentului 1924): „Brauner a reluat expresia («pictopoezia») mai târziu, prin 1947, pentru a-şi descrie propria căutare a unui «limbaj hieroglific modern». Demersul iniţial nu era foarte depărtat nici de ceea ce Breton numea «poemul-obiect».” Aşa că, revenind la Istoria… lui G. Călinescu, includerea lui Victor Brauner în paginile ei nu a fost nici formală, nici conjuncturală, ci de-a dreptul… vizionară!’

Vladimir Tismaneanu evoca pe blogul sau figura Monicai Lovinescu, la patru ani de la disparitie: ‘Au trecut patru ani de cand Monica Lovinescu ne-a parasit. Opera ei ne este accesibila si ar trebui sa functioneze ca un indreptar etic. A aparut la Humanitas, in colectia “Zeitgeist”, “Jurnalul esential” ingrijit de Cristina Cioaba. Urmeaza sa apara foarte curand un volum, sprijinit de IICCMER, despre Monica Lovinescu in dosarele Securitatii. O spun cu deplina responsabilitate si convingere—in cultura romaneasca a ultimelor cinci decenii, Monica Lovinescu, stalucita cronicara literara, sustinatoarea unui canon alternativ in raport cu cel oficial, a fost, in egala masura, cea mai rafinata cunoscatoare, exegeta si analista a fenomenului comunist. A pledat ca nimeni altcineva pentru demontarea si demistificarea pretentiilor ideologice ale totalitarismului comunist. A surprins legaturile de adancime, infra-rationale, dintre comunismul romanesc (si nu numai) si variile incarnari ale fascismului.’

‘Azi citesc‘ se numeste blogul pe care l-am descoperit in aceasta saptamana. Am remarcat aici cronica ultimei carti aparute in traducere a lui Carlos Ruiz Zafon, scriitor care ma atrage ca gen, dar la ale carui carti nu am reusit sa ajung pana acum. Despre ‘Luminile din septembrie’ Elena Silvana Potocean scrie: ‘Am început să citesc această carte cu teama că voi fi dezamăgită, crezând că e logic ca  primele  romane ale unui autor să nu fie prea grozave, să nu fie la fel de bune ca şi cele ulterioare. M-am înşelat, Luminile din septembrie mi-a plăcut mai mult decât mă aşteptam. Atât de mult încât am stat trează până dimineaţa ca să o termin de citit. Puţini autori au darul acesta de a-ţi capta atenţia  şi a-ţi stârni curiozitatea într-o asemenea măsură încât să te facă să nu laşi cartea din mână, chiar  dacă abia mai poţi ţine ochii deschişi. Deşi începutul nu pare foarte promiţător, pe măsură ce înaintezi,  cu fiecare pagină, romanul devine tot mai complex şi începi să recunoşti stilul acela special  al lui Zafon.‘

Costi Rogozanu de la Elefant.ro ne recomanda sa citim de 1 mai ‘un roman mai discret din bibliografia Steinbeck, Nehotărîţii sorţi ai bătăliei: ‘De 1 mai muncitoresc, noul proletariat care nu mai culege mere în România, ci căpşuni în Spania, funcţionarii, noii angajaţi la corporaţii care cred că l-au apucat pe D-zeu de picior, mulţii creditaţi şi toţi ăia care s-or mai simţi scalvi (de lux sau „clasici”) pe plantaţie sînt invitaţi cu drag să citească un roman bun despre cum se clatină tot cînd nimeni nu vrea să schimbe nimic.’

(Dan)

Un nou interviu interesant pe Bookaholic, de data aceasta cu Oliviu Craznic, autorul romanului “…Si la sfarsit a ramas cosmarul”, pe care l-am lecturat si eu acum aproape un an (foarte reusit, de altfel). Raspunsul la intrebarea mea favorita: “Unde, când şi cât (mai) citeşti? În afara celor 8 ore de serviciu în care citesc non-stop cărţi de Drept şi legislaţie, pot spune că citesc majoritatea timpului în care nu scriu, şi cum dorm foarte puţin, rezultă că citesc mult. Cinci ore zilnic în mod sigur. De obicei mai mult. Întotdeauna acasă, îmi trebuie o anumită atmosferă pentru că obişnuiesc să trăiesc poveştile pe care le parcurg. Acesta este şi motivul pentru care abandonez repede cărţile care nu mă prind, şi o fac fără cea mai mică remuşcare.”

Rontziki a citit „Degete mici”, romanul de debut al lui Filip Florian, despre care am scris si eu aici, chiar laudativ. Ea ne spune: „Am citit despre stilul lui Filip Florian că este foarte elaborat. Ce-i drept, cuvintele nu sunt înşirate întâmplător, alegerea lor este, în mod evident, una inspirată, dar procesul de “elaborare” nu se vede, nu se simte şi senzaţia lăsată este una de “natural, firesc”. Nu m-am putut abţine totuşi să nu-l văd şi într-o comparaţie cu Zilele regelui, nu atât din punct de vedere literar, nefiind pricepută la astfel de analize, cât prin impresia şi starea pe care mi le creat, şi trebuie să spun că Zilele regelui rămâne mai aproape de preferinţe şi de sufletul meu. Recomand, deci, celor care n-au citit nimic de Filip Florian să citească mai întâi Degete mici, pentru că sunt sigură că aprecierea nu va fi deloc umbrită de vreo comparaţie, iar Zilele regelui este, după părerea mea, “lectură obligatorie”.

Luciat ne vorbeste pe scurt despre debutul lui Ciprian Macesaru de la Editura Cartea Romaneasca, Superhero: „Un debut tipic: un antierou care se masturbează periodic visând gloria literară într-o Românie alcătuită din blocuri, amintiri de pe vremea cozilor la alimentara, taţi alcoolici şi violenţi. Nimic nemaipomenit. O citeşti rapid şi, chiar dacă nu rămâi cu mare lucru, n-ai nici un motiv s-o arunci pe pereţi la final. Conţine şi o intrigă interesantă: tânărul ambiţios (lucrează la o editură), departe de a-ţi cerşi simpatia (ca alte personaje asemănătoare din romane recente), se dovedeşte de-a dreptul antipatic până spre final, după ce, ros de invidii de scriitor ratat, fură manuscrisul unui alt autor (memoriile unui bătrân care moare la timp) şi-l publică sub numele lui.”

(Jovi)

Contributori: Dan, Jovi

‘Viata Romaneasca’, una dintre cele mai reputate reviste din istoria literaturii romane are si ea acum o editie internetica ce poate fi accesata la http://www.viataromaneasca.eu/. Dintre multele materiale interesante recomand spre lectura dialogul dintre Marian Draghici si Solomon Marcus: ‘Acum, vă mai întreb doar atât: chiar nu vă plictisiţi niciodată, domnule Profesor? Să înţelegem că gândiţi tot timpul, este omeneşte posibil? // Toţi gândim tot timpul, nu în asta constă absenţa plictiselii. Problema este că, în cea mai mare parte a timpului, gândim cu capul altora, nu cu al nostru. Cu alte cuvinte, trăim în mod rutinier, aplicând reguli, procedee pe care alţii le-au stabilit, noi nu ne mai batem capul să le şi înţelegem, dar gândirea noastră stă de veghe la aplicarea corectă a lor. Între aceste acte de rutină, unii dintre noi încearcă, dintr-o nevoie vitală, să strecoare şi un comportament personal, capabil de initiaţivă, o privire proaspătă asupra unor lucruri peste care s-a aşternut colbul obişnuinţei. Nu ştiu în ce măsură această nevoie „se moşteneşte sau se cucereşte”, dar educaţia ei nu prea se face. Dacă nu am descoperit nici plăcerea de a practica o anumită profesie, nici pe aceea de a frecventa ştiința, arta, cultura în genere, sub orice formă ar fi ea, atunci ajungem uşor să ne plictisim, iar ieşirea din plictiseală este divertismentul rămas la remorca unor instincte primare, a unor nevoi vulgare (să ţopăim, să ne îmbătăm, să fim violenţi, să urmărim filme care mizează pe toate acestea etc.) şi observaţi că prestaţia multor canale de televiziune rămâne mai tot timpul la acest nivel. Sloganul cel mai frecvent, chiar dacă nu este afişat explicit, spune că remediul plictiselii este distracţia, dar ambii termeni sunt de cele mai multe ori plasaţi în afara culturii.’

Am descoperit in aceasta saptamana si blogul publicistului si scriitorului Alexandru Petria a carui carte de schite ‘Deania neagra’ o citesc acum si despre care voi scrie aici in curand. De aici aflu despre lansarea vineri, 27 aprilie, de la ora 19.30, în Cafeneaua din Corpul R al Universităţii „Alexandru Ioan Cuza” din Iaşi a volumului Victimele inocente si colaterale ale unui singeros razboi cu Rusia de Liviu Antonesei: ‘Unsprezece povestiri inedite, tratînd în special relaţia de cuplu, dar şi o serie de drame mici, cotidiene. Deşi ţările în care autorul îşi poartă personajele sînt diferite (şi, prin asta, se asigură spectaculozitatea „decorului”), preocuparea majoră ce leagă textele şi creează tematica întregului volum este aceea a confruntării cu propriul destin, la o vîrstă la care îţi conştientizezi nu doar maturitatea, ci şi calea ei firească spre bătrîneţe.’

Adevarul a publicat in aceasta saptamana un interviu cu Marius Giura, organizatorul festivalului de jazz de la Garana, eveniment remarcabil in calendarul muzical romanesc si international pe care l-am semnalat si in anii trecuti.

In Revista 22 aflam despre peripetiile unui succes – cel al Teatrului Bulandra si al regizorului Andrei Serban care au calatorit la Moscova cu ‘Ivanov’ (si acum stiu si dece piesa aceasta si altele nu erau reprezentate in perioada sederii mele in Bucuresti): ‘În seara de 8 aprilie, spectacolul Ivanov după Cehov, pus în scenă de regizorul Andrei Şerban (scenografia Puiu Neculai), „a ridicat sala Teatrului Mic în picioare“. Mărturia aparţine realizatoarei de emisiuni culturale televizate Iuliana Ciugulea, participantă la acest turneu. Un turneu nu lipsit de peripeţii, tocmai pentru cei din urmă, care sunt, iată, cei dintâi. Construcţia unor platforme de turneu nefiind posibilă din cauza lipsei de fonduri, Andrei Şerban s-a văzut nevoit să refacă mizanscena de la Bucureşti în două zile. Fără niciun element de decor, Cehov a fost jucat pe scena goală de la Malîi Teatr, dar provocarea s-a dovedit de bun augur în descoperirea unor noi soluţii şi chiar a unei perspective surprinzătoare în viziunea artistică, ce vor fi preluate în reprezentaţiile din ţară. Fiindcă, în pofida accidentelor, din punct de vedere vizual, spectacolul Ivanov a arătat mai bogat şi mai variat chiar decât la Bucureşti. Actorii au jucat într-un ritm „electric“ – sintagma favorită a creatorului, care face distincţie astfel faţă de ceea ce riscă să decadă în anost, impersonal -, iar sala, plină până la refuz de profesionişti, oameni de teatru, printre care „elita specialiştilor în Cehov“, a răspuns cu aplauze prelungite timp de 20 de minute.’

Daniel Cristea-Enache continua in rubrica ‘Bibliopolis’ de la Liternet.ro seria dialogurilor sale cu scriitori si oameni de litere semnificativi ai momentului. Partenerul sau de dialog este de aceasta data Livius Ciocarlie: ‘Vin acum la prietenii. Un numitor comun n-au avut, sau nu-l bag eu de seamă. Ca la tot omul, au fost mai multe categorii de prieteni. În copilărie, prietenii de joacă. Printre ei, şi Ioan Holender (Holi, pentru amici). Prietenia cu el a durat între 12 şi 18 ani, pînă ce eu am plecat la facultate, iar el, nu mult după aceea, a plecat din ţară şi s-a dus unde a făcut isprăvile pe care ştim că le-a făcut. Prieteniile din prima vîrstă, cînd dispar, dispar definitiv. În cazul celei cu Holi, despărţirea forţată a conservat-o ca într-un frigider. Îi făcusem un portret literar, pe care avea să-l citească (“De unde ai scos tu că am un nas ca ciocul de porumbel, şi asta n-ar fi nimic, da’ şi că mă băteai la tenis!?”), dar altfel nu mă mai gîndeam la el. Asta, pînă într-o zi, la începutul anilor nouăzeci, cînd a sunat la poartă şi, văzînd deschisă fereastra de la camera mea, a strigat: “Ieşi afară, Ciocus, că-s io, Holi”, de parcă nu trecuseră treizeci şi cinci de ani. De atunci, continuăm partida noastră de tenis, acum numai în vorbe, că de jucat numai el mai joacă. – “Şi zici că aşa, mă băteai cu 6-2, 6-3… Ia, hai să facem un simplu! – Nu pot. Tu eşti orgolios şi mi-ar părea rău să te bat.”‘

Iubitorii fantasticului gotic in general si ai lui Edgar Allan Poe in special se pot delecta in aceasta saptamana cu cateva ilustratii ale operelor acestuia reproduse la ‘chestii livresti’.

Rontziki a fost in Vacanta la Roma si posteaza in ‘Evantaiul memoriei’ cateva fotografii de acolo inainte de a ‘reveni în forţă prin blogosferă’.

Bogdan de la MindPorn scrie despre culegerea de eseuri ‘Barbarii’ semnata de Alessandro Baricco: ‘Barbarii reprezintă elementul entropic pătrunzător în orice civilizaţie. Apar în perioade ale decadenţei vechii ordini şi au câteva caracteristici fundamentale. “Teama de a fi copleşiţi şi distruşi de hoardele barbarilor e la fel de veche precum istoria civilizaţiei. Imagini de pustiire, de grădini prădate de nomazi şi palate în ruină unde pasc turmele sunt recurente în literatura decadenţei, din Antichitate şi până în zilele noastre.” Baricco îşi propune să analizeze ‘satele’ care au fost prădate de barbari, anume trei mari domenii (desigur, nu singurele), probabil special alese pentru placul italienilor: vinul, fotbalul şi cărţile. Legat de decadenţă şi toate cele, nu pierde din viziune – fiind muzicolog – recepţia îndoielnică de care s-au bucurat în vremea lor Mozart, Beethoven, Schubert, chiar Wagner şi în cele din urmă Schoenberg, vorbind despre progresivitatea acestora, cum unul a împins muzica mai departe, de unde succesorul a preluat-o şi a dus-o la rându-i mai departe, tot aşa, spre stupoarea publicului, până la masificarea societăţii, asupra căreia vom reveni mai mult ceva mai jos. ‘

(Dan)

Citim pe “Hypestreet”: “Va invitam calduros la o calatorie teatrala originala si sexy, plina de poezie si umor deopotriva si, inainte de toate, irepetabila. Sambata, 21 aprilie, ora 19:00. Locurile sunt limitate! Aveti pentru prima oara ocazia sa intalniti pe viu personajele romanului explozie al anului 2011, scris pe un blog in perioada 2009-2010, sub pseudonimul Kaos Moon. Serialul – pentru ca vorbim despre primul sezon – are 12 episoade, iar fiecare episod va fi reprezentat o data in fiecare saptamana. Toate reprezentatiile vor incepe la ora 19:00, iar in cazul in care locurile vor fi ocupate vom incerca o a doua reprezentatie de la ora 21:00. Datele reprezentatiilor sunt: 21 Aprilie, 28 Aprilie, 04 Mai, 15 Mai, 27 Mai, 1 Iunie, 7 Iunie, 14 Iunie, 21 Iunie, 28 Iunie, 5 Iulie, 12 Iulie.” Rezervarile se pot face la telefon 021/320.20.59 sau pe site http://teatru.inculise.ro/.

Tot pe “Hypestreet” aflam ca “Vineri, 20 aprilie, Luiza Zan revine la Madame Pogany cu o poveste muzicala primavaratica. Acordurile jazzy ale chitarii lui Sorin Romanescu vor acompania performance-ul rafinat, plin de prospetime si pasiune al Luizei.” E clar, nu mai stiu cum sa-mi impart timpul . Muzica de calitate, teatru si filme asijderea, pentru ca iata:

Festivalul de Film Evreiesc a batut deja la usa cu o oferta bogata de filme si evenimente, drept care va invitam pe situl de unde va veti alege cum sa va impartiti timpul: www.bjiff.ro

Pe Blogul Nemirabooks am gasit recenzia unei carti cu titlul „Eleganta ariciului”, autoare Muriel Barbery. In afara de ineditul titlu si cuvintele recenzoarei Virginia Nutu reprezinta un plus de atractivitate catre lectura acestei carti:  „Eleganţa, fluiditatea, cursivitatea şi naturaleţea limbajului te cuceresc (şi traducerea se ridică la înălţimea originalului).Calităţile nu se opresc aici, pentru că stilul nu ascunde o lipsă de conţinut: dimpotrivă, un al doilea plus este bogăţia de idei, şi rigoarea raţionamentelor. Nu găseşti afirmaţii goale si lipsite de logică. Ba chiar simţi că autoarea te-ar putea convinge de orice vrea – cel puţin până începi să-ţi pui întrebări.”

La “Azi Citesc” Elena Silvana Potocean ne recomanda “Luminile din septembrie” – Carlos Ruiz Zafon (unul dintre preferatii mei in ultimul timp). Fara sa fie o recenzie “foarte adanca si intelectualizata” , cartea mi-a starnit interesul, sigur ca o voi citi, pentru autor si pentru cuvintele “Umbra nu trebuie să ne sperie. Trebuie doar să o controlăm şi să acceptăm faptul că e parte  din noi. Aşa e natural.”

Hai sa vedem si ce a mai citit Micawber! “Simion liftnicul Roman cu ingeri si moldoveni”, de Petru Cimpoiesu.. Alt titlu cu carlig .”Probabil că asta o să mă descalifice din postura de cititor pe cât posibil serios, dar trebuie să recunosc că am râs de unul singur la romanul lui Petru Cimpoeşu” si ne asigura recenzentul „ că merită (cartea), iar Simion Liftnicul e probabil unul din cele mai bune romane romaneşti din ultimele două decenii”. Ufff. Creste lista mea de asteptare .

Cartea “Bucurestii sufletului” a Dudutei Olian ne este recomandata de “IdeiUrbane”. Despre volumul aparut in colectia Planeta Bucuresti a editurii Vremea,  recenzentul ne spune: “Cele mai interesante povesti mi s-au părut cele despre grădina lui G. Călinescu, cartierul Vatra Luminoasă, cartierul Grant si Palatul Belvedere si chiar cea despre Grădina Botanică. Este până la urmă o carte care aduce un pic de emotie în descrierea orasului asa cum îl percepe doamna Olian, amintirile si experientele sale fiind un atu al cărtii.”

(Delia)

Luciat prezinta cu un titlu inspirat (“Comunismul distrus de munca si de femei”) una dintre ultimele carti aparute la Editura Allfa, “Cevengur”, de Andrei Platonov, pe site-ul Ora de Cluj: “În articolul la care am pus link mai sus, Vasile Ernu spune: “Sunt convins că este cel mai important roman al epocii comuniste în ceea ce priveşte înţelegerea acestei perioade şi ideologii”. Sper din suflet să fie adevărat, că mie-mi ajunge cu vârf şi îndesat cel mai important roman cu perioada & ideologia, n-am nici un chef de toată lista. Mă plictiseşte de moarte perioada & ideologia, în general. Comunismul e, pentru mine, cel mai sufocant de plicticos subiect care a existat vreodată, regret să vă anunţ una ca asta. Dar tot sunt foarte fericită că am citit Cevengur, e cu siguranţă o capodoperă, chiar dacă îl prefer, în nimicnicia mea, pe Bulgakov. De departe.”

Tot despre Cevengur ne vorbeste si Constantin Pistea pe blogul sau: „„Cevengur” e un roman doldora de comunism, e o utopie tristă scrisă pe fondul desprinderii societăţii ruse de aura imperiului şi a căutării unei identităţi cât mai apropiate de perfecţiune. Scris de cel mai mare dintre cei 11 copii ai unui mecanic de locomotivă, prezintă un orăşel, Cevengur, în care „se exersează” comunismul ideal, cu “ţărani” care nu muncesc şi care aşteaptă de la natură mâncarea. Singurul efort pare a fi cel al ruperii ierburilor şi al pregătirii hranei. Numai că treptat apar tot felul de nevoi sau de situaţii care dau peste cap acea imaginată perfecţiune.”

Un interviu interesant, ca de obicei, pe Bookaholic. De data aceasta cu Michael Haulica, “scriitor, dar și unul din ce mai dedicaţi oameni din science fiction-ul românesc – când nu scrie, sprijină o mulţime de proiecte faine precum Galileo Online, unde e redactor şef. ” Una dintre intrebarile favorite ale mele si raspunsul scriitorului: “Când şi unde mai apuci să citeşti?

De obicei acasă. Și dacă se poate la masă, la birou, undeva unde să-mi pot desfășura fie agenda, fie laptopul, ca să-mi pot scrie și notițele pentru articole. De citit numai pentru plăcerea mea… e mai greu. Dar asta a ajuns să fie marea mea dorință, pe care o urmăresc în fiecare zi. Mereu mi-e dor să citesc cărți despre care să nu scriu.Așa. Și mai citesc de pe Nook în tramvai sau troleu, în tren…”

(Jovi)

Contributori: Dan, Delia, Jovi

La LiterNet au fost reluate articolele din seria Calatorii semnate de Tudor Mirica. Lunea asta a fost randul primului episod despre Europa Centrala. Recomand lectura seriei care se anunta ca si precedenta interesanta si incita la gandire si discutie, chiar daca nu sunt de acord cu toate afirmatiile si judecatile istorice ale autorului: ‘Gellért-hegy nu-i chiar un munte, dar e un bun punct de observaţie; privind de acolo panorama oraşului, încercam să văd dincolo de orizonturile în mijlocul cărora mă aflam: dar dincolo de ele nu se zărea decât Viena (aşa cum puteam eu să mi-o închipui). Budapesta, capitala de rezervă a imperiului Austro-Ungar, unde împăratului-rege i se construise un splendid palat (în care însă nu a apucat să stea), era trup şi suflet îndreptată către Apus, către Viena şi chiar mai departe de ea. În plin comunism oraşul, măcar privit de la înălţime, avea un aer profund occidental. Pentru mine însemnau calităţi pe care Bucureştiul nu le avea decât în mică măsură: coerenţă, ordine, echilibru, monumentalitate. Civilizaţie. O istorie proprie mai consistentă şi mai îndelungată decât cea de care am avut noi parte. Devenisem, brusc, melancolic.’

Pe blogul lui Stelian Tanase am remarcat semnatura lui Gabriel Andronache, a carui roman concis ‘Ich bin ein Berliner’ tocmai l-am terminat de citit si despre care voi scrie aici in zilele urmatoare. Colaborator regulat al blogului scriitorul iesean se refera in aceasta saptamana sub titlul ‘Om bogat, om sarac’ la sondaje, personalitati si avere: ‘Institutul Român pentru Evaluare şi Strategie (IRES) a publicat recent rezultatele unui sondaj privind percepţia şi atitudinea populaţiei României faţă de sărăcie şi intruziune socială. Concluziile raportului scot în evidenţă coabitări interesante între oameni politici şi scamatori si demagogi în rezervorul de simpatie al cetăţenilor, dar şi reconfirmarea impresiei generale că averile se obţin în România pe căi ilicite, iar bogatul simpatic e cel care azvârle cu bani la colţul străzii.’

Marta Petreu este intervievata de Farkas Jeno pentru Observator Cultural, in centul discutiei aflandu-se romanul ‘Acasă, pe Cîmpia Armaghedonului’ aparut cu cateva luni in urma: ‘… cele 15 volume de poezii, de eseuri filozofice, de monografii publicate pînă în prezent, activitatea dvs. de profesor de istoria filozofiei au fost, de fapt, doar “exerciţii de stil” pentru acest monumental roman al Cîmpiei? Nu, nu aş vrea să sune chiar aşa de definitiv… Dintotdeauna am vrut să devin scriitor. Şi, mai ales, dintotdeauna am vrut să scriu proză. Dar, cum începeam să scriu, ieşea din mine poezie. Ieşeau versuri. De-a gata făcute, ca şi cum mi le-ar fi dictat cineva. Iar eseurile şi studiile, cum să spun… ele ţin de-o altfel de logică a documentării împletite cu intuiţia… Ai o sumă de cunoştinţe, ai o ipoteză sau o intuiţie şi apoi începi să cauţi, descoperi ceva, faci fişe, te verifici în ipotezele tale cît de mult poţi, apoi scrii. Cu proza e un pic altfel, iar cu romanul meu a fost diferit de-a binelea. Am plănuit ani de zile să-l scriu, am vrut să dau seamă despre lumea mea de origine, lumea rurală, iar cînd l-am terminat mi-am spus că da, a ieşit aşa cum am vrut şi că înseamnă pentru mine ceva. Împreună cu poezia pe care am scris-o, mă reprezintă ca scriitor şi ca om. Fac şi eu ce pot: pentru că nu pot învia oameni, scriu despre ei. ‘

Sub titlul ‘Adio, adio – un e-book şi-atît’ Radu Pavel Gheo isi impartaseste sentimentele amestecate fata de trendul cartilor digitale care incet, incet scot din folosinta cartile tiparite pe hartie: ‘Poate că ne deplasăm, încet-încet, spre o cultură complet digitalizată. E mai simplu, mai eficient şi chiar mai ecologic, nu? Deşi eu tot pe hîrtie prefer să citesc. Pe de altă parte, cînd văd cum avansează cărţile în apartament, teancuri-teancuri, ameninţînd să înghită întreg spaţiul, parcă m-aş gîndi la un e-reader. Sau nu, fiindcă nu m-aş obişnui cu cititul fără răsfoit. Sau da. Sau…’

Ioan Todoran scrie la bookblog.ro despre cartea Suzannei Collins ‘Jocurile Foamei’ care este re-editata, cumparata, citita si … recenzata acum in toata lumea, dupa ce ecranizarea a devenit primul mare succes cinematografic american (si mondial) al anului: ‘o lectură fără îndoială plăcută şi cred că în punctul acesta nu mai este nimic care ar putea să oprească succesul trilogiei’

(Dan)

„Castelul printesei adormite din spatele Pietii Amzei” este titlul celei mai noi povesti pe care ne-o spune Silvia Colfescu pe blogul sau IstorioareBucurestene! Am devenit dependenta de aceste „mici/mari” istorioare .

La Teatrul in Culise, despre v-am mai vorbit,  aveti un program bogat. In fiecare seara, cate un spectacol inedit. Va recomand marti 17 aprilie ora 19 „Niste Olteni”, in care „deşi realizat după cele şase volume de poezie LA LILIECI, …nu se recită nici-un moment, ci se interpretează personaje sau se stă la taină pur şi simplu cu spectatorii, creîndu-se o permanentă relaţie între scenă şi sală”.

Citim pe “Hypestreet” o recenzie a romanului lui Boris Vian “Spumea zilelor”: “Universul cladit de Vian din nori ce inghit cuplurile indragostite, pianococteiluri (o inventie cu clape de pian ce produce cocktailuri cu gustul si aroma compozitiei muzicale interpretate), case ce empatizeaza cu sufletul locatarilor lor si personaje alegorice odioase, e perfect uman si nelipsit de finalitate. Din el emana deopotriva tandretea, insufletirea si bucuria de a trai, dar si maladiile propriei noastre realitati, pe care Vian le rasuceste in oglinda unei realitati fictive.” – ne spune Ioana Cristina. O carte care nu trebuie sa lipseasca din zestrea de o viata  a unui impatimit cititor. Citim pe Film Reporter si vesti proaspete privind ecranizarea de catre Michel Gondry a romanului lui Vian. Va oferim si o mostra a talentului sau de muzician recunoscut si apreciat.

Tot de pe “Hypestreet” am aflat ca “Franta este invitata de onoare a celei de-a saptea editii a Salonului International de carte Bookfest, care va avea loc la Romexpo de miercuri 30 mai pana duminica 3 iunie 2012.” Iar Michel Houllebecq si Bernard Pivot vor fi prezenti la Bucuresti cu aceasta ocazie. Citind acest articol va veti intalni si cu cateva cuvinte din partea celor doi invitati numiti mai sus, dar si cu o expunere larga a standului pe care il va organiza Franta in cadrul acestei manifestari.

Recent premiatul blog “Moshe & Mordechai” ne spune ca “Pur şi simplu, ideea de sărbătoare atârna în acelaşi cui semantic cu îmbuibarea, chiolhanul şi datul în petec.” Si ne transporta cu mult umor  (de fapt satira) in  atmosfera pregatirii romanului pentru  aceste sfinte sarbatori, finalizand apoteotic cu  „Şi astea sunt doar pregătirile.” De neratat acest articol!

CONFIRMARE: Linkin Park vine la Bucuresti!

(Delia)

Editura Humanitas a scos o alta carte de tip antologie, la prima vedere doar pentru a se vinde bine, atata timp cat este “asezonata” cu ceva nume importante din randul intelectualilor: Blandiana, Cărtărescu, Djuvara, Oana Pellea, Liiceanu. Cu toate acestea, Dan-Liviu Boeriu scrie pe blogul sau ca “Intelectuali la cratita” este o carte savuroasa. Iar sfaturile lui Djuvara sunt folositoare, nu?: “Ah, da, voiam să spun ce-am învăţat: multe, de fapt, însă lucrul cel mai important vine de la Neagu Djuvara. El spune că azi lumea înţelege greşit cerinţa larg cunoscută de a bea vinul la temperatura camerei (adică chambré), şi asta pentru că originea acestei reguli nescrise a unei mese corecte provine din Evul mediu. Iar atunci, temperatura din camerele în care se servea masa nu depăşea 16 grade Celsius. Deci “vin la temperatura camerei” înseamnă vin la vreo 16-17 grade, nu la 21, cât avem în casă de obicei. De ţinut minte.”

Rontziki a revenit in forma si a recenzat saptamana trecuta cartea “Harta si teritoriul”, de Michel Houellebecq, un autor asupra caruia, personal, inca nu m-am aplecat: “Plasându-şi personajul-pretext în lumea artistică, Houellebecq îşi expune viziunea asupra artei, una nostalgică, ceea ce face ca operele lui Jed să nu reprezinte nici măcar o portiţă spre succes, ci o scurtătură superficială, acesta devenind faimos şi bogat prin tablouri care, teoretic, înfăţişează diferite profesii, în realitate, însă,  au ca personaje inclusiv celebrităţi din lumea afacerilor. Houellebecq condamnă astfel actul creativ supus exclusiv profitului, dar catalogat totuşi ca “act creativ”, în ciuda absenţei libertăţii necesare adevăratei manifestări creatoare, şi asta nu putea decât să-mi placă.”

Pe Bookaholic, am citit un interviu foarte interesant cu istoricul si fostul ministru de externe al Romaniei, Adrian Cioroianu, despre cartile pe care le-a citit si le citeste: “Ce citiţi acum? Ce planuiţi de mult să citiţi şi n-aţi avut timp? Ce carte v-a spus toată lumea sa citiţi, dar până la urmă v-a dezamăgit?

Acum tocmai am terminat, cu regret, foarte buna carte a lui Sebag Simon Montefiore, Ierusalim – un fel de biografie istorico-politică a uneia dintre cele mai agitate zone (sacre) ale lumii. Editura Trei, la care va apărea curând traducerea românescă, mi-a oferit privilegiul de a o citi “în premieră” (auzisem despre carte, dar nu îmi procurasem ediţia în engleză).”

(Jovi)

Contributori: Dan, Delia, Jovi

Poate ca in sfarsit a venit primavara, asa ca va propun sa admirati arabescuri in fier forjat si in daltuiri de piatra, flori si fruzze, chipuri angelice, pace si frumusete descoperite de Silvia Colfescu pe „Istorioare Bucurestene”.

„Idei Urbane” ne prezinta volumul „Bucuresti – Arhipelag: Demolarile anilor ‚80: stergeri, urme, reveniri” de Cristian Popescu in colaborare cu Adrian Majuru, aparuta la Editura Compania: “Bucureşti-Arhipelag este una dintre cărţile care nu ar trebui să vă lipsească. Cristian Popescu a reuşit documentarea prin fotografii a celor mai multe demolări ce făceau loc unui nou oraş. Fiecărei demolări şi intervenţii distructive îi sunt dedicate un capitol ce conţine fotografii din perioada respectivă cât şi comparaţii cu situaţia actuală. Un text scurt descrie pentru fiecare caz în parte istoria locului sau a clădirilor dispărute. Unele dintre elementele definitorii ale Bucureştiului revin în aceste imagini care vorbesc despre arbitrar, idioţenie, ură şi neputinţă.”

O idee excelenta propusa  de Ila Citila ! Cati nu v-ati dori un astfel de refugiu bine dotat!

„Insemnari din subterna” ne semnaleaza: lansarea la Libraria Humanitas din Sibiu a volumului „Cinematograful nou” de Daniel Cristea Enache, recent apărut în colectia Ego-grafii a editurii Polirom: <<Prefaţată de Radu Cosaşu, Cinematograful gol este o carte uneori ironică, alteori nostalgică, adesea de un umor savuros, în care autorul adună amintiri dragi, impresii de călătorie, dar şi portrete ale unor sportivi celebri sau poveşti „din Epoca de Aur”.>>

Mihai Buzea face pe blogul sau, cu ocazia Zilei Mondiale a Teatrului,  cateva reflectii amare privind birocratia si saracia actorului in Romania.

Teatrul in Culise, despre v-am mai vorbit, va invita miercuri 11 aprilie la ora 19 la spectacolul „Cinci acte de dragoste”, in regia lui Moshe Yassur: „Piesa 5 acte de dragoste isi propune sa prezinte pentru dumneavoastra, publicul matur si intelept, 5 ipostaze ale vietii. Ne vom deschide sufletele in fata dumneavoastra pentru a descrie momente importante ale vietii de adolescent, ale tinerilor inainte de insuratoare, ale amantilor, ale saturarii casniciei cat si a fragedei batraneti.“

(Delia)

Imi place mult cum scrie Filip Florian. Iar interviul de pe blogul lui Constantin Pistea (intitulat “Continuăm să avem o literatură cu cărţi scrise în weekend şi pe furatelea”) este exceptional. De citit!

Despre romanul lui Radu Pavel Gheo, “Noapte buna, copii!”, am auzit numai lucruri frumoase. In acelasi tipar ne prezinta romanul si Constantin Pistea pe blogul sau: “Radu Pavel Gheo m-a surprins foarte plăcut. Nu-mi imaginam ca romanul lui să fie atât de bun… Citisem fragmente prin nişte reviste, iar dialogurile îmi sunaseră cam neşlefuite. Îmi păruse o literatură stângace. Acum, la lectura integrală, foarte puţin din sentimentul acela de necizelare mi-a revenit în minte. Mi-a plăcut foarte mult construcţia, realismul magic pe care l-a picurat exact cât trebuia şi faptul că a ştiut să-mi ţină interesul treaz chiar dacă romanul său e unul lunguţ (496 de pagini).”

Micawber a mai citit saptamana trecuta romanul lui Bogdan Teodorescu, “Baieti aproape buni”, aparut in anul 2010 la Editura Tritonic: “E şi acesta un ciob din caleidoscopul pe care îl compune romancierul, a cărui carte, fără a ieşi prea tare în evidenţă prin originalitatea tehnicilor, e scrisă inteligent. Într-o vreme în care autismul multor prozatori riscă să-i trimită pe cititori spre alte ocupaţii, Băieţi aproape buni ne arată că nu toţi scriitorii noştri îşi petrec vremea contemplându-şi, steril, ombilicul.”

Pe Raftul de carti, A Reader ne prezinta o carte care a avut un destin controversat, e vorba de Asteptand ceasul de apoi, de Dinu Pillat: “Cartea asta a avut probabil cel mai ciudat destin al unei carti din literatura romana. A fost “aresatata” timp de peste jumatate de veac: confiscata in 1959 de securitate, care i-a bagat nu numai autorul ci si primii cititori la inchisoare, a fost descoperita in arhiva securitatii si publicata abia in 2010.”

O povestire superba pe blogul lui Cinabru: cum a decurs prima lui intalnire cu Stephen King, trecand prin pasiunea pentru casetele video a anilor ’90, cu renumitele filme cu batai si de groaza dublate de Irina Margareta Nistor: “Cu mult înainte de Stephen King văzusem câteva filme făcute după cărţile sale. Nu ştiu cine îşi mai aduce aminte, dar la începutul anilor 90 a fost explozia centrelor de închirieri casete video. Erau găzduite în buticuri, apartamente, eventual gherete din cornier şi sticlă, aveau şi catalog de regulă scris de mână – foi mari, A4, cu titlurile, genul (groază, acţiune, dramă, romantice, comedie şi interzisul erotice), eventual actorii dacă erau nume de casă şi indicativul. Sigur că nu erau videoteci pentru cinefilii rafinaţi, nu era ca şi când intrai şi pe raft era Tarkovski.  Eventual Van Damme. Dar nu Tarkovski. Cel mult, pentru mame, erau drame de televiziune şi Pasărea Spin.”

Ziarul Financiar ne-a prezentat de curand un top al celor vandute carti din anul 2011 din Romania: “Ziarul Financiar şi-a propus să realizeze un top al cărţilor cel mai bine vândute din România în 2011, însă la solicitare au răspuns doar editurile Polirom, Curtea Veche, Humanitas, care a trimis doar tirajul, şi grupul ALL, care a oferit doar o listă cu numele cărţilor fără a preciza cifrele de vânzări. Asociaţia Editurilor din România nu are nicio statistică cu privire la acest aspect din cauza “lipsei de transparenţă” de pe piaţa de carte. Cartea cel mai bine vândută din România, semnată de principele Radu al Ro­mâniei, a ajuns la 22.000 de exemplare anul trecut, potrivit datelor obţinute de ZF, faţă de 1,75 milioane de exemplare câte au fost vândute în Franţa de cel mai bun titlu. Numărul exemplarelor vândute poate fi considerat un indicator al consumului de carte.”

(Jovi)

Contributori: Delia, Jovi

Angela Baciu publica in Reteaua Literara cu ocazia zilei sale de nastere a Anei Blandiana un interviu luat poetei acum cateva luni: ‘Ati declarat intr-un interviu anul trecut ca “va simtiti scriitoare mai mult in strainatate”, de ce? – Pentru că, în timp ce la noi interesul pentru lectură este în scădere şi primează goana după valorile materiale, în Apus funcţionează un fel de oboseală de societatea de consum, sentimentul că (pentru a-l cita pe Mallreaux: “Secolul 21 va fi religios sau nu va fi deloc”) singura noastră salvare este să ne descoperim scânteia de spiritualitate încă vie ,iar poezia este o cale a acestei descoperiri.’

Web site-ul lui Radio Romania Regional publica un interviu cu Dan Lungu. Autorul unor carti de succes ca “Sunt o babă comunistă”,  “Raiul găinilor”, “Băieţii de gaşcă”, “Cum să uiţi o femeie” şi recenta “În iad toate becurile sunt arse”  raspunde la o intrebare despre dinamicile succesului: ‘- Se spune despre dumneavoastră că sunteţi unul dintre cei mai apreciaţi şi mai traduşi scriitori din noua generaţie, cărţile fiind publicate în 10 limbi. Cum vă simţiţi în breasla asta practic? Scriitori români au tot apărut după 1990 încoace, dar nu atât de cunoscuţi ca dumneavoastră şi nici n-aţi umblat la imagine, la promovare. – E chestie de noroc, adică pur şi simplu cred că sunt un pic mai norocos decât alţii pentru că, cărţi de aceiaşi valoare cu cărţile mele, chiar poate unele peste au tot apărut în România. Nu-s eu singurul scriitor din România din generaţia tânără cu cărţi bune, sunt multe cărţi bune. şi mie îmi plac şi chiar sunt bune. Asta e pur şi simplu o chestie de noroc, de conjunctură, a prins un moment favorabil şi teme favorabile şi nu ştiu, a căzut într-o ecuaţie norocoasă….’

‘Băi, voi ştiaţi că există o orchestră a inginerilor? Nu numai că există (încă din 1956), dar Orchestra Inginerilor “Petru Ghenghea” e şi cea mai puternică orchestră de amatori din România. Inginerii-muzicieni amatori şi-au făcut o orchestră atît de profesionistă încît concertele lor au fost extrem de bine primite nu doar la noi, ci şi pe-aiurea – în Marea Britanie, Germania, Italia şi SUA, printre altele.’ – asa incepe in stil specific relatarea din ‘Catavencii’ despre orchestra inginerilor. Am cunoscut cu decenii in urma aceasta orchestra si pe cativa dintre entuziastii ei participanti, si ma bucur sa aud ca traditia este continuata la nivel inalt.

Costi Rogozanu publica in ‘blog elefant’ recenzia traducerii recente din opera lui Andrei Platonov – romanul ‘Cevengur’: ‘Avem un cuplu de personaje care par un fel de reflecţie estică a altui mare cuplu cultural, Don Quijote – Sancho Panza. În varianta răsăriteană, eroii sînt Dvanov, un activist bolşevic naiv şi dedicat cauzei, şi Kopionkin, un cavaler care luptă pentru ideile noi şi e îndrăgostit de Roza Luxemburg ca de un soi de Maică a Domnului. Ba mai călăreşte şi o “Rocinante”, un cal pe nume “Forţa Proletară”. La Cervantes, idealistul era tot timpul tras în jos de prozaismul companionului. La Platonov, idealistul e împins şi mai departe în aventură de cel care pune ideile în practică, Kopionkin. Stilul e de altfel picaresc, cei doi călătorind din sat în sat (pînă la descoperirea Cevengurului) şi întîmpinînd zeci-sute de piedici în calea realizării socialismului. În opera lui Cervantes nu există moarte, e cel mult dezamăgire şi multă ironie. Idealiştii lui Platonov înoată prin moarte, mizerie, sărăcie. Satira, ironia, poeticul sînt la ultimul modalităţi de relatare extreme, radicale. Dincolo de asta e hău stilistic, e hău literar.’

(Dan)

Pe blogul Raft de carti, A Reader ne povesteşte pe larg despre cartea lui Lucian Dan Teodorovici, Matei Brunul, adăugând, în plus, ineditele plusuri şi minusuri pe care le-a observat la romanul apreciat şi, cum spuneam mai sus, premiat în anul 2011. Iată două plusuri : „Cele doua supporting characters, Bojin si Eliza. Lui luciat i-a placut personajul Eliza si nu i-a placut Bojin, lui Micawber dimpotriva, i-a placut tov. Bojin si nu i-a placut prea vag conturata Eliza. Eu as zice ca amandoi au iesit bine (cel putin fata de personajul principal), personal si eu prefer pe Eliza, insa nu prea pot sa va spun de ce fara spoiler. (…)Ancheta si procesul. Starile prin care trece eroul – care de fapt nu e un “erou”, un luptator anticomunist, ci un om normal prins intr-o situatie total anormala pentru care e total nepregatit. Speranta, disperarea, concesiile, iarasi speranta, iarasi dezamagirea… si asteptarea…”

Dan-Liviu Boeriu continua seria lecturilor si a recenziilor incitante. Acum este vorba de „Mastile lui M.I. Gabriel Liiceanu in dialog cu Mircea Ivanescu”, o alta lectura interensanta: „O carte foarte frumoasă, chiar dacă, aşa cum a spus, n-a reuşit să îl pună în prim-plan pe Ivănescu, 100%. Liiceanu e şi el parte consistentă a cărţii, pentru că volumul nu s-a dorit, probabil, un monolog al poetului, ci o aşezare a acestuia în febra unui dialog efervescent. Liiceanu îl intrigă (şi e intrigat, oho, la rândul său), îl provoacă, îl determină să spună nespusul şi să rostească nerostitul. Totuşi, mi-ar fi plăcut mai mult o confesiune mai adâncă a lui Ivănescu, fie şi pentru simplul fapt că, în cazul lui, au rămas doar vorbele scrise. Pe Liiceanu, slavă Domnului, încă nu l-am pierdut.”

(Jovi)

Contributori: Dan, Jovi

 

(Dan)

Pe 18 martie 2012 am organizat impreuna cu o colega si sub egida JCC Bucuresti, “o raita” turistica culturala  pentru a vizita cladirile proiectate de catre Marcel Iancu in Bucuresti, deocamdata vizand numai  sectorul 2. Invitat la acest tur a fost si “armyuser”, care si-a exprimat cateva impresii pe blogul sau, pe care tin sa spun ca il frecventez si il citez adesea pe aceste semnalari din blogosfera. Pentru cei interesati, iata si clipul care rezuma obiectivele vizitate si pe care grupul nostru l-a urmarit la gustarea traditionala cu care am incheiat intalnirea noastra.

Si pentru ca saptamana trecuta, pregatind raita mai sus pomenita, am fost prea ocupata pentru a-mi mai aduce contributia la blogosfera noastra, iata ca nu pot sa trec cu vederea calatoria „prin cenusa imperiilor”, propusa de Silvia Colfescu pe „Istorioare Bucurestene”.

„Idei Urbane” ne prezinta volumul „Bucuresti. Amintiri si plimbari”, de Catherine Durandin: „Autoarea este o doamnă de origine franceză, specialist care cunoaste foarte bine istoria si evolutia românilor si a României (si  care) a reusit să descrie exact atât atmosfera bucuresteană, dar mai ales atitudinea bucuresteanului în fața schimbărilor dramatice. Un alt punct forte este cel al stilului în care scrie autoarea, stil plăcut si direct care face cartea usor de citit”.

Despre „Gustul samburilor de mar” de Katharina Hagena am citit pe Bookiseala. Scriitoarea germana ne vorbeste in acest volum despre „Secrete şoptite la umbra copacilor, vechi rivalităţi, moşteniri, adultere, idile de-o vară, subiecte pe care toată lumea le trece sub tăcere sau de care nimeni nu vrea să-şi amintească. Gustul sâmburilor de măr este o saga specială impregnată de vrajă şi mister.”(Ila Citila J)

„Insemnari din subterna” ne semnaleaza: „Măştile lui M.I. Gabriel Liiceanu în dialog cu Mircea Ivanescu” – o lansare-eveniment la Librăria Humanitas Constantin Noica din Sibiu: „Mircea Ivănescu a fost o figură discretă a vieţii literare, neafiliindu-se nici unei grupări sau direcţii. Cu toate acestea, creaţia sa a influenţat decisiv generaţiile care se revendică de la poetici postmoderniste si textualiste.”

Intamplator am ajuns si la blogul lui „Vasile Sensual”, unde am ramas citindu-i articolul amar si bine articulat despre Norman Manea. Vi-l propunem si dvs spre citire si gandire!

Julian Barnes cu „Sentimentul unui sfarsit”, volum aparut la Ed. Nemira in colectia Babel, este recenzat de Zarina Chiforec pe Nemirabooks.ro. Recenzia se incheie cu incitantele cuvinte „Lectură plăcută si vă doresc să descoperiti tot atâtea întelesuri pe câte a închis Julian Barnes între paginile cărtii Sentimentul unui sfârtit.”. Pentru ca, isi mai pune recenzenta urmatoarele intrebari: „Cine este cu adevărat Tony Webster și care este adevărata sa existentă? Pentru această întrebare răspunsul se regăseste între paginile cărtii lui Julian Barnes.Cine suntem noi si de ce facem atât de multe greseli, greseli de care ne dăm seama mult prea târziu? Răspunsul trebuie să-l descoperim încet, pe măsură ce înaintăm în vârstă. Tind însă să cred că multe din alegerile pe care le facem în viată în prezent se vor dovedi în viitor ca fiind gresite. E ca si cum ti-ai apropia de ochi o coală de hârtie. Dacă e lipită de fată nu distingi nimic. Pe măsură ce o îndepărtezi usor începi să sesisezi cuvinte, apoi paragrafe si în cele din urmă totul capătă înteles. E bine însă să avem grijă să nu îndepărtăm prea mult hârtia.”

Inedit! Urmariti Fondane.net.

(Delia)

Recent, la Editura Humanitas, a aparut cartea „Mastile lui M.I. Gabriel Liiceanu in dialog cu Mircea Ivanescu”. Despre ea, vorbeste Dragos de pe blogul Chestii livresti: „o carte pasionantă, cea cu interviurile pe care gabriel liiceanu i le-a luat cărturarului mircea ivănescu, pe patul de suferință, cu câteva luni înainte ca acesta din urmă să moară. și este meritul lui liiceanu că a reușit – fără voia lui – să prilejuiască un discurs care m-a făcut să nu-l las din mână până târziu, în noapte.”

Şi Dan-Liviu Boeriu a citit ultimul volum al lui Orhan Pamuk apărut la noi, „Romancierul naiv şi sentimental”, dar nu a fost impresionat (poate şi din cauza stării în care s-a aflat atunci când a citit cartea): „Până una alta, am citit şi cărţulia asta a lui Pamuk, care, drept să vă spui, nu m-a impresionat deloc. E un fel de mic tratat despre roman, dar nu în sens istoriografic, ci mai degrabă privit din perspectiva percepţiei celui care se lasă sedus de frumuseţea cărţilor. Pamuk distinge între cei care citesc dintr-o nevoie de compensare a unui vid interior şi cei care o fac, dimpotrivă, din conştientizarea unui preaplin existenţial. Dar asta e o difernţiere mai subtilă. Aflăm şi despre cititorul care aşteaptă anumite lucruri de la o carte, iar în momentul în care acestea vin e fericit; la fel cum există şi cititori care preferă să fie luaţi prin surprindere. Banal.”

Luciat continua seria recenziilor interesante pe site-ul Ora de Cluj. Saptamana aceasta a fost randul nou-aparutului roman al lui Tudor Calin Zarojanu, „Mass Media Insider”: „Prea puţin roman, mai degrabă un fel de memorii cu cifru. “Marele Chirvase” e Cristoiu (am avut un lapsus super enervant, timp de vreo oră nu mi-am amintit cum îl cheamă), “Experimentul zilei” e “Evenimentul zilei”, “Lumina” e “Flacăra”, “Online” e “Mediafax”, Naum – Nistorescu (replică definitorie a personajului: “Domn’e, vrei sau nu vrei să faci gazetărie adevărată? De bani vorbim după aia!”) şi tot aşa. Sunt şi chei pe care eu nu le am, ziarişti (mai ales de la Mediafax) pe care nu-i pot identifica, ceea ce mă cam enervează, pentru că ăsta e centrul de interes al cărţii, de fapt. Ca literatură nu stă în picioare şi nici nu încearcă prea tare.”

(Jovi)

Contributori: Dan, Delia, Jovi

Daniel Cristea-Enache recenzeaza pentru ‘Observator Cultural’ cartea recent aparuta a lui Livius CIOCÂRLIE – -La foc mărunt’: ‘Scriitorul dă cititorului care este o libertate nelimitată în alegerea şi parcurgerea lecturilor. Adio structuralismului de tinereţe; şi la revedere (fiindcă totuşi mai apar cîteva) obligaţiilor profesorale care îl sufocă intelectualmente pe cel supus lor… Livius Ciocârlie alege acum ce vrea din bibliotecă şi citeşte cînd, cît şi cum voieşte. De la Pascal la Susan Sontag şi de la Todorov la Ricoeur, lecturile urmează un grafic impredictibil, o suită aparent haotică – cel puţin în punctul de plecare. Uneori, acesta echivalează şi cu capătul, fiind­că o carte ce nu spune mare lucru este lăsată din mîini fără vreo remuşcare de ordin didactic. Autorul-lector e nu atît capricios, cît exigent şi elitist. Aşa descentrat şi multiplicat, dispersat şi fărîmiţat cum se prezintă, el ştie ce să aştepte de la o carte pe care a mai citit-o; şi ce să pretindă uneia noi. Pe durata unei lecturi, aşa-zicînd, satisfăcătoare, diferitele euri ale subiectului cunoscător sînt într-o mirabilă armonie. Cînd lectura e dezamăgitoare, ele iarăşi se înţeleg suspect de bine: şi se înţeleg în a nu mai pierde vremea cu o carte inutilă, redundantă. ‘

La ‘Yorick’ Monica Andronescu isi impartaseste impresii amestecate de la vizionarea versiunii horror a ‘Noptii furtunoase’ la Teatrul Nottara: ‘Încăpăţânarea de a explicita aproape fiecărui cuvând din piesă, dar la modul cel mai superficial, este, iarăşi, o mică obsesie, atunci când vine vorba de a-l monta pe clasicul român. Şi de aici, o reacţie în lanţ a unor gesturi şi acţiuni care, deşi paralele cu textul, paradoxal şi trist se nasc din el, ca nişte monştri-hibrizi. În această categorie ar intra cu siguranţă scena de sex dintre Veta şi Rică Venturiano, în wc-ul din curte. „Nu mai face fasoane”, îi spune Rică unei Vete care se lasă cu plăcere „violată”. Şi tot în această categorie ar intra şi replica „mai făceam şi moarte de om, Doamne fereşte” cu trimitere mai mult decât directă la uciderea lui Spiridon.’

Smaranda Liubliov scrie la BookMag despre mini-romanul ‘Vioara de la Auschwitz’ al Mariei Angels Anglada, tradus in limba romana la zece ani de la disparitia scriitoarei: ‘cartea aceasta este exemplul perfect că literatura de calitate nu trebuie să aibă sute de pagini, poți crea un roman memorabil chiar dacă scrii doar 125 de pagini.’

‘Oameni’ a lui Mihai Mateiu este o carte scrisa de un librar si colegii sai librari de la ‘Humanitas’ din Sibiu au marcat lansarea cartii si pe blogul ‘Insemnari din subterana’. Despre autor: ‘E dependent de mişcare, de activitatea fizică. Născut în 1976 la Târgu-Mureş. De 13 ani trăieşte în Cluj-Napoca. Pentru a reuşi asta, a făcut diverse munci: casier-încasator la o companie energetică, gestionar al unui magazin de panificaţie, muncitor într-un atelier de înrămare, librar, lipitor de afişe, coordonator de relaţii publice şi evenimente. În 2003, Tribuna i-a publicat primele două povestiri. De atunci, textele lui au apărut în diverse reviste: Familia, Apostrof, Noua literatură, Tribuna, Magyar Napló, Helikon, Egophobia. Câteva proze scurte au ajuns în antologiile Az ev muforditasai 2008 (Magyar Napló, 2008), The Aesthetica Creative Works Annual 2009 (Aesthetica Magazine, 2009), Minimal (Mirador, 2009) şi Echinox (Echinox, 2011). Are câtiva prieteni scriitori, dar nu aparţine vreunui grup literar. Ţine mult la simplitate, la bunul simţ, la integritate. ‘

Bogdan de la MindPorn scrie despre ‘Integrala prozei scurte’ a lui John Cheever: ‘Tot citesc din Povestirile lui John Cheever. Deşi le-am citit de ceva timp, stau tot timpul la-ndemână şi le citesc, recitesc şi tot aşa. O lume a banalului cotidian arătat în deplina-i magie. O lume în care personajele se luptă să trăiască, sunt bogaţi, săraci, apoi bogaţi din nou, sau sunt săraci, apoi o duc ceva mai bine, apoi tot aşa şi aşa şi invers. M-am tot gândit, şi povestirile lui John Cheever sunt un soi de neorealism italienesc în cinema. Raţionalul şi iraţionalul coexistă, şi tocmai asta-i viaţa. Aparenta lipsă de coerenţă, de legătură început-mijloc-final a filmelor lui Antonioni tocmai asta arată, că viaţa nu-i o poveste spusă cap-coadă de un învăţător tradiţionalist, eventual de pedagogul fellinian, că povestea se poate sfârşi încă de la început, dar Povestea continuă, şi deşi filmul se termină, Filmul nu se termină, la fel ca-n L’avventura.’

(Dan)

AdinaB de pe Blogul de carti a citit prima ei carte a lui Haruki Murakami, In cautarea oii fantastice. O impresie buna: “Nu știu dacă e mai bine sau mai puțin bine că am citit foarte multe despre Haruki Murakami înainte să citesc ce-a scris, e limpede oricum că l-aș fi citit puțin altfel dacă nu aș fi știut cum vede el ceea ce scrie. Dar măcar am pornit la lectură știind ce-și propusese autorul să scrie și am putut să judec cartea din acest punct de vedere mai degrabă decât din altele. Și să știu că ce-i mai bun urmează.”

Luciat continua lecturile interesante si prezentarea lor pe site-ul Ora de Cluj. Nu mereu este entuziasmata insa. Despre cartea Aurorei Liiceanu, “Patru femei, patru povesti”, ne spune: “Dacă vrei să mă omori, pune-mă să citesc fraze de genul “Ambele au reflectat asupra modalităţilor de relaţionare care să faciliteze stabilitatea cuplului”. Cu toată enorma bunăvoinţă pe care o am faţă de cărticelele drăguţe pentru femei, nu pot pentru ca să fiu mai politicoasă de atât. Nu mai citisem nimic de Aurora Liiceanu (cartea asta a fost cadou de 8 martie de la elefant.ro) şi foarte bine făcusem. Scrie mult prea departe de pragul suportabilului pentru mine. Volumul nu e şi nu pretinde c-ar fi literatură, aşa că probabil am eu pretenţii nejustificate.”

Bookaholic ne invita la o calatorie prin universul lui Charles Bukowski (unul dintre autorii mei favoriti, se stie) si un documentar de doua ore despre viata acestora: “Practic, dacă e să vezi un singur documentar, vreodată, despre Bukowski, atunci uită-te la Born Into This. O să râzi (Hank era era un personaj cel puțin colorat), o să te întristezi când o să descoperi rădăcinile reale ale poftei lui intense de viață, și o să înțelegi mai bine un poet care, ca să-l cităm pe Bono, pur și simplu n-avea timp pentru metafore.”

Unul dintre cele mai interesante bloguri literare de la noi, cel al jurnalistului Constantin Pistea, ne ofera in ultimul timp cateva interviuri interesante. In saptamana trecuta, a facut o retrospectiva a acestora, sub titlul “Cat de subiectivi sunt criticii literari”, prin extragerea unor fragmente cu Daniel Cristea-Enache, Dan C. Mihailescu, Paul Cernat si Marius Chivu. Iata, de exemplu, ce spune ultimul dintre acestia: “Cred că sunt obiectiv şi onest în limitele omeneşti. Oricum, nu există nici un fel de angajamente în ceea ce mă priveşte. Nu mi s-a cerut niciodată să scriu despre o carte anume sau să laud un autor, iar dacă eu consider că nu pot fi obiectiv din motive personale, atunci renunţ să scriu.”

(Jovi)

Contributori: Dan, Jovi