80 de ani in jurul lumii povestiti de Lia Ioana Ciplea, de Stephen Fischer-Galati

14 decembrie 2011 – lansarea volumului la Libraria Mihail Sadoveanu, gazda Dna Georgeta Munteanu in prezenta:

Prof. Univ.Stephen Fischer-Galati – povestitorul si personajul cartii
Lia Ioana Ciplea – cronicarul care a consemnat aminririle personajului
Acad. Dinu Giurescu – istoric
Silvia Colfescu – Director Editura Vremea

si a multor prieteni, cititori si nu ultimul rand – vechi si iremediabili indragostiti de Bucuresti!

Venit special în ţară pentru această lansare şi pentru a primi titlul de Membru de Onoare al Academiei Române, profesorul Stephen Fischer-Galati a fost oaspetele de onoare al acestui eveniment plin de caldura si de inalt nivel intelectual, pe masura intalnirilor de acest gen puse la cale de Editura Vremea.

In cele cateva cuvinte de prezentare ale autorului si a volumului aparut in fata publicului pentru prima data la targul de carte Gaudeamus din luna noiembrie 2011, Silvia Colfescu a subliniat faptul ca hotararea editurii a fost sa inscrie aceasta carte in aria colectiei Planeta Bucuresti, deoarece Stephen Fischer-Galati si-a conturat formatia morala si intelectuala si si-a consolidat relatiile familiale, de colegialitate  si de prietenie in inima anilor interbelici ai capitalei, orasul pe care nu l-a uitat niciodata. Si a mai spus Silvia Colfescu, cu umorul subtire care o caracterizeaza, ca aceasta carte are un mare defect: acela ca nu se intinde pe macar inca vreo suta de pagini, pentru a ostoi nevoia si placerea cititorului de o mai lunga lectura.

Dl. academician Dinu Giurescu, pe care il leaga o prietenie de peste 40 de ani cu proaspatul membru de onoare al Academiei Romane, o prietenie bazata pe o adanca comuniune intelectuala si profesionala, a subliniat faptul ca Stephen Fischer-Galati a realizat prin cercetarile, lucrarile sale  si activitatea in mediul academic american si vest european – deschiderea unei mai bune intelegeri a  Romaniei in contextul istoriei sud-est europene a secolului XX . Pentru intreaga sa activitate privind istoria si ciivilizatia sud-est europeana (810 volume si Revista de Studii Est-Europene), profesorul Stephen Fischer-Galati a fost onorat in anul 2010 cu Medalia de Aur centenara a universitatii Harvard.

Lia Ioana Ciplea, cea care a consemnat amintirile profesorului Fischer-Galati a vorbit despre faptul ca ca munca ei este “un semn de gratitudine pentru un om de a carui prietenie ma bucur si de care ma leaga cozeriile savuroase, polemicile pline de umor, dragostea pentru muzica de opera, dar mai ales pentru Mozart si poate, nu in ultimul rand, cunoasterea si intelegerea oamenilor…” Si ne-a mai spus dna Ciplea, in Cuvantul povestitorului la volum, referitor la amintirile despre Bucuresti, ca “vremurile evocate au acel l’air du temps al unei lumi care incet, parca pe nesimtite, alteori brutal, a disparut. Ea mai traieste doar in memoria celor care au cunoscut-o direct sau prin amintirile de familie. Era o lume asezata, eleganta, educata, cu bucuriile, implinirile, tristetile si indoielile ei, dar mai presus de orice cu stil si fara ostentatie!”

Ei – si momentul de varf al intalnirii l-a reprezentat cuvantul dlui. prof. Stephen Fischer-Galati. Intr-o aleasa limba romana, uneori muiata de accente americane, a dat dovada unei fabuloase memorii si a unui umor de un bun gust exemplar. O memorie vie, colorata, care a pastrat repere uimitoare ale Bucurestiului anilor ’30. O memorie care a reinviat in fata auditoriului, ca si in paginile cartii de altfel, repere bogate ale orasului, cum ar fi tramvaiele bucurestene (si sa-mi spuneti cati dintre actualii concitadini mai au placerea calatoriilor cu “trenul galben”), cum ar fi Scoala Mantuleasa (o pepiniera a mintilor si sufletelor scolarilor de frunte) sau cum ar fi Liceul Spiru Haret – colegii si profesorii de seama alaturi de care a castigat instructia si exercitiul studiului. Si au urmat apoi relatari ale devenirii sale americane, pana la realizarile adunate in viata sa exemplara.

De altfel, volumul prezinta in incheiere, intr-un numar substantial de pagini, o lista fabuloasa care cuprinde:

-          titluri onorifice;

-          activitate profesionala;

-          burse post-doctorale;

-          functii detinute in organizatii profesionale si academice;

-          publicatii: carti / articole si capitole in volume colective.

Profesorul Stephen Fischer-Galati nu pregeta sa recunoasca meritul familiei, societatii si scolii romanesti in care s-a format moral si intelectual, pastrand in sufletul sau, peste ocean, in jurul lumii si pana astazi, amintirea orasului si a tarii in care s-a nascut!

O carte-perla, alaturi de celelalte perle din siragul Planeta Bucuresti a Editurii Vremea.

Scrieri alese, de Alexandru Sahia

Radiografia raiului sovietic in 1934
Versiunea oficiala-Prima parte aici.

O altă tematică abordată de Sahia se leagă de emanciparea (“eliberarea”) femeii, opera progresistă a Sovietelor. Se recurge la comparaţia standard cu regimul anterior pentru a se dovedi teza oficială. “experienţa Uniunii Sovietice în domeniu, verifică o dată pentru totdeauna, marea capacitate pe toate tărâmurile a femeii, care secole de-a rândul a rămas neîntrebuinţată.”[1] Face şi un voiaj cu vaporul pe Volga fapt ce-i prilejuieşte o constatare superioară “În port a oprit o maşină. A coborât un grup de excursionişti străini. Toţi sunt americani, pleacă pe Volga-spre Astrahan. Câţiva sunt îmbrăcaţi în cazacă roşie. De fapt, americanii vin în Uniune mai mult să vadă un samovar, să se plimbe pe Volga şi să îmbrace în cazacă. Cam atât îi interesează pe ei. Restul vizitează din maşină.” Complet neinteresaţi de construirea glorioasă a socialismului!

O altă preocupare ce nu putea lipsi din cartea de călătorii a lui Sahia se învârte în jurul preocupărilor regimului pentru construirea viitorilor comunişti. Sunt prezentate: clubul copiilor, educaţia preşcolară, sistemul educaţional sovietic din perioada interbelică şi şcoala politehnică în mod particular. Concluzia nu putea fi alta decât “În URSS domneşte o dragoste neînchipuită pentru copii.” Sahia menţionează şi combaterea analfabetismului, dezvoltarea artei teatrale (“Arta joaca un rol imens în lupta pentru idealurile omenirii muncitoare şi în munca paşnică pentru înfăptuirea acestor idealuri”) şi a teatrului tineretului muncitoresc, format din muncitori şi muncitoare, din tineri comunişti înrolaţi într-un aşa-numit Front artistic care “ar desfăşura pe tărâmul teatral o activitate egală în însemnătate cu aceea a marilor scene consacrate.”[2].

Sahia face referiri ample şi la congresul scriitorilor revoluţionari de la Moscova din 1934 la care avem senzaţia că a fost invitat, probabil principalul motiv al călătorie sale sovietice. Imaginea amplorii pe care regimul stalinist a acordat-o acestui mare eveniment propagandistic este relevantă pentru întregul fenomen al mirajului utopic “prin oraşele prin care am trecut în urmă, sau prin colhozurile în care am rămas câteva zile, am mai descoperit, după terminarea congresului, manifestările lui. Vitrinele magazinelor de coloniale, brutăriile, uzinele, restaurantele, grădinele de copii, fabricile, librăriile au mai păstrat multă vreme colţul congresului. Din teancurile de cărţi frumos aranjate răsar chipurile scriitorilor: figura pleşuvă a lui Alexei Maximovici Gorki, blândeţea lui Serafimovici, severitatea lui Feodor Gladkov, mustăţile lungi ale lui Romain Rolland, eleganţa lui Theodor Dreiser, apoi H. Barbusse, Leonov, Solohov, Aragon şi atâţia alţii. Trecătorii se opresc îngrămădindu-se în faţa vitrinelor, intră în librăriile, de unde ies ţinând sub braţ cărţi şi portretele scriitorilor (…) În fabrici şi uzine, pe şantierele cele mai îndepărtate, s-au format comitete locale cari au discutat tematic problemele literaturii proletare. Seara, după ce muncitorii îşi terminau lucrul, veneau in corpore la sala de congres, unde aşteptau pe scriitori să-i aclame. Vreme de aproape douăzeci de zile, cât a durat congresul, populaţia Rusiei a trăit profund acest mare eveniment literar.”[3]

Cum să nu fie atraşi scriitorii, ai căror ego ştim bine cât de mare este, de această glorificare, beatificare, de aceasta popularitate uluitoare, demnă de staruri de cinema? “La un moment dat au apărut în sală delegaţiile muncitorilor, ţăranilor, soldaţilor, femeilor şi copiilor. Aceste delegaţii au venit să salute pe scriitori, dar în acelaşi timp să-şi spună şi ei cuvântul. Ţăranii şi ţărancele din unghiurile cele mai îndepărtate ale Siberiei sau Caspicei au adus coşuri cu legume, fructe şi flori, produse ale colhozurilor lor. Toate aceste daruri ale pământului muncit au fost aşezate în jurul lui Maxim Gorki.” Care  Maxim Gorki a luat cuvântul vorbind timp de trei ore ( !) şi ceva, fără întrerupere, proslăvind regimul stalinist. Louis Aragon “a adus salutul Asociaţiei scriitorilor şi artiştilor revoluţionari din Franţa.”

După trei luni petrecute în URSS Sahia se repatriază în România nu înainte de a sta puţin în Franţa, la Paris unde a rămas douăzeci de zile, timp suficient pentru a fi îngrozit. A vrut să ajungă în Franţa trecând prin Germania însa consulul german i-a respins viza de tranzit, Sahia fiind astfel nevoit să treacă din Polonia în Cehoslovacia, Austria şi Elveţia. În Germania ar fi vrut  să studieze fascismul căci “trecerea dintr-o ţară unde clasele au fost nimicite, unde exploatarea omului de către om a fost învinsă cu desăvârşire, iar ura de rasă nu mai există, într-o alta în care idealul suprem este tocmai fanatismul urii de rasă, înăbuşirea libertăţilor şi a civilizaţiei in genere, mi-ar fi servit cred mult, având astfel posibilitatea ca, în mod real, să compar felul de viaţa a două lumi, în totul opuse.”[4] Interesant ar fi de ştiut de ce a ales el să meargă în Franţa şi nu să se întoarcă direct in România din Polonia, un traseu mult mai facil. Este posibil să fi îndeplinit o anumită misiune pentru aparatul propagandistic sovietic, poate să informeze mişcarea filocomunistă din Franţa asupra Congresului Scriitorilor. Sahia mărturiseşte doar că a observat decadenţa oraşului luminilor “am văzut cartierele mărginaşe ale Parisului, unde viaţa se scurge în mizeria neagră, omul câine de pe malul Senei, prostituţia împinsă până la maxim, specula cea mai odioasa, fărâmarea oricărui fel de morală pentru câştigul banului.” Scârbit dar patriot, se întoarce acasă căci “dragostea pentru patrie am retrăit-o puternic.”

Ştefan Cazimir notează în articolul “Minciuna vine de la Răsărit” “cartea lui Alexandru Sahia este aceea a unui apolget naiv al comunismului. El consemnează stările de lucruri din Uniunea Sovietica drept normale şi benefice, deşi pe alocuri nu-şi ascunde unele vagi nedumeriri sau rezerve (este şi explicaţia faptului că, după 1944, volumul a fost reeditat, cu mari elogii, dar şi cu multe amputări). Peisajul sovietic din 1934 va fi calchiat, în perioada postbelică, în toate ţările ocupate de ruşi, reportajul lui Sahia devenind astfel o scriere de anticipaţie.”[5]Dacă nu ar fi fost instaurat regimul comunist în 1945 personalitatea ştearsă şi opera literară modestă (aproape nula) a lui Alexandru Sahia ar fi fost complet căzute în uitare însa fenomenul de instrumentalizare a diverşilor ilegalişti era absolut necesar noului regim totalitar pentru a încerca, cu greu, să se legitimizeze, Sahia alăturându-se celorlalţi eroi ai clasei muncitoare care au luptat pentru instaurarea democraţiei populare. În plus, pentru regim era cu atât mai comod să-l preia pe Sahia cu cât acesta era mort! Astfel încât în anul 1950 a fost înfiinţat Studioul Alexandru Sahia “dotat la acea vreme cu tot ce era mai bun pe piață: aparate de reportaj de tip Arriflex, instalații de înregistrarea sunetului portabile și fixe de tip Klang, Perfectone și Negra, mese de montaj Prevost și altele.”[6]

Publicarea unei cărţi propagandistice pro-comunite în România anului 1935 dovedeşte faptul că democraţia românească interbelică, departe de perfecţiune sau măcar de standardele occidentale, oferea libertatea de exprimare. Stilul literar al lui Sahia este mai degrabă banal iar după ce pasiunea politica a subiectului a dispărut, însăşi Uniunea Sovietică evaporându-se, materia cărţii sale de călătorii este relevantă doar în sensul exemplificării literaturii  standard de călătorie  precum şi a limbajului de lemn oficial, puternic osificat.

Scrieri alese, de Alexandru Sahia

Radiografia raiului sovietic in 1934
Versiunea oficiala

Biografia lui Alexandru Sahia este destul de saraca. Alexandru Sahia, cu numele său iniţial Alexandru Stănescu s-a născut în comuna Mânăstirea din fostul judeţ Ilfov la 11 octombrie 1908, fiind al fiu al unui ţăran înstărit. Copilăria, până la 12 ani şi-a petrecut-o în satul natal. După ce a absolvit clasele primare în localitatea natală, în anul 1920 Alexandru Stănescu a fost înscris de tatăl său la Liceul Militar Dimitrie Sturdza din Craiova. În 1926, elevul Alexandru Sahia a debutat literar cu schiţa “Sculptorul Boambă”, publicată în revista “Şoimii”, editată de Liceul Militar Mihai Viteazul din Târgu-Mureş.

Inadaptat vieţii cazone, în 1927 a părăsit Liceul Militar, iar în anul 1928 şi-a dat bacalaureatul. S-a înscris la Facultatea de drept din cadrul Universităţii Bucureşti. Nu s-a putut adapta nici la viaţa universitară, astfel că în anul 1929 a intrat în viaţa monahală, devenind călugăr la Mănăstirea Cernica. La mai puţin de un an de la intrarea la mănăstire s-a retras şi din mănăstire. Începând din 1931 şi până în 1937 – anul decesului – Sahia a fost gazetar publicând în cunoscute ziare şi reviste de stânga ale vremii: Rampa, Facla, Adevărul, Dimineaţa, Azi, Cuvântul liber, Era nouă şi altele. A înfiinţat, în 1932, revistele Veac nou şi Bluze albastre. În anul 1935, după o călătorie de trei luni în toamna anului 1934 în Uniunea Sovietică, a scris volumul de reportaje U.R.S.S. azi. A murit la numai 29 de ani ca urmare a unei tuberculoze netratate.

Volumul de reportaje care ne interesează, URSS azi, reprezintă una din puţinele cărţi de călătorie pe care le-au scris scriitorii romani despre URSS înainte de 1945. Spre deosebire de volumul lui Istrati, Sahia a publicat o carte standard despre cele trei luni petrecute în Ţara Sovietelor, asemeni lui Geo Bogza (Meridiane sovietice) si George Călinescu (Kiev, Moscova, Leningrad) lucrări totuşi postbelice, după sovietizarea României, prezentând în general marotele preluate de toţi ceilalţi călători bine înregimentaţi sistemului. Din România Sahia a ajuns în Polonia iar de aici a traversat frontiera sovietică. Încă de la începutul relatării Sahia prezintă cititorului traseul urmat: “Vreme de o lună şi jumătate am bătut străzile Moscovei, singur şi de capul meu. Din Moscova, am plecat la Leningrad, apoi la Nijni-Novgorod in regiunea Volgari. De aici, prin toata Ucraina, oprindu-mă în stepa 15 zile, apoi la Alecsandrovska, Dnieprostroi (bazinul Niprului), Dneipropetrovsk, Kiev, am mers până la Tiraspol.”

Autorul vrea să-şi asigure cititorii că a calatori de capul sau, “lipsit de însoţitorii oficiali ai Inturistului” şi neavând cum să o dovedească, îi roagă să-l creadă. Pe cuvânt. Sahia a vizitat metroul din Moscova care ar fi superior celui din Paris, descrie entuziast sărbătoarea aniversarii din 7 noiembrie “steaua roşie în cinci colţuri, simbolizând continentele, se înalţă deasupra oraşului, făcând impresie că pluteşte în noapte”[1]sau “Teatrul cel Mare, înconjurat de luminile proiectoarelor roşii, părea de foc. În grădina din faţa lui o stea în cinci colţuri, din pământ. În locul florilor erau sădite o serie de steaguri roşii. La rădăcinile lor, în pământul stelei, erau ascunse becuri electrice care luminau faldurile steagurilor agitate de un curent continuu.”Inevitabil, Sahia descrie şi defilarea militară, unul din ceremonialele     esenţiale pentru impresionarea călătorului străin care oricum cunoştea prea puţine despre arme şi armamente. Numărul contează în astfel de cazuri. Descriere Leningradului, vizitează şi fortăreaţa Petru si Pavel (Petropavlovsk). În fostul palat al prinţului Mihai, fratele împăratului Alexandru II regăseşte următoare frază memorabilă, rostită de Stalin “O dictatură puternică a proletariatului este ceea ce ne trebuie pentru a fărâma ultimele resturi ale clasei capitaliste muribunde şi pentru a zdrobi maşinaţiile ei tâlhăreşti.” Citând această dovadă de înţelepciune, Sahia nu se poate abţine să nu adauge o plecăciune “Fraza aceasta răsună puternic în palatul de marmoră”.

Ziaristul român zugrăveşte un tablou mai intens descriind participarea sa la un mic cortegiu funerar. Un dric urmat de şapte oameni înaintează cu viteza melcului pe o stradă centrală. O fetiţă cocoţată pe capră ţine în mâini o icoană. Această procesiune stranie, privită cu dispreţ şi neînţelegere (oare şi cu frică?) de trecători îl atrage pe călător care îşi ia inima în dinţi (ce avea el însă de pierdut?) şi i se alătură. Meseria de reporter pe care Sahia a practicat-o în ţară îşi spune cuvântul “La intrarea în cimitir ne întâmpină o ceată de bătrâne – poate vreo douăzeci de cerşetoare. Nu sunt rău îmbrăcate. Cele mai multe au figuri distinse. Sunt ultimele epave ale burgheziei trecute. Probabil, cândva, au fost bogate şi au însemnat mult în lume lor. Le-a prins însă viaţa cea nouă nepregătite şi incapabile să facă ceva.” nu se poate abţine autorul să nu ofere o concluzie moralizatoare. Părinţii bătrâni ai tânărului mort au insistat ca el sa fie înmormântat creştineşte, în timp ce fratele lui ( reprezentând noua lume) îi respingea pe preoţi, afirmând că mortul a fost comunist şi ar fi vrut să fie incinerat. Preoţii, respinşi într-o primă instanţă, şi-au făcut din nou apariţia la marginea gropii, proaspăt săpate. Bătrânul îi îndeamnă să slujească.

“Cei trei tineri au privit dispreţuitori către preoţi, pe urmă au întors spatele, retrăgându-se câţiva paşi. Când mormântul a fost terminat, bătrânul a pus la capătul lui o cruce subţire din crengi de brad cu o fundă de hârtie albastră. Unul dintre tineri a înfipt în faţa crucii o scândură albă cu numărul 618 de care era prinsă o panglică roşie.” Naiv si/sau răuvoitor, Sahia minte în continuare “Preoţii pot merge în fruntea cortegiului mortuar pe străzi; nu-i împiedică nimeni. Le lipseşte însă curajul. Nu ar mai putea să reziste privirilor celor mulţi care de mult au uitat de Dumnezeu.” Spre deosebire de înmormântările creştine, revolute, cele comuniste îţi oferă “impresia unei lumi care, încrezătoare în ea, pleacă să se lupte cu viaţa” căci mortul, îmbarcat într-un camion tapiţat în roşu, este însoţit de coloane de muncitori în bluze albastre de la fabrică “cu muzică militară în frunte.”[2]

Călătorul nu putea evita, firesc, marile realizări ale statului bolşevic în domeniul industriei grele (fala oricărui stat comunist, obsesia maladivă a lui Stalin şi Ceauşescu) “Şi n-am vizitat decât fabricile importante din Moscova, Leningrad, regiunea Nijni-Novgorodului, de pe Volga şi bazinul industrializat al Niprului de la Dneiproghes. Marea industrie se află însă în Urali sau de-a lungul Pacificului, în Siberia, apoi în Caucaz şi părţile de jos ale mării.” Adică peste tot. “De la Revoluţia din Octombrie, guvernul bolşevic a brăzdat Rusia ţaristă de altădată, cu lanţuri de fabrici, adevărate stavile faţă de orice pericol armat, care s-ar abate vreodată asupra patrie proletare.”[3] Iar Sahia face un raport amănunţit al marii industrii sovietice, oferind cititorului dovezi de netăgăduit ale avansului construcţiei socialiste : zeci de mii de cai putere, miliarde de kilowaţi, fabrici de locomotive (Sarmova) etc. Sahia se foloseşte de arma cifrelor, împrăştiind cu generozitate peste materia volumului aceste condimente menite a oferi autenticitate. Realizările sovietice trebuiau să fie palpabile, cuantificabile pentru a închid gura cârtitorilor. Din nefericire, astfel de lucrări propagandistice nu se refera la o altă realitate la fel de cuantificabilă, cea a lagărelor şi milioanelor de morţi ai regimului.

Din relatarea standard a lui Sahia nu putea lipsi şi clasica vizită la colhoz. Pentru a ajunge la el, Sahia se urcă într-un camion, undeva, într-o Ucraina însângerată după marea foamete. “lângă mine stă un cetăţean cu ţinută îngrijită şi pare a fi tânăr de tot. A deschis o carte si citeşte. Subliniază, din când în când, anumite rânduri cu vârful unui creion albastru.’ Dar ce credeţi că citea tânărul? În nici un caz Can-can sau Click ci “raportul lui Stalin asupra muncii, ţinut la congresul al XVII-lea” “Lucrul cel mai interesant într-un colhoz este respectul pentru munca cu nivel ridicat şi plătirea ei la adevărata valoare”[4]doar unul din truismele vulgatei comuniste.

(va urma)

“Robert De Niro. Portretul unei legende”, de John Parker

Puteţi cumpăra cartea acum, de pe Libris.ro.

Prezentul articol este o colectie de citate din cartea susamintita, citate interesante si necesare pentru o mai buna intelegere a omului Robert de Niro. Recenzia cartii o gasiti aici.

            „Deşi poate fi criticat pentru alte câteva aspecte (în special lipsa unei acţiuni centrale şi neîncetata melodramă sordidă), Crimele din „Mica Italie” a fost o creaţie originală a vremii sale. A fost un film absolut realist, care avea să capete aura unei picturi celebre, replicate şi copiate de falsificatori şi imitatori. Iar pentru toţi cinefilii, mai ales pentru fanii lui De Niro şi Scorsese, a devenit un film care trebuie neapărat văzut.” (pag. 65)

            „Interesul lui De Niro pentru actorie a apărut în timpul şcolii, când a fost distribuit în rolul leului cel laş într-un spectacol cu Vrăjitorul din Oz. (…) De fapt, nu a fost niciodată un puşti dur, iar unul dintre amicii săi din vremea respectivă a confirmat că „umbla cu câte o carte sub braţ, ceea ce nu prea le stătea în obicei găştilor de adolescenţi. Apoi se intimida şi o ştergea pe undeva să citească.” (pag. 18-19)

„Prinzând de veste că un nou regizor tânăr căuta actori dispuşi să lucreze gratis într-un film experimental, s-a prezentat nerăbdător la probe. Proiectul era primul film al lui Brian De Palma, care, pe la mijlocul anilor 1960, se număra printre membrii unui grup select de cineaşti, alături de Martin Scorsese, Francisc Ford Coppola, Steven Spielberg şi George Lucas, care erau supranumiţi „Copiii Teribili ai Cinematografiei” (Movie Brats)”. (pag. 32)

„Petrecere de nuntă nu prea avea acţiune, ci era alcătuit dintr-o serie de scene improvizate, bazate pe o nuntă în Long Island. (…) Petrecere de nuntă ar fi fost complet dat uitării dacă De Palma, De Niro şi Clayburgh nu ar fi devenit între timp celebri.” (pag. 34)

„El a revelat ceea ce majoritatea considera a fi o obsesie pentru confundarea cu personajul. A admis, într-un limbaj complex, care aducea a prelegere de la Conservatorul „Stella Adler”, că „tratez fiecare rol ca pe o problemă matematică. Personajul de pe cran este soluţia. Eu vizualizez acel rezultat final şi apoi îl urmez înapoi către rădăcină, ca să descopăr cum s-a ajuns acolo, iar acesta este momentul adevărului. Să intri total în rolul personajului şi să trăieşti viaţa prin el, fără a fi nevoit să trăieşti şi consecinţele din viaţa reală… ei bine, este o cale ieftină de a face lucruri pe care tu, personal, nu le-ai face niciodată.” (pag. 40)

„L-a studiat pe însuşi Brando. În vreme ce unii actori ar fi fost tentaţi să nu ţină seama de interpretarea originală a lui Don Vito Corleone şi să pornească de la zero, De Niro a ales contrariul. A început să disece prestaţia lui Brando, urmărind Naşul în repetate rânduri şi revenind la anumite scene pentru a identifica iţele pe care să-şi ţeasă propriul personaj. Asta i-a permis, în final, să îl joace pe Vito Corleone, nu pe Brando în rolul respectiv. Nuanţele lui Brando erau importante, dar acestea trebuiau absorbite în cursul imersiunii sale în rol. După cum va explica: „Nu am vrut o imitaţie a lui Brando, dar totodată a trebuit să fac personajul suficient de realist încât să poată fi perceput drept Brando/Corleone la tinereţe.” Brando însuşi, după ce a urmărit Naşul II, i-a declarat unui asociat: „De Niro e cel mai talentat actor activ de azi. Mă îndoiesc că el însuşi îşi dă seama cât de bun este cu adevărat.” (pag. 71-72)

„În ciuda vieţii profesionale încărcate a lui De Niro de-a lungul precedenţilor doi sau trei ani, Hollywoodul a însemnat exces, mâncătorie, intrigăraie peste măsură, editoriale de scandal, paparazzi şi toate celelalte consecinţe ale celebrităţii pe care le putea evita la New York dacă dorea (şi dorea). Pentru De Niro, acest soi de faimă avea o natură dubioasă, era mai mult o povară decât un stimulent.” (pag. 102)

„Femeile foarte frumoase se lasă adesea inhibate de frumuseţea lor”, i-a spus el lui Michael Cimino. „Tind să nu aibă caracter. E frumos când o femeie este frumoasă şi are şi acea latură în plus – ca Meryl.” (pag. 143)

„Personalitatea sa îngloba trei personaje: familistul devotat şi prietenul; actorul dedicat care evită publicitatea; şi pasionatul, în secret, de plăceri bărbăteşti.” (pag. 165)

„În culise, între profesionişti şi studenţii artelor actoriei, ridicase din nou problema nu atât a stilului său, care era unic, ci a anvergurii preparativelor sale obsesive, până la punctul în care devenea una cu personajul. Era jocul său inspirat în mod artificial? Cât de multe elemente externe de sprijin îi erau necesare pentru a intra în rol? Era vreo formă de truc profesional? Dacă ar juca rolul unui piroman, s-ar apuca de dat foc la case, doar ca să intre în mintea acestuia? Acestea erau interesante puncte de dezbatere pentru şcolile de film şi departamentele de artă dramatică din campusuri.” (pag. 223)

„Puţini dintre contemporanii săi de pe aşa-numita listă a actorilor din categoria A ar fi încercat măcar unele dintre filmele pe care el le făcuse, de teamă să nu invoce acel dialog memorabil scris de Billy Wilder pentru Sunset Boulevard, când William Holden spune: „Hei, îmi amintesc de tine. Erai mare”, la care Gloria Swanson răspunde: „Sunt mare; doar filmele s-au făcut mici”. (pag. 284)

„A fost acuzat de toată lumea că îşi petrece viaţa profesională ascunzându-se în spatele personajelor, iar când iese din acel camuflaj este, ca Peter Sellers, o celebritate bogată aflată în mod curios în conflict cu lumea în care a ales să trăiască.” (pag. 297)

„Un exemplu tipic îl constituie mult ascultatul critic Peter Sobczynski, care a scris: „… de departe cel mai deprimant element din Crime justificate este imaginea lui De Niro şi Pacino coborându-se la un material net inferior până şi standardelor evident reduse pe care şi le-au fixat în ultimii câtiva ani.” (pag. 348)

„Într-un fel, filmul a provocat o perspectivă mai precisă asupra perioadei moderne a lui De Niro decât orice altă recapitulare contemporană. S-a punctat ideea că, din anii 1970, dominaţi de el şi de Pacino, el adoptase nuanţe ale altor personaje atât în viaţa personală, cât şi în cea profesională, o întreagă serie de emoţii, deghizări, ambiţii şi provocări. Devenise el însuşi un mogul, deşi nu în stilul de modă veche a Hollywoodului. În afară de cele 75 de filme în care a apărut ca actor, în intervalul 1992-2008, compania lui, Tribeca Productions, produsese, până la – şi inclusiv – Agenţia secretă, filme al căror buget total se ridică la 700 de milioane de dolari, care au generat la scară internaţională încasări brute de peste 1850 de milioane de dolari. Un veritabil mogul, iar acest personaj era propria sa creaţie. Un om care nu dă socoteală nimănui. Capabil de blândeţe şi de cruzime în egală măsură. Şi care, în orice caz, s-a confruntat cu şi a fost provocat doar de lucruri la care probabil nu s-ar fi aşteptat niciodată, care nu au nimic a face cu actoria, ci cu latura comercială a lumii în care se cufundase.” (pag. 349) !!!

“Robert De Niro. Portretul unei legende”, de John Parker

Puteţi cumpăra cartea acum, de pe Libris.ro.

Pentru o persoană care are ca pasiune cinematografia, cartea lui John Parker este esenţială pentru a înţelege omul şi actorul Robert De Niro şi a trece cu usurinţă prin anumite aspecte mai puţin cunoscute ale filmografiei unuia dintre cei mai importanţi actori americani ai ultimelor decenii. Numai dacă spunem numele lui De Niro şi al lui Pacino, ne vom afla în faţa a două dintre cele mai charismatice personaje ale cinematografiei ultimilor ani, deşi sunt probleme în rândul cinefililor noi în a recunoaşte cele mai importante filme ale acestora, fiind identificaţi în ultimul timp cu pelicule comerciale, departe de filmele de cult ale începuturilor.

John Parker face în acest sens un pas important în revigorarea lui De Niro şi a celor mai însemnate filme ale sale. Am descoperit cu plăcere în cartea sa filme pe care le uitasem, pe care le ştiam, dar care trebuie revăzute, astfel încât la prima incursiune într-un magazin de specialitate, am cumpărat un film aproape necunoscut, dar despre care am aflat amănunte interesante (despre distrubuţie, despre producţie şi despre finanţare, vorbesc acum despre Night and the City), şi mă gândesc inclusiv ca, în perioada următoare, să realizez o integrală Robert De Niro pe acest site.

Robert De Niro

Aflam lucruri noi şi inedite din această carte, lucruri pe care este posibil să le fi scăpat din vedere sau poate să nu le fi aflat niciodată din cauza ignoranţei fiecăruia dintre noi: ne interesează de multe ori doar mondenităţile (şi vom regăsi un De Niro care se fereşte de orice apariţie publică şi de orice paparazzi) sau, alteori, ne interesează mai mult rolurile, filmele, fără a cunoaşte deloc ceea ce se întâmplă în spatele culiselor, care sunt motivaţiile care au determinat producerea şi finanţarea unui film, care sunt scopurile pentru care actorii au plecat la acest drum, adeseori lung şi lipsit de satisfacţii profesionale sau financiare.

Robert De Niro este un om de aceeaşi factură ca Greta Garbo, o actriţă ce şi-a dorit mereu să iasă din luminile rampei, care a abandonat cariera cinematografică la doar 36 de ani pentru a se refugia în grădinărit şi în studierea propriului suflet: „După ce obţinuse o oarecare recunoaştere în lumea artei, fiind întrebată despre începuturile sale, ea a răspuns cu un citat pe care fiul său avea să îl tot repete de-a lungul deceniilor: „Vreau ca viaţa mea să rămână a mea.” Este doar o paralelă elocventă despre De Niro şi propriile sale gânduri: şi-a dorit mereu ca viaţa lui să rămână doar a sa, fără interferenţe ale spectatorilor sau mai ales ale reporterilor în căutare de scandal şi mondenităţi, fiind astfel un model pentru oricine îşi doreşte să separe viaţa profesională de cea personală, să aducă în atenţia publicului doar munca sa, rolurile sale şi nu ceea ce gândeşte în particular despre anumite probleme sau ceea ce „face” după momentele de magie de pe ecran: „Spre deosebire de cea mai mare parte a colegilor care se lansau în campanii publicitare, el pur şi simplu nu vorbea cu presa. Alimenta contiua mistică din jurul său, refuzând categoric să ofere mai mult decât interviuri superficiale, legate concret de vreunul dintre filmele în care juca în perioada respectivă, de obicei limitându-şi dezvăluirile la activităţile pregătitoare şi la viziunea sa asupra interpretării pe care dorea să o obţină.”.

Nu voi prezenta pe larg toate dovezile de genialitate pe care le-a prezentat De Niro pentru cinematografia modernă şi nici prieteniile sale, devenite acum celebre, cu regizorii timpului, mulţi dintre ei aflaţi la prima experienţă, una independentă şi în strânsă corelaţie cu oraşul New York, un loc sublim pentru De Niro, aşa cum a fost, de exemplu, şi pentru Woody Allen. Nu trebuie ratate însă câteva aspecte, cum ar fi legătura perpetuă dintre De Niro şi Martin Scorsese: „Primul lor proiect în colaborare (De Niro şi Scorsese) i-a propulsat pe ambii de la obscuritate la celebritate moderată, dintr-o singură mişcare. A fost reuniunea a doi oameni cu minţi similare care, în următorii ani, aveau să devină „apropiaţi ca doi fraţi siamezi, emoţional şi profesional”, după cum s-a exprimat Scorsese”.

Coperta editiei engleze

Câteva lucruri negative despre carte, pe care le semnalez întrucât sper ca măcar greşelile editurii să se repare în viitor:

-John Parker. Tonul său devine din ce în ce mai dur odată cu trecerea anilor şi descrierea acţiunilor lui Robert De Niro din prezent. Până la urmă, alegerea actorului de a fi departe de presă, de a sta mai aproape de familie şi mai departe de reporteri şi de interviuri, de a alege comercialul întrucât era ancorat într-o serie de proiecte profesionale personale care determinau de multe ori alegeri grele pe plan financiar, toate acestea sunt alegeri personale ce nu au treabă cu presa şi mai ales cu tabloidele. John Parker însă îl judecă de multe ori, deşi consder că dorinţele lui De Niro trebuie respectate: „Mai mulţi critici s-au plâns că De Niro cam ajunsese la fundul sacului, că nu mai avea nimic nou de arătat. Era adevărat, într-o anumită măsură, dar era de asemenea specific prestaţiilor lui De Niro ca, în orice făcea, să existe repetare.”

-Editura Publica. Din punctul meu de vedere, editura Publica a făcut cel puţin două greşeli la publicarea/editarea acestei cărţi, de mare interes pentru publicul românesc. În primul rând, am remarcat multe greşeli de traducere, pe care nu le mai reproduc acum, dar care, la momentul lecturării, mi-au produs neplăceri, iar urechea mea „literară” a simţit neconcordanţe cu spiritul cărţii şi cu ceea ce autorul a dorit să reliefeze. În al doilea rând şi ceea ce m-a deranjat cel mai mult, este faptul că editorii cărţii nu au ştiut (sau nu au vrut, ceea ce este şi mai grav!) să aplice textului modul „justified”, astfel încât toate paragrafele din carte sunt aliniate la dreapte. Sper ca în celelalte cărţi din serie (Autobiografia Al Pacino, Biografia Bono) să nu fie aceeaşi eroare sau, cel puţin, să fie îndreptată pentru viitor.

În final, recomand această carte iubitorilor de film, care vor recunoaşte cu siguranţă în Robert De Niro unul dintre cei mai buni, dar şi mai controversaţi actori americani, un om care a adus în această artă o patină proprie, aceea a unui om care s-a identificat mereu cu rolul pe care l-a jucat, a perseverat şi l-a dus spre perfecţiune. Filme ca Mean Streets, Taxi Driver, The Deer Hunter sau Raging Bull nu vor fi uitate niciodată.

În plus, De Niro „nu a fost niciodată supervedeta care îl credea lumea şi, cu certitudine, nu reprezenta o atracţie financiară pentru producători. Era atractiv mai degrabă pentru iubitorii de cinema din mediul urban, care căutau un gen de distracţie mai creativă şi mai provocatoare decât ofereau producătorii consacraţi de la Hollywood. Piesele clasice ale lui De Niro proveneau dintr-o galerie de personaje ale căror vieţi formau o ţesătură complexă de situaţii sociale care, câteodată, erau prea dificile, poate chiar prea aproape de coarda sensibilă, pentru cultura de masă.”

Puteţi cumpăra cartea acum, de pe Libris.ro.

Razboaiele mele, de Adelin Petrisor

Puteti cumpara cartea acum, de pe Buybooks.ro.

In fiecare moment, undeva in lume se intampla ceva care ne influenteaza mai mult sau mai putin viata de zi cu zi. In fiecare zi, undeva in lume se mai porneste un razboi sau se mai incheie o pace.

In fiecare zi, de curiozitate sau din obisnuinta deschidem televizoarele si realitatile altora patrund in vietile noastre sub forma de stiri, informatii sau divertisment. In cele cateva minute pe care le are la dispozitie un reporter talentat si dedicat muncii sale te conecteaza la evenimentul pe care il relateaza.

Ce se afla in spatele celor cateva minute de transmisie din zonele de conflict, cat efort, noroc si mai ales perseverenta implica pregatirea unei astfel de deplasari si mai apoi cat curaj si cata nebunie iti trebuie sa rezisti in punctul” fierbinte”, sa-ti faci datoria pentru ca evenimentul sa ajunga pe micile ecrane, asta ne descrie fara patos si fara artificii lingvistice, insa cu umor si cu multa naturalete Adelin Petrisor in cartea sa.

Din primele randuri, inainte de Fallujah trecem impreuna cu eroii nostri prin “razboaiele” proprii purtate impotriva reticentei sefilor, birocratiei si regulilor stricte ale armatei americane din zona de conflict, “asezonate” cu o avalansa de evenimente norocoase sau aranjate avand ca finalitate prezenta in inima conflictului.

Hilare sau grotesti, situatiile prin care trece autorul si cameramanul care il insoteste nu sunt decat “realitati” si “normalitati” din culisele filmarilor celor cateva secvente peste care ne aruncam priviri fugare cand ne sunt prezentate pe micile ecrane. Indiferent de postul tv la care lucreaza, Adelin Petrisor ne supune atentiei felii din realitatea conflictuala a lumii in care traim. In “Razboaiele mele” acelasi Adelin Petrisor intregeste imaginea de pe ecran cu partea umana a evenimentelor filtrate prin sufletul sau nebun si curajos in aceeasi masura.

Adelin Petrisor

Cele 10 povestiri ne poarta prin Irak, Afganistan, Libia , Liban si Guantanamo redescoperind fata umana a unor personaje devenite intre timp legende. Arkan, renumitul criminal de razboi devine in condeiul lui Adelin, sarbul Zeljka Raznatovic acceptand fara ezitari sa acorde un interviu unui jurnalist roman intr-un hotel din Belgrad.

Osciland intre imaginea de cel mai mare terorist al planetei si cea de laureat al premiului Nobel pentru pace, mitul Arrafat se transforma in omul Arrafat, tinut ostatic in propriul palat, bolnav de Parkinson neuitand insa sa aminteasca in interviu de prietenul sau Ceausescu.

Sunt impresionante situatiile limita prin care trec jurnalistul si cameramanul, la fel de emotionante precum micile intamplari fericite care conduc la marile interviuri si prieteniile care se leaga intre jurnalisti din colturi opuse de lume.

La  final insa nu poti sa nu te intrebi cat este curaj si cata nebunie in persoana autorului care se incapataneaza sa prezinte stiri serioase intr-o lume dominata de superficial, demers televizionistic vizual pe care si-l sustine si aprofundeaza acum cu aceasta carte.

Va recomand cu caldura ” Razboaiele mele”. Este o lectura usoara fara a fi facila, cursiva si captivanta, in care veti descoperi un nou Adelin Petrisor si cateva din fetele necunoscute ale lumii in care traim.

Puteti cumpara cartea acum, de pe Buybooks.ro.

Jurnalul moscovit, de Walter Benjamin

Prima parte aici.

4. Impresii sovietice

În ciuda atracţiei exercitate de ideologia şi sistemul comunist şi asupra lui Benjamin, reflecţiile critice la adresa situaţiei regăsite la Moscova nu lipsesc. “Mai întâi într-un magazin de stat, unde se aflau în partea superioară a pereţilor scene cu figuri din carton, în care era preamărită fuziunea muncitorimii cu ţărănimea. Reprezentări în gustul dulceag, răspândit pe aici: secera şi ciocanul, o roată dinţată şi o altă unealta, meşterite, absolut incredibil, din carton îmbrăcat în mătase. În acest magazin nu se găsea decât marfă pentru ţărani şi proletari. Mai nou, sub <regimul economic> nu se mai produce decât aşa ceva în fabricile de stat. Tejghelele sunt luate cu asalt. Alte magazine, care sunt goale, nu vând stofe decât pe bonuri sau – la liber – au preţuri de neabordat.”[1]

În primele zile, Benjamin a descoperit cât de alunecoasă era capitala sovietică. La propriu! “Câte ceva despre ceea ce este specific Moscovei. Mai ales în primele zile, am fost marcat de efortul de a mă obişnui cu mersul pe nişte străzi complet acoperite de gheata. Trebuie să am atâta grijă la paşii pe care-i fac, încât nu prea mai apuc să mă uit în jur. (…) Se pot vedea foarte des cordoane lungi în faţă magazinelor de stat; pentru unt şi alte produse importante, lumea se aşează la coadă.”[2] Se miră de unicitatea sovietică “Se ajunge şi la locuinţe. Aici se plătesc la metru pătrat. Preţul metrului pătrat depinde de nivelul salariului celui care închiriază locuinţa. În afara de asta, orice cheltuieli ce depăşesc o parte aferentă de 13 metri pătraţi de persoană se plătesc întreit, atât la chirie cât şi la încălzire.”[3]

Walter Benjamin

Benjamin dezvoltă şi subiectul cerşetoriei, unul destul de prezent în relatările călătorilor occidentali în primii ani ai Sovietelor. “Cerşitul nu este unul agresiv, ca în sud, unde insistenţa zdrenţăroşilor mai trădează o urmă de vitalitate. Aici avem o corporaţie a muribunzilor. Colţurile de strada şi, mai ales, cartierul în care străinii îşi văd de treburile lor sunt aşternute cu legături de zdrenţe, asemeni unor paturi în marele spital Moscova, care se află sub cerul liber. Cerşitul în tramvai este altfel organizat. Anumite rute includ opriri de o mai lungă durată. Cu aceste ocazii apar cerşetorii, care fie iau vagonul de la un capăt la altul, împingându-se prin mulţime, fie câte un copil se postează într-un colţ şi începe să cânte. După care îşi adună copeicile. Foarte rar vezi pe cineva să dea ceva. Cerşitul şi-a pierdut fundamentul esenţial, conştiinţa încărcată a societăţii, care deschide cu mult mai mult buzunarele decât mila. Au, ca nicăieri altundeva, diferite etaje, galerii, în care totul arată la fel de gol ca şi în cele ale domurilor – Butucănoasele încălţări din pâslă în care umblă ţăranii şi femeile cu bună stare fac din cizma, cu formă ei strânsă pe picior, aproape un obiect de lenjerie intima, cu toate constrângerile unui corset.”[4]

Benjamin, neştiind limba rusă (lamentări constante în jurnal) mai află ce şi cum de la Reich, rivalul său “Vreau să adaug aici ce am aflat cu un timp în urma de la Reich cu privire la numele pruncilor în ierarhia comunistă. Din momentul în care pot să arate către portretul lui Lenin ei sunt numiţi oktiabrs. În aceeaşi seara am mai aflat un termen bizar. Este expresia foşti oameni, folosita in legătura cu acele cercuri de cetăţeni deposedaţi de revoluţie, care nu au putut să se adapteze noilor condiţii.”[5] Şi pe el l-a bântuit tentaţia intrării în partid cu tot ceea ce aducea aceasta “Încă o reflecţie: intrarea în partid? Avantaje hotărâtoare: post sigur, un mandat, chiar dacă unul virtual. Un contact organizat şi garantat cu oamenii. Împotrivă: a fi comunist într-un stat care stăpâneşte proletariatul înseamnă renunţarea totală la independenţa privată. Practic, îi delegi partidului responsabilitatea de a-ţi organiza propria viaţă. Dar acolo unde proletariatul este asuprit, înseamnă să te raliezi clasei asuprite, cu toate consecinţele care pot decurge mai devreme sau mai târziu de aici. Caracterul seducător al rolului de pionier – în măsura în care nu ai avea colegi ale căror acţiuni să-ţi demonstreze cu fiecare prilej cât de îndoielnică este o asemenea poziţie. În partid: avantajul enorm de a-ţi putea proiecta propriile gânduri într-un câmp de forţă prestabilita. (…) Atât timp cât voi continua să călătoresc, este evident că intrarea mea în partid mai că nu poate fi luată în considerare.”[6]

5. Întoarcerea

Având dificultăţi de adaptare, constată că “Viaţa în Rusia este pentru mine prea dificilă în interiorul partidului, iar în afara lui nu oferă multe şanse, rămânând aproape tot atât de dificilă.“ De aceea, se hotărăşte să plece înapoi în Germania, nu fără a resimţi atât durerea eşecului integrării în sistemul cultural sovietic care i-ar fi permis să rămână lângă Asja. Ultimele rânduri sunt relevante în această direcţie. “Cu geamantanul mare pe genunchi, am alunecat în sanie pe drumul către gară, plângând, în lumina incertă a amurgului.” Despărţirea de iubita letonă nu a fost definitivă căci şi ea a părăsit Moscova, devenind asistenta lui Berthold Brecht la Berlin, trăind o perioada cu Benjamin. Întors la Berlin, filosoful a fost repede dezamăgit căci “Berlinul este un oraş mort pentru cineva care vine de la Moscova. Oamenii de pe stradă îţi par îngrozitori de singuri, fiecare se ţine foarte departe de ceilalţi şi se mişcă stingher în mijlocul unei mari porţiuni de stradă.” Şi descoperă farmecul şi importanţa Moscovei ”noua optică pe care o dobândeşti în ceea ce le priveşte (pe mentalităţi – n.m.) este câştigul cel mai important cu care te întorci după o şedere în Rusia. Oricât de puţin ajungi să cunoşti Rusia - ceea ce înveţi acolo este să observi şi să judeci Europa din perspectiva unei conştiente înţelegeri a ceea ce se petrece în Rusia. Acesta este primul lucru care i se impune unui european luminat. Tocmai din această pricină şederea în Rusia este un test extrem de precis pentru călătorul străin. Căci ea îl forţează să îşi definească poziţia cu cea mai mare fineţe. [7](…) Cine scrutează mai adânc condiţiile ruseşti nu se va simţi prea repede împins spre acele abstracţiuni care se află fără nici un efort la îndemâna europeanului.”[8]

În ciuda dezamăgirilor, poate chiar pentru a le masca, Benjamin scria la 27 februarie 1927 unui apropiat: “pentru mine aceste două luni au fost o experienţă inegalabilă. Am plecat de la premisa că doresc să mă întorc îmbogăţit intuitiv, iar nu teoretic, şi consider acest lucru câştigat.”[9]

6. Mister şi G.R.U.?

Se pare că viziunea  destul  de idilică a filosofului, reprezentant de marcă al Şcolii de la Frankfurt, faţă de comunism, a evoluat, astfel încât ultima sa lucrare, Despre conceptul istoriei. Teze despre filosofia istoriei (1939) reprezintă una dintre cele mai puternice deconstrucţii ale marxismului, fapt ce, conform teorie ziaristului Stephen Swartz evocată în articolul The Mysterious Death of Walter Benjamin,[10] nu i-a lăsat indiferenţi pe agenţii serviciilor secrete sovietice, foarte bine infiltraţi atât în Spania ca urmare a războiului civil şi penetrării masive a taberei republicane cât şi în Franţa.

Coperta editiei americane

Conform acestei versiuni, Benjamin nu s-ar fi sinucis, ci ar fi fost lichidat de aceeaşi agenţi care l-au asasinat pe Willi Munzemberg, în aceeaşi perioadă.[11] În favoarea acestei teorii, Schwartz aduce mai multe argumente:

-1. judecătorul spaniol care a anchetat moartea lui Benjamin nu face nici o referire la existenţa morfinei

-2. Benjamin ar fi lăsat o scrisoare de rămas bun adresată lui Adorno uneia din însoţitoarele sale în care îşi explică gestul însă plasează cadrul în satul Portbou din Pirinei în timp ce el se afla în orăşul Portbou de pe coasta catalană dar şi limba în care erau scrise aceste rânduri: în franceză! Greu de crezut că un scriitor de limbă germană ar fi scris în franceză unui alt vorbitor de germană! Textul acestei scrisori ar fi fost distrus de cea căreia îi fusese înmânat, din motive de securitate, fiind reconstituit de aceasta din memorie!

-O altă ciudăţenie relevata de Schwartz: chiar dacă Banjamin avea o viză americană valabilă care i-ar fi dat dreptul să intre cu trenul în Spania, el a ales să treaca Pirineii pe jos ! Inexplicabil, grupului din care făcea parte şi Benjamin i s-a permis de către politia spaniolă să-şi continue drumului către Lisabona a doua zi. În plus, manuscrisul la care Benjamin lucra de mai mult timp şi pe care-l ducea cu sine într-o valiză a dispărut fără urmă (cineva din grupul de refugiaţi a afirmat ulterior că a pierdut-o în trenul care-l ducea de la Barcelona la Madrid).

Motivaţia lichidării lui Bejamin ? La Paris ar fi circulat în nişte cercuri suspecte, înţesate cu simpatizanţi şi agenţi secreţi sovietici care ar fi avut tot interesul să elimine un martor incomod. Această teorie este susţinută şi de faptul că serviciile secrete ale celor două sisteme totalitare se aflau într-o strânsă colaborare, parafată oficial de Pactul Ribbentrop-Molotov din 23 august 1939. Benjamin a devenit după moartea sa unul din autorii marxizanţi foarte prizaţi în mediile universitare occidentale, de aceea până şi moartea sa ar fi convenit de minune, demonstrând distrugerea individualităţii de către regimurile fasciste, o teorie facilă şi convenabilă. Nu trebuie uitată arta GRU/NKVD în a regiza sinucideri profesioniste.[12]

Sinucidere sau nu, destinul lui Benjamin rămâne unul edificator pentru soarta insignifianta a individului în epoca totalitarismelor.

Jurnalul moscovit, de Walter Benjamin

1. Introducere

Walter Benjamin s-a născut la 15 iulie 1892 în Berlinul celui de al doilea Reich german, într-o familie de evrei înstăriţi şi asimilaţi. Tatăl sau, Emil Benjamin, fusese bancher la Paris înainte de a se stabili la Berlin unde s-a ocupat cu comerţul de antichităţi. Benjamin a urmat atât cursurile Universitaţii din Freiburg cât şi pe cele ale Universităţii Humboldt din Berlin, studiind filosofia. Nu a luat parte la confruntările Primului Război Mondial, continuându-si studiile la Universitatea din Berna unde i-a întâlnit pe Ernst Bloch şi Dora Sophie Pollak ce avea să-i devină soţie, dăruindu-i şi un fiu, Stefan Rafael (1918-1972). În 1919 Benjamin şi-a susţinut teza de doctorat cu subiectul Conceptul criticismului în romantismul german. Nefiind capabil să-şi întreţină familia, Benjamin s-a întors la Berlin în casa părintească. În 1921 a publicat eseul Critica violenţei ( Kritik des Gewalt). În 1924 a petrecut câteva săptămâni în insula Capri unde a cunoscut-o pe Asja Lacis, întâlnire care avea să-i schimbe viaţa. În 1926 a început colaborarea cu publicaţiile germane Frankfurter Zeitung şi Die Literarische Welt care i-au permis să stea câteva luni şi la Paris. La sfârşitul anului 1926 se plasează sejurul său de două luni la Moscova.

După doi ani s-a separat de soţie, divorţând în 1930. Ascensiunea extremei-drepte în Germania l-a făcut să aleagă exilul, la fel precum mulţi alţi intelectuali germani de origine evreiască (dar nu numai). Încă din 1933 a luat în calcul posibilitatea sinuciderii. Fără bani şi fără speranţe, Benjamin a fost găzduit atât de Berthold Brecht, un stalinist devotat, cât şi de fosta sa soţie, la San Remo. Politica antisemită a Germaniei nazista avea să-l afecteze direct încă din 1938 când autorităţile germane i-au retras cetăţenia, Benjamin devenind astfel apatrid, fiind internat pentru câteva luni de autorităţile franceze în lagărul de lângă Nevers, în centrul Burgundiei. După ce a fost eliberat s-a întors la Paris de unde a fugit la 14 iunie 1940, cu o zi înainte de intrarea trupelor germane în oraş, refugiindu-se în sudul Franţei. Autorităţile naziste aveau întocmite liste cu disidenţii de origine germană care rezidau în Franţa si trebuiau arestaţi, numele lui Benjamin figurând pe una dintre ele.

Walter Benjamin

În august 1940 a obţinut viză pentru Statele Unite, plănuind să traverseze Atlanticul din Portugalia neutră. Însa pentru a ajunge în Portugalia trebuia să traverseze Spania. A trecut graniţa franco-spaniola făcând parte dintr-un grup de refugiaţi însa Franco ar fi dispus anularea tuturor vizelor de tranzit pentru refugiaţii francezi, ordonând politiei spaniole să-i trimită înapoi. Versiunea oficială. Deznădăjduit şi bănuind că oricum va ajunge în mâinile Gestapo, Benjamin s-a sinucis administrându-şi o supradoză de morfină în noaptea din 25 septembrie 1940, într-un hotel din orăşelul catalan Portbou. Cele mai importante cărţi scrise de Benjamin sunt: Afinităţile elective ale lui Goethe-1922, Originile dramei tragice germane - 1928, Lucrarea artei în era reproducţiei mecanice - 1936, Parisul celui de al doilea imperiu în Baudelaire-1938 sau Despre conceptul istoriei -1939. Gândirea lui Benjamin a fost influenţată de marxismul lui Berthold Brecht, de teoria criticii  a lui Adorno dar şi de misticismul evreiesc al lui Gerschom Scholem.

2. Jurnalul

Îndrăgostit de bolşevica Asja Lacis, Benjamin care simpatiza şi el cu regimul sovietic si ideologia comunistă încă înainte de a ajunge în decembrie 1926 la Moscova, îşi încearcă norocul timp de două luni in capitala raiului sovietic dorind să se integreze în viaţa culturală moscovită. Cum credea el că ar putea-o face fără a vorbi o fărâmă de rusă, este o alta întrebare, insa jurnalul sau moscovit[1] reprezintă o altă oglindă prin intermediul căreia se reflectă realităţile sovietice. Întreaga materie a jurnalului moscovit este ocupată de legătura ciudată pe care a avut-o Benjamin cu Asja Lacis, căreia i-a dat zilnic târcoale. Relaţia dintre cei doi era cu atât mai complicată cu cât Lacis era în mod oficial concubina (devenind în ultimii ani din viaţă soţia) regizorului german Bernhard Reich, care era bine implantat în mediul cultural oficial moscovit. Ba mai mult, pentru ca menajul à trois să fie şi mai complicat, Benjamin  a locuit o perioadă din timpul petrecut la Moscova chiar în camera lui Reich. Din nefericire pentru aspiraţiile erotice ale lui Benjamin, el a găsit-o pe Asja internată într-un sanatoriu din Moscova!

Anja Lacis

Jurnalul lui Benjamin reprezintă o fresca interesantă a capitalei sovietice către sfârşitul perioadei NEP pentru că, trebuie subliniat, Benjamin şi-a petrecut sejurul sovietic doar la Moscova, în timpul singurului respiro pe care l-a permis un Stalin care încă lucra la confiscarea manetelor puterii absolute de la care trebuiau îndepărtate toate celelalte potenţialele ameninţări (cea mai serioasă fiind reprezentată de Trotky care în anul 1927 a fost exclus din Biroul Politic, din PCUS şi, mai apoi, exilat în Kazahstan iar în 1929 expulzat din URSS): NEP care a fost iniţiată chiar de Lenin în 1921 după ce a constatat blocajul total al economiei şi agriculturii din Rusia “Putem să dăm puţin înapoi fără să distrugem dictatura proletariatului”[2] NEP proslăveşte o reîntoarcere parţială la economia de piaţă: “denaţionalizarea şi libertatea comerţului intern, deschiderea faţă de investitorii străini, denaţionalizarea întreprinderilor industriale cu mai puţin de zece salariaţi (…) se pune capăt la ţară rechiziţionărilor forţate, înlocuite cu un impozit în natură, apoi în bani. (…) În oraşe se constituie o nouă clasă de afacerişti, nepmen. Aceste măsuri permit producţiei industriale şi agricole să renască rapid. Dar statul păstrează controlul marii industrii şi al băncilor şi, prin urmare, al economiei.” În 1929 Stalin pune în practică ameninţările profesate de Lenin (“Este o mare greşeală să se creadă că NEP a pus capăt terorii; ne vom întoarce la teroare şi la teroarea economică”) şi reia asaltul temporar amânat asupra liberei iniţiative, începând colectivizarea forţată.

Benjamin a propus colectivului care redacta Marea Enciclopedie Sovietică un text despre Goethe, un subiect pe care-l stăpânea foarte bine, după cum o atestă şi volumul Afinităţile elective ale lui Goethe, tipărit în 1922[3]. De altfel în jurnal se plânge de ezitarea acestuia în a-i da un răspuns ferm, dacă-l publică sau nu. Pentru că aştepta răspunsul Comisariatului Poporului pentru Educaţie care, atunci când a venit, la 29 martie 1929, i-a demolat studiul, după cum o atestă scrisoarea publicată în anexele volumului. Într-o scrisoare descoperim şi metodele timide prin care se încerca seducerea scriitorului “Mâine o să am o convorbire cu Kameneva (sora lui Troţki) care se ocupă de relaţiile cu străinătatea. Vor să îmi organizeze ţinerea unei conferinţe. Cred chiar că se discută să mi se ia un interviu despre impresii moscovite.”[4]Din materia jurnalului se poate deduce atât că greutatea simbolică a lui Benjamin nu era deosebită pentru autorităţile sovietice care nu s-au mobilizat în mod deosebit pentru a-l cuceri pe scriitorul german[5] dar şi faptul că sistemul de fermecare încă nu era bine pus la punct, călătoria lui Benjamin datând de la sfârşitul anului 1926. NEP oferise iluzia unei relative libertăţi care s-a manifestat şi în domeniul vieţii publice.

A fost dus să viziteze Kremlinul însă “vizita fusese prost organizată” şi, înainte de a-l părăsi, intră în clubul Membrilor Armatei Roşii unde descoperă o “harta a Europei în forme simplificat schematizate. Daca învârţi de o manivelă aflată alături, se aprind, unul după altul, în ordine cronologică, locurile din Rusia şi din restul Europei în care a trăit Lenin. Dar aparatul funcţiona prost, se aprindeau simultan mai multe locuri.”[6] Din rândurile scrise de Benjamin observăm că viaţa în Moscova nu era complet lipsită de mici distracţii intelectual-burgheze precum diverse piese de teatru la care ia parte, restaurante mai mult mai puţin acceptabile, muzee (de exemplu la Muzeul de Istorie Benjamin a admirat o expoziţie de icoane!), cinematografe sau concerte de muzică clasică. “Înainte de amiază în catedrala Sfântul Vasile. Exteriorul luceşte în culori calde, prietenoase, peste zăpadă. Planul regulat a făcut posibilă o construcţie a cărei simetrie nu poate fi surprinsă din orice direcţie te-ai uita la ea. Întotdeauna păstrează o anumită rezervă, iar contemplarea acestei construcţii nu ar putea-o surprinde decât din înaltul avionului, împotriva căruia constructorii au uitat să se apere. Interiorul nu a fost doar golit, ci eviscerat asemenea unui vânat ucis, fiind transformat într-o atracţie muzeală dedicată educaţiei maselor.”[7]

Cu NEP sau fără NEP, frica asumării unor păreri, în scris sau la nivelul simplelor discuţii, nu dispăruse, fapt remarcat de vizitatorul occidental. “- Metoda de a scrie în Rusia: o amplă expunere a subiectului, pe cât posibil fără nimic altceva. Nivelul de educaţie al publicului este atât de scăzut, încât unele formulări nu au cum să nu rămână neînţelese.”[8] “(…)temerea generală, dominantă aici, în a-ţi exprima public părerea. Dacă întrebi o persoană pe care nu o cunoşti prea bine despre impresia sa cu privire la o piesă de teatru sau la un film oarecare, afli că :< Aici se spune că ar fi aşa şi pe dincolo> sau< în general, s-a exprimat părerea că…>”[9] Benjamin nu dezvoltă subiectul fie din neştiinţa fie din alte raţiuni. Benjamin se înşeală în legătură cu intenţiile puterii sovietice, căzând în capcana NEP “În unele discuţii purtate cu Reich am vorbit despre cât de ambivalentă este starea Rusiei în acest moment. În exterior, guvernul caută pacea, pentru a putea derula contracte comerciale cu statele imperialiste: în interior caută, înainte de toate, să suspende comunismul militant, tinzând să instaureze o pace de lungă durată între clase şi să depolitizeze viaţa civică, in măsura în care acest lucru este posibil. Pe de altă parte, în formaţiunile de pionieri, în Comsomol, tineretul este educat într-un spirit revoluţionar. Asta înseamnă că revoluţia nu este pentru acest tineret o experienţă, ci doar un slogan.”[10]

3. Întâlnindu-l pe Roth

Coperta editiei americane

Un alt scriitor de limbă germană care a vizitat Uniunea Sovietica pentru a relata cele găsite acolo a fost Joseph Roth. Născut în anul 1894 în partea austriacă a Imperiului Austro-Ungar, în orăşelul Brody, de lângă Lvov, din Galiţia, într-o familie evreiască. Asemeni multor altor evrei germanofoni şi Roth a fost toată viaţa ataşat sentimental de dubla monarhie (“singura patrie pe care am avut-o”), spre deosebire de naţiunile conlocuitoare (printre care se numărau şi românii – nu toţi!- din Austro-Ungaria). După destrămarea Imperiului Austro-Ungar, Joseph Roth a plecat în Germania, stabilindu-se la Berlin unde a devenit un ziarist de succes, publicând reportaje în prestigiosul cotidian liberal Frankfurter Zeitung, călătorind în întreaga Europă (Albania, Polonia, Italia, sudul Franţei) devenind o versiune germană a lui Albert Londres, fiind în consecinţă foarte bine plătit, printre cei mai bine plătiţi ziarişti germani ai epocii (o marcă pentru fiecare rând scris!).

Precum Londres, şi Roth a primit însărcinarea de a descoperi ce se întâmplă in patria misterelor, în ţara sovietelor. Călătoria lui de informare a durat între sfârşitul lui august şi sfârşitul lui decembrie 1926. Seria sa de articole publicate în ziarul Frankfurter Zeitung, intitulată “Reise in Rußland” (Călătorie în Rusia)[11] a cunoscut un mare succes la cititori fiind publicată în 18 numere ale ziarului. După cum observa cu răceală şi Benjamin, încă ataşat Uniunii Sovietice, Roth îşi pierduse iluziile comuniste. Cei doi s-au întâlnit şi la Moscova, în decembrie 1926 după ce se văzuseră şi la Paris, după cum o mărturiseşte Benjamin, la începutul jurnalului său moscovit. “Când îmi reamintesc întreaga seară, Roth îmi face o impresie mai puţin bună decât la Paris.”

La 16 decembrie 1926 Benjamin îi face un scurt portret destul de nedrept coreligionarului său “Roth pare să trăiască pe picior mare, cameră de hotel – la fel de europeană ca restaurantul – trebuie să coste mult, ca şi ampla sa călătorie de informare, care l-a purtat până în Siberia, Caucaz şi Crimeea. În conversaţia care a urmat citirii articolului său, l-am obligat rapid să arate de parte cui este. A reieşit, într-un cuvânt, faptul că a venit bolşevic (aproape) convins în Rusia şi că o părăseşte ca regalist. Ca de obicei, ţara trebuie să suporte costurile pentru schimbarea culorii convingerii acestor oameni, care sosesc aici ca politicieni roşu-rozalii (sub semnul unei opoziţii stângiste şi al unui optimism stupid). Faţa îi este brăzdată de o sumedenie de riduri şi dă senzaţia neplăcută că posesorul ei stă continuu la pândă. Acest lucru m-a frapat şi două zile mai târziu, când l-am reîntâlnit la Institutul Kameneva.“[12]

În ciuda inamiciţiei pe care o resimte Benjamin, în parte datorată şi de invidia faţă de posibilităţile materiale ale lui Roth, destinul celor doi a cunoscut acelaşi dramatism tulburător, acelaşi tragism existenţial în care s-au amestecat exilul, dezrădăcinarea, pierderea speranţei în umanitate şi demenţa antisemită. Ambii scriitori s-au exilat în Franţa după venirea la putere a lui Hitler, ambii sperând la o ipotetică salvare peste Ocean, ambii sinucigându-se (versiunea oficială a morţii lui Benjamin), Roth în ajunul scufundării Franţei, în anul 1939, după ce a devenit un alcoolic inveterat[13]iar Benjamin după prăbuşirea Franţei, tocmai pentru a nu fi predat de către autorităţile spaniole celor franceze şi, implicit, celor germane, care aveau liste exhaustive cu trădătorii de Vaterland. Fiind evrei şi, în plus, gânditori liberi, cochetând cu comunismul pentru a-l renega, destinul lor, odată înhăţaţi de Gestapo este uşor de imaginat.

(va urma)

Mea Culpa, de Louis-Ferdinand Céline,

Prima parte aici.

“Şi noi încă ne distram aici! Nu suntem obligaţi sa ne prefacem ! Încă suntem oprimaţi! Putem să dăm întreaga vina a răului Destin pe sugătorii de sânge! Pe cancerul Exploatatorului. Şi apoi să ne comportam precum o târfă. Nici văzut, nici cunoscut!… Dar de când nu mai avem dreptul să distrugem? Nici nu mai putem horcăi? Viaţa devine insuportabilă!…. Jules Renard a scris-o deja: “Nu este suficient să fii fericit, trebuie ca şi ceilalţi să nu fie.” Ah! Un moment urât, acela în care te găseşti forţat să iei asupra ta întreaga greutate, cea a celorlalţi, a necunoscuţilor, a anonimilor care muncesc doar pentru ei. Doar i-am jurat Proletariatului că doar ceilalţi reprezintă toată mizeria, cauza profundă a tuturor nefericirilor! Ah! Şarlatania! Putreziciunea! Nu-i mai găseşte pe “ceilalţi” Cu toate acestea îl închidem cu grija pe acest nou ales al societatii renovate….Chiar la Pentru si Pavel, celebra inchisoare, razvratitii de alta data nu erau la fel de bine păziţi. Puteau sa gândească ceea ce voiau. Acum s-a terminat cu asta. Nici vorba sa scrii ! Este protejat, Proletarovici, putem s-o spunem foarte bine, precum nimeni altcineva, in spatele a o sută de mii de fire de sârmă ghimpată, cocoloşitul noului regim ! împotriva impurilor din afară şi chiar împotriva duhorii lumii trecute. El, Proletarovici,  este cel care întreţine poliţia (din propria-i mizerie) cea mai numeroasă, cea mai bănuitoare, cea mai sadică de pe planetă. Ah, nu este lăsat singur! Vigilenţa este impecabilă! Proletarovici nu va fi ridicat!… Se plictiseşte oricum!…Asta se vede bine! Ar crăpa numai să iasă! Să se transforme in Extourist[1] pentru o mică schimbare!

Nu va reveni niciodată. Iată o provocare ce ar putea fi lansată Autorităţilor Sovietice. Nu e nici un pericol dacă încearcă! Sunt destul de liniştite! Nu vor încerca! Nu ar mai rămâne nimeni acolo! La noi, ar putea să se distreze, Proletarovici! Mai există mici distracţii, ştrengării clandestine simpatice, plăcere, în sfârşit! (…) Cum îi mai place să ţâşnească la muncă într-un smocking nou nouţ (închiriat), să o facă pe milionarul cu whisky-ul în mână! Să se bucure de cinema! Este burghez până-n fibra oaselor! Are gustul falselor valori. Este o maimuţă. Este corupt…Este un trândav al sufletului….Nu iubeşte decât ceea ce costă scump! sau, în lipsă, ceea ce i se pare aşa! Venerează forţa. Îl dispreţuieşte pe cel slab. Este lăudăros, este vanitos! Îl susţine întotdeauna pe “fazan”. Vizual, înaintea a orice, trebuie să se vadă! Se îndreaptă către neon ca o muscă. Nu poate să se abţină. (..) Suferă, se mutilează, sângerează, crapă dar nu învaţă nimic. Simţul organic îi lipseşte. Ocoleşte, îi e teamă, îşi face viaţa din ce în ce mai amară. Se precipită către moarte cu mari cantităţi de materie, niciodată suficiente….Cel mai şiret, cel mai crud, cel care câştigă acest joc, nu mai ţine până la urmă arme in mana, pentru a continua să ucidă şi pentru a se ucide. Astfel, fără limită, fără sfârşit, jocurile sunt făcute!….Este jucat! Este câştigat!…”

“Acolo, omul este bătut cu castravetele. Este bătut peste tot, priveşte cum trece “Comisarul” in Packard-ul său nu prea nou…Munceşte precum într-un regiment, un regiment pentru viaţă….Nu trebuie sa exagereze nici măcar cu strada! Ştim asta, micile sale maniere! Cum o mai golim cu patul pustii!…Doar viitorul ii aparţine! Cat de exact este! mâine vom rade gratis. Instinctul de dreptate a lipsit! Este simplu ! Pana la urma, daca ne gândim bine, nu era nevoie sa aşteptăm pentru a împărţi bogăţiile. Am fi putut sa ni le împărţim încă din timpurile agricole, la inceputul oamenilor…ca ce chestie toate aceste fasoane? Furnicile nu au uzine şi asta nu le-a împiedicat niciodată…”Toti pentru unu”…Asta este deviza lor! Capital! Capital! Nu trebuie sa mai roşeşti, esti tu, in întregime, Proletarule! Rolandeza[2] târtiţei!”

Louis-Ferdinand Celine

Condamnă injustiţia economică dintr-o ţară care se lauda tocmai cu egalitatea. “De ce frumosul inginer câştigă 7000 de ruble pe luna? Mă refer acolo, în Rusia, iar femeia de serviciu doar 50? Magie! Magie! Suntem toţi gunoi! Acolo cat si aici. De ce perechea de pantofi costa 900 de franci? Iar o imitaţie precara (am văzut) spre 80?..Si spitalele? Cel frumos este al Kremlinului cu saloane pentru Inturism. Celelalte sunt mizerabile! Nu trăiesc cu greutate decât cu o zecime dintr-un buget normal. Toata Rusia trăieşte cu o zecime dintr-un buget normal, cu excepţia Poliţiei, Propagandei, Armatei. Toate astea reprezintă nedreptatea mascată sub un alt blazon, mult mai înfricoşător decat cel vechi, mult mai anonim, etanşeizat, perfecţionat, intratabil, blindat cu o multime de pui foarte experţi în servicii. Oh! Pentru a ne furniza argumente privind infrangerea gloatei, pentru imensa înşelăciune, nu ducem lipsa de dialectica!…Rusii sunte cei mai convingatori! Doar o mărturisire nu este posibila, o pilulă nu se găseşte: Omul este soiul cel mai rau! îşi construieşte singur tortura indiferent de condiţii, precum sifilisul pe sifilitic. Asta este adevărata mecanică, profunzimea sistemului! …Trebuie loviţi linguşitorii, acesta este marele opium al popoarelor….Omul este la fel de uman precum o gaina care zboara. Cand încasează o lovitura in fund, când o maşină o face să zboare, ea se inalta pana-n acoperis pentru a cădea imediat in nămol, înhăţând cu ciocul găinaţul. Asta este natura sa, ambitia sa. Pentru noi, in societatea, este exact la fel. Încetăm sa mai fim niste mizerabili atat de mari doar sub efectul unei catastrofe. Când totul se inghesuie, naturalul o ia la galop din nou.(…) <Eu sunt! Tu eşti! Noi suntem nişte distrugători, sarlatani, nenocoriti> Niciodata nu se vor spune aceste cuvinte. Niciodată! Niciodată! Cu toate acestea adevarata revolutie va fi cea a acestor Mărturisiri, marea purificare! Dar Sovietele se inraiesc in viciu, in superficialităti. Cunosc prea bine piesele mecanismului. Se pierd in propaganda. Incearca sa treacă rahatul drept caramel. Asta este infecţia sistemului.”

Celine mitraliază şi noua castă a îmbogăţiţilor din patria sovietelor “Îi vedeţi pe noii apostoli….Cu burdihanul gras, cântând!…Marea Revoltă! Marea Bătălie! Mica recompensă! Zgârciţi cu cei care-i invidiază! Deci toata cearta se rezuma la asta! In culise s-a schimbat iluzia…Neo-topazuri, neo-Kremlin, neo-târfe, neo-leninişti, neo-isus! Au fost măcar sinceri la început…acum, toţi au înţeles! (cei care nu înţeleg : sunt împuşcaţi) Nu sunt vinovaţi dar supuşi !….Daca nu ar fi ei, ar fi alţii!.. Experienţa i-a ajutat…Acum sufletul este carnetul roşu…Ei cunosc toate ticurile, toate viciile răului Proletariat…Sa se epuizeze ! Să defileze ! Să sufere ! Sa crape ! Sa denunţe ! Asta e natura sa ! NU poate altcumva! Proletariatul? În “casă” Citeşte ziarul meu, cancanul meu, numai acesta! Nu cumva un altul! Şi înfulecă forţa discursurilor mele! Si, mai ales, sa nu păşeşti niciodată mai departe, vaco! Sau îţi tai capul! Si nu meriti nimic altceva decât asta! Cuşca!”

Cahiers Céline 7 : Céline et l’actualité, 1933-1961

Chiar daca peste doar câţiva ani Celine a cochetat serios cu un alt totalitarism inspaimantator, nazismul, eseul Mea Culpa este o pledoarie antitotalitara. In 1936 regimul lui Hitler inca nu parea contemporanilor sai a fi unul totalitar.“Vom face absolut totul pentru a avea aerul responsabil! Vom acoperi toate subiectele. Vom deveni <totalitari>! Cu evreii sau fara evrei! Nu are nici o importanta!…Important este ca ucidem!….Cati dintre micii credinciosi incapatanti ai vremurilor obscure nu au sfarsit-o la esafod?…In gura leilor?…La galere? Inchizitionati pna-n maduva oaselor.”

Concluzia sa destul de cioraniana este simplă: Apocalipsa generală prin ideologie.“Să curăţam Terra. Oricum nu am folosit la nimic….Curăţenia prin Idee.” Chiar dacă Celine rămâne o personalitate culturală controversată, el îi fascinează pe francezi altfel neputându-se explica atenţia cu care a fost înconjurata aniversarea celor 50 de ani de la moartea marelui scriitor francez. Recent, au fost publicate volumele D’un Celine l’autre coordonat de David Alliot în care sunt reunite aproximativ o sută de mărturii inedite despre Louis-Ferdinand Celine, Un autre Celine de Henri Godard, Celine au Danemark de David Alliot si Francois Marchetti, carte ce adună toate mărturiile despre cei şase ani petrecuţi de scriitorul francez în Danemarca, o perioadă foarte grea din viaţa lui Celine având în vedere că făcut şi un an şi jumătate de închisoare pentru colaboraţionsimul său şi Celine vivant Deux DVS et un livret (Letres a Marie Canavaggia) ceea ce vine sa demonstreze că un scandal chiar şi în mediul cultural poate ajuta mult mai mult la cunoaşterea unui subiect decât o aşezare şi celebrare cuminte şi oficială care, îmbrăcată în festivism, poate mai mult dauna. [3] În plus, ne putem lesne imagina invectivele lui Celine la adresa actualei Republici Franceze…Şi, evident, a evreilor care o conduc![4]

Mea Culpa, de Louis-Ferdinand Céline,

Este cunoscut scandalul izbucnit în Franţa cu ocazia încercării lui Frederic Mitterand de a-l strecura în calendarul oficial al sărbătorilor naţionale pe Louis Ferdinand Celine (1894-1961) de la a cărui moarte se împlineşte în acest an o jumătate de secol.[1] Serge Klarsfeld, preşedintele FFDJ[2] a protestat vehement forţând până la urmă înlăturarea numelui lui Celine din rândul manifestărilor oficiale ale Republici Franceze din anul acesta. Spiritele s-au inflamat şi în Franţa având în vedere că prin cazul Celine s-au redeşteptat vechi amintiri deloc plăcute ( precum antisemitismul din Franţa interbelică, colaboraţionismul cu Germania nazista etc), preşedintele Republicii, Nicholas Sarkozy având, în mod surprinzător, cea mai inteligentă şi plină de bun simţ remarcă, afirmând că poţi la fel de bine să apreciezi opera lui Gide fără să fii homosexual sau pe cea a lui Celine fără să fii antisemit. Scandalul s-a concentrate mai ales asupra antisemitismului acerb a lui Celine, uitând una dintre cele mai acide scrierile ale sale care, cel puţin din punctul nostru de vedere, îi mai spală din păcate. Evident, percepţia evreilor francezi este complet diferită faţă de cea a românilor (şi a celorlaltor popoare din est) care au avut de îndurat cincizeci de ani de comunism. Mea Culpa este unul din cele patru pamflete scrise de controversatul autor francez şi, chiar daca textul are doar treizeci de pagini în versiunea sa originală, este singurul care a fost preluat şi republicat în Caietele Celine 7: Celine şi actualitatea, 1933-1961[3] publicat de Editura Gallimard în 1986.

Textul a fost publicat în anul 1936 după ce şi Celine s-a îmbarcat într-una din călătoriile aranjate pe care sistemul sovietic (serviciile secrete, agenţii de influenţă din Vest, agenţiile de turism împănate de informatori etc.) având în vedere faptul că Celine publicase în 1932 romanul Voyage au bout de la nuit care cunoscuse un mare succes la public. Comuniştilor nu le-ar fi displăcut să pescuiască un alt scriitor de mare perspectivă (ceea ce Celine s-a şi dovedit a fi, în ciuda luarilor sale de poziţie din politică) însă precum în cazul lui Gide, mult mai implicat în susţinerea până la punctul lui de cotitură a sistemului sovietic, socoteala de acasă nu s-a potrivit cu cea din târg, după cum isteţ o declamă un celebru proverb românesc. După condamnarea violentă a fenomenului comunist (regim, cadre, ideologie, practică revoluţionara etc.) Celine a mai publicat alte trei pamflete violent antisemite : Bagatelles pour un massacre (1937) L’ecole des cadavres (1938) şi les Beaux Draps (1941). In acesta din urma depune o pledoarie pro-colaboraţionistă, filogermana foarte clara: „Prezenţa germanilor este insuportabilă. Sunt politicoşi, bine crescuţi. Se comportă precum cercetaşii. Cu toate acestea nu-i putem suporta. De ce, vă întreb? Nu au umilit pe nimeni… Au respins armata franceză care nu dorea decât să o şteargă. Ah, dacă era o armată evreiască cum am adula-o!”

Prevăzător, Celine, a părăsit rapid Franţa, la scurt timp după debarcarea aliată de pe plajele normande din 6 iunie 1944 refugiindu-se într-o Germanie nazistă care-şi dădea duhul, atmosferă apocaliptică descrisă în romanul Nord. Din Berlin şi-a oferit serviciile medicale ultimilor adepţi ai Mareşalului Petain, grupaţi într-un loc binecunoscut nouă, la Sigmaringen, în sudul Germaniei, de unde la 22 martie 1945 a plecat în Danemarca, încă ocupată de germani, pentru a-şi recupera aurul depozitat într-o bancă daneză. Celine a urât Danemarca pentru că a făcut un an şi jumătate de închisoare iar după eliberare a trăit alţi cinci ani într-o casă modestă şi friguroasă pe malul Mării Baltice. În 1950 a fost condamnat şi în Franţa la un an de închisoare în contumacie, confiscarea a jumătate din bunurile sale personale, o amendă de 50 000 de franci. Raoul Nordling, consulul Suedie la Paris, a intervenit în favoarea sa la ministrul danez de externe, Gustav Rasmussen, pentru a întârzia extrădarea sa în Franţa. Un nou avocat reuseste să-i obţină amnistierea putând, în sfârşit, să se întoarcă în Franţa unde, după o perioadă de recluziune, a fost reintegrat în viaţa literară, rămânând unul dintre cei mai mari prozatori francezi ai secolului trecut.

Volumul Mea Culpa a apărut în anul 1936 fiind publicat la editura Denoël et Steele provocând de altfel plecarea asociatului lui Denoël, deranjat de mesajul virulent anticomunist al cărţii. În acelaşi an, Celine a publicat cel de al doilea roman al sau Mort à crédit, care nu a cunoscut acelaşi succes precum primul, Voyage au bout de la nuit. In Mea Culpa Celine condamnă de-a valma toate tarele comunismului, dând dovada unei lucidităţi, cel puţin în această privinţă, demnă de lăudat, de la inegalităţile flagrante până la natura criminală a regimului sovietic. Faţă de volumele Retour de l’URSS si Retouche à mon retour de l’URSS scrise de Andre Gide si care au provocat un urias scandal, cartea lui Celine este mult mai dură căci Celine, în stilul său binecunoscut, nu face deloc economie de invective, imagini dure şi limbaj de mahala, toate pentru a condamna (uneori ironic alteori cinic) fără drept de apel toate idealuri şi preceptele comunismului. Stilul lui Celine se aseamănă cu  cel al lui James Joyce din Ulysses.

Louis-Ferdinand Céline

“Ceea ce seduce la comunism, imensul avantaj, s-o spunem pe şleau, este ca în sfârşit, ni-l demască pe Om. Îl va debarasa de scuzele sale. Iată că de secole el ne disimulează instinctele sale, suferinţele sale, minunatele sale intenţii….Ne-a oferit un vis plăcut…Imposibil de ştiut, acest scofâlcit, cât de bine ne poate minţi!…Este un mare mister. Rămâne întotdeauna tupilat cu grijă după marele sale alibi. <Exploatarea fata de cel mai puternic.>”(…) “Cam aşa cântau cadenţat veselii noştri pontonieri de altă dată! Să tropăim! Să tropăim! Să bocănim la greu! Această infecţie adevărată! Trebuie călcată toată rasa! Niciodată din vremurile biblice nu s-a abătut asupra noastră un flagel mai viclean, mai obscen, mai degradant decât acaparanta şi lipicioasa burghezie! Moralizantă şi tropăitoare! Impasibilă şi plângăcioasă! De gheaţă în faţa nefericirii. De nepotolit? Lacomă după privilegii? Nu se poate! Mai meschină? Mai amnezică? Mai înnebunită după bogăţii goale? În sfârşit, o împuţiciune perfectă.” Despre justitia sociala realizata prin intermediul pistolului Celine este categoric: “Marea curăţenie? O chestiune de luni! O chestiune de zile! Ah! Da! Treaba va fi făcută în curând!…ce ne vom mai bucura!..Ce focuri de artificii! În fond, răsturnarea este uşoară! Împuşcarea întregii clase! Nu forţăm decât porţi deschise iar apoi sunt viermănoase! A-i împuşca pe privilegiaţi este mai uşor ca fumatul unei pipe!… Toata chestia asta este glorie naturala! O buna revanşa a micuţului! Despăgubiri de o mie de ori justificate ! Toţi blestemaţii care îşi iau revanşa! O.K.! Căcat! O putem spune foarte bine! Nu este prea devreme!…Totul să se regularizeze prin sânge!….Pe bogătaşi îi vom împuşca….Pac-pac-pac.” (…) “Eu sunt! Cum eşti şi tu! El este ! <noi suntem exploataţi!> Asta va sfârşit impostura! Să aruncăm în aer ticăloşia! Sfarâmă-ţi lanţurile! Ridică-te! Nu poate sa dureze pentru totdeauna! Sa te vedem, in sfârşit! Mutra ta simpatica! Să te admiram! Să te cercetam! Din cap până în picioare!…Să descoperim poezia ta, să te putem iubim cu plăcere pentru tine însuţi! “(…) “Să crape patronii! Repejor! Aceste rebuturi putrezite! Împreuna sau separat ! Fără nici un minut întârziere ! de o moarte dulce sau atroce! Mi se rupe! Abia aştept!”[4]

Celine se dezlănţuie şi împotriva dezumanizării mecaniciste a omului in noua societate. “Pentru spirit, pentru bucurie, in Rusia, exista mecanica…Adevăratul tărâm promis! Salvare! Găselniţă providenţială! Trebuie sa fii <Intelectual> pierdut in artele frumoase, băgat în sac de secole, surprins in ambuscada, vătuit, în cele mai frumoase hârtii ale lumii, mic strugure fragil si copt, sub bolta funcţionarească, gingaş fruct al contribuţiilor, delirând a irealitate, pentru a cauza, fără nici o greşeală, aceasta fenomenala gogoaşa. Maşina murdăreşte cu adevărat, condamnă, ucide pe oricine se apropie. Dar este la modă Maşina! Aduce a proletariat, a progres, a slujba, a baza…Asta se arunca maselor…Asta-l face un cunoscător instruit, simpatic, sigur…Adăugam…Recomandăm….Băşim supapele… <Sunt! Suntem în linie!> Trăiască marea  Schimbare! Nu ne mai lipseşte nici un şurub! Ordinea soseşte din străfundurile unui birou!”

Cahiers Céline 7: Céline et l’actualité

“Omul este ceea ce mănâncă! Engels a descoperit asta pe lângă altele. O minciună colosală. Omul este şi altceva, mai tulburător şi dezgustător decât chestiunea halitului. Nu trebuie să-i vedem doar măruntaiele ci şi micul şi drăguţul său creier!…Descoperirile nu sunt la final…Pentru a-l schimba trebuie să fie dresat! Poate fi dresat?….Nu un sistem îl va dresa! Mai degrabă se va descurca să evite toate controale! Să-i bârfeşti pe falşii şmecheri? Cum este el expert! Răutăcios este cel care se va apleca asupra faptului! Si apoi ni se rupe! Viaţa şi aşa este mult prea scurtă! Să vorbeşti despre morală nu te angajează cu nimic! Astfel se disimulează un om! Toate gunoaiele sunt predicatori! Cu cât sunt mai vicioşi cu atât trăncăne mai mult! Şi linguşitorii! Fiecare pentru sine însuşi!…Programul comunismului? În ciuda tăgăduirilor: în totalitate materialist! Revendicările unei brute pentru folosinţa brutelor!….Înfulecaţi! Priviţi mutra marelui Marx buhăit! Şi măcar de ar fi înfulecat dar este tocmai invers ceea ce se întâmplă! Poporul este Rege! El are totul! Duce lipsa de cămaşă!…Individualismul feroce transforma totul in farsa, minează totul, corupe totul. Un egoism încăpăţânat, veninos, mormăitor, imbatabil, îmbibat, corupe deja aceasta mizerie atroce, se prelinge de-a curmezişul, transformând-o încă în şi mai împuţită. Individualismul in bocanci dar netopit.”

Celine critică şi ceea ce părinţii Constituţiei americane numeau the pursuite of happiness: “Marea pretenţie a fericirii, iată imensa impostura! Ea complica toata viata! Este ceea ce ii transforma pe oameni in veninoşi, secături, de nebăut. Nu există fericire în viaţă, nu sunt decât necazuri mai mari sau mai mici, mai mult sau mai puţin tardive, bătând la ochi, secrete, deosebite, viclene <Din oamenii fericiţi se fac blestemaţii cei mai buni> Principiul diavolului rezistă bine. Avea dreptate ca întotdeauna, asmuţind omul asupra materiei. Şi asta nu a întârziat…În două secole, pline de orgoliu nebun, dilatate de mecanica, a devenit imposibil. Precum îl vedem astăzi, buimac, saturat, beat de alcool, de gazolină, dispreţuitor, pretenţios, universul cu puterea în secunde! Cea mai mică gaură astupată de cur, se vede în oglinda Jupiter! “

(va urma)