Radacina de bucsau, de O. Nimigean

Puteti cumpara cartea acum, de pe Buybooks.ro.

O.Nimigean nu intentioneaza sa-si crute cititorii originalului sau roman ‘Radacina de bucsau’. Chiar de la titlu cititorii mai putin avizati (si eu ma aflu printre ei) sunt trimisi la dictionare pentru a afla ce este bucsaul si titlul insusi ramane o enigma chiar si dupa terminarea lecturii. Tema nu este nici ea usoara – ‘Radacina de bucsau’ este o sumare a multora dintre aspectele sordide si derizorii ale realitatii romanesti din ultimele doua decenii. Stilul si limbajul folosit de autor il pun tot timpul la incercare pe cititor, schimbandu-se de la paragraf la paragraf, de la episod la episod. Si totusi, impresia de ansamblu este cea a unei creatii inchegate si a unei viziuni complexe, care evita conventionalismul si nu face niciun fel de rabat unei realitati ostile.

Personajul principal al cartii pe nume Liviu este un intelectual ratat si invins complet de un sistem pe care il dispretuieste. Infrangerea sa se datoreaza nu atat refuzului de a face compromisuri cat mai ales lehamitei de a se confrunta cu o societate in care iluziile schimbarii spre democratie au fost complet spulberate: “M-am saturat! Am obosit sa ma lupt cu comunistii astia reconditionati, mi-e greata de lumea asta mizerabila, in care vechii securisti fac pe mai departe jocurile, putrezi de bogati, mi se apleaca de Romanica mea de cacat, plina de puliticieni, afutceristi, si cacademicieni, de elite inciolanate, …” (pag. 50). Esecul social si inadaptabilitatea personajului atrag dupa ele si esecul personal. Relatia si casnicia cu Ioana (zisa si Zelda) se destrama sub presiunea multipla a crizei de maturizare a unui cuplu fara copii, a presiunii economice si a lipsei de perspectiva sociala. “Ma ingrozea s-o vad ca sufera pentru esecul indeniabil al viitorului nostru mic burghez. N-o sa avem niciodata o casa adevarata, n-o sa avem niciodata o pozitie sociala onorabila, n-o sa ne facem vacantele nici macar in Antalya – ce Antalya?! nici macar la Mamaia! – n-o sa ne putem permite aia si aia si aia, sintem niste amarasteni si niste ratati.” (pag. 51)

Actiunea cartii inceputa practic dupa destramarea cuplului in urma unei lamentabile tentative de adulter se desfasoara vreme indelungata sub semnul tanjirii dupa reintoarcere, a cautariiunui sentiment pur si a unei relatii inglodate sub o realitate triviala. Esecul este insa previzibil din start.

Relatia principala a cartii este insa cea intre autor si mama sa, a carei imbolnavire il readuce in satul natal, undeva la cumpana intre Bucovina si Maramures. Gospodaria in semi-paragina, casa copilariei in care mai staruie inca amintirea tatalui rapus de boala cu multi ani inainte, confruntarea cu boala care se dovedeste din ce in ce mai serioasa a mamei il smulg pe intelectualul dezorientat care isi pierduse locul si rostul odata cu destramarea casniciei dintr-o existenta ambigua intr-o alta realitate, care se dovedeste a fi cu nimic mai usoara, si care se impleteste in mod bizar cu urmele trecutului si ale radacinilor pierdute. Sunt in carte cateva scene de un naturalism extrem, in care relatia creata cu mare adancime psihologica dintre fiu si mama capata o dimensiune facuta posibila numai datorita unor conditii sociale extreme.

Exceptionale sunt episoadele in care este descrisa treptat degradarea starii sanatatii mamei si confruntarea celor doua personaje – unul cu puterile vlaguite de boala, celalalt nesigur psihologic si inadaptat social – cu tarele sistemul medical subfinantat, blazat si erodat si cu personajele care il populeaza – toate alcatuind un mozaic al unei realitati in care franturi de omenie se combina cu indiferenta, in care mai toata lumea pare sa fie in deriva sau la limita intr-o constanta lupta pentru supravietuire. Daca aceasta carte ar fi precedat filmul ‘Moartea domnului Lazarescu’ as fi spus ca filmul a fost influentat de carte, asa posibil ca influenta sa fie inversa, sau pur si simplu si fimul si cartea sa se traga din aceiasi realitate bine cunoscuta milioanelor de romani. La fel de bine caracterizate sunt si descrierile satului natal al eroului si al mamei sale. Spatiul care in alte timpuri era pastrator al originalitatii si spiritualitatii Romaniei este descris ca un loc al dezolarii si paraginei, diluat social si demografic prin plecarea in strainataturi unei intregi generatii in cautarea rostului si asigurarea supravietuirii materiale.

O. Nimigean

Stilul este personajul si aceasta axioma literara este reflectata in discursul complicat al personajului principal al acestei carti povestite la persoana intai. Este modul de a vorbi si de a gandi al unui intelectual roman de formatie umanista, educat in anii de sfarsit ai regimului comunist, pentru care limbajul bogat si uneori cautat cuprinde in aceeasi fraza sau in propozitii vecine afirmatia si contrariul sau, indoiala si scepticismul fata de observatia imediata a
vietii reale in spatele careia individul trebuie sa caute sensul ascuns si de cele mai multe ori ostil. Imposibilitatea adaptarii este reflectata si in limbaj, si nu numai in greutatea de a accepta realitatea asa cum este ea, ci si ca o reflectie a inutilitatii unei educatii redusa la neputinta de o schimbare sociala care rastoarna complet sistemele de referinta.

Versatilitatea scrisului lui O. Nimigean sustine evolutia psiholgica a personajelor si adauga o linie paralela de interes  care dubleaza placerea lecturii. Autorul are precedente in poezie, proza si publicistica si fiecare dintre acestea influenteaza fragmente diferite din tesatura stilistica a romanului. In acelasi capitol putem gasi insiruite sau intercalate fragmente de poezie pura (in special in evocarile nostalgice ale iubirii pierdute si a tanjirii dupa o imposibila intoarcere), de analiza politica lucida, de satira (vezi episodul invadarii apartamentului cuplului de eroi de catre sobolani, o posibila metafora a marasmului social), sau chiar nuante de pornografie. Uneori stilul este adaptat modului de gandire al personajului ca in scena conferintei, in care betia de cuvinte si pretiozitatea discursului creaza senzatia de lipsa de claritate a gandirii intelectualului ratat care nu isi gaseste tinta si nu isi poate impune reperele unei realitati cu care nu rezoneaza. O galerie de personaje secundare sustin si amplifica figura centrala a cartii. Artemiu – prietenul care a refuzat colaborarea cu Securitatea sau cel putin asa povesteste dar a acceptat compromisul cu noua societate – sau preotul Sincai poti fi vazuti ca alternative ale evolutiei personajului principal, posibile traiectorii alternative celei alese (voluntar sau nu) de catre eroul cartii.

Este esecul personajelor un esec absolut? Nu sunt sigur, caci finalul destul de ambiguu al cartii il plaseaza si pe eroul principal si pe mama sa intr-o aparenta recuperare si impacare cu soarta. Nimic nu este insa sigur in universul creat de O. Nimigean in ‘Radacina de bucsau’ – mai ales cand vestile par a fi oarecum bune.

Puteti cumpara cartea acum, de pe Buybooks.ro.

“Degete mici”, de Filip Florian

Moto: „Ştie, nu bănuieşte, că râsul poate să existe şi acolo unde s-a cuibărit pentru totdeauna tristeţea.” (Filip Florian)

Puteţi cumpăra cartea acum, de pe Buybooks.ro.

Pentru mine, numele lui Filip Florian nu este deloc nou. De când citesc în blogosfera literară recenzii despre cărţi, păreri despre scriitorii români contemporani şi despre noua literatură românească, am auzit de multe ori numele lui, cel mai des în sens pozitiv (asta pentru că nu îmi aduc aminte, dar poate a existat, şi cuvinte mai puţin măgulitoare). Lansarea cărţii sale, Zilele regelui, a fost îndelung discutată, mai ales de persoanele care citiseră deja primele sale cărţi, şi a fost catalogată drept o carte matură a unui scriitor de mare talent. Rontziki spunea atunci: „Lecturarea acestei cărţi a fost una din cele mai plăcute din ultima vreme. Încă de la primele pagini, mi-am spus că dl Filip Florian are un incontestabil talent de povestitor…istoria m-a prins în mreje şi nu-mi venea s-o las din mână şi asta încă înainte ca firul epic să devină din ce în ce mai interesant, înainte să intre în scenă, ca şi scriitor de epistole, personajul meu preferat, motanul Siegfried…”

Debutul lui Filip Florian a fost reprezentat chiar de cartea despre care vorbim astăzi, Degete mici, publicată în anul 2005, la editura Polirom, carte pentru care a fost răsplătit cu numeroase premii: premiul Uniunii Scriitorilor pentru cel mai bun debut în proză, premiul pentru debut al României literare, premiul de excelenţă pentru debut în literatură al UNPR. Premii importante şi mai ales meritate, pentru că această carte, lucrată, cum se ştie, pe parcursul a mai multor ani, este una deosebit de bine închegată, deşi nu este un roman fluviu, care reuşeşte să suprindă cititorul prin înlănţuirea unor personaje complexe, aflate într-o situaţie deosebită, fără să sufere niciun moment vreo pierdere a noimei sau a motivelor fiecăruia, reuşind să transpună personalitatea acestora exact, concis şi foarte realist.

Este prima carte a lui Filip Florian pe care o citesc, cartea lui de debut de altfel, şi aceasta m-a suprins în mod plăcut de la primele pagini. Este o carte care te acaparează, care te introduce într-un univers aparent real, populat de personaje diferite şi adevărate (în sensul literar al cuvântului), este un roman care, în limita timpului disponibil, nu îl poţi lăsa din mână pentru a-i afla misterul, pentru a descoperi povestea vieţii fiecărui personaj. Este o carte ce mi-a adus aminte de cartea lui Cristian Theodorescu, Medgidia, oraşul de apoi, o carte în care se împletesc, la fel, poveştile unor personaje diferite, aflate în jurul aceleiaşi idei: acolo, un restaurant de gară, aici, o groapă comună.

Filip Florian

Ficţiunea creată de Filip Florian joacă un rol inedit, introducându-ne într-o poveste fabricată de autor despre care avem mereu credinţa că este reală, pentru că astfel de evenimente, felul în care ele se desfăşoară, înlănţuirile de gânduri ale personajelor (dorinţa poliţistului de a se afirma prin orice mijloace, încercarea deţinutului politic de a dezgropa trecutul, ipocrizia jurnaliştilor, ascunderea îndrăgostiţilor) sunt rupte din realitatea din jurul nostru, nimic nu se schimbă, totul are loc şi există în viaţa noastră.

Ne aflăm într-o mică staţiune de munte, un orăşel unde fiecare îl cunoaşte pe fiecare, unde nimic nu poate fi ascuns (deşi sunt mulţi oameni cu secrete teribile sau măcar amoroase) şi unde totul se schimbă atunci când apare un lucru neobişnuit: în castrul roman din oraş, unde exista o cercetare arheologică ştiinţifică şi atentă, este descoperită o groapă comună, plină de oase omeneşti din alte timpuri. Nimic nu mai este la fel, vin ziarişti, oameni din marile oraşe, procurori, judecători, foşti deţinuţi politici, ba chiar şi o echipă de cercetători antropologi din Argentina, fiecare cu propria idee şi propriile concluzii, multe neîntemeiate, dar nu mai puţin susţinute. Suntem în faţa unor poveşti cu totul diferite, ale unor personaje extrem de complexe şi de complicate, întinse pe parcursul unor lungi perioade de timp, pentru a ajunge toate, în final, în jurul gropii comune, unde îşi afirmă părerile ale căror surse de inspiraţie sau de plecare provin chiar din propriul trecut.

Îl avem, de exemplu, pe Titu Maeriu, „inginer pensionar, autorul unei teze de doctorat privind rezistenţa tunelurilor în straturile de roci sedimentare, membru de frunte al asociaţiei foştilor deţinuţi politice, descendentul unui şir lung de preoţi uniţi, tată a două fete, bunic a cinci nepoţi şi străbunicul unui îngeraş de băieţel”, un personaj ce ajunge în micul oraş cu un singur scop: de a construi un monument la „groapa comună” în memoria foştilor deţinuţi politice care, presupune el, au fost ucişi de Securitate după cel de-al doilea război mondial şi aruncaţi la gramadă, fără nicio urmă documentare. În cele din urmă, va fi învins, iar planurile sale aruncate de pe foc. În camera sa de hotel, aşa cum fac şi ceilalţi oaspeţi ai oraşului, fiecare cu propriile gânduri, necazuri sau fericiri (ziarista aşteaptă prima întâlnire, departe de lumea cunoscută, cu amantul său), Maeriu are timp de reflecţii asupra vieţii sale, asupra propriei familii, asupra anilor pierduţi în închisoare sau în lupte nenecesare, aşa cum se va dovedi, în final, şi aceasta: „De râs fata lui cea mică mai râde, nici mai rar, nici mai des, la fel ca întotdeauna s-a schimbat ceva însă pe scara aceea dintre zâmbet şi hohot nu în intensitate, nu în sonoritate, altundeva, râsul e plin sau gol aşa cum o alună de pădure are sau nu are miez, la ea e râs în toată regula, fără prefăcătorie, fără complezenţă, dar de ani buni fructul e sec, sub coajă nu se mai află bucuria. Vede alergând o fetiţă de opt sau nouă ani, cu codiţe lungi şi subţiri jucând peste umeri, are ochii neobişnuiţi de mari, ard, râsul naşte necontenit valuri, se unduiesc unul după celălalt şi ajung din urmă şi mângâie mieii pe care ea nu reuşeşte să-i prindă (…) codiţele copilei dispar şi sunt înlocuite de o coafură voit tinerească, dar care, în ciuda bunelor intenţii ale ondulatorului şi ale vopselei de păr, nu reuşeşte să ascundă vârsta. Ochii se transformă şi ei, au fost şi au rămas căprui, însă nu mai ard, deseori îngheaţă. Fetiţa nu mai fugăreşte miei, şi nu pentru că la cincizeci şi trei de ani n-ar mai avea condiţie fizică, are, face gimnastică aerobică de câteva ori pe săptămână, fetiţa a cunoscut prea multe – dragostea, matematicile, drobul de Paşte, tocurile cui şi cele pătrate, durerile facerii, şoferia, divorţul.”

Luptele dintre diferitele sfere de interese sunt detaliate, fiecare personalitate a orăşelului are propriul interes în rezultatul final al cercetărilor: magistratul localităţii, un colonel în retragere, are un fetiş cu degetele mici (pe care le fură şi le colecţionează pe ascuns); Petruş, naratorul, este un arheolog pasionat, care însă îşi concentrează gândurile pe iubirea sa, Jojo, şi pe ulcerul care îl apasă de mai mulţi ani; şeful poliţiei şi Maeriu consideră că groapa comună este rezultatul crimelor comuniste şi dau informaţii presei în acest context; călugărul Onufie – căruia Filip Florian îi dedică un capitol important, în care îi este descrisă o parte însemnată a vieţii – consideră că apariţia osemintelor umane este încă un semn dat sieşi de către Fecioara Maria şi trebuie să se ridice la înălţimea unei noi dovezi ale semnelor divinităţii.

În acest context, singurii care pot lămuri misterul oaselor sunt cercetătorii argentinieni. Descrierea sosirii lor în oraş, felul în care locuitorii i-au privit este o scenă extrem de realistă, care face dovada umorului autorului, Filip Florian surprinzând aici toate tarele poporului român al ultimilor în privinţa mult-lăudatei ospitalităţi şi a felului în care aceasta s-a transformat dintr-o calitate într-o trăsătură balcanică, dacă nu chiar într-un defect. Din fiecare moment, nu extragem lucrurile pozitive, ci modalitatea prin care putem câştiga ceva, , chiar insignifiant, ne putem apropria momentul pentru a-l face al nostru.

Coperta primei editii

Din apariţia unor argentinieni la noi în oraş, ce putem câştiga? Femeile doresc să cucerească pe unul dintre aceştia pentru a pleca în Argentina (ce contează că nu ştim aproape nimic despre această ţară!), iar politicienii locali doresc un pic de propagandă electorală la ajungerea acestora în gara locală: „Încă de la sosirea în oraş, antropologii argentinieni au contrazis o mulţime de aşteptări. Au apărut pe nespusă masă, cu un microbuz, dezamăgindu-i într-o dimineaţă de marţi pe toţi aceia care-şi închipuiseră o primire festivă în gară, pregătită din vreme, cu steaguri alb-azurii ca tricourile dungate ale lui Batistuta şi Maradona, cu fanfară, cu primarul purtând bandulieră tricoloră şi ţinând un discurs de întâmpinare, cu noua profesoară de franceză traducând în spaniolă şi amintind prin bronzul gambelor şi al genunchilor de măsliniul  andin, cu fetiţe oferind flori, cu mititei şi bere împărţite privitorilor de filiala locală a partidului de guvernământ. Patru dintre ei purtau blugi şi al cincilea bermude, tricoul unuia avea mânecile franjurite de-o foarfecă, pe maioul altuia era imprimat chipul Papei, la gâtul celui mai înalt se balansa o cruce cât un pristolnic, arătau în orice caz altfel decât apar oamenii de ştiinţă în reprezentările comune şi erau mai tineri decât ar fi trebuit să fie. În plus, a vorbi despre ei la persoana a treia plural, genul masculin e corect, dar nu şi precis. Fiindcă grupul număra trei bărbaţi şi două femei, ceea ce domolea în proporţie de aproape jumătate, visurile unor domnişoare de-a cuceri inimi şi de-a traversa oceanul.”

Faptele din vieţile personajelor sunt transpuse atât la nivel uman, cât şi la nivel istoric. Nu este uitată dictatura comunistă, dar nici fuga unor foşti deţinuţi politici departe de autorităţi sau justificarea modalităţii de supravieţuire a partizanilor anticomunişti din munţi (paginile despre călugărul Onufrie şi partenerul său de discuţii necunoscut sunt deosebit de bine scrise în termenii realităţii ficţionale). Filip Florian îşi construieşte romanul foarte atent din punct de vedere istoric: vorbeşte de foşti deţinuţi politici sau de călugări cu un trecut foarte întunecat, se opreşte şi ne povesteşte ce stă în spatele acestora şi al trecutului din jurul lor; ne vorbeşte despre cercetătorii antropologi argentinieni, se opreşte pentru câteva pagini asupra trecutului acestora şi a ţării lor. Aflăm amănunte despre junta argentiniană, despre crizele economice ale acestei ţării, despre dictatura militară şi cei care au condus ţara de-a lungul timpului. Nimic lăsat astfel la voia întâmplării.

Vă las în final cu mărturisirile lui Filip Florian despre ceea ce încearcă să transpună în romanele sale, dintr-un interviu acordat lui Ovidiu Şimonca în Observatorul cultural, nr. 271 din 2 iunie 2005: „Eu am trăit foarte acut, făcând gazetărie, o stare de superficialitate. Numai că lucrurile nu se închid nici într-o moţiune de cenzură, nici în faptul că un parlamentar trece de la un partid la altul sau că un om de afaceri este implicat în nu ştiu ce potlogărie. Cred că realmente viaţa e în altă parte, nu în gazetărie. Asta am vrut în roman: să imaginez o lume care să nu aibă contact cu lumea care se vede în ziare, la televizor, la vârful acesta superficial, ca o coajă. Cred că de fapt tihna provinciei spune mult mai mult despre ce este România decât o spun evenimentele care se succedă în viteză.” Nu putem fi decât de acord, cuvintele sale spun mai mult despre presa românească, dar şi despre ceea ce trebuie să urmărească oamenii de cultură, cu precădere scriitorii, pentru a reuşi să transpună adevăratele valori ale României: cea reală, cea din spatele televiziunilor şi gazetăriei de scandal. Filip Florian a reuşit să-şi construiască opera plecând de la un context istoric şi temporal real, suprapunând acolo cu mare talent personaje şi acţiuni ficţionale şi, în acelaşi timp, foarte complexe.

Puteţi cumpăra cartea acum, de pe Buybooks.ro.

Jocul de-a vacanta, de Mihail Sebastian
in “Opere alese”, vol. 1 Teatru
Editura de Stat pentru Literatura si Arta, Bucuresti, 1956

In Jurnalul sau de creatie la piesa JOCUL DE-A VACANTA, Mihail Sebastian scrie luni 23 martie 1936: “Am inceput sa scriu. (…) Nu stiu ce va iesi. Dar trebuie sa fac experienta. Ca tehnica literara mai ales ma intereseaza. Imi dau seama ca am pus mana pe un subiect de teatru, care nu s-ar preta la nimic altceva – nici roman, nici nuvela. Nu stiam pana acum ce insemneaza a vedea scenic o poveste. E cu totul alt proces de gestatie decat pentru un roman. Si ma ameteste tentatia culiselor, a salii de teatru, a afiselor.”

Adevarul este ca in toata opera sa literara, Sebastian a avut o viziune scenica asupra desfasurarii actiunii, transmitand cititorului reperele necesare pentru ca acesta  sa-si reprezinte imagistic ambianta si personajele construite. Si toata scurta sa viata a militat pentru teatrul romanesc si mai ales “pentru insanatosirea Teatrului National”, cu rolul sau « de a crea o literatura dramatica originala, de a mentine vii operele noastre clasice, de a pastra contactul cu marea literatura universala, de a creste generatii noi de de actori, de a face din prima noastra scena punctul de intalnire al scrsului romanesc cu plastica si muzica romaneasca » (Viata Romaneasca nr. 6/1938).

Si nu trebuie sa uitam exegeza sa asupra operei dramatice a lui Caragiale si in special asupra Scrisorii pierdute, afirmand ca “In ce ne priveste, noi un credem ca societatea romaneasca s-a <descaragializat>. Pretutindeni, in politica si in cultura, Catavencii si Farfurizii abunda. In cele mai neasteptate medii, in cele mai surprinzatoare imprejurari (bunaoara – cine ar zice? – la o alegere de presedinte al Societatii Scriitorilor) situatii tipic si irezistibil caragialesti se ivesc, spre tristetea, dar si spre desfatarea noastra”. Cat adevar, valabil cu supramasura, peste ani, in aceste cuvinte…Caci iata – si astazi – societatea romaneasca este scena pe care evolueaza, ata de tragico-comic, personaje din stirpea lui Catavencu, Farfuridi, Trahanache, Zoe…Si de undeva, din Pantheonul ilustrilor nostri creatori, Caragiale zambeste pe sub mustata. Si in acelasi Pantheon isi ocupa locul binemeritat si Mihail Sebastian, prin calitatea si perenitatea operei sale literar-dramatice, caci la aceasta incerc sa ma refer acum.

Perenitate, pentru ca, iata, vorbind numai despre Jocul de-a vacanta, de-a lungul timpului multi regizori s-au aplecat asupra textului si au realizat puneri in scena memorabile, ajungand la a-i da viata sub forma de musical sau mai nou, sub forma unei adaptari contemporane spectaculoase,  plina de ingeniozitate si spirit (Teatrul din Baia Mare – Radu Afrim).

Mihail Sebastian

Scrisa in anul 1936 si pusa in scena pentru prima data abia in anul 1938, cu premiera in 17 decembrie la Teatrul de Comedie, piesa Jocul de-a vacanta, in regia lui Sica Alexandrescu si scenografia/decorurile lui W. Siegfried a avut urmatoarea distributie: V. Maximilian (Domnul Bogoiu), George Vraca (Stefan Valeriu), Sandina Stan (Madam Vintila), Coty Hociung (Maiorul), Leny Caler (Corina), Mircea Axente (Jeff), Agnia Bogoslava (Agnes), Marcel Anghelescu (Un mecanic), Misu Fotino (Un calator), Renee Annie (Nevasta lui). Nume mari ale scenei romanesti…

Cateva cuvinte pe care merita sa le acordati atentie si care leaga destinele unor mari intelectuali interbelici.

Pentru Stefan Valeriu si implicit pentru grupul aflat in vacanta la Pensiunea Weber, “Jocul de-a vacanta” va fi jocul de-a uitarea, evadarea din realitatea vietilor traite la foc mocnit, stapanite de obisnuita, de derizoriu, de ingustimea orizontului vaduvit de nazuinte si speranta.

« Stefan : Dumneata un stii sa uiti. Nici unul dintre voi, dumneata si astia – Bogoiu sau cum le mai zice ? – nu stie sa uite. Ametiti cand vi se intampla sa nu va aduceti aminte, trei secunde, in ce zi sunteti. De-aia zapacitul ala nebun, de cum se scoala, n-are alta treaba decat sa scrie pe tabla : 5 august, 6 august… De-aia va strangeti palc in jurul aparatului de radio, ca sa va spuna ora exacta (aproape violent). Eu nu vreau sa stiu ora exacta. Si nu vreau sa stiu ce e azi, ce va fi maine si ce a fost alaltaieri. Ce e azi ? O zi cu soare. Mi-e de ajuns. Imi faceti mila, zau, cand va vad cu ce disperare, cu ce panica va agatati de tot ce ati lasat dincolo, acasa, la Bucuresti. Si la drept vorbind, n-ati lasat nimic acolo. Ati adus totul cu voi, in valiza : manii, regrete, zambete, amoruri. Ziceai : <Vrei sa incepem un joc nou ?>. Sigur ca vreau, dar nu vezi ca jocul meu e nou si ca al vostru e vechi, batran, trist ?

Corina : Si cum se cheama jocul dumitale ?

Stefan: Are mai multe nume, dar dumneata esti o fata cinica si de-aia razi.

Corina: Si ti-e frica de rasul meu?

Stefan: Nu. Se cheama Jocul de-a vacanta. Si se mai cheama jocul de-a uitarea. Si s-ar mai putea chema jocul de-a fericirea.”

Renuntand la tiparele vietii si  ale personalitatilor lasate in urma, la conventiile sociale, la trauma neimplinirilor recunoscute sau doar banuite, mai de voie, mai de nevoie, vacantistii intra in « programul de fericire ». Pentru Bogoiu de exemplu, functionar bugetar in Ministerul de Finante, intepenit in stereotipii si costum cu cravata, sistemul propus e aproape de neconceput si el spune: “Eu nu pot sa traiesc asa. Cu ziua asta care nu stii de unde incepe si unde se termina…Parca-i o singura zi, una singura, lunga, lunga, lunga. N-are nume, n-are numar. Ai vrea s-o prinzi din zbor, s-o iei de gat si s-o intrebi: cum te cheama? Te cheama luni? Te cheama marti? Spune!”.

Jocul de-a vacanta

“Neasteptand pe nimeni si nevoind nimic”, conventia “jocului de-a vacanta” ii prinde pe toti in mreje, uitarea micilor vieti lasate in urma functioneaza, lenea mentala si corporala ii ademeneste, culoarea alba etalata cu ostentatie in camasi si pantaloni simpli simbolizeaza asepticul unei clinici menite sa spele creierele si sa limpezeasca spiritele, insa ceea ce oamenii nu pot uita sau abandona niciodata, sunt sentimentele, astfel incat si Jeff si Bogoiu si Stefan sunt prinsi simultan in jocul de-a iubirea. Pe scari de varsta dar si mentalitate diferite, cei trei acced spre inima Corinei, tanara care le aprinde imaginatia, care le structureaza optiunile, care le canalizeaza actiunile, care ii ajuta sa-si uite si sa-si infranga umilintele. Stefan Valeriu recunoaste ca: „ Încerc să fiu destul de profund. Vezi, aveai dreptate când spuneai adineauri că sunt un om cumsecade. Da. Unsprezece luni pe an. Dar am şi eu luna mea de libertate – şi nu există decât o singură formă – supremă! – de libertate: lenea. Am şi eu luna mea de lene. De la 1 august la 31. Şi fac tot ce pot ca să n-o pierd. Dumneata te agiţi, vorbeşti, repari telefoane, eşti într-o veşnică mişcare, într-o veşnică aşteptare. Eu stau, privesc, tac şi nu aştept nimic… Dacă ai şti ce mare lucru este să nu aştepţi nimic… Unsprezece luni pe an sunt şi eu un om grăbit, un om crispat, care discută, care rezistă, dar după unsprezece luni mă duc undeva departe de oraş, să iau lecţii de lene, de la piatra asta, de la copacul ăla. Uită-te la el. Nu ţi se pare că e ceva împărătesc în indiferenţa lui? Totdeauna lângă un pom m-am simţit mai puţin umilit. Nemişcarea lui…” Dar lenea lui este invinsa de sentimentele care ii cotropesc sufletul, un suflet insa prea blazat si prea obosit pentru a sti ce sa faca cu iubirea, acest dar inestimabil al firii. Dintre cei trei barbati, doar Jeff, aflat pe pragul vietii mature, neatins de blazare, neintinat de renuntarile si asperitatile vietii, beneficiaza de impulsul benefic al iubirii pentru Corina, capacitandu-se sa treaca hopul corigentei pentru care si-a stors mintea in aceasta vacanta. Aceasta experienta va ramane pentru Jeff, probabil,  o amintire vie si draga intreaga viata, asa cum se intampla cu amintirea primei iubiri imposibile.

Vacanta este pe sfarsite, la fel si Jocul…intoarcerea in realitatea prozaica este inevitabila, fiecare dintre „jucatori” stie aceasta, asa cum, in subconstient au stiut-o mereu, in mod paradoxal insa, Stefan Valeriu refuza, ramane ancorat in utopia pe care a creat-o, fuge de evidenta si prin aceasta atitudine negativista rupe puntea sentimentala creata intre el si Corina. Lipsa de curaj in viata vietii, slabiciune, un nou esec, o noua insingurare/izolare in moliciunea impersonala a sezlongului „Mi se pare că o să mă întorc la ăsta. E mai sigur… şi n-are mistere… şi nu se enervează.” Jocul de-a fericirea s-a destramat datorita incapacitatii personajului de a recunoaste fericirea, sau poate datorita lasitatii lui de a si-o asuma. „Eu sunt un tip terre-á-terre. Plat.”, spune Stefan. Probail ca pentru Stefan niciodata nu va mai veni fericirea, un tren in care a refuzat sa se urce si care nu va mai opri in gara pentru el. Pana si trenurile stiu sa recunoasca garile in care nu sunt dorite si apreciate.

Sebastian a pus sub lupa minutios si plin de compasiune o lume mica contorsionata de probleme intelectuale, morale si sociale general valabile, depasind timpul si locul desfasurarii actiunii si acesta este si motivul pentru care Jocul de-a vacanta, ca de altfel si celelalte piese de teatru ale sale rezista peste timpuri si isi transmite fiorul dulce/amar pe scenele tarii si in secolul 21. Si in plus fata de  problematica tratata, constructia piesei este atat de minutiosa elaborata plastic, incepand de la indicatiile scenografice, continuand cu amanuntele sonoritatilor, inaltimea vocilor, ritmul miscarilor, detaliile costumelor, incat ai impresia ca ochii tu, cititor, vezi piesa prin ochii dramaturgului.

Imi permit un sfat: recititi-l, sau cititi-l pe Sebastian! O experienta benefica pentru intelectualul anului 2010. Eu asa am simtit.

“Accidentul”, de Mihail Sebastian

Moto: „Viaţa începe mereu” (Nora)

Mi-era dor de o lectură uşoară (Rushdie e prea solicitant în această perioadă), aşa că am ales, destul de inspirat, aş putea spune, Accidentul lui Mihail Sebastian, în ediţia de la Adevărul, unde a fost cuplată cu Oraşul cu salcâmi, care a mai beneficiat de o recenzie destul de recentă pe site-ul nostru. De aceea, am ales prima jumătate de carte, care poate fi citită cu uşurinţă într-o după-amiază de iarnă friguroasă, fiind o lectură plăcută, de dragoste, dar care atinge şi modalitatea de transformare a unui suflet uman devastata de o iubire adâncă, dar neimpărtăşită.

Aşa cum scriam şi despre Oraşul cu salcâmi, nu este o capodoperă, Accidentul este o carte obişnuită, însă care atinge o problematică mult mai complexă decât în prima carte, explorând sentimentele umane în toata cuprinderea lor, cu o aplecare mai adâncă asupra dragostei pierdute şi regăsite sub o altă formă. Personajele principale, dar şi cele care apar tangenţial, au fiecare dintre ele propriile motive de dezamagire şi vieţi searbede şi fără niciun orizont de fericire. Accidentele (nu este unul singur, ci o cavalcadă de asemenea mici catastrofe) le pot schimba viaţa şi le poate oferi beatitudinea, care poate fi veşnică sau de moment, depinde de modul fiecăruia de interpretare.

Primul accident, cel care dă titlul cărţii: Paul o salvează pe Nora de la căderea ei zilnică în zapadă, de pe tramvaiul care merge pe lângă apartamentul ei de pe bulevardul Dacia, fără să îşi dea seama că şi-a salvat prin aceasta chiar propria lui viaţă, tristă şi plină de sentimente contradictorii pentru o femeie pe care nu o poate uita. Este ziua în care împlineşte treizeci de ani şi singura lui dorinţă este de a pleca cât mai repede de lângă Nora şi a rămâne singur pe străzile pustii ale Bucureştilor: „Treizeci de ani! Iată, e inutil să fugi de singurul gând care te urmăreşte; e inutil să cauţi uitarea în mici jocuri imbecile. Până la urmă va trebui să-l priveşti în faţă, să-l accepţi: treizeci de ani. Se rezemă cu spatele de gard şi închise ochii. Ar fi vrut să poată rămâne aşa, fără gânduri, fără amintiri, în această simţire binefăcătoare. Se vedea ca şi cum s-ar fi privit de pe trotuarul celălalt, singur pe strada pustie, rezemat de o poartă străină în această noapte în care împlinea treizeci de ani, treizeci de ani cu care nu ştia ce să facă.” O concluzie tristă, dar care ilustrează cel mai bine starea sufletească a lui Paul din momentul accidentului.

Un capitol important este cel în care este descrisă relaţia lui Paul cu Ann, femeia care i-a distrus tinereţea şi, posibil, viaţa: o femeie excentrică, o pictoriţă cu talent, dar mai ales cu un prea mare succes pentru vârsta ei, o femeie energică, ce nu are nicio dorinţă de a-şi ascunde relaţiile cu bărbaţii şi care îl face să se îndrăgostească pentru totdeauna şi apoi îl părăseşte fără nicio remuşcare. Iubirea lui pentru ea se clădeşte uşor, de la momentul când o urmăreşte după plecarea de la Tribunal, când îi dăruieşte o întreaga florărie de lilieci, până la momentul ei de sinceritate, când îl invită pentru prima oară la ea acasă: „Mi-e greu să cred că eşti aici. M-am gândit de atâtea ori că ai putea să vii, dar niciodată nu am îndrăznit să sper. Ştiu atâtea lucruri despre dumneata. Ştiu cărţile pe care le citeşti. Ştiu cu cine ai fost vara trecută la Balcic. Ştiu că joi seară ai fost la Filarmonică şi ai plecat în pauză. Nu vrei să fim prieteni? Nu vrei să încercăm? De câte ori pictez ceva, mă întreb: lui i-ar plăcea? De câte ori citesc o cate, mă întreb: el ce ar crede? Aş vrea să te văd mai des. Mi-e necaz pe gesturile mele prea vii, pe felul meu de vorbă, aşa de neserios. Aş vrea să crezi că sunt mai puţin zăpăcită decât par, mai puţin superficială… Îţi promit că voi fi o prietenă cuminte, care nu întreabă, care nu cicăleşte. Vino când vrei. Sau mai bine, pentru început, hai să fixăm o zi pe săptămână în care să vii totdeauna. O să încercăm ceva câtăva vreme. Dacă va merge, bine: dacă nu, renunţăm.”

Mihail Sebastian

Declaraţia de iubire, chiar în stare incipientă, de mai sus este surprinzător de sinceră şi de romantică. Cum nu putea el să intre în starea de îndrăgostit după astfel de cuvinte, deşi nu ştia nimic despre ea, deşi chiar şi mai târziu, ea îi ascundea adevărul despre munca ei şi despre oamenii pe care sau cu care se întaâlnea? Sinceritatea iniţială se schimbă aproape imediat şi dezamăgirile încep să se adune, culminând cu plecarea ei la Liège şi unde evenimentele la care participă chiar şi el, îl îndreptăţesc să îşi ia adio de la ea, dar nu şi de la iubirea lor care dăinuie încă în suflet şi îi devastează viaţa: „Totuşi, i se întâmpla să se trezească noaptea din somn cu numele ei pe buze – şi simţea atunci, ca o durere ascuţită, nevoia să o vadă nu pentru a-i vorbi, căci nu mai avea nimic să-i spună şi simţea că orice reîntoarcere în trecut e imposibilă, dar pentru a o privi, fie chiar fără ştirea ei, ca de la o fereastră, ca pe o trecătoare.”

Evadarea lui Paul se numeşte Nora şi tot ceea ce ea reprezintă, respectiv prototipul profesoarei autentice (de doar treizeci şi doi de ani), care încearcă să îndrepte totul în jurul ei având alături propriile principii de educaţie: stăruinţa, repetarea, pătrunderea în gândurile elevilor, găsirea punctelor slabe şi concentrarea spre acestea. Plecarea spre munte (descrierea peisajelor este superbă, aşa cum este şi prezentarea unor locuri invadate de turişti pentru sărbătorirea Crăciunului şi a Anului Nou) reprezintă momentul începerii transformării lui, care necesită timp, dar şi dorinţa de a se schimba, lucru care îi lipseşte. Pe Nora o simte deja departe şi ea va avea nevoie de multă putere pentru a intra în inima lui: „Îi părea rău de tot ce se întâmplase. Ar fi vrut să poată şterge dintre ei inutila noapte de dragoste, care îi apropiase, dar care îi şi despărţea.”

Povestea curge apoi extrem de tandru, deşi acţiunile Norei sunt foarte precise. Căutarea sufletului lui şi găsirea tratamentului tristeţii sunt foarte grele, însă metoda găsită este inedită: devine antrenorul personal de ski, el simte orice coborâre şi orice cădere ca o eliberare a sufletului pustiit, iar cabana unde au poposit devine locul de unde nu ar pleca niciodată. Nora simte că aceasta este calea, însă numai hotărârea lui ar putea să schimbe căderea înapoi în universul tristeţii ori de câte ori şi-o reaminteşte pe Ann sau vede maşina ei pe străzile înzăpezite ale Braşovului.

Care va fi finalul, ce sentimente vor avea eroii noştri la plecarea din iarnă spre locurile de muncă din Bucureşti veţi afla numai citind această carte interesantă, antrenantă, plăcută şi plină de sentimente de dragoste.

De doua mii de ani, de Mihail Sebastian
Editura Humanitas, Bucuresti, 2006
Prefata de Nae Ionescu (in editia originala)

Iata o carte care are un destin unic sau in orice caz foarte rar in posteritate si anume faptul ca prefata sa este mult mai citita si mai comentata decat cartea insasi. Incercand sa schimb ceva in acest dezechilibru nefiresc am hotarit sa fac un exercitiu mental si sa-mi imaginez cum ar fi aratat aceasta carte si care ar fi fost impactul ei daca nu ar fi existat faimoasa prefata a lui Nae Ionescu. Am citit deci romanul, am ignorat prefata si scriu acum doar despre textul lui Sebastian.

Am spus ‘romanul’ dar ar fi de discutat si aici carui gen ii apartine exact ‘De doua mii de ani …’. Multe romane sunt scrise in stil sau structura de jurnal, dar in acest caz este vorba despre mult mai mult de atat. Biografia eroului principal cuprinde atatea date auto-biografice, evenimentele politice si fundalul social sunt descrise cu o asemenea veridicitate incat romanul pare in multe dintre sectiunile sale a fi mai mult jurnal. Este oarecum in oglinda cu adevaratul ‘Jurnal’ al lui Mihail Sebastian, caci daca ‘De doua mii de ani …’ este un roman cu structura si multe pagini de jurnal autentic, ‘Jurnalul’ apartine genului memorialistic, dar multe dintre paginile sale au o incarcatura literara de domeniul mai degraba al fictiunii. As mai face o observatie care pe mine m-a tulburat – pe scara timpului ‘Jurnalul’ incepe acolo unde se termina romanul. Sa-l fi scris Sebastian cel putin la inceput cu intentia de a continua sub o forma sau alta romanul si a-i da o alta turnura sau rescriere, si apoi razboiul si moartea sa fi curmat aceste planuri? Nu vom sti niciodata.

Titlul romanului vine de la lamentarea lui Moritz Bercovici – negustor pe Strada Mare a Brailei care incearca sa explice cauzele istorice ale prigoanei anti-evreiesti. Aceasta incercare este preluata si dezvoltata de autor in restul cartii din perspectiva unui tanar evreu in formare intre cele doua razboaie mondiale, sfasaiat in dilemele identitare si in pozitionarea sa intre doua lumi – cea a traditiei evreiesti de care incearca sa se desprinda, care in anumite momente i se pare a fi un balasat, dar care ii da in final puterea de a supravietui si a razbi si cea a lumii cosmopolite, neevreiesti, cu diversitatea sa culturala, cu comorile si mirajele sale care il atrag dar si cu repingatoarele prejudecati care il respind. Dilema aceasta este dilema pe care a trait-o si Sebastian si pe care o descrie in intreaga sa opera – el, scriitorul roman de mare talent, autorul de romane si de piese de teatru care descriu trairile si visele burgheziei si intelectualitatii romanesti care este in acelasi timp evreul respins de nationalismul romanesc, pus la index si redus la categoria de fiinta umana inferioara de regimul politic romanesc din timpul razboiului.

‘… daca as putea sa trec peste doua mii de ani de talmudism si melancolie, sa am inca odata, presupunand ca cineva din neamul nostru a avut-o vreodata, bucuria limpede de a vietui …’ (pag. 51)

‘Sa fugi de tine o zi, doua, douazeci nu e usor, dar nici imposibil. Faci matematici sau marxism ca S.T.H., faci sionism ca Winkler, citesti carti ca mine, umbli dupa femei sau joci sah, sau te dai cu capul de pereti. Dar intr-o zi, intr-un minut de neatentie, te intalnesti cu tine insuti la un colt de suflet, cum te-ai intalni la un colt de strada cu un creditor de care te-ai ferit zadarnic. Dai ochii cu tine si atunci intelegi cat de inutile sunt toate evadarile din aceasta inchisoare fara ziduri, fara porti si fara gratii, din aceasta inchisoare care este insasi viata ta.’ (pag. 63)

Mihail Sebastian

Probemele identitare se afla in centrul romanului, inclusiv permanenta oscilare intre doua lumi care il atrag si il respind in acelasi timp si tentatia de a se deprinde definitiv de lumea in care s-a nascut: ‘Ce i-as reprosa antisemitismului, inainte de orice, daca mi-as recunoaste calitatea de judecator, ar fi lipsa lui de imaginatie: “masonerie, camatarie, omor ritual” – si pe urma?
Vai cat de putin! vai cat de sarac!
Cea mai scazuta constiinta de evreu, cea mai de rand inteligenta ovreiasca isi descopera sie insasi pacate nesfarsit mai grave, obscuritati nemasurat mai grele, catastrofe incomparabil mai rasturnatoare.
…
Inteleg foarte bine de ce un renegat evreu este mai crunt decat orice specie de renegat. El duce cu sine o umbra care, cu cat o va calca mai rau in picioare, cu atat va fi mai aproape de el. Si faptul de a se dezice de neamul lui, faptul propriu-zis al renegarii este inca o data un act iudaic, fiinca noi toti, in sinea noastra, ne lepadam de noi, de zece ori, de o mie de ori, reintorsi insa mereu acasa, din vrerea cuiva care trebuie sa fie Dumnezeu insusi.’ (pag. 66)

Ca roman ‘De doua mii de ani’ este un roman ratat. Sunt rare momentele care se aseamana cu restul productiei de romancier a lui Sebastian, cum ar fi cele care aduc in pagina atmosfera Bucurestilor interbelici cu o legatura de dragoste intamplatoare, sau Braila reprezentata ca o combinatie de targ evreiesc si spatiu geografic cu care autorul se identifica. Sebastian nu insista insa pe aceste directii, caci teza este mai importanta pentru el in carte decat scrisul romancier si stilul. Rezultatul este ca de exemplu prtretele de evrei sunt dintre cele mai schematice – vanzatorul de carti Abraham Sulitzer, sionistul Winkler sau comunistul S.T. Haim nu sunt mai mult decat stereotipuri desi uneori Sebatian le pune in seama replici memorabile. ‘Cum vei coloniza un popor de 15-17 milioane intr-o tara de trei judete?’ (pag.97) este o fraza zguduitoare prin premonitie, in perspectiva Holocaustului si celor ce au urmat si pe care scriitorul nu le-a mai trait. In final tot el isi pune personajele cel mai bine in pagina: ‘M-am inselat putin. Abraham Sulitzer nu e un domn decat ca sot in raporturile cu madam Roza. Ca intelectual, insa, in raporturile lui cu ideile, devine categoric si asupritor. Aparand ghetoul, nu este mai putin intolerant decat Winkler aparand sionismul si nici decat S.T.Haim injurandu-le pe amandoua. Absolutul este viciul lor comun.’ (pag. 11)

Mult prea flexibil in structura sa intelectuala si mult prea deschis in viziune pentru a adopta vreunul dintre aceste absoluturi, personajul alter ego al romanului isi cauta locul in lumea intelectuala si realizarea in lumea profesionala romaneasca. Nici aici receptia nu i-a fost usoara, si aici partiala si temporara integrare se va termina in respingere. Colegi sau prieteni isi dezvaluie dupa ani de zile de amicitie sau chiar mai mult, antisemitismul latent. Cei doi poli ai lumii intelectuale romanesti sunt simbolizati in carte de nationalismul economistului Ghita Blidaru si de cosmopolitismul arhitectului Mircea Vieru. Din nou personaje tipice pentru cele doua mari curente intelectuale ale lumii romanesti de la vremea lui Maiorescu si a semanatoristilor pana la izbucnirea dictaturilor care au curmat cursul firesc al istoriei romanesti, inclusiv a istoriei ideilor. Dialogul dintre reprezentantii lor are loc in conferinte si articole de ziar. Iata-l pe Vieru raspunzand unei anchete a ‘Universului’ despre specificul national: ‘”Specificul national” exista fara indoiala. In arta, el este intrunirea tuturor locurilor comune. Gradul de specificitate indica astfel si gradul de
platitudine. De aceea a crea inseamna meru depasirea acestui specific.’ (pag. 149) La aceasta replica lui Blidaru vine intr-o conferinta la facultate: ‘Intrebarea mea este daca cineva are dreptul de a avea geniu impotriva necesitatilor pamantului pe care traieste‘ (pag. 151) Mihail Sebastian cunostea bine materia, discutia are o autenticitate care ma face sa ma intreb daca nu cumva frazele sunt extrase din articole si conferinte reale ale vremii. Dar nu numai in disputele culturale romanesti este Sebastian expert, in capitolul parizian al cartii el identifica tipare intelectuale si ideologice similare cu cele lasata acasa. Personajul lui Maurice Buret, inca un arhetip, cel al antisemitismului intelectual francez si un element al demonstrarii unei alte teze a lui Sebastian care s-a adeverit in mod dureros, aceea ca antisemitismul are o esenta universala care transcende granitele si prapastiile culturale.

Editia din anii '90

Reintoarcerea de la Paris il readuce pe erou nu in atmosfera tarii pe care o parasise parca ceva mai pusa pe roate in pragul crizei economice, cu ani in urma, in imbacseala manifestarilor antisemite asa cum le cunoscuse pe vremea studentiei in anul 1923 (Sebastian este de altfel cam singurul scriitor roman care descrie in cartile sale perioada primei ascensiuni a nationalismului romanesc imediat dupa primul razboi mondial). Pe strazile Bucurestiului anilor 30 amenintarea este din nou concreta:

‘In colt, spre bulevardul Elisabeta, era un grup de baieti in uniforme care vindeau ziare. “Misterele Cahalului! Moarte jidanilor!”
Nu stiu de ce m-am oprit. De obicei, trec linistit mai departe, fiindca strigatul asta e vechi, aproape familiar. De asta data, am ramas surprins locului, ca si cum abia in acest moment as fi inteles pentru prima oara sensul acestor silabe. E ciudat. Oamenii astia vorbesc despre moarte, si anume despre moartea mea. Iar eu trec neatent pe langa ei, cu gandul la alte lucruri, auzindu-i doar pe jumatate.
Oare de ce o fi atat de usor sa se arunce pe o strada romaneasca strigatul de “moarte” fara ca nimeni sa intoarca macar capul?’ (pag. 225)

Intrebarea a ramas fara raspuns si urmarile tragice in istoria Romaniei sunt cunoscute. Sebastian a cautat o solutie personala: ‘A discuta despre o solutie politica a problemei ovreiesti este pentru mine ceva cu totul desert. Ma intereseaza o singura solutie, si anume cea psihologica, cea spirituala. Cred ca singurul chip in care se poate lamuri ceva in aceasta veche durere este sa incerc a rezolva eu, de unul singur, pentru propria mea viata, nodul de adversitati si conflicte ce ma leaga in viata romaneasca.‘ (pag. 247)

Eroare de apreciere i-a fost fatala lui Sebastian. ‘De doua mii de ani …’ este o carte inegala literar, dar unica prin claritatea prin care expune dilemele generatiei sale.

Fata din Nazaret, de Petru Popescu
Editura Curtea Veche, Bucureşti, 2010
Traducere de Mihnea Gafiţa

Ametitoare este cariera de scriitor a lui Petru Popescu, cariera intinsa deja in timp peste mai bine de patru decenii. Dupa ce debutase ca poet, isi face nume de romancier de mare succes la critica si public intre anii 1969 si 1974, anul in care paraseste Romania profitand de o invitatie la o universitate americana pentru a schimba destinul dar si limba de scriitor. Apucase sa publice cinci romane dintre care ‘Prins’ si ‘Dulce ca mierea e glontul patriei’ sunt dintre cele mai bune romane romanesti ale celei de-a doua jumatati a secolului trecut. Schimbarea de profil a scriitorului ajuns in America pare a fi o completa renastere nu numai intr-o limba noua dar si in genuri pe care Petru Popescu le asimileaza cu aviditate si le schimba cu o frecventa neobisnuita la alti scriitori. Scenarii cinematografice, carti despre vampiri, carti despre Holocaust si memorii personale si de familie sunt genuri pe care le incearca succesiv. In niciunul dintre ele nu a avut un succes fulminant, in niciunul nu a esuat total.

Am citit unul dintre romanele sale publicate in anii 90, ‘Almost Adam’  – o carte de aventuri antropologice localizata in Africa. Este ceea ce se cheama ‘literatura de aeroport’ – carte usurica cu o intriga bine construita combinand actiunea cu pretextul stiintific. Doar engleza mi s-a parut putin greoaie cu toate straduintele, dar poate stiind ca autorul nu are engleza ca prima limba am fost influentat in aceasta judecata. Sigur doar ca era alt condei decat cel al scriitorului roman care promitea sa fie una dintre vocile autoritative ale generatiei sale.

Petru Popescu

‘Fata din Nazaret’ este traducerea cartii aparute original in engleza sub titlul ‘Girl Mary’. Genul caruia ii apartine cartea este fictiunea biblica, gen destul de apreciat in Statele Unite. Cam in orice librarie americana raionul de carti religioase (inclusiv cele de fictiune) ocupa un loc de cinste. Trebuie sa mentionez de la bun inceput ca eu nu sunt credicios si deci nu ma pot pune in pozitia cititorului pentru care credinta se afla la baza sau ocupa un loc important in viata sa. Am citit deci aceasta versiune romantat-istorica a vietii Sfintei Fecioare, a dragostei sale pentru tamplarul Iosif si a conceperii lui Iisus ca o fictiune istorica si ca o poveste de dragoste. Despre aspectele teologice voi lasa altora locul sa comenteze.

Petru Popescu creaza in aceasta carte o imagine veridica si documentata a Tarii Sfinte in ajunul aparitiei crestinismului, imbinand informatia istorica cu o cunoastere destul de aprofundata si de corecta a modului de viata si a traditiilor iudaice la care se adauga personaje istorice imaginare sau bazate pe personaje reale. Pontius Pilatus de exemplu este prezentat ca fiind spion si emisar al imparatului Octavius Augustus, trimis in cautarea unor argumente care sa intareasca pretentiile de divinitate ale imparatului si cazand in fascinatie fata de religia monoteista si mai ales cucerit de frumusetea si spiritul tinerei Marianme care avea sa devina mama lui Iisus. Triunghiul Mariamne – Iosif – Pontius sta la baza intrigii, dar lui i se adauga inca un personaj care joaca un rol cheie in intriga – Dumnezeu. Petru Popescu creaza o imagine a lui Dumnezeu care reprezinta o prezenta permanenta in gandurile eroilor sai evrei, un Dumnezeu implicat in viata supusilor sai, caruia eroii cartii nu numai i se roaga dar ii si pun intrebari si il trag la raspundere pentru destinul lor si rolul lor pe Pamant care nu este niciodata usor.

Ca cititor poti accepta sau respinge conventia dar nu poti nega scriitorului talentul in a crea personaje veridice care capteaza interesul cititorilor. Mariamne a lui Petru Popescu este unul dintre acele personaje memorabile, o fata calita in viata aspra a exilului in desert, o feminista avant-la-lettre punand sub semnul intrebarii rolul aparent inferior al femeii in iudaism si in lumea biblica, si inainte de orice o femeie indragostita care va face totul pentru a-si implini dragostea pentru cioplitorul in lemn Iosif. Mai putin reusite sunt alte aspecte ale intrigii cum ar fi descrierea obsesiva a moravurilor sexuale si obsesia careia dupa parerea mea i se dedica prea multe pagini cu virginitatea si detectarea virginitatii. Pornografia biblica nu se impaca cu genul de fictiune istorica populara la care aspira aceasta carte sa apartina.

Coperta editiei americane

Constructia epica creata cu o abilitate dobandita in genurilor scenariilor de film si romanelor de actiune culmineaza spre momentul conceptiunii localizate pe un varf biblic de munte, intr-o scenografie de dezlantuire naturala controlata de divinitate. Conceptiunea nu este chiar imaculata si solutia aleasa de Petru Popescu in a o prezenta poate ridica dubii si teologilor dar si cititorilor obisnuiti care o pot recepta ca pe un fel de tratament de fertilitate sub obladuire divina. Cum am spus citirile vor fi diferite si depinzand de categoria careia ii apartin cititorii. Inca un avertisment in legatura cu transcrierea problematica in traducerea romaneasca a lui Mihnea Gafita a cuvintelor ebraice – este preluata in multe locuri transcrierea din engleza, ceea ce face ca ‘betula’ (fecioara) sa devina ‘beto ola’ sau ‘ima’ (mama) sa fie ‘Ee-mah’. Tot efectul de autencitiate pe care aceste inserari de cuvinte ebraice il cauta este astfel ratat.

Una dintre intrebarile principale care raman pentru mine deschise dupa citirea acestei carti este incotro se va indrepta de aici cariera lui Petru Popescu. Fictiunea religioasa este un gen popular de mare succes si s-ar putea sa-l vedem pentru o vreme continuand in aceasta nisa. Una dintre cronicile pe care le-am citit mentiona de altfel ‘Fata din Nazaret’ ca pe un prim volum dintr-o trilogie biblica. Cartea care a urmat insa – cartea autobiografica ‘Supleantul’, pe care nu am citit-o inca – indica o alta directie, cea a intoarcerii spre spatiul romanesc al tineretii sale scriitoricesti. Sau poate isi va continua cautarile spre un alt gen, cu inca o schimbare de directie in neobisnuita sa traiectorie literara. Ramane sa-l urmarim in viitor, si sa speram ca in orice gen va scrie Petru Popescu va reveni cel putin in parte si la valoarea literaturii sale din tinerete.

“Medgidia, oraşul de apoi”, de

Puteti cumpara cartea acum, de pe Buybooks.ro.

Lectura cartii lui Cristian Teodorescu ‘Medgidia, orasul de apoi’ mi-a adus imediat in minte ‘Cartea soaptelor’ a lui Varujan Vosganian. Cele doua carti aparute in ultimul an au multe elemente comune. Ambele sunt intitulate ‘romane’, dar structurile lor epice sunt fiecare in felul ei diferite de cea a romanului clasic, si se aproprie mai mult de un mozaic social si istoric cu o puternica nuanta autobiografica. Ambele carti isi plaseaza actiunea (cartea lui Teodorescu exclusiv, cea a lui Vosganian  in parte) in epoca istorica a tranzitiei din anii 40-50 de la dictatura dreptei nationaliste spre dictatura stalinista cu specific romanesc instaurata dupa 23 august 1944. In ambele carti apar ca personaje principale la dimensiuni aproape mitologice figurile bunicilor autorilor,  si in ambele carti unul dintre orasele in care nu se intampla nimic ale Romaniei devine un univers in care se intampla totul, o combinatie intre un microcosmos etnic si tipologic reprezentativ pentru intreaga Romanie si un spatiu nostalgic si formativ, in care fiecare autor in parte se maturizeaza sascultand povestile batranilor si isi construieste romanul mai tarziu punand pe hartie tragediile si comediile mai mici si mai mari ale istoriei.

Sunt desigur si deosebiri, cea esentiala fiind ca saga de mai mari dimensiuni a lui Vosganian se ocupa cu prioritate de istoria comunitatii armene de-a lungul unui secol, in timp ce cartea lui Cristian Teodorescu acopera de intregul mozaic romanesc simbolizat de Medgidia, intr-ul stil mai concentrat, dar cu un rezultat similar in ceea ce proveste complexitatea imaginii si farmecul si satisfactia lecturii.

‘Medgidia, orasul de apoi’ este organizata ca o colectie de vreo suta de povestiri, aproape egale ca lungime, fiecare pretandu-se la o lectura individuala si avand in centrul ei fie un personaj din complexa istorie a urbei in tragicul deceniu de tranzitie, fie unul dintre episoadele care marcheaza aceasta perioada martora a catorva dintre cele mau dramatice schimbari si cele mai tragice momente ale istoriei nationale. Tipologia personajelor descrise in carte este remarcabila prin diversitatea ei, si prin tehnica concisa si impecabila folosita de Cristian Teodorescu pentru a le face reale in mintile si inimile cititorilor. Figuri cum sunt cele ale bunicului Stefan Theodorescu sau a chelnerului Ion/Ionica/Jean, a judecatorului neidentificat prin nume ca un simbol al conceptului de justitie indoit si ingropat de greutatea vremurilor, sau ale maiorului Scipion si doctoritei evreice Lea si povestea lor de dragoste sunt materiale pe care de obicei le denumim in mod apreciativ si in sensul cel mai pozitiv posibil ‘de roman’.

Cristian Teodorescu

Dar si multe dintre personajele ‘secundare’ sunt memorabile cum sunt cele ale mosierului Caludi, politistului Pomenea, ‘martirului’ comunist Paulica sau a bijutierului erou Marcel, precum si episoade si situatii care citite ca proza scurta reprezinta fiecare in sine un concentrat exercitiu de expresivitate virtuoasa (‘Vestitorii Apocalipsei’, ‘Bairam Ramadan’, ‘Poporul ales a doua oara’). ‘Dans pe linie moarta’ poate avea sansa sa devina una dintre schitele cel mai frumoase de inceput de dragoste din literatura romana. De retinut este si imaginea simbolica a carciumii de gara, o lume in sine si o poarta de legatura a orasului cu restul lumii. Satisfactia lecturii fiecarui episod individual este intensa, iar episoadele si personajele se leaga si se combina bine si intr-o citire continua (cum a fost a mea, prizonier vremelnic al unei curse de avion de lunga distanta cu aceasta carte si neputinta mea cronica de a dormi drept companioni de calatorie).

Am apreciat scrierea lui Cristian Teodorescu si pentru refuzul solutiilor usoare in abordarea istorica a materialului bogat cu care se ocupa romanul. Desi simpatiile sale sunt evidente din tonul aproape elegiac de plangere a pierderii aproape totala a unei lumi si a celor care au populat-o abordarea relatiei cu dusmanii care o vor distruge, fie ei huliganii criminali legionari, fie ocupantii sovietici nu este in niciun moment schematica, si autorul nu evita prezentarea aspectelor umane din caracterul acestora, acolo unde ele ele au existat. Postasul legionar si criminal Claudiu, primarul colaborationist si turnator Mitica sau plutonierul rus Zaharici devenit din preot raspopit propagandist de ‘ateism stiintific’ sunt personaje dincolo de schema maniheista pozitiv-negativ, complexe si integrate alaturi de ceilalti cetateni ai universului descris in carte.

Este prima carte a lui Cristian Teodorescu pe care am citit-o si lectura ei mi-a produs o mare placere si mi-a starnit interesul sa caut cartile mai vechi ale autorului si sa le astept cu nerabdare pe cele viitoare.

Puteti cumpara cartea acum, de pe Buybooks.ro.

“Medgidia, oraşul de apoi”, de

Fiecare dintre noi avem un loc de suflet, unde dorim mereu să ne întoarcem din punct de vedere fizic, dar în care se îmulţesc amintirile noastre povestite, unde am trăit întâmplări memorabile şi unde poate ne-am îndrăgostit, dacă nu de o persoană, măcar de nişte fapte şi peisaje. Poate fi Medgidia un astfel de loc? Pentru noi, cei din afară, Medgidia este doar o localitate, ale cărei urme le vedem doar pe indicatoarele rutiere aflate în drum spre mare, un oraş despre care sincer nu ştim nimic sau aproape nimic şi probabil la fel de necunoscut ca oraşele noastre de suflet.

Povestea oraşului Medgidia este pur şi simplu superbă, este primul lucru care m-a surprins la această carte. Un orăşel de provincie ascunde la fiecare pas o poveste, iar locuitorii par a trăi foarte aproape unul de celălalt şi nimic nu se poate tăinui. O comunitate diversă şi diversificată, dată şi regiunea unde se află oraşul-Dobrogea, într-o perioadă în care etniile de origini diferite nu au încă nicio problemă în a convieţui şi a se înţelege. Şi astfel întâlnim români, ţigani, evrei, turci sau tătari, bulgari sau ruşi, unii veniţi direct de pe front, la fel ca şi germanii.

Înţelegerea dintre etnii nu este deloc dificilă, aşa cum ni se pare din afară şi aşa cum pare în zilele noastre în comunităţile amestecate de pe cuprinsul ţării. Nu erau deloc nici atunci zile minunate şi nici o viaţă uşoară, pentru că, să nu uităm, povestea lui Cristian Teodorescu se petrece în anii ’40, timp de zece ani, deci în preajma, în timpul şi imediat după cel de-al doilea război mondial. Comunităţile etnice nu erau deloc închise, decât aparent căsătoriile sunt interzise, în realitate ele sunt permise cu mici modificări a ritualului strămoşesc specific fiecărei etnii: „Şi Zizi, după ce ciocnesc paharul, îi spune că vrea să se însoare cu Radie. Nu tu o firiseală, nu tu o cerere în căsătorie, cum se face. El venise să se însoare! Şi nu putea domnul Zizi să-l trimită pe tatăl său în peţit, cum se obişnuieşte, chiar dacă între turci şi români nu se purta peţitul, ci răpirea? Nu putea, zice Zizi, fiindcă el nu credea că o căsătorie trebuie pusă la cale cu peţitori şi cu prostii de-astea. El era radicalmente îndrăgostit de Radie şi Radie de el! Tefik tace niţeluş, cât să-şi creadă urechilor. Admitea că acest poet al pârţurilor literare moderniste, urâţel şi sighinaş se putea îndrăgosti de fata lui. Dar cum să se îndrăgostească Radie a lui de unul ca el? Ca să termine cu nebunia din capul lui Zizi, o cheamă doctorul pe Radie şi o întreabă dacă interesează acest domn. Iar fetiţa lui, pe care o pregătea să meargă la medicină şi să-şi aleagă un soţ din tot ce putea fi mai bun dintre studenţii de viitor, îi spune că da, e îndrăgostită de Zizi şi că, da, vrea să se mărite cu el. „Ualahi!”: Tefik şi-a tras câţiva pumni în cap. Asta era pedeapsa lui Alah pentru beţiile lui! Apoi, ce să mai facă, ciocneşte din nou paharul cu Zizi: „Mi-ai răpit fata!”. Studentul nu pricepe. El venise să i-o ceară de nevastă… „Ba mi-ai răpit-o! Că dacă nu, o încui pe Radie în casă! Şi dacă n-o încui, nu vedeţi nici un ban de la mine, şi să văd, Maşallah, cum vă descurcaţi amândoi la Bucureşti din ce vă dă cuscrul.”

Cristian Teodorescu

O a doua supriză a fost pentru mine Cristian Teodorescu. Îl cunoşteam în totalitate din mass-media vizuală, unde a avut de-a lungul timpului mai multe intervenţii pe care le-am urmărit, fără a bănui că în spatele acestui om există un prozator de mare talent, capabil să istorisească poveşti apropriate de graniţa realului, poveşti parţial autobiografice, plecate însă dintr-un timp anterior vieţii autorului. Cristian Teodorescu îşi plasează în centrul romanului chiar propria sa rudă, bunicul său, Ştefan (Fănică) Teodorescu, care soseşte cu mari speranţe în Medgidia, ca şef al restaurantului din gară.

Nu el este personajul principal (pentru că lumea întreagă din acest orăşel poate revendica acest rol), însă el este personajul care încheagă numeroasele povestiri, care reuşeşte din punct de vedere social şi profesional în oraşul dobrogean (deşi nici această reuşită nu este pentru totdeauna) şi care uneşte personalităţi diferite, prin propria ospitalitate şi prin organizarea impecabilă din noul restaurant: acolo găsim de-a lungul timpului judecătorul, primarul, şeful de gară, prostituatele de la Chelu, soldaţii nemţi şi ruşi, doar noua ordine politică de după război şi comuniştii apăruţi peste noapte din rândul foştilor săi clienţi venindu-i de hac.

Suntem în faţa unei întregi lumi, unei desfăşurări de forţe în cel mai pur stil romanesc, personaje de toate felurile, de la oameni foarte bine poziţionaţi profesional până la cei mai săraci din oraş, toţi alcătuiesc o frescă a lumii provinciale din perioada interbelică, dar recunoaştem curând şi ororile războiului, dar şi cruzimea şi umilinţa ce se instaurează imediat după venirea comuniştilor. Personajele le îndrăgim încă de la primele pagini: chelnerul Ionică, ajuns la Medgidia din întâmplare, cu pregătire pe Orient Express, ce ştie ca nimeni altul să facă o friptură de calitate şi să o servească cu un vin potrivit; maiorul Scipion, militar cu principii, care îşi îngăduie să refuze ordinele superiorilor, dar şi să se îndrăgostească până peste cap la vârsta a doua; poliţistul Pomenea, un vajnic apărător al dreptăţii, dar şi un om social, aproape de oameni. Şi nu sunt decât trei personaje descrise sumar şi rapid, lumea Medgidiei este plină de oameni diferiţi, de etnii şi religii diferite, dar care se înţeleg, se ceartă, se despart sau fug, o frumoasă „familie” provincială.

Este una dintre cele mai bune cărţi a unui autor român pe care am citit-o în ultimul timp, m-am regăsit în faţa unei atmosfere unice şi, din păcate, pierdute în timp, dintr-un „oraş de apoi”.

“Viaţa începe vineri”, de Ioana Pârvulescu

Poti cumpăra cartea acum, de pe Tamada.ro.

Aflat la a doua experienţă cu Ioana Pârvulescu, m-am regăsit şi cu acest roman într-o atmosferă romanţată a Bucureştilor sfârşitului de secol al XIX-lea. Precedenta întâlnire mi-a fost prilejuită de un audio-book, intitulat „În intimitatea secolului al XIX-lea”, pe care l-am ascultat de două ori şi unde am cunoscut o Românie frumoasă, fapte şi evenimente din perioada Regalităţii, personaje reale, cu un accent binemeritat asupra lui Carol I. Era totuşi o carte („vorbită”, în cazul meu) cu o preponderenţă documentară.

„Viaţa începe vineri” continuă să păstreze locul de desfăşurare, timpul şi atmosfera unei epoci care este considerată printre cele mai frumoase din istoria ţării noastre: un timp al balurilor fastuoase, al franţuzisemelor şi costumelor de la Paris, al iubirilor din trăsuri sau de pe aleile Cişmigiului, al ziarelor Universul, Adevărul sau L’Independence Roumaine, al duelurilor dintre personalităţile ofensate sau ofuscate, ale începuturilor medicinii sau tehnicilor poliţieneşti moderne.

Pe această bază, Ioana Pârvulescu construieşte un roman care încearcă să păstreze atmosfera epocii şi peste care alcătuieşte o intrigă amestecată de policier, roman de dragoste şi cu o doză importantă (observăm, în cele din urmă!) de fantastic. Poate că singurul defect zărit de departe este tocmai această amestecătură, un amalgam de personaje, fapte şi întâmplări care „se mişcă” prea rapid în alcătuirea romanului.

Pe Dan Creţu (Kretzu), personajul venit de undeva din negura timpului, îl considerăm (ceea ce face şi autoarea) omul-cheie al romanului, întrucât în jurul lui se încheg acţiunile, se îndrăgostesc oamenii, se pierd lucruri sau se însufleţesc persoane care îşi pierduseră zâmbetul, aparent pentru totdeauna. El este cel care vine din viitor pentru a reconstrui prezentul, pentru a aduce un nou sens existenţei celor din jur.

Ioana Parvulescu

Romanul este scris cu talent şi stil, cu o atracţie interioară pentru o lume definitiv pierdută şi pe care Ioana Pârvulescu reuşeşte să o regăsească şi să o înfăţiseze aşa cum a fost ea.  Cu toate acestea, tocmai dorinţa autoarei de a-şi împărţi romanul între mai multe teme şi categorii generale, tocmai încercarea de a reliefa poveşti particulare adaptate unui cadru general, care determină şi o catalogare dificilă între mai multe specii ale romanului – roman poliţist, roman de dragoste, roman istoric, roman fantastic – scad, după părerea mea, din valoarea generală şi ne îndreptăţesc a spune că nu ne aflăm în faţa unei capodopere a literaturii româneşti a ultimilor ani.

Romanul are însă şi multe calităţi, cea mai importantă dintre acestea fiind recrearea realistă şi reală a atmosferei care anima Bucureştiul în anii 1897-1898: o anumită dorinţă de a epata în rândul familiilor din înalta societate sau din clasa de mijloc; dorinţa de a impresiona a domnişoarelor care nu renunţau aproape niciodată la corset; respectul adevărat de care se bucurau profesioniştii; teribila adversitate dintre partidele politice, dintre guvern şi opoziţie, dintre cotidienele centrale, duşmănii care ajungeau deseori la duel; descrierea unor locuri, denumiri sau personaje ale căror amintiri s-au perpetuat, unele ajungând până în zilele noastre: mănăstirea Sărindar, Cişmigiul, Nicu Filipescu şi Alexandru Lahovary, Capşa sau ziarul Universul.

Este, în cele din urmă, o lectură plăcută şi o lectură de plăcere. Vă recomand, în acest sens, şi frumoasa recenzie a Deliei.

Poti cumpăra cartea acum, de pe Tamada.ro.

“Frumoasele străine”, de Mircea Cărtărescu
Editura Humanitas, Bucureşti, 2010

Puteţi cumpăra cartea acum, de pe Tamada.ro.

Mircea Cărtărescu se întoarce în acest an cu o nouă carte, la Editura Humanitas, care cuprinde trei povestiri apărute de-a lungul timpului, în foileton, în revista „Şapte seri” şi reunite acum într-un singur volum. Pentru mine, a reprezentat o întoarcere binevenită la un Cărtărescu ludic şi plin de umor, cel pe care îl întrezăream cu plăcere acum doar doi ani în volumul „De ce iubim femeile”.

Am savurat cartea în doar câteva zile şi pot spune că este o apariţie de marcă în acest an trist, plin de oameni fără zâmbete, fără simţ al umorului şi fără dorinţă de a prinde ziua de mâine. Cărtărescu reuşeşte aici să te facă să zâmbeşti, să izbucneşti în râs fără nicio reţinere, indiferent de locul unde citeşti (metrou, tren, serviciu, parc etc.), pentru că dorinţa de a continua să citeşti, neputinţa de a lăsa cartea din mână sunt atât de puternice, încât îţi dai seama cu adevărat că este o carte extraordinară.

Toate cele trei povestiri trec de la poveşti de viaţă, trăite de autor nu doar pe plaiuri mioritice, ci şi în Italia sau Franţa, spuse cu un umor irezistibil, la un haz de necaz tipic românesc, istorisiri care se pot întâmpla numai la noi, în România, sau numai unor compatrioţi ai noştri, prinşi în vâltoarea evenimentelor europene sau mondiale. Cu toate acestea, crezul lui Mircea Cărtărescu este cât se poate de real: am devenit o naţiune tristă, care nu mai râde, nu mai zâmbeşte, pe străzi vedem numai oameni îngânduraţi, care se duc la serviciu ca la o corvoadă sau care se întorc de acolo cătrăniţi şi fără nicio dorinţă de a avea o seară plăcută. Chiar din prefaţă, el îşi defineşte scopul pentru care a scris această carte: „Am făcut-o nu din cruzime sau răzbunare, ci din dorinţa mea de a râde şi de a auzi oameni râzând, curat şi destins, împrejurul meu. Râdem tot mai puţin, dispreţuim tot mai mult râsul, şi-n viaţă, şi-n artă, deşi până la urmă ne putem defini ca animale care ştiu să râdă…”

Prima povestire – Antrax – ne introduce într-o atmosferă de suspans, plină de umor savuros, al fobiei unor persoane faţă de potenţialele „arme de distrugere” aruncate pe piaţă de-a lungul anilor de către americani. Cărtărescu putea scrie, la fel de bine, dacă i s-ar fi întâmplat, şi o poveste despre frica de gripa aviară, de gripa porcină, la fel de spectaculoase, dar şi terifiante pentru toţi românii neinformaţi. Numai că, de data aceasta, a păţit-o chiar el: primirea unui plic „dubios” din Danemarca, din care iese un praf misterios, iar interiorul pare să conţină şi mai mult praf, îl determină, pe el şi pe soţia lui, să ducă o adevărată investigaţie poliţienească cu privire la descoperirea conţinutului, de frica… antraxului.

Prilejul este oportun pentru satirizarea Poliţiei române, atât de „competentă” în noile ameninţări teroriste, încât sunt purtaţi din birou în birou, lasaţi să aştepte cu orele, puşi în situaţia de a asista la ciupituri de fund, la discuţii cu amantele şi soţiile poliţiştilor de rând, li se explică că România deţine dupa 11 septembrie 2001 aparatura de ultimă generaţie pentru descoperirea antraxului, însă nedesfăcută din motive de lipsă de spaţiu. Pentru ei, plicul nu este deloc misterios, praful se răspândeşte în atmosferă, iar Cărtărescu simte deja primele semne ale morţii.

Aceste semne sunt însă şi primele ale adevărului, poliţiştii nu se ruşinează în a deschide plicul misterios şi a afla ceea ce îşi dorea expeditorul. Umorul degenerează, hora tipic românească nu se opreşte, pentru că şi Cărtărescu şi a sa soţie intră în ea, continuând într-un registru tipic, apropiat cu absurdul, dorinţa expeditorului de a şoca tagma artiştilor. Finalul este apoteotic şi, pentru a-i ghici hohotul de râs cu care l-am însoţit, trebuie să citiţi întreaga povestire: „Într-o dimineaţă, coborând ca să mergem la circa financiară, am găsit în cutia poştală, sub o revistă literară cu banderolă, pe care n-o comandasem niciodată şi totuşi o primeam săptămânal, mult aşteptatul plic din Danemarca! Surescitaţi, l-am deschis chiar în maşină. Înăuntru nu era decât un pătrat de hârtie asemenea celui albastru, dar alb de data aceasta, pe care se afla desenat portretul promis. Nu semăna prea mult cu mutra mea din acel moment, dar încetul cu încetul a început să semene. Iată, iubite cititor, portret cu pricina, cu care-mi închei şi eu istorisirea:

A doua povestire – Frumoasele străine (sau Cum am fost un autor de duzină) – este cea care dă titlul volumului şi este în acelaşi timp cea mai consistentă ca întindere şi ca profunzime a mesajului. „Belles Étrangères, frumoasele străine” este o iniţiativă franceză anuală, prin care oameni de cultură dintr-o ţară anume aleasă colindă oraşele şi satele franceze timp de două săptămâni, încercând să facă, prin mijloace tipice, cultura proprie celor prezenţi: „Doisprezece oameni furioşi puşi pe cucerit Franţa, literară şi nu numai, într-o campanie de trei săptămâni. Mă gândesc să transcriu, în paginile care urmează, o parte din epopeea scriitorimii române pe meleaguri hexagonale, adică acea parte la care am fost martot şi personaj în zisul noiembrie roşu.”

Aici suntem în faţa celui mai sarcastic Cărtărescu, capabil, se pare, să critice totul, să treacă orice moment prin propriul sistem ironic, de la prezenţa română peste hotare şi ceea ce aducem noi nou în faţa străinilor, la stingherul scriitor, care citeşte peste hotare în faţa unor spectatori neinteresaţi decât de amănunte picante (gen „aveţi lumină, aveţi cale ferată electrificată, aveţi blocuri?”, întrebări în faţa cărora m-am aflat până şi eu). Scriitorul aflat în faţa unui astfel de public va fi uitat până în anul viitor, când alţi saltimbanci vor fi aleşi în turul „frumoasele străine”, succesul fiind asiguraţi de cei care şochează, nu de cei care scriu literatură de calitate.

Mircea Cărtărescu

Mircea Cărtărescu intră deseori în această povestire şi pe un registru serios şi care dezbate probleme agasante ale felului în care se prezintă România în Europa sau lume, deşi umorul amar este prezent şi aici sau poate mai ales aici. Nu aducem aproape niciodată ceva nou, ci ne învârtim de fiecare dată în jurul aceloraşi motive populare, ţărăneşti, cu costume ancestrale şi muzica folclorică, tipare care ne duc undeva în Evul Mediu, de unde nu putem ieşi în mintea celor care vizitează astfel de expoziţii sau manifestări: „Prin faţa ochilor ne sălta culminarea a zeci şi zeci de ani de politică culturală cu sărmăluţe şi mămăliguţă, cu ţâpureli şi răcnete de căluşari, cu literatură cu ţărani, pictură cu ţărani, muzică ţărănească, metafizică ţărănească, stomatologie ţărănească, ginecologie ţărănească, dracu’ mai ştie ce. Cu specificul nostru naţional de primitivi ai Europei. În orchestra popoarelor noi ne-am prezentat de-a pururi cu ocarina strămoşească. Iar acum oficialii noştri, între care însuşi domnul ambasador, priveau jenaţi în podea. Să mă ia naiba, dacă era vorba de monştri l-aş fi preferat pe Adi de Vito, măcar şi-a luat nume italian. Şi, oricum, mi se pare mai autentic în vitalitatea lui tembelă decât tot „tezaurul folcloric” de duminică, de la zece dimineaţa, să moară duşmanii mei…”

În sfârşit, ultima povestire – Bacoviană – este cea mai plină de umor, istorisind o perioadă antedecembristă, cu păţaniile unui Cărtărescu tânăr, care tocmai publicase două volume de versuri (Poeme de amor şi Faruri, vitrine, fotografii), dar înaintea marilor succese de mai târziu. O aventură prin împrejurimile Bacăului, într-o toamnă spre iarnă, într-un frig pătrunzător şi pe stomacul gol-cea mai crâncenă întâmplare. Chermeza care se aştepta a fi acolo, după citirea poeziilor într-un cămin cultural plin ochi se transformă treptat în cu totul altceva: restaurante închise, mâncarea devine câteva pahare de coniac ieftin, publicul este format din 3-4 persoane, fiinţa angelică este o liceeancă plină de coşuri, răsplata pentru serata literară este o „târfă” urâtă, o vizită nocturnă la crucea de la Mărăşeşti, iar masa aşteptată este un tuci plin de ciuperci…comestibile.

„Frumoasele străine” este o carte care se poate citi uşor, rapid şi este extraordinar de amuzantă. O culegere de povestiri comercială nu este poate ce ne aşteptam de la Cărtărescu, însă diversitatea este necesară şi, în acest caz, deloc dezamăgitoare. Cu toate că i-am citit această carte cu o plăcere imensă, fiind entuziasmat de fiecare pagină şi fiecare rând, sperăm ca autorul să nu intre pe panta comercialului, a culegerilor de articole din revistele sau ziarele în care publică de mulţi ani şi să continue seria capodoperelor sale, Nostalgia şi, mai ales, Orbitor.

Puteţi cumpăra cartea acum, de pe Tamada.ro.