O carte inchisa (A Closed Book), de Gilbert Adair

Dupa cum mai spus si cu alte prilejuri, Biblioteca Municipala Mihail Sadoveanu este un sau o – prieten/prietena – constant/constanta in viata mea, inca din copilarie, cand isi avea sediul in strada Slatineanu si scriitorul Grigore Bajenaru imi indruma pasii printre rafturile pline de comori ale mintii si sufletului.

Astfel incat, din cand in cand am parte de mici comori  pe care le descopar si cu bucurie, dar si cu necazul ca mi-au scapat din vedere pana acum.

O astfel de comoara este si Gilbert Adair; sunt la primul roman al sau pe care il citesc, dar mi-am propus sa persevereaz ba chiar sa vad si filmele Love and Death on Long Island (1997),  Dreamers (Bernardo Bertolucci  - 2003) si A Closed Book (2010).

Dupa cum imi spune mama wiki, Gilbert Adair, nascut la 29 Decembrie 1944  si plecat de curand dintre noi, la  8 Decembrie 2011 a fost un romancier, poet, critic de film si jurnalist de origine scotiana, mult apreciat prin calitatea speciala a scrierilor sale, care au inspirat si cateva transpuneri cinematografice.

Asa cum obisnuieste fiecare cititor, am citit cele cateva referinte de pe coperta a patra, care m-au aruncat intr-o stare de mare asteptare. Vi le impartasesc aici:

“A Closed Book propune un joi d’esprit elaborat cu maiestrie, plin de spectaculoase rasturnari de situatie, in cel mai pur stil hitchcokian” (The Independent)

“O carte stralucita, bine realizata si foarte captivanta” (The Spectator)

“Un thriller inteligent si captivant care ne rezerva un final neasteptat“ (The Observer)

Hm, chiar asa este si mi-am amintit de acel serial difuzat cu ani in urma pe canalele noastre de televiziune si care se numea “Povestiri cu final neasteptat”, plin de un mister inefabil, care dupa fiecare ultima imagine ma lasa in suspensie cugetand la natura umana. Dar mi-am amintit si de acel “Gargui”, de Andrew Davidson, recenzat cu aproape doi ani pe acest blog, pentru ca romanul lui Adair prezinta cel putin trei puncte tangentiale cu cel al lui Davidson: o atmosfera misterioasa-gotica, garguii apartinand aceluiasi gotic si mai presus de orice, apasarea pierderilor de ordin  fizic ca urmare a unui grav accident.

Adair mi-a mai adus aminte si de Zafon, dar si de Arturo Perez Reverte, daca ar fi sa ma raportez la constructia plina de mister gotic (din nou gotic), al unui thriller psihologic de o intensa perversitate intelectuala.

Pentru ca asta face Gilbert Adair cu cititorii acestui roman, se joaca inteligent-pervers cu mintile lor. Ii introduce pe cititori in intimitatea profund ranita a personajului sau Sir Paul, un scriitor de succes al contemporaneitatii, ramas fara vedere – de fapt chiar fara ochi in urma unui accident de masina petrecut in Sri-Lanka si cu multe alte sechele care ii desfigureaza in plus chipul. Intreaga  filozofie de viata  a personajului se modifica ca urmare a lipsei contactului vizual cu mediul inconjurator, pe care trebuie sa si-l readuca in memorie din vremurile normale si pe care trebuie sa si-l organizeze  pana la microamanunt. Trebuie sa lupte si cu o ciudata claustrofobie, de alta dimensiune si structura decat aceea a unui vazator, cu o claustrofobie a nevederii.  Si din punct de vedere filozofic-spiritual trebuie sa-si reorganizeze universul interior, in functie de suferinta sa: “Cum spuneam, daca nu ajungi sa-ti tratezi suferinta ca si cum n-ar fi altceva decat un impediment minor, suportul moral si fizic pe care-l primesti de la altii va scadea dramatic. Simtul umorului este la fel de indispensabil orbilor precum bastonul alb.”

Mai presus decat orice, Paul este scriitor; de la accidentul sau din urma cu patru ani, nu a mai scris si a rupt legatura si cu editorul sau, asa ca se hotaraste sa angajeze un ajutor, care sa-I stea alaturi in hoatararea de a da viata unui nou volum, o reflexie a experientei suferintei, perceputa prin experienta vietii. Un ajutor caruia sa-si dicteze lucrarea, dar care sa-I fie si tovaras de plimbari prin Cotswolds, unde se retrasese dupa reintoarcerea din Sri Lanka. Si care sa-si petreaca cinci zile pe saptamana alaturi de angajatorul sau. Ochii care sa observe lumea pentru el.

Astfel incat tanarul John Ryder, vanzator de masini de mana a doua, devine ochii varstnicului scriitor  Paul.

Structurat cu un simt extraordinar al dramaticului, romanul ne prinde  pe noi cititorii in efortul creativ al lui Paul, sprijinit indatoritor si inteligent de catre John. Efort creativ  zbuciumat, pentru ca Adair ne introduce in laboratorul creatiei, ne aseaza la masa de lucru si ne prezinta munca laborioasa a unui scriitor, indoielile si cautarile sale si faptul ca “uneori scriitorul poate avea ceea ce se cheama o problema cu fluxul de cuvinte. (…) Nu neaparat ca ramane fara cuvinte, adica nu devine falit, doar ca nu-i mai vin la fel de usor cum ar trebui.” Sau ne mai spune si ca “Daca cititorul sare vreo pagina din carte, atunci e clar ca autorul ar fi trebuit s-o scoata el singur. Chestia ia desteapta – cine-a zis-o? Oscar Wilde? Flaubert? – cum ca trebuie sa iti petreci o dimineata intreaga ca sa te hotarasti unde sa pui o virgula si apoi toata seara ca sa o scoti iarasi nu e o gluma.”

Pe de alta parte, cu o atentie extraordinara la detaliile psihologice ale traumelor carora le este captiv Paul, Adair construieste lumea specifica greu de inteles a acestuia. Pentru ca personajul sau si-a creat o lume nevazuta extraordinar de bine organizata. Casa sa si tot ceea ce o compune, nevazuta cu ochii inexistenti, este vazuta cu privirea interioara, intr-o geometrie ce nu trebuie sa fie tulburata in vreun fel. Si la un moment dat – lipseste o cravata mult indragita. Paul gandeste ca :” E absurd sa ma enervez ata pentru un lucru asa de nesemnificativ, dar daca o singura caramida este scoasa, am impresia ca o sa-mi cada in cap intregul edificiu. Pur si simplu nu suport sa nu stiu anumite lucruri. Ma obliga sa accept ca, desi mi-am dat  atata silinta, tot sunt lucruri care-mi scapa din vedere. Si cat de putin m-am ingrijit de mine, cat de incredibil de putin am vazut din lume. Nu trebuia sa ma uit la lucruri, nu trebuia sa le vad, ele erau pur si simplu acolo. aaaaaaaaaaaaAcum nimic nu mai e acolo, decat daca stiu dinainte ca se afla acolo, iar aceasta marunta enigma ma face sa ma intreb cate lucruri care eu cred ca mai exista nu se mai afla acolo de fapt. Oh, Doamne.”

Cu cat romanul progreseaza, cu atat insa scriitorul este mai profund marcat de indoielile care i se strecoara in minte, simte ca s-a deconectat de la memoria sa cognitiva si vizuala anterioara accidentului, este frisonat de spectrul unui viitor incert si simpatia noastra fata de acest om atat de greu incercat de soarta creste pe masura problemelor sale: “John, cand mi-am pierdut vederea, am pierdut prezentul. Cu tot ce-nseamna el. In fine. Am invatat sa traiesc si as. Oarecum. Dar daca incep sa-mi pierd si memoria, inseamna ca voi pierde si trecutul, nu numai prezentul. Si-mi mai ramane viitorul. Si, Iisuse Hristoase, ce viitor va mai putea fi asta!”

Un moment major in traiectoria romanului este stabilirea titlului final al operei lui Paul: “O carte inchisa”! “E genial. O carte inchisa. (…) coperta va fi imaginea unei carti inchise – si pe coperta acelei carti – va fi o alta coperta, o alta imagine a unei carti inchise – o carte mai mica, bineinteles – si apropo, pe coperta cartii mai mici, o alta carte inchisa – si tot asa. Ad infinitum.”

Ideea initiala a titlului fusese “Adevar si consecinta”.

Dar cititorul va descoperi cu stupoare, cu totala si finala intelegere si cu jena pentru nesuspiciunea de care a dat dovada, cata profunzime si adevar cuprindea titlul initial: “Adevar si consecinta” Mai ales citit in elementele separate ale acestei dualitati: ADEVAR! CONSECINTA! Si asta pentru ca Gilbert Adair s-a jucat inteligent si dibaci in cateva sute de pagini, cu mintea noastra a cititorilor, care greu si tarziu am ajuns sa ne punem intrebarea – ce se intampla de fapt?

Pentru ca ultimele pagini ale romanului ne releva adevarurile dureroase ale trecutului celor doua personaje si consecintele cumplite in viata lor din prezent. Si pana la urma raul nereparat este razbunat, fara a aduce nimanui de fapt pacea si linistea.

Fara doar si poate, insa, noi cititorii, suntem cei care castiga. Un thriller incredibil de bine fasonat!

Un amanunt biografic tragic. Autorul s-a sfarsit din viata ca urmare a unei hemoragii cerebrale survenite la 13 luni dupa un accident vascular cerebral in urma caruia orbise.

Si iata un citat in original, la fel de cutremurator, acum, dupa ce v-am revelat acest amanunt biografic:

“ -     I have a fear of the dark, John. I have a terrific fear of the dark.
-    A fear of the dark?
-    I know, I know. It makes no sense for a blind man to be afraid of the dark. But there you are and there it is. I’ve always been claustrophobic. I feel claustrophobic in the universe. 

-          Wow. That is claustrophobic.

-          ‘It’s no laughing matter.”

Cartea Hanei Fratu este recenzata si de Viorel Marineasa la pagina 14 a numarului recent din revista Orizont:  ‘Editura Brumar a publicat în 2011, sub numele Fratu Hana Luana, volumele Jurnalul Ozanei si Matty si cele sapte mssline. Dupa primele pagini am avut impresia ca ar fi vorba despre un soi de dirty realism, despre un Charles Bukovsky feminin, având obsesia sexului si a literaturii – sau a literaturii si a sexului – (mai putin cea a alcoolului) si dându-se în stamba nu prin universitati si prin emisiuni TV ca a lui Bernard Pivot, ci în lumea mica- mare a internautilor. E altceva. Sigur ca Hana braveaza [i pune la bataie un umor de supravietuire, românesc si evreiesc în acelasi timp. Departe de corectitudinea politica, de bunele maniere si de un stil elaborat, ea cauta sa prinda în felul ei, baietos, obraznic, nonsalant, galagios, deocheat, sictirit, zeflemitor, spurcat, tumultul incontrolabil, stupid al vietii, de la circumstan]e marunte pâna la cele fundamentale. Facând aceasta, nu pregeta sa se tot mire de cât de prost e conceputa lumea (social, politic, moral, juridic, religios). Talmes-balmesul pe care-l descrie (sau îl creeaza, fie din postura unei femei-politai, fie din cea a unei doctorite de la un spital de alienati, fie din cea a unei patoloage de la morga) se structureaza pâna la urma în capul cititorului: rezulta un univers terifiant, colcaind de fiinte demente.’

Cartea de dialoguri a lui Norman Manea cu ziaristul german Hannes Stein este recenzata de Dana Pirvan-Jenaru pentru ‘Observator Cultural’: ‘Cartea este rezultatul unui amplu dialog de trei zile, purtat în limba engleză, cu jurnalistul german Hannes Stein, în casa lui Norman Manea din campusul Universităţii Bard College: „începeam discuţia imediat după micul dejun şi o continuam după-amiaza, după o adevărată siestă românească“, descrie Hannes Stein atmosfera discuţiilor. Volumul reprezintă panoramarea evenimentelor capitale care au marcat drumurile exterioare şi mai ales lăuntrice ale vieţii „aventurierului“ Norman Manea: prima amintire din copilărie (aceea a unei zile însorite şi a uşii deschise a bibliotecii bunicului), deportarea şi percepţia copilului de numai 5 ani asupra lagărului (panică haotică, bătăi, foamete – „Pentru un măr dădeai un inel sau o pereche de pantofi“ – , corupţie, continua ameninţare a morţii, tifosul ce duce la dispariţia bunicilor), momentul eliberării, comunismul naiv al elevului Norman Manea şi lecturile aferente „basmului“ comunist. Deşi nu este prima dată cînd Norman Manea vorbeşte despre aceste experienţe prin care a trecut, rîndurile se citesc cu acelaşi interes şi au acelaşi impact puternic, datorită clarităţii frazelor scurte, lipsite de patetism şi de artificiul literaturizării, mărturisirile deschizîndu-şi astfel mult mai uşor drumul căte cititori.’

Geo Serban dedica tot aici un articol numit ‘Secolul lui Haulica’ fenomenului literar si cultural pe care l-a reprezentat si il reprezinta revista Secolul 20 (21): ‘Dacă, iniţial, se limita la formula eclectică de magazin profilat pe selecţii şi traduceri din producţia literară de actualitate pe mapamond, treptat a vizat ţeluri mai complexe. Suma ambiţiilor intrate în joc, pe măsură ce echipa redacţională a căpătat experienţă şi s-a omogenizat, avea să fie exprimată concis în sintagma „nostalgia sintezei“, acoperită sincronic de transformările substanţiale introduse de Dan Hăulică în arhitectonica Secolului 20. Vara lui 1967 îl găsea încărcat de responsabilitatea metamorfozelor discret vestite pentru cine lua atent pulsul sumarelor. Numărul pe luna aprilie apărea sub genericul: „literatură şi plastică“ – o joncţiune programatică, circumscrisă de Dan Hăulică prin fulgerătoare amorse retrospective pe tema Ochiul divinator al lui Balzac (consideraţii întocmai reluate în itinerariile livreşti, mereu incitante, aleGeografiilor… asamblate peste ani). Imediat, altă cuprindere panoramică (în nr. 6/1967) cu o convocare armonioasă de prozatori, poeţi, regizori de film atraşi de dinamismul străzii, de la Henry Miller, Scott Fitzgerald, Boris Pasternak, T.S. Eliot, John Dos Passos, Evgheni Evtuşenko, Heinrich Boll, Siegfried Lenz, Marie Luise Kaschnitz pînă la Pier Paolo Pasolini, Vittorio De Sica, Michelangelo Antonioni, fără a epuiza lista ofertelor generoase către un cititor opresat de ţarcurile cenzurii, poate hărăzit să afle în premieră de unii dintre cei înşiraţi. ‘

Simona Sora scrie in Dilema Veche sub titlul ‘Poezia e viata’ despre volumul dedicat Angelei Marinescu la implinirea varstei de 70 de ani: ‘Trebuie să fii Angela Marinescu ca să autorizezi un portret/autoportret precum cel alcătuit de un cristian în seria aniversară de la Editura Paralela 45. Trebuie, adică, să-ţi pese (la incredibil de fireasca vîrstă de 70 ani, după o viaţă de boală gravă) de coerenţa propriilor convingeri mai mult decît de insolitul lor, să-ţi pese de felul în care se coagulează o poetică a violenţei şi a autodistrugerii mai degrabă decît de inevitabilele contradicţii ale gustului propriu în privinţa altora. Trebuie să vrei, încă o dată, în confesiuni sau portrete la fel ca în poezie, să sari „prăpastia între expresie şi adevărul vieţii“, ca să fii propria poezie, propriul limbaj dus pînă la ultimele lui consecinţe. Căci, nu-i aşa, şi acest volum omagial (care nu este pe de-a-ntregul al Angelei Marinescu) este ultimul, aşa cum fiecare carte a sa a fost ultima cu putinţă. Şi, într-un fel, Angela Marinescu 70 nici nu poate fi decît ultimul volum de autoexpunere explicită, căci dacă distanţa între poezie şi viaţă este anulată voit, cea între poezie şi „poetică“ nici n-ar trebui să existe.’

Tot aici Marius Chivu scrie despre volumul de traduceri semnate de Grete Tartler a romanului epistolar ‘Astra’ semnat de Carmen Sylva si Mite Kremnitz: ‘Povestea tandemului celor două scriitoare germane – dintre care una era şi prima regină a României – sub influenţa cenaclului junimist condus de Titu Maiorescu este în sine subiect de roman. Bine documentată, prefaţa traducătoarei Grete Tartler oferă o imagine lămuritoare cît se poate de necesară a vieţilor şi carierelor celor două scriitoare. Carmen Sylva, pseudonimul literar al reginei Elisabeta, soţia lui Carol I, scria poezie de la 16 ani, vorbea mai multe limbi, studiase pianul cu Anton Rubinstein şi Clara Schumann, iar după 1880, cînd România îşi cîştigă independenţa de stat, începe să-şi publice primele opere (poezie, nuvele, aforisme premiate de Academia Franceză), inclusiv traduceri din literatura română (versiunea ei în germană a poemului „Melancolie“ va marca, în 1878, debutul absolut al traducerilor lui Eminescu). Mite Kremnitz a ajuns în România însoţindu-şi soţul, nimeni altul decît cumnatul lui Titu Maiorescu şi medic personal al regelui Carol I. Poliglotă, pasionată de filozofia germană, prozatoare care-şi atrăsese supranumele de „Zola a Germaniei“ (după ce a debutat în engleză cu pseudonim), apoi una din muzele lui Eminescu, Mite Kremnitz a lucrat împreună cu Carmen Sylva la antologia de traduceri din poezia românească Rumänische Dichtungen (1881). Colaborarea celor două scriitoare a continuat vreme de şase ani, timp în care au publicat şase cărţi, şi s-a încheiat, se pare, pe fondul unor nepotriviri nu doar temperamentale, dar şi cultural-religioase: Mite Kremnitz era protestantă cititoare de Kant şi Nietzsche, în vreme ce Carmen Sylva avea o preferinţă pentru parnasianismul francez, spiritism şi budism. Considerat cel mai bun roman al lor, Astra (1886) este al doilea dintre cele trei scrise împreună şi a cunoscut o primă traducere românească, chiar un an mai tîrziu, în versiunea publicistului şi istoricului G. Ionescu-Gion. Tot din substanţiala prefaţă a Gretei Tartler aflăm că ideea şi planul romanului epistolar i-au aparţinut lui Carmen Sylva (beneficiind inclusiv de sugestiile reginei Suediei, aflată o vreme în vizită la Sinaia şi căreia romanul îi este dedicat), Mite Kremnitz fiind creditată cu ideea finalului.’

Raisa Stoleriu scrie in bookblog.ro despre ‘Scoala pentru prosti’ a lui Sasa Sokolov aparuta in traducere la editura ALL: ‘Cu toate paradoxurile, simbolurile şi hermetismul său, Şcoala pentru proşti rămâne o carte a simfoniei limbajului, aşa cum un critic a afirmat că Sokolov a rescris ultimele pagini din Ulise ȋn ruseşte. Din cauza acestor jocuri, a căutării de ,,nou” ȋn sintaxa limbajului, romanul este o provocare ȋn primul rând pentru traducători: cât oare s-a pierdut din esenţa lui ȋn traducerea românească? De asemenea, este o carte dificilă pentru cei ce nu cunosc Rusia şi totodată dificil de ȋnţeles pentru cititorul neavizat.’

Emilia Doicu de la Filosofi@Iasi scrie despre recitirea scrisorilor lui Van Gogh: ‘Ceea ce impresionează mereu sînt frecventele propoziții la imperativ, curioase într-o scrisoare adresată altcuiva, propoziții adresate, în fond, lui însuși. Vincent Willem Van Gogh este aspru cu sine, căci de timpuriu a aflat că însăși munca unui creator este aspră. Își repetă mereu acel trebuie al unui imperativ care îi domină existența: ”Dar trebuie să cîștim timpul pierdut datorită faptului c-am început mai tîrziu decît ceilalți; așa că trebuie să muncesc îndoit, cît pot eu de bine (1, p.212); sau: ”Trebuie să mă arăt ferm și neînduplecat ca o lamă de oțel” (1, p.109). Doar urmînd acest program despotic, existența lui fulgerătoare s-a putut împlini într-o operă magnifică.’

(Dan)

Saptamana trecuta nu am putut participa la aceasta rubrica, de aceea  vreau sa completez istoria Strazii Franceze cu al saselea episod semnat de Silvia Colfescu pe blogul sa Istorioare bucurestene.

Saptamana ce tocmai a trecut, Dan-Liviu Boeriu a fost unul dintre cei multi care au scris despre Amantul doamnei Chatterley, romanul lui D.H. Lawrence. Bine, isi intituleaza nitel socant postul, dar continutul articolului conteaza pana la urma . Si ne spune: “Mi-a plăcut, în primul rând – trebuie s-o recunosc – pentru o anumită cutezanţă a temei. Nu e uşor să decupezi din realul social al vremii în care trăieşti un subiect care riscă, dacă nu va fi tratat corespunzător, să intrige într-o asemenea măsură încât să facă aproape inexistentă receptarea estetică a poveştii. Norocul lui D.H. Lawrence este că scriitura lui are volum, are savoare şi, mai presus de toate, are viaţă.”

Pe „nemirabooks”,  Cristina Serbu vorbeste despre „Forma apei”, scrisa de Andrea Calogero Camilleri, <<care ne ofera o felie savuroasa din Sicilia, cu oamenii ei “care vorbeau un dialect de neinteles, parca facut mai mult din taceri decat din cuvinte, din indescifrabile miscari din sprancene si din cute imperceptibile itite din cand in cand pe obraz”, cu traditiile, superstitiile si cutumele uneori de neinteles pentru un strain.>>

Surpriza “Caragiale” pe care ne-o face Radu Oltean este remarcabila: “Aceasta bijuterie umoristica a fost scrisa de Caragiale in anul 1900 si a fost publicata in ziarul Universul. In 120 de ani nu s-a schimbat nimic in mentalitatea romanului…Imaginile ce insotesc articolul sunt de la diverse manifestatii bucurestene din perioada 1924-1936. Nu am putut gasi de pe vremea lui nenea Iancu…”. “AGITATII IN CAPITALA” Atat de noii si atat de vechi is toata .

(Delia)

Un scriitor apreciat de tineri, fiind el insusi un tanar, Andrei Ruse ii ofera un interviu lui Constantin Pistea, pe blogul acestuia. Iata ce spune despre inspiratie: “-Ce faci când n-ai inspiraţie?

- Spunea Dan Lungu recent, într-un interviu, sper să nu-i greşesc afirmaţia, că talentul înseamnă să scrii bine şi când n-ai inspiraţie. Cam asta ar fi ideea. Dar bine, eu nu cred în inspiraţie. Un om este de felul lui „inspirat” sau nu. Un om este tot timpul creativ, pentru că aşa-i stă­-n fire. Sau nu. Bine, sunt zile proaste şi zile bune, există chef şi există lene. Pe lângă toate, multă muncă. A termina un roman înseamnă multă muncă şi determinare, pe lângă inspiraţia de care spui şi alte păsărele sau floricele pe câmpii. Poate deveni chiar o tortură la un moment dat, dacă nu-ţi aloci bine „dozele”. Te poate înnebuni sau te poate însănătoşi. Pe mine m-ar înnebuni să nu scriu. Altfel, eram internat demult.”

Despre ultima carte a lui Lucian Dan Teodorovici, Matei Brunul o recenzie cuprinzatoare si care ne-a dat pofta de a citi si noi romanul a scris Delia acum putin timp. Recent cuvinte frumoase am regasit si la Rontziki: “Cunoscând spaţiul concentraţionar comunist mai mult din poveşti, cred că, în abordarea unei astfel de teme, este foarte importantă nu doar oferirea unei informaţii cu privire la acea perioadă şi la întâmplări, ci crearea atmosferei aferente, zugrăvirea închisorilor într-un mod care să atingă şi cititorul nefamiliarizat direct cu ororile din acele vremuri, iar romanul Matei Brunul este un exemplu în acest sens. Atmosfera apăsătoare, care mi-a amintit întrucâtva de cea din cărţile lui Paul Goma citite demult, m-a urmărit nu doar în timpul lecturii, ci şi după ce închideam cartea…era în continuare prezentă şi nu-mi dădea pace până nu o redeschideam să citesc mai departe.”” Un must read, asa cum spune ea!

Ultima carte a lui Michel Houellebecq, “Harta si teritoriul”, a fost destul de discutata prin blogosfera literara pe la noi de la aparitia in traducere romaneasca la editura Polirom. Ultima recenzie o intalnim pe Capricornk13 in saptamana precedenta: “De când am terminat romanul mă tot întreb dacă nu cumva francezii, care-l urau cu patimă, i-au dat Goncourt-ul în primul rând datorită faptului că îşi ucide alter ego-ul din roman în mod atroce.  Probabil că nu sunt singura care şi-a pus întrebarea şi e şi mai probabil că Houellebecq, cinic, inteligent şi maliţios cum e, a făcut-o dinadins!  În orice caz, mă înscriu şi eu printre victime (parcă-l aud râzând sarcastic!): Harta şi teritoriul mi s-a părut net peste Posibilitatea unei insule şi Particulele elementare pe care i le-am citit anterior.”

(Jovi)

Contributori: Dan, Delia, Jovi

Abisex, de Sorin Delaskela

Guest post de Irina-Elena Aiacoboae.

Romanul lui Sorin Delaskela, fost Sorin Vidan, a ajuns la a doua ediţie, graţie editurii Herg Benet Publishers. Prima ediţie a romanului Abisex a fost publicată de editura Brumar în 2007. Autor al unor volume de eseuri a fost menţionat în al treilea volum al lui Dan C. Mihăescu „Literatura română în postcomunism” la capitolul „Fervoarea libertăţii. Politică şi literatură. Spectacole de idei” alături de Gabriel Liiceanu, Monica Lovinescu, Emil Hurezeanu şi alţii.

Abisex este o carte care poate leza pudicitatea la o prima răsfoire prin cuvintele crude, abrupte ce descriu relaţiile bărbatului cu femeile. Dacă nu şochează cuceresc, dar nu te lasă indiferent căutarea personajului posedat de sexul flămând, în eternele frământări de trupuri, în metamorfozele leneşe care compensează prin scrisul alert, sacadat, furios pe propria descumpănire, confuzie, căutare a identităţii şi ţelurilor: „Aş putea fi, aproape fără nici un efort, băieţel, femeie sau cărăbuş. Şi e mult mai liniştitor să fii ceva foarte exact. Pompier, de exemplu. Să ştii exact ce ai de făcut.”

Sorin Delaskela

Personajul aleargă detaşat printre rândurile cărţii după repere, bifând un „paso doble” cu fiecare femeie în care îşi caută un sens sau pe care încearcă să o priceapă, pendulând sarcastic între observarea interioară şi ceea a femeilor, străzilor, oraşului, evitând, cu tot dinadinsul, derizoriul şi politeţea: „Deodată parcă înţelegi totul, absolut totul, şi în acelaşi timp nu mai înţelegi nimic, pierzi totul, scapi printre degete un adevăr în a cărui putere credeai.”

Şi, dacă aştepţi să se hotărască, îl vezi pendulând între iubire şi ură, între o boare de delicateţe sau puritate şi abject, prinzând iubirea pentru un moment şi întrebându-se a doua zi despre ce a fost vorba ieri, căutând simplitatea şi normalitatea în spatele vulnerabilităţii şi dualităţii gândurilor despre el şi o lume care îl intimidează.

O lume pe care o descoperă simplă, lucidă, sensibilă, cu rarele ei momente de transformare trăite prin iubire, deşi pare să le recunoască arareori: „I-am atins buzele aşa cum numai în dragostea cea mai puternică şi absurdă atingi. Trupurile noastre vibrau. Deşi totul a ţinut doar o clipă, pentru mine cel puţin, lucrurile au avut o rezonanţă tragică: simţisem dragostea, în forma ei pură, transumană, vuietul ei colosal trecuse prin dreptul inimii mele şi-n istoria inimii mele momentul acesta rămâne unic, inexprimabil. În fond, ceea ce ne macină e tocmai dragostea, absenţa sau existenţa ei, oricum, nebunia ei.”<

Puteti cumpăra cartea acum, de pe site-ul Editurii Herg Benet.

“Sânge regesc”, de Vanora Bennett

Puteţi cumpăra cartea acum, de pe site-ul Editurii All.

Moto: „Când vezi un lucru în deplina-i frumuseţe, asta-ţi schimbă pentru totdeauna felul în care-l priveşti. Să nu uiţi asta.”

Colecţia „Roman istoric” de la Editura ALLFA a fost întotdeauna printre favoritele mele. Nu putem uita niciodată romanele cu care ne-am început lectura şi pentru mulţi dintre noi ceea ce ne amintim din copilărie sunt romanele istorice, fie ele scrise de Alexandre Dumas, de Michel Zevaco sau de alţi autori cunoscuţi. Alături de aventurile lui Jules Verne, ne-au fost punct de pornire în explorarea necunoscutului şi în dezvoltarea imaginaţiei.

De aceea, am cumpărat de-a lungul ultimilor ani din nou romane istorice, pe care le-am savurat cu aceeaşi plăcere. O întâlnire frumoasă a fost, astfel, de curând cu José Frèches şi cele două volume despre Ghandi, una dintre personalităţile istorice foarte interesante şi despre a cărui viaţă am citit cu mare interes. De aceea, romanul „Sânge regesc” al Vanorei Bennett, oferit de Editura ALLFA, a fost binevenit şi, în ciuda celor peste 650 de pagini, mi-a redeschis apetitul pentru lectura romanelor istorice.

Vanora Bennett

Ceea ce face din romanul „Sânge regesc” interesant şi demn de citit este tocmai ficţionalizarea fără pereche a unei bucăţi de istorie autentică. Catherine de Valois şi iubitul său, Owain Tudor, dar şi soţul său, Henric al V-lea al Angliei, au existat şi şi-au trăit zilele în jurul regatelor de atunci ale Angliei şi Franţei, iar faptele pe care le-au trăit nu au fost departe de cele descrise de Vanora Bennett în romanul său, publicat iniţial în anul 2009.

Catherine de Valois este astfel personajul principal al romanului, o femeie care şi-a pus accentul atât pe istoria Franţei, dar mai ales pe istoria Angliei: fiica regelui Carol al VI-lea al Franţei (cunoscut sub numele de Carol Nebunul, cu dese crize de schizofrenie, astfel cum este reliefat şi în acest roman, un personaj odinioară puternic, acum demn de milă), soţia regelui Henric al V-lea al Angliei (cel care a deţinut pentru scurta vreme cele două coroane vecine, cea a Franţei şi respectiv a Angliei), mama regelui Henric al VI-lea al Angliei (care în carte este doar un copilaş, viitorul rege fiind încă prea fraged pentru a schimba ceva în viaţa grea a mamei sale, după moartea lui Henric al V-lea).

De asemenea, iubirea sa pentru Owain Tudor, cea care este de altfel intriga principală a romanului „Sânge regesc”, a avut ca rezultat o nouă dinastie: nepotul lor a devenit Henric al VII-lea al Angliei, întemeietorul dinastiei Tudorilor. Cu alte cuvinte, un personaj important al istoriei, o fiinţă care a atras în jurul său atât regi şi membri ai familiilor domnitoare ale Europei, dar care a atras simpatii şi din rândul oamenilor simpli, fiind mereu tentată să îşi găsească prietenii (dar şi iubitul) departe de regalitate şi de regulile stricte ale oficialităţilor.

Nu trebuie uitată nici Christine de Pisan, un alt personaj şi una dintre cele mai importante scriitoare ale Evului Mediu, despre care, recunosc, nu aflasem nimic până la acest roman. Autoare a unei balade despre Ioana d’Arc, şi ea un personaj al cărţii, important şi centru al revoltei franceze împotriva englezilor, ea este în mijlocul unei discuţii din care aflăm cum era descrisă iubirea curtenească în romanele cavalereşti medievale:

Coperta editiei engleze

„În iubirea curtenească, aşa cum reieşea ea din cărţi, se părea că doamna trebuia să fie întotdeauna distantă şi superioară. Rolul ei era acela de a-l educa pe îndrăgostit, a cărui stare morală trebuia îmbunătăţită pentru a-l face demn de ea. Însă el  nu putea nădăjdui vreodată să devină îndeajuns de bun ca s-o câştige. Adevăratul scop al dragostei lor n-avea nimic de-a face cu obţinerea satisfacţiilor împreunării fizice. Era o dragoste care nu putea fi niciodată satisfăcută; era o dragoste ce putea exista doar în afara căsătoriei.

Când Owain îşi luă inima în dinţi şi întrebă, la Christine la masă, de ce doamnele din poeme trebuie să fie întotdeauna aşa de aspre, Jean fu cel care-i răspunse, cu o urmă de burzuluială în glas:

-       Pentru că dacă vreodată ar ceda, cu ce s-ar alege, la capătul tuturor acelor ani de devotament cavaleresc fremătând, de nu cu adulterul şi cu dezastrul moral, nu-i aşa?

Ideea iubirii curteneşti e… mai sigură: o viaţă întreagă de adulter spiritual. Desăvârşeşte-te şi lasă-te desăvârşit! Suspină şi lasă să se suspine după tine! Dar nicicând vreo clipă de iubire fizică. Niciodată, nici măcar un sărut.”

Un roman frumos, personaje importante şi a căror cale în viaţă se plimbă în jurul iubirii şi al imprimării propriilor urme în istoria care le determină mişcările. Poate cuvintele care ilustrează cel mai bine esenţa romanului sunt următoarele:  „Nimic altceva nu biruieşte decât adevărul, iar biruinţa adevărată este dragostea.”

Puteţi cumpăra cartea acum, de pe site-ul Editurii All.

Sefora. Biblia la feminin, de Marek Halter

Evreu nascut in Polonia anului 1936, Marek Halter – victima a legilor rasiale naziste, ajunge cu familia sa in ghettoul  din Varsovia, de unde reusesc cu totii sa scape. Peregrinari prin Uniunea Sovietica pana hat departe in Uzbekistan, o reintoarcere in 1946 in Polonia, urmata de emigrarea in Franta il duc pe Halter in cele din urma spre lumea artei: studiaza la Paris pantomima cu renumitul Marcel Marceau si isi exerseaza cu succes talentul de pictor.

In 1967 – ca urmare a implicarii in activitatile militante impotriva  rasismului si antisemitismului, a  fondat Comitetul International de Negociere a Pacii in Orientul Apropiat.

In anii 70 a luat condeiul in mana si printre preocuparile sale literare  s-a aplecat constant asupra problematicii biblice, pe care a studiat-o atent si riguros si a reflectat-o in scrierile sale.

Astfel a ajuns sa ofere cititorilor romanele sale „The Book of Abraham”, „The Children of Abraham”, „The Wind of Khazars”, „ Mary of Nazareth”. etc.

Si asa dupa cum putem citi pe coperta a patra a volumului editat la Ed. Vremea, Marek Halter spune: „Intr-o buna zi, m-am intrebat daca absenta unei priviri feminine asupra Bibliei nu sta cumva la originea tuturor neintelegerilor care nasc atatea intrebari si discutii printre oameni. Asa ca am incercat sa recitesc Biblia prin prisma femeilor care apar in ea. Brusc, totul s-a schimbat. Evenimentele istorice si-au regasit locul, neverosimilul a disparut”. Si astfel au prins viata in romanele sale omonime figurile biblice renumite:  Sarah (2004), Tsipporah (2005) si Lilah (2006).

Marek Halter

Daca romanul „Maria din Nazareth” a fost citit si recenzat cu ceva vreme in urma de colegul Dan pe acest blog, iata ca acum am ajuns si eu la una dintre cartile lui Marek Halter si anume la cel cu titlul tradus in limba romana „Sefora”. Zipporah/Tsippora  inseamna in limba ebraica pasare si intalnim acest nume in Cartea Exodus, fiind vorba despre sotia lui Moise (fiica lui Jethro inteleptul din Midian) cu origine kushita (africana – nubiana).

Scris intr-o maniera calda, cu multa atentie la detalii geo istorice si politice, dar si la detalii etnografice (obiceiuri, credinte, imbracaminte, gospodarie, educatie), cu multa empatie pentru personajele carora le da viata cu fior autentic, Halter reuseste o imagine aproape cinematografica a lumii de cu mii de ani in urma si ne transmite emotii si implicari profunde.

Puterea credintei, iubirii, devotamentului si sacrificiului femeii din spatele barbatului care va deveni figura emblematica a poporului evre, este descrisa cu mult talent si intelegere a destinului acestui personaj hotarator in istorie. Caci fara ajutorul frumoasei kushite Sefora si a inteleptului sau tata Jethro, Moise nu ar fi si stiut niciodata „cum sa se descopere”, nu ar fi auzit niciodata „chemarea lui Iahve”, nu ar fi inteles niciodata ca numai gresind, ajungi sa afli adevarul si sa-ti gasesti credinta, asa cum ii spune batranul Jethro: „Acesta-i adevarul, baiete. Din marele Legamant al stramosilor nostri cu Cel Vesnic care i-a scos din nefiinta nu ne-a ramas decat umbra si mania. Cu fiecare zi ce trece, furia lui Horeb se adapa din greselile noastre. El cere dreptate si cinste. Ne priveste si-si pierde rabdarea. Din pacate, el ne cunoaste atat trecutul, cat si viitorul care ne asteapta. Vede inaintea noastra prin intuneric. Se ingrijoreaza, se ingrijoreaza! Bubuie ca sa ne scoata din toropeala noastra. Dar nu primeste in schimb decat frica, in timp ce El doreste putina indrazneala si vrednicie.” Si ii mai spune si Sefora „ Pricinile din care nu facem ceea ce ne inspaimanta sunt intotdeauna numeroase. Ele imbraca adesea infatisarea intelepciunii. Dar ceea ce zamisleste teama este intotdeaua ceva rau. Ridica-ti privirea spre varful muntelui, Moise.”

Fara puterea Seforei, Moise ar fi ramas ingenunchiat in temerile si indoielile sale, evreii ar fi continuat sa se chinuie sub jugul amarnic al robiei egiptene si nu ar fi ajuns niciodata poporul liber condus in Cannan sub calauza imperativului Legii – cele 10 Porunci primite pe Muntele Sinai. Transformarea aceasta captivanta a lui Moise, din tanarul print crescut ca fiu al Faraonului, in fugarul debusolat, mai apoi in ciobanul multumit cu mica sa turma si dragostea femeii de langa el, ajungand la inteleptul conducator al poporului sau caruia ii spune „ Nu suntem lapte si miere, ci inimi pustii in desert. Canaanul nu este inca pentru noi”, nu ar fi fost posibila fara – cum am mai spus, femeia extraordinara care a fost Sefora.

Halter isi incheie romanul cu cuvintele: „Si a ratacit prin pustiu, aidoma celor din poporul sau pe care-i scosese din Egipt, pana la moartea sa, cand s-a preschimbat in pulbere. Fara cripta de piatra, fara pestera sfanta pentru oasele sale, dar dainuind de-a pururi in uriasul mormant al cuvintelor ai al amintirii. Dar cine isi mai aminteste de Sefora cea neagra, kusheita? Cine isi mai aduce aminte de faptele ei si cine ii mai rosteste numele?”

Numele Seforei, iubirea, credinta ei si influenta ei benefica asupra celui ales de Dumnezeu nu este insa uitat nici in Biblie, nici – iata, in acest act artistic deosebit al lui Marek Halter, o carte care se citeste pe nerasuflate si care are o putere evocatoare iesita din comun. Poate datorita stilului literar, lejer narativ, dar bine inchegat, poate datorita mesajelor etice si morale, poate datorita culorii exotice-mistice. Si daca vorbesc despre mesaje, iata ca unul dintre ele, extrem de important si de acutizat pana in zilele noastre si pe care il transmite romanul lui Halter este si acela relevat de acest fragment din Leviticul, 19, 33-34, citat in preambului volumului: „De se va aseza vreun strain in pamantul vostru, sa nu-l umiliti. Strainul, care s-a asezat la voi, sa fie pentru voi ca si unul dintre voi; sa-l iubiti ca pe voi insiva, ca si voi ati fost straini in pamantul Egiptului. Eu sunt Domnul Dumnezeul vostru.”

Claudiu Constantinescu a citit si recomanda spre lectura in Dilema Veche traducerea romanului ‘O scena din viata unui pictor calator’, singura carte tradusa pana acum in romaneste a unui autor argentinian care este acum introdus publicului de la noi: ‘César Aira e un argentinian sexagenar, interesant şi imprevizibil, care practică exotismul realist, stranietatea suprarealistă şi larga democraţie a stilurilor. Asta vedem şi în micuţul său roman din 2000 (singurul tradus la noi pînă acum): o carte neobişnuită’. Despre Aira, necunoscut pana acum la noi dar popular si prolific in tara sa puteti citi mai multe pe Wikipedia.

La ‘Carti de Citit’ ne este recomandata traducerea ‘Secretului culorii pure’ al unui alt argentinian Frederico Andahazi. Nu cunosteam acest nume, asa incat am recurs la pagina Web a scriitorului pentru a afla detalii. Recomandarea de pe blog promite o lectura interesanta: ‘Dincolo de un thriller istoric surprinzător de reuşit, cititorul va descoperi în “Secretul culorii pure” o carte minunată despre pictură şi despre cele două mari şcoli: cea florentină şi cea flamandă. Culoarea va reprezenta un personaj în sine, un personaj misterios, care câteodată ţi se dezvăluie, iar altădată rămâne criptic. Vom înţelege de ce marile opere de artă ale pictorilor clasici sunt nepreţuite, pentru că, alături de ucenicii lui Francesco Monterga, sau alături de rivalii acestuia, fraţii Greg şi Dirk van Mander, vom asista la istovitoarele munci din ateliere, unde prepararea culorilor era un adevărat chin. Grija acestor artişti pentru perenitatea operei lor, pe de-o parte, şi ascunderea secretelor succesului lor pe de alta vor constitui un regal pentru toţi cititorii, nu numai pentru împătimiţii de artă.’

Web site-ul de ‘Poezie clasica Romaneasca’ ne delecteaza in aceasta saptamana printre altele cu o versiune franceza a Pastelului lui Cosbuc in traducerea lui Cindrel Lupu. Iata prima strofa si versiunea ei franceza:

Prin vişini vântul în grădină
Cătând culcuş mai bate-abia
Din aripi, şi-n curând s-alină,
Iar roşul mac închide floarea,
Din ochi clipeşte-ncet cicoarea
Şi-adoarme-apoi şi ea.

Par les buis du verger la brise
Cherchant repos à peine elle bat
Des ailes, puis vite elle s’apaise,
Et le coquelicot ferme sa fleur,
La chicorée clignote bonheur
Ensuite s’assoupit là.

Nu mai tin minte daca remarcasem inainte BookMag, dar oricum il recomand ca pe unul dintre spatiile interesante dedicate cartilor, cu stiri, recenzii, recomandari facute cu gust. Gasim de exemplu aici ‘O lista a cartilor interzise’ intocmita de Smaranda Liubov, lista pe care se afla titluri care nu ma asteptam sa fie incluse. Finalistii pentru premiile National Book Critics Circle care recompenseaza cele mai bune aparitii americane ale anului care a trecut pot fi gasite la adresa de aici.

In fine, iata cateva recomandari de Thrillere bune facute de Costi Rogozanu: ‘Am terminat unul şi l-am început pe-al doilea. Romanul terminat se numeşte Prizonierii crinului alb, romanul început se numeşte A pierde o chestiune de metodă şi sînt semnate de columbianul Santiago Gamboa. Poliţistele şi thrillerele sînt mici evenimente vinovate pentru mine. Fac uneori infuzii de le Carre sau King sau suedezi buni şi specializaţi în înfricoşarea micii burghezii (o autoare suedeză spunea că nu poţi inventa crime interesante decît din ţări pline de bunăstare – şi Gamboa e plecat din Columbia de mult timp în Vestul ultradezvoltat)….Gamboa e inventiv, e amuzant, scrie tonic, e alergic la orice urmă din turnul de fildeş al sciitorului prea ambiţios.’

(Dan)

Constantin Pistea a citit cartea “Acasa, pe Campia Armaghedonului”, de Marta Petreu, desemnata in 2011 drept Cartea Anului de catre Uniunea Scriitorilor din Romania. In opinia lui, merita acest titlu: “Cititorul din mine ar vrea să nu-i nedreptăţesc pe L.D. Teodorovici, O. Soviany sau R. Aldulescu, dar trebuie să recunosc faptul că am trăit la lectura prozei doamnei Petreu senzaţii care nu m-au încercat anterior, în cazul romanelor menţionate. Constat lucrul ăsta cu mare plăcere, mai ales că am pornit la drum cu prejudecăţi. Marta Petreu m-a câştigat uşor, m-a făcut din primele pagini să uit de prejudecăţi şi s-a instalat bine de tot în mintea mea cu nişte personaje pe care nu cred că le voi uita vreodată.”

Dragos-Chestii livresti i-a citit “Solarul” lui Ian McEwan si a fost placut impresionat. Interesanta concluzia lui: “cineva mi-a spus că ian mcewan scrie o carte bună la 4 proaste şi cred că are dreptate. după câinii negri, din care n-am înţeles mare lucru, m-a încântat în schimb durabila iubire. apoi atonement (ispăşire) a fost mai prost decât filmul. acum, a venit rândul încântării. şi a amuzamentului teribil.”

Adina-Blog de carti scrie despre Joyce Carol Oates si cartea sa “Dear Husband”, o carte care i-a placut foarte mult: “Motivele pentru care nu îi pot da totuși cărții cinci puncte sunt legate de stil mai degrabă decât de altceva. Am remarcat o afinitate deosebită pentru ghilimelele puse în plus și o strădanie nefirească în crearea umorului. În afară de aceste aspecte Joyce Carol Oates scrie bine; mi-a plăcut mai ales faptul că cele mai multe dintre povestiri sunt scrise la persoana întâi și că autoarea a izbutit, totuși, să facă loc lucidității în discursurile oamenilor distruși despre care scrie, să creeze literatură și stil din ce-și mărturisesc în gând niște personaje nu foarte educate.”

(Jovi)

Contributori: Dan, Jovi

“Filmul surd în România mută.

Puteţi cumpăra cartea acum, de pe site-ul Editurii Polirom.

Nu i-am citit niciodată cărţile lui Cristian Tudor Popescu, până la apariţia unei cărţi despre cinematografia românească a fost un autor complet necunoscut pentru mine. Deşi este un jurnalist de renume în presa românească, i-am evitat până şi articolele din presa scrisă, concentrându-mă în multe dăţi pe apariţiile sale televizate. De aceea poate, nu cunoşteam faptul că este doctor în cinematografie al Universităţii de Artă Teatrală şi Cinematografică, unde susţine un curs interesant, apropiat ca temă acestei cărţi, intitulat „Tehnici de manipulare şi propagandă în cinematografie şi televiziune”.

Încă de la început, precizez că această carte – „Filmul surd în România mută. Politică şi propagandă în filmul românesc de ficţiune” – are o calitate importantă: prin descrierea filmelor, prin disecarea unor teme primordiale a cinematografiei din perioada comunismului, autorul te introduce într-o lume pe care ai impresia că ai cunoscut-o cândva şi pe care, cu noile detalii aflate, vrei să o revezi, pentru a o privi desigur cu alţi ochi. La fiecare film prezentat, la orice perioadă analizată, am încercat să îmi reamintesc şi au fost filme la aproape fiecare pagină pe care mi-am dorit să le revăd. Este, de aceea, o carte importantă despre cinematografia românească, una care îţi dezvoltă dorinţa de a diseca la rândul tău, ca spectator, fiecare film menţionat de Cristian Tudor Popescu.

Chiar dacă autorul doreşte să nu facă „analiza valorică a acestor filme din punct de vedere artistic”, lucru pe care ni-l exprimă tranşant încă din „argumentul” lucrării, câteva lucruri punctuale ne sunt oferite, făcându-se distincţia, măcar la final, între filmele strict de propagandă, filmele care, deşi sunt încadrate în acelaşi tipar, oferă momente artistice, de cinematografie autentică şi filmele care sunt antisistem şi au fost interzise în epocă de cenzura comunistă.

Ce înseamnă însă propagandă? Explicaţia ni se dă încă de la începutul cărţii: „Propagandă înseamnă orice operaţiune sistematică menită să influenţeze opinia masei şi să determine finalmente atitudini/acţiuni în avantajul sau dezavantajul unei persoane sau al unui grup”. Iar această formă de influenţare umană, comandată încă din perioada interbelică de către sovietici, şi regăsită ca atare în cinematografia din URSS a acelor ani („De aici patosul autentic, emoţionant, care animă Crucişătorul Potemkin, Octombrie, Sfârşitul Sankt Petersburgului, Mama, Pământ sau Trei cântece despre Lenin.”), este extrapolată la maxim şi de către comuniştii români, în etape distincite, strict influenţate de evoluţia politicii interne şi externe a regimului de după cel de-al doilea război mondial.

Concepţia artistică nu este importantă în această perioadă, ci mai degrabă încărcarea cu mesaj politic al fiecărui moment al filmelor. Pelicula, cel puţin la începutul perioadei, era scumpă, era considerată a fi plătită din banii poporului şi, tocmai din aceste motive, nu trebuia irosită. Orice film care nu avea impregnată ideea că, prin comunism, suntem în faţa unei idei fantastice şi în acelaşi timp reale, care avea drept unic scop crearea unei societăţi ideale, era cenzurat, tăiat, lipsit de sens şi, prin urmare, interzis: „Nimic nu trebuie să se întâmple pe ecran din pricina faptului că pur şi simplu se întâmplă. Minimalismul noului val douămiist poate fi considerat şi o reacţie la acest mod de a face cinema.

Însumând toate aceste caracteristici, putem numi film surd tipul de film dominant în anii ’50. Un film vorbitor adevărat nu doar vorbeşte cu glasurile personajelor, dar reuşeşte să dea spectatorului impresia că dialoghează cu el. Dacă însă filmul vorbeşte întruna, în legea lui, fără să bage în seamă spectatorul, dacă filmul întreabă şi tot el răspunde, fără să încerce a intui întrebările spectatorului şi a le răspunde, atunci nu e un film mut, dar e un film surd.” Iată deci ideea de la care a plecat această carte şi titlul ei, iar prin extrapolare s-a întins asupra unei întregi epoci şi nu numai asupra anilor ’50.

După cum spuneam mai sus, Cristian Tudor Popescu nu se mărgineşte la propagandă, ci ne oferă din când în când şi mostre ale jurnalismului invectiv şi direct pe care îl descoperim atunci când îi citim editorialele sau îl urmărim în emisiunile televizate. Aceste mostre trebuie privite însă în ansamblu, aplicate strict la filmele respective, filme care au reprezentat ceva în totalitatea propagandei comuniste. Iată un exemplu, atunci când vorbeşte despre finalul unuia dintre filmele considerate anti-sistem în perioada comunistă, Reconstituirea: „Finalul însă era mult mai groaznic. Mulţimea care vine de la meci se revarsă peste podeţ şi malul râului ca un puhoi de pitecantropi scăpaţi la lărgime. Figuri monstruoase, prostificate, animate de rânjete animalice, dobitoci râzăreţi care-i aruncă lui Vuică, năucit de lovitura mortală la cap – „De ce bei, bă? Ce-ai servit, Coteşti, Odobeşti? Era sifonu’ tare? Nu mai bea, bă, că ai să mori!”. Acesta este, indubitabil, poporul român, schimonosit de comunism, transformat în propria sa caricatură sinistră.”

Analiza în integralitatea ei determină un rezultat dur: nu am reuşit în perioada comunistă să spargem blocajul (cum s-a reuşit în alte ţări comuniste cum ar fi Cehoslovacia sau Polonia), filmele artistice pot fi numărate, după părerea lui Cristian Tudor Popescu, doar pe degetele unei singure mâini, la fel cum se întâmplă dacă numărăm filmele care au fost interzise ca urmare a catalogării lor ca fiind anti-sistem. Concluzia este, tocmai din aceste motive, dezamăgitoare: cinematografia românească nu a avut nicio influenţă la căderea comunismului, filmele au urmat linia partidului, iar cvasi-majoritatea celor care au lucrat la acestea (regizori, producători, actori, etc.) nu au mişcat în front, chiar dacă, peste ani, se disculpă şi încearcă să folosească în discursul public aşa-numita „rezistenţă prin cultură”. Care cultură, dacă ea aproape nu a existat în filmele româneşti din perioada 1945-1989? Vă las, în final, cu concluziile lui Cristian Tudor Popescu:

„Cu numai cinci pelicule catalogabile ca anti-sistem în patru decenii – Directorul nostru, Reconstituirea, O lacrimă de fată, Croaziera, Faleze de nisip – nu se poate spune că filmul românesc a contribuit la căderea comunismului.

Cu numai cinci pelicule de propagandă convingătoare artistic în patru decenii – Valurile Dunării, Setea, Duminică la ora 6, Puterea şi Adevărul, Zidul – nu se poate spune că „opera prop” a cinematografiei româneşti a contribuit la a-i face pe români să simpatizeze comunismul. Dar a pus umărul la altceva – să-i determine pe neaşteptat de mulţi să urască. Ura faţă de bogaţi, de intelectuali, de străini, de românii care au plecat din ţară se mai simte şi astăzi în societatea românească. După 1989, nici unul dintre cineaştii români care au făcut film în comunism nu şi-a recunoscut acest aport la ură, ca să nu mai vorbim de mea culpa.”

 Puteţi cumpăra cartea acum, de pe site-ul Editurii Polirom.

Vanatorii de zmeie, de Khaled Hosseini

Puteti cumpara cartea acum, de pe site-ul librariei online Libris.ro.

Zi de zi, imagini ale violentei patrund in viata si mintea noastra, prin ziare si televiziune. Zi de zi, scene de razboi ne impresioneaza, ne socheaza sau pur si simplu ne lasa indiferenti. Cati ne mai intrebam cum arata viata in aceste zone de conflict? Ne mai gandim oare ca, in timp ce soldatii partilor implicate in conflict se impusca pe strada, exista oameni care pleaca de acasa spre locurile lor de munca, ca exista parinti si bunici care ofteaza si deplang vremurile de pace demult apuse, ca exista copii care se nasc si cresc printre focuri de arme, pentru care prezentul inseamna soldati, tancuri si mitraliere iar trecutul doar povesti din amintirile parintilor…

Chiar si in vreme de razboi viata merge mai departe. Care este insa pretul platit de cei ce supravietuiesc? Cate atrocitati vad si traiesc mare parte din ei si in ce fel le modeleaza vietile cele intamplate? Un mic raspuns la intrebarile de mai sus ne ofera Khaled Hosseini in opera sa de debut, “Vanatorii de zmeie”.

Se spune despre Afganistan ca “este o tara cu multi copii dar fara copilarie”. “Vanatorii de zmeie” este un roman despre copilaria pierduta, despre durere, vinovatie, dragoste, respect, despre iertare si as vrea sa cred ca si despre speranta. O speranta palida, anemica, mai mult schitata in umbra unui suras. Romanul ne spune povestea unei prietenii atipice, cea dintre Amir, fiul unui om de afaceri afgan si Hassan, fiul servitorului tatalui sau.

Primul apartine clasei privilegiate, se bucura de prezenta si influenta tatalui sau, dorindu-si mai  multa atentie din partea acestuia, merge la scoala, iubeste lectura, are jucarii frumoase si scumpe printre care si un zmeu, obiect mult apreciat de copii afgani.

Khaled Hosseini

Hassan s-a nascut servitor- hazara, si se pregateste de mic pentru o viata in slujba stapanului sau, nu stie sa citeasca si nu va invata, nu are jucarii ci doar il ajuta pe Amir sa se joace cu ale sale, in special cu zmeul. Hassan s-a nascut cu buza de iepure, ceea ce ii da fetei sale un aspect deosebit. Hassan este un vanator de zmeie innascut.

“Campionatul de vanatoare de zmeie era un vechi obicei de iarna in Afganistan.Incepea dimineata devreme si nu se termina pana cand pe cer nu mai ramanea, plutind, decat zmeul castigator…..Oamenii se adunau pe trotuare si acoperisuri, ca sa-si incurajeze copiii. Strazile erau pline de concurenti, tragand si desfasurand sforile zmeielor, care se opinteau spre inaltul cerului, straduindu-se sa castige teren, si sa incurce sforile adversarului! Fiecare vanator avea un fel de asistent – in cazul meu Hassan, care tinea mosorul si derula sfoara….Afganii pretuiesc datinile, dar detesta regulile. Si asta era valabil si in cazul vanatorilor de zmeie. Regulile erau simple: fara reguli; inalta zmeul; taie-i pe adversari; succes!…Adevarata distractie incepea dupa ce zmeul era taiat.Aici interveneau vanatorii de zmeie, pusti care urmareau zmeul purtat de vant pe deasupra cartierului, pana ce incepea sa descrie spirale, cazand pe vreun maidan sau in curtea cuiva sau pe vreun acoperis.”

Vanatoarea de zmeie este mai mult decat o competitie, este un fel de ritual de trecere si Amir isi doreste mult victoria. Intr-un act de iubire si loialitate,dornic sa ii aduca bucurie deplina stapanului sau, Hassan urmareste ultimul zmeu cazut si devine victima unui acte de violenta cruda – un viol. Amir asista, fara sa poata interveni, la scena cruda prin care trece prietenul sau si acest fapt schimba radical relatia intre cei doi.

In ciuda diferentelor care ii separa, cei doi copii cresc  si se joaca impreuna la periferia Kabulului, insa odata cu trecerea timpului si interventia nefericitei intamplari, isi dau seama ca locul lor in societate ii diferentiaza si ii separa mai mult decat au crezut.

Cand armata rusa invadeaza Afganistanul, Amir si tatal sau emigreaza in SUA, continuindu-si viata in mijlocul comunitatii afgane din California. Relatia dintre tata si fiu se strange si mai tare, devin mult mai apropiati, Amir se casatoreste, merge la facultate, isi continua viata. Cu toate acestea nu poate sa nu se intrebe mereu ce s-a intamplat cu prietenul sau din copilarie, Hassan.

The Kite Runner

Amir este un baiat cu probleme, ce creste transformandu-se intr-un adult macinat de remuscari si regrete. Bantuit de amintirea de a nu-si fi ajutat prietenul la nevoie, se crede las, nedemn si singura modalitate de a scapa de mustrarile de constiinta este de a fugi de trecut, de a-l uita. Dar si in roman ca si in viata, trecutul navaleste in prezent atunci cand te astepti mai putin. Si in cazul lui Amir trecutul reinvie prin Sohrab, fiul lui Hassan. Brusc, in vara anului 2001, Amir acum trecut de 30 de ani este chemat inapoi in Afganistan, de vorbele cu talc ale lui Rahim Khan: ” Exista o cale de a fi din nou bun”. Este inceputul unei aventuri periculoase, ce necesita mare curaj fizic si tarie morala, pentru ca este o calatorie a descoperirii de sine..

Ne este prezentat cu mult patos si culoare Afganistanul, atat inainte cat si dupa invazia rusa si instaurarea talibanilor si nu putem sa nu remarcam cat de tulburata a fost aceasta regiune si cat de adanc s-a inradacinat in mintea oamenilor tensiunea rasiala. Dincolo de autenticitatea detaliilor in descriere, romanul are si persoanje foarte bine conturate, insufletite, vii, caractere puternice cum ar fi Amir, Hassan, Baba dar si persoanje secundare cum ar fi Rahim Khan, Assef, Ali, Generalul, Farid, persoanje care ne ofera o imagine completa si complexa a diferitelor personalitati si medii combinate pentru a crea societatea afgana in prezent.

“Vanatorii de zmeie” nu este doar o explorare a ororilor razboiului, este povestea unui om care trebuie sa-si depaseasca frica din trecut pentru a-si salva viitorul, este povestea legaturilor de familie marcate de regret si remuscare.

M-am oprit de multe ori din lectura cartii pentru a-mi reaminti ca este totusi un roman de fictiune si nu inspirat de un caz real. Dincolo de bucuria lecturii, gustul amar nu mi-a disparut insa. Este greu de crezut si mai ales de acceptat ca astfel de lucruri se intampla, ca oamenii ranesc oameni, ca o singura alegere gresita iti schimba cursul vietii..

Si pot sa va spun acum, ca este o carte superba – pentru ca este, si va recomand s-o cititi – pentru ca sigur va va impresiona, dar cat despre placere…

Puteti cumpara cartea acum, de pe site-ul librariei online Libris.ro.

Despre acelasi roman scrie in Revista 22 Paul Cernat: ‘Romancierul septuagenar se prezintă într-o formă narativă de invidiat în recent apărutul Un cetăţean al lumii – perfect conectat, inclusiv stilistic, la pulsul actualităţii. Remarcabilă e, înainte de toate, naturaleţea cu care orchestrează regizoral o intrigă multidimensională, cosmopolită, începută prin „filmul“ unei vacanţe în Cipru şi încheiată – fals apoteotic şi voit nebulos – pe o croazieră internaţională pe Atlantic, via Boston şi Miami, puţin după atentatul terorist de la WTC. În interval – incursiuni alerte în societatea Israelului contemporan, dublate de sondaje tacticoase în biografiile principalilor protagonişti, prieteni „pe viaţă“ din copilărie: jurnalistul Anton Maurer, evreu român stabilit în Israel, dramaturgul greco-semit Raul Siriopol, pendulând misterios între Bucureşti, Atena şi America, şi arhitectul român Toma Ungureanu, stabilit în Statele Unite.’

Citirea paralela a celor doua cronici scrise de pe cele doua maluri importante ale vietii lui Virgil Duda este o lectura interesanta in sine.

In general ma refer in revistele blogosferei la spatiul internetic in limba romana. Exceptiile sunt siturile in alte limbi care fac referiri interesante la literatura sau cultura romana in general. O asemenea referire cea pe care am gasit-o in New Yorker, aparuta dupa moartea lui Vaclav Havel, si in care David Remnick propune o lista de lecturi din scriitorii rezistentei si dizidentei anti-comuniste din Europa Rasariteana. Norman Manea este inclus intr-o selecta companie, iata ce scrie Remnick despre el: ‘Norman Manea, a Romanian writer who was deported as a child to a Transnistria concentration camp by the pro-Nazi authorities, became a remarkable novelist and essayist who was finally forced into exile in 1986. (He lives in New York and teaches at Bard.) His essays, “On Clowns: The Dictator and the Artist,” and his autobiographical work, “The Hooligan’s Return,” are remarkable works, describing the Romanian regime and Manea’s struggles against it.’ Interesanta este si absenta Hertei Muller din aceasta lista.

Andrea Rasuceanu scrie in ‘Observator Cultural’ despre ‘Anul traducerilor’: ‘Nimic nu este mai reconfortant decît să vezi pe rafturile cu noutăţi ale librăriilor din România titluri recente, de cărţi importante, vehiculate în revistele literare internaţionale şi discutate de juriile unor prestigioase premii. Cărţi traduse în română aproape concomitent cu apariţia originalului, care-ţi dau acel sentiment unic că te afli în pulsul lucrurilor şi că poţi avea oricînd o imagine limpede a mersului literaturii. Dar, evident, cum nu numai ritmul formidabil al traducerilor contează, ci şi calitatea acestora, la fel de importante sînt şi iniţiativele de retraducere a unor cărţi majore, într-o limbă proaspătă, vie, care să înlesnească accesul cititorului contemporan la universul acestora, precum şi alcătuirea unor selecţii reprezentative, care să acopere golurile de traducere din opera unor mari autori.’ Care sunt romanele preferate aparute in 2011 ale recenzentei?: ‘Într-un top (personal) al traducerilor din 2011, pentru supremaţie s-ar bate doi autori pe cît de diferiţi, pe atît de importanţi – unul pentru impactul operei sale asupra literaturii secolului al XX-lea, celălalt pentru o carte atipică, rafinată, perfect dozată, declarată romanul secolului al XX-lea: John Cheever, considerat Cehovul suburbiei americane, şi Giuseppe Tomasi di Lampedusa, cu al său Ghepard supranumit de Edward Said o „Moarte a lui Ivan Ilici siciliană“. Apariţia unei integrale a prozei lui John Cheever (la Editura Polirom, în traducerea lui Ciprian Şiulea), dar şi retraducerea unui roman fundamental precum Ghepardul (Humanitas Fiction, traducere de Gabriela Lungu), publicat acum împreună cu povestea (demnă ea însăşi de un roman) a scrierii şi publicării sale, se regăsesc fără îndoială printre evenimentele editoriale esenţiale ale anului 2011. … Tot într-un top personal al preferinţelor ar urma José Donoso, cu Obscena pasăre a nopţii (Editura Leda, traducere de Dan Munteanu Colan), autor despre care Carlos Fuentes spunea, în cadrul unei conferinţe ţinute la Institutul Cervantes din Paris, în octombrie 2011, că a murit ucis de fapt de pierderea inspiraţiei scriitoriceşti, aici la cotele sale maxime. Tot Editurii Leda cititorul îi datorează traducerea primelor două volume din seria de autor „Roberto Bolaño“: Convorbiri telefonice (traducere de Dan Munteanu Colán) şi Anvers (traducere de Horia Barna).’

Pagina Face Book a lui Alecart ne trimite la un site intitulat Muzeul Virtual al Neamului Romanesc. Nu veti gasi acolo exact ceea ce ar indica numele, ci o galerie de portrete si caricaturi inspirate de personalitati ale istoriei si culturii romanesti realizate de artisti din toata lumea. Personalitatea momentului pare a fi I.L.Caragiale de la a carui moarte se implineste in acest an un secol. Sunt convins ca si Conu’ Iancu ar fi zambit ca raspuns la idee si la unele dintre caricaturile care il reprezinta.

In ‘Chestii livresti’ citim despre o re-lectura a romanului clasic al lui Giuseppe Tomasi di Lampedusa ‘Ghepardul’: ‘romanul poate părea pe alocuri greoi, cu toată frumuseţea limbajului. poate părea împovărat de o anumită vetusteţe a vremurilor descrise (deşi sunt descrise cu ochii unui contemporan), poate părea prea profund  – prin teme tari ca Dumnezeu, dragoste, moarte, istorie. poate părea tern – până la urmă, prinţul nu face nimic, nu acţionează (el însuşi calculează că de fapt, n-a “trăit” decât vreo 3 ani din 70, şi aceştia trei încap pe o singură pagină). … însă e în mod sigur un testament pe care un martor al unui neam omenesc – aristocratismul – ni-l pune dinante, nu cu bocete şi nostalgie, ci cu înţelegere şi ironie. în faţa căruia ar trebui să ne înclinăm. ‘

‘Proliteratura’ a sarbatorit doi ani de existenta si activitate cu un concurs de poezie ale carui rezultate au fost anuntate saptamana trecuta. Locul intai a fost castigat de colindul ‘Dealul Morii’ semnat de Ioan Toma Ionescu, a carui pagina personala o puteti gasi la http://cititordeproza.ning.com/profile/IonTomaIonescu.

(Dan)

Din nou cele mai bune oferte de Filme, Muzica, Carti si Jucarii, ne anunta “e-mag” , cu reduceri substantiale. Printre oferte – “toata discografia Joe Cocker”, “discografia Herbert von Karajan”, Billy Joel, Santana, Bob Marley si multe cartipe care nu trebuie sa le ratezi!

Continuam periplul pe Strada Franceza impreuna cu  “Istorioare bucurestene” si ghidul nostru dna. Silvia Colfescu, episodul 5, pentru ca – nu-i asa? calatoria must go on! Si noi avem ce invata!

Saptamana ce tocmai a trecut, pe blogul lui Dan-Liviu Boeriu a aparut articolul „Citeste si-nghite”, care vorbeste despre cartea “Corectitudine si greseala” a Valeriei Guţu Romalo, „care se ocupă cu îndreptarea erorilor de limbă”. In incheierea semnalizarii aparitiei acestei carti, ni se spune cu umor: „Ar mai fi muuulte, dar nu mai bine cumpăraţi voi cartea şi o “lecturaţi”? )

Istoria se scrie (si se fotografiaza) langa noi – intr-un articol postat de Raiden pe Rezistenta Urbana. Nu lipseste „Noua Dreapta”, nici „Caruta cu Paiate”, nici „Sicriul Vesel”…o lume tare pestrita

„O carte frumoasă pe care o recomand tuturor iubitorilor de literatura niponă, iubitorilor de animale și evident, celor ce vor să se delecteze cateva ore cu o carte puțin spus diferită” spune Costea Elena pe blogul Nemira Books, despre “O pisica, un barbat si doua femei” de Junichiro Tanizaki.

Despre “Baiuteii” lui Filip si Matei Florian, scrie Alexandra Gaujan pe Bookblog, incepand a spune ca “În romanul la patru mâini nu am crezut niciodată. Îmi imaginasem difuz că o asemenea ispravă presupune ca fiecare dintre cei doi autori să scrie o bucată de vreme, apoi, în pană de inspiraţie, să-i paseze textul produs celuilalt, care să sugereze modificări şi să continue povestea, sub ameninţarea propriei pene de inspiraţie şi tot aşa, până la numărul dorit de pagini sau până la secătuirea definitivă a ideilor, când, după mai multe serii de revizuiri, produsul va fi lansat sub două nume, fără să se ştie vreodată cine ce a scris şi fără ca vreunul dintre autori să-şi fi dus la capăt viziunea (dezvoltându-şi, în schimb, abilităţile de negociere – ca să privim optimist situaţia)” si continuand cu “Ei bine, Băiuţeii mi-a demontat ideea după câteva pagini” Cititi recenzia si pasul urmator va fi sa cititi aceasta carte!

(Delia)

Contributori: Dan, Delia

“Litera din scrisoarea misterioasă

Puteţi cumpăra cartea acum, de pe site-ul Editurii Polirom.

Nu mai citisem de mult timp pe Alex. Leo Şerban, vorbind aici de cărţile sale. De fapt, singura carte a lui pe care am studiat-o, citit-o şi recitit-o, şi pe care probabil o voi reciti în curând pentru a o prezenta mai în amănunţime a fost „De ce vedem filme”, o colecţie a articolelor sale despre filmele preferate. Am citit deseori articolele sale publicate pe Internet, dar şi multe comentarii pe care le făcea pe diferite bloguri literare sau cinefile, mai directe sau mai simpatice, mai arogante sau mai violente. Impresia mea era că deranja şi era invectiv în unele locuri, pentru a fi cu adevărat galant şi laudativ în celelalte. Un stil personal.

De altfel, descrierea mea, subiectivă, poate fi trecută uşor în umbră de cea făcută de Horia-Roman Papapievici în „încercarea sa de portret”, un fel de prefaţă a acestei „novelle” a lui Alex. Leo Şerban: „Leo era un individualist ireductibil; era, de aceea, pro-capitalist. Nu era doar inteligent: era un om extrem de inteligent; er, de aceea, alergic la prostie şi intolerant la mediocritate. Era un om civilizat: putea fi, de aceea, şi incisiv, şi necruţător; fără a fi, din acest motiv, nici agresiv, nici vulgar, nici grobian. Era un dandy, un artist, un estet – un om la care estetica tindea să devină etică, iar etica se voia estetică. A fost un om care resimţea răul, instinctiv, ca pe o vulgaritate; iar binele, ca pe o chestiune de gust. Ar fi putut fi relativist, din hedonism, dacă nu ar fi avut oroare de indistincţia nuanţelor.”

Nu citesc decât arareori cărţi complicate şi mă feresc, poate din cauza timpului prea scurt de a citi şi aprofunda filosofia sau literatura filosofică. De aceea, mi-a fost întrucâtva teamă de această carte a lui Alex. Leo Şerban, teamă accentuată şi de „încercarea de portret” a lui Patapievici, prea complicată, cu ziceri „adânci”, cu exemple de filosofie şi logică, întinsă pe nu mai puţin decât 50 de pagini. Pentru cineva care doreşte să îl citească pentru prima dată pe ALS, nu este un serviciu prea uşor de suportat.

„Novella” lui Alex. Leo Şerban este însă o splendoare. Dacă povestea are un început uşor sinuos, în care, pentru un spectator obişnuit, este mai greu de urmărit în paralel două planuri diferite şi care nu par a se uni la un moment dat, totul devine lin şi miraculos odată cu apropierea acestora şi cufundarea într-o singură povestire.

Alex. Leo Şerban

Primul plan: Jorge Luis Borges şi Fernando Pessoa sunt scriitori celebri şi în acelaşi timp dificili: scrierile lor au un stil inconfundabil, dar sunt greoaie şi necesită multă atenţie (şi nu pot fi citite, de exemplu, în tren sau în metrou. Eu am citit mult timp jumătate din „Cartea neliniştirii” a lui Pessoa, pentru a o abandona la un moment dat). Întâlnirea dintre cei doi, făcută peste timp şi cu ajutorul heteronimelor lui Pessoa (trei la număr, cel puţin în faza iniţială), ne introduce într-o fază fantastică a povestirii, undeva în stilul romanelor lui Mircea Eliade. Doi scriitori importanţi care se plimbă între Lisabona şi Buenos Aires, două oraşe favorite pentru Alex. Leo Şerban, capitala Argentinei fiind locul unde ei trebuiau sa ajungă pentru a intra pe panta unei povestiri obişnuite, în căutarea unui răspuns.

Al doilea plan: domnul Franz este căutat de Interpol, ca traficant de opere de artă, ajuns în Buenos Aires pentru a se ascunde şi unde trăieşte o viaţă normală. Într-o zi însă, se află în faţa unei descoperiri: sub parchetul propriei case, găseşte o scrisoare: „Domnul Franz a deschis cu grijă plicul, urmărit de la distanţă de cele două femei. (…) Conţinea următoarele:

„La série de O n’est point la même. Il faut trouver les différences”.

După care urma:

„OOOOOOOOOOOOOOOOOOOOOOOOOOOOOOO”.

Domnul Franz s-a uitat perplex la „diferitele” serii de O-uri. Să fi fost o ghicitoare? Un cod? Sau cheia pentru o comoară? (…) Concluzia lui firească, bazată pe un şir lung şi neîntrerupt de lovituri norocoase anterioare, îl făcea să considere mesajul drept o informaţie preţioasă ce avea să-l conducă la descoperirea unei comori. Din nefericire, nu-şi putea alunga totuşi din minte gândul insistent (şi iritant), deşi palid în comparaţie cu celalalt, că ar putea fi vorba de o farsă la adresa găsitorului…”

În momentul în care cele două planuri se întrepătrund, romanul lui ALS devine cu adevărat antrenant şi ţine cititorul într-un suspans inedit pentru o poveste, până la urmă, poliţistă. Pentru că este un roman poliţist intelectual, unde nu există detectivi, ci scriitori-filosofi care încearcă să înţeleagă ce se petrece în jurul lor, alerta produsă nu neapărat de „scrisoarea misterioasă”, ci de faptul că Interpolul a ajuns în Argentina şi încearcă să îl prindă, cu propriile mijloace, pe domnul Franz. Sau este în final doar o impresie a acestora, care îşi supralicitează minţile şi au parte astfel de vise cu ochii deschişi?

Dacă e să reproşezi ceva cărţii lui Alex. Leo Şerban, este aceea că, pentru un roman care s-a dorit cel puţin european (el fiind scris, de altfel, în limba engleză), sunt suficiente referiri la o cultură care străinilor le este complet necunoscută, referindu-ne aici la cultura română. Într-o descriere logică a cuvântului francez „cerveau”, ce legătură are cu românescul „cer”, ca doar nimeni nu visează niciodată decât în limbile pe care le cunoaşte: „Din punct de vedere vizual, cuvântul cerveau e o adevărată capodoperă. Cele şapte litere sunt grupate în două buchete (cer şi eau) despărţite la mijloc printr-un V: cer înseamnă trei litere prezente în cuvântul „creier” din numeroase limbi de origine latină – de la cerebrum la cerebello – iar eau (cea mai uşoară combinaţie de vocale din franceză) înseamnă, în aceeaşi limbă, „apă”. Iar în româneşte, „cer” înseamnă şi firmament – întrucât profeticul vis cu ochii deschişi al lui Borges vorbea şi puţin româneşte…” Un semn de exclamare evident!

Chiar cu puţinele sale defecte exprimate mai sus, dar şi cu prea-multele explicaţii oferite de ALS printre rânduri, care dau impresia nu unei „nuvella”, ci unui proiect de scenariu de film (plăcerea autorului, se pare), romanul „Litera din scrisoarea misterioasă” este o operă reuşită: amestec între filosofie şi roman poliţist, care ne readuce în atenţie doi scriitori importanţi (Jorge Luis Borges şi Fernando Pessoa) şi în care Alex. Leo Şerban reuşeşte să surprindă personalitatea lor şi modul în care ei gândeau şi gândesc pentru totdeauna în operele lor.

Puteţi cumpăra cartea acum, de pe site-ul Editurii Polirom.