Rosteste-i numele, de Francisco Goldman

Puteti cumpara cartea acum, de pe site-ul Editurii Polirom.

Un roman surprinzator prin felul extrem de modern, dar si cu adancimi ancestrale, in care developeaza trairile si sentimentele omenesti.

Poate pentru ca autorul si personajul sau principal au radacinile infipte atat in lumea noua cat si in mistice, misterioase si vechi taramuri: Francesco Goldman a crescut in Boston si Guatemala, Aura Estrada a trait in Mexic si in New York.

Goldman vine in fata cititorului si  cu  sinceritate vibrand de emotie etaleaza o bogata experienta de viata ridicata la inalt nivel intelectual si senzitiv. Nu numai misterul descoperirii iubirii: “It was like my indispensable other self“, ci si contopirea profunda a celor doua entitati in aceasta iubire: “There is the way I portray myself” se releva in  interviul publicat de Lyla Biock in TheParisReview.

Romanul lui Francisco Goldman nu este numai povestea unei iubiri dintre o femeie si un barbat, ci este si o fresca analitica, plina de culoare si de informatii bogate a umanitatii, a aspiratiilor intelectuale, a societatii, cutumelor si sperantelor unor oameni traind in Statele Unite si in Mexic, in mediul academic, in cel literar sau in viata de zi cu zi. O incursiune intr-un amestec ciudat de misticism istoric si pragmatism contemporan, care invaluie profunzimea relatiilor interumane. O fina analiza psihologica a acestor relatii interumane, relatii care construiesc si definesc lumea fiecarui individ in parte, pornind de la parinti si ajungand la partenerul perfect de cuplu… mereu in cautarea echilibrului. Dezechilibrul in relatia parinte-copil, conduce la cautarea unei balante in relatia iubit-iubita / sot-sotie. Si e un dar de la Dumnezeu, faptul ca cele doua personaje ale acestei zguduitoare povesti reale se descopera si  isi gasesc echilibrul perfect unul in celalalt. Un dar pe care Dumnezeu, din ratiuni numai de el stiute, il limiteaza in timp. Un timp scurt, care insa inchide in el experienta veacurilor.

Francisco Goldman

Sa descopere iubirea rotunda si plina de mister, este – in sfarsit – pentru Francisco/Frank/Paco Goldman – experienta suprema si plina de raspundere a vietii, la o varsta coapta si cu un ecart de peste douazeci de ani fata de partenera sa si intr-o subtila concurenta cu mama Aurei:

“Discutia aceea mi-a oferit o noua banuiala cu privire la profunzimea legaturii Aurei cu mama ei, asemanatoare cu ceva depozitat intr-un seif dintr-o banca, la douasprezece etaje sub pamant, la care numai ele stiau combinatia. Nu aveam raspunderea sa impartasesc o parte din ceea ce simtea Aura pentru mama ei, din acel amestec de mila, veneratie si admiratie recunoscatoare? Chiar impartaseam acel sentiment, cel putin partial. Acest grad de intimitate si incredere si solicitarile pe care le implica erau ceva cu totul nou pentru mine: o expansiune a atentiei si o concomitenta ingustare a concentrarii pentru a fi in stare sa inregistrez tot ce puteam, trecut si prezent, in interiorul razei vietii Aurei; sa incerc sa inteleg macar, atat cat dorea ea sa imi permita; sa fiu in stare sa anticipez si sa protejez, sa fiu mereu pregatit. Ma credeti sau nu, iubirea esra ceva nou pentru mine. Cum de-am ajuns sa am mai bine de patruzeci de ani fara sa fi aflat despre iubire sau sa o fi descoperit? Iar mai tarziu, la putin peste un an de la moartea Aurei, simteam panica de a pierde sau de a fi pierdut deja aceasta capacitate de a tine la altcineva in acest mod.”

Pierderea brusca si profund nedreapta a partenerei sale, durere nevindecata de trecerea timpului, pierderea propriului Univers, se reflecta in pasaje emotionante: “In majoritatea zilelor, cand deschid ochii dimineata, prima imagine pe care o zaresc, proiectata din creierul meu si prin orbitele oculare ca niste raze laser ale groazei, este Aura cand mi-au spus ca e moarta si m-am napustit la patul ei sa o vad. Sau bandajul lat alcatuit din spuma oceanului care se retragea, lasand la iveala trupul ei plutind cu fata in jos, iar eu intotdeauna strig: NU!”

Coperta editiei americane

Si amintirea ei revine obsedanta: “…am mers mai departea pe poteca, spre laguna aceea ascunsa, unde ne-am asezat pe un doc jos din lemn; nu mai era nimeni prin preajma. In scurt timp, priveam pastelurile irizare ale apusului intinzandu-se peste apa si stralucind pe cerul de deasupra fasiei de jungla dintre noi si ocean. Peste tot se auzeau tipete de pasari, de parca fiecare copac si fiecare planta incandescenta ascundeau o pasare zgomotoasa sau doua. Ne-am simtit amandoi coplesiti de ganduri noi umplandu-se de un sentiment de uimire mistica si singuratate impreuna. Era de parca tocmai ne casatoriseram in cadrul unei ceremonii secrete, acompaniate de pasari. Uneori cred ca ca, daca cenote-le sunt cu adevarat intrari in lumea de dincolo, iar eu pot sa intru pe una ca sa fiu din nou cu Aura,  atunci malul acelei lagune din jungla e locul unde voi iesi si o voi gasi asteptandu-ma.”

Alaturi de prietenii comuni, Francisco Goldman incearca  sprijin in emotiile care il framanta: “Incercam, cu totii sa o gasim pe Aura unul in altul, presupun, desi nu cred ca ne dadeam seama de asta. Eram singuri, inca in stare de soc, speriati.”

Psihologic si determinat, autorul cauta sprijin si la nivel documentar, isi diseca durerea si si trairile:  “Niciodata in viata mea nu mai iubisem pe cineva atat de mult cat o iubisem pe Aura, nici macar de departe, nici vreun parinte, frate ori vreo iubita anterioara, nici pe prima mea sotie; poate nu iubisem pe nimeni cu adevarat inainte de Aura. Eram convins ca o iubeam pe Aura asa cum trebuie un sot sa-si iubeasca sotia, in cel mai sacru  mod conjugal si mult mai mult. Literatura despre durerea pierderii unei persoane apropiate, toate studiile stiintifice despre vaduve si vaduvi pe care le cautasem in biblioteci si online, erau derutante in aceasta chestiune   (…) Daca sotul/sotia ta era ceea ce se numea o <figura de atasament> – cineva pe care il considerai cauza fericirii tale si a propriei tale identitati ca om fericit in mod rezonabil si functionand responsabil in lume -, atunci erai in mod deosebit terminat.”

Pentru ca Moartea face parte acum din Viata: “Momente de despartire temporara, absenta sau chiar pierdere care erau precum niste mici repetitii pentru ceea ce avea sa vina. Nu premonitii, ci adevarate incercari, moartea venind prin portalul ei, luand-o pe Aura, aducand-o inapoi, retragandu-se inapoi in gaura ei.”

Departe de a se lamenta, autorul constata de-a lungul anilor care nu ii ostoiesc durerea, ca: “Fiecare zi, o ruina fantomatica. Fiecare zi, ruina zilei care ar fi trebuit sa fie. Fiecare secunda de la ceas care ticaie inainte, orice fac, vad sau gandesc, totul e facut din cenusa si cioburi carbonizate, ruinele viitorului. Viata pe care urma sa o traim, copilul pe care urma sa il avem, anii pe care urma sa-i petrecem impreuna, totul a fost de parca viata aceea aexistase deja cu milenii in urma, intr-un oras secret pierdut in jungl, acum prabusit in ruine, acoperit de vegetatie, cu locuitorii nimiciti, niciodata descoperiti, povestea lor niciodata spusa de vreo fiinta umana din afara lui – un oras pierdut cu un nume pierdut, pe care numai eu mi-l amintesc – Soobway.”

Si constata “cumplita ciudatenie si lipsa de sens” a Adevarului pe care trebuie sa il accepte si cu care trebuie sa traiasca: “Un accident atat de neobisnuit si groaznic i s-a intamplat unei singure persoane. (…)Aura a fost deosebit de nenorocoasa. A murit pentru ca eu m-am purtat asa cum imi e firea, ca un etern adolescent, un ninote. A murit deoarece, dand pe dinafara de dragoste, m-am dus dupa ea in apa. Insa toate acestea sunt, de asemenea, o ocolire a ADEVARULUI, fata de care relatarea mea sarguincios construita se prabuseste ca un val urias de nimic. Faptul ca m-am purtat asa cum imi e firea nu ar fi trebuit sa fie de ajuns sa o ucida pe Aura. De asemenea, faptul ca Aura s-a purtat asa cum ii era firea, avantandu-se in valul ala pentru indiferent ce motiv, n-ar fi trebuit sa fie suficient ca sa o ucida. Cumplita ciudatenie si lipsa de sens a acestui fapt – asta este ADEVARUL.”

Umbre

Pe de alta parte, Goldman evoca  amintirea unei fotografii emblematice si  intelegem mesajul sofisticat al nemuririi umbrelor:

“Fotografia alb-negru de pe invitatiile noastre de nunta  (…) facuta pe o strada din apropierea apartamentului (…) din Montmartre. O infatiseaza pe Aura de la mijloc in jos, in palton si cizme, un picior al meu e in partea stanga si ne tinem de maini in m ijloc; esenta fotografiei este reprezentata, insa, de umbrele noastre complete, tinandu-se de maini, care cad pe piatra cubica luminata de soare.”

Mantra lui Francisco Golman devine acest “rosteste-i numele”. Refugiat pe scara exterioara de incendiu a locuintei new-yorkeze, acolo unde Aura isi fuma in liniste tigara, barbatul isi decripteaza aceasta mantra:  “Imi vreau prietena inapoi, mi-am zis in sinea mea; vorbeam in semne si formam o echipa grozava. Poate ca m-am saturat de oameni care nu pricep cum e, dar nu e ca si cum as dori ca toata lumea sa treaca prin asta. (…) Daca o ai, nu-i da drumul, tine-o strans, m-am gandit. Asta e sfatul meu pentru toti cei in viata. Simte-i mirosul, vara-ti nasul in parul ei, inspir-o adanc. Rosteste-i numele. Va fi intotdeauna numele ei. Nici macar moartea nu poate rapi asta. Acelasi in viata, ca si in moarte, mereu. Aura Estrada.”

…Pana cand moartea ne va desparti…o sintagma dureroasa, dar care, iata, cata lumina si iubire imbraca in cuvinte suferinta si talentul lui Francisco Goldman. Si cata frumusete si nemurire  ii confera muritoarei Aura Estrada.

O carte pe care o recomand pentru frumusetea literara pe care a conferit-o autorul unei tragedii personale cu valente universale.

Puteti cumpara cartea acum, de pe site-ul Editurii Polirom.

Tot in varianta PDF am citit revisa ‘Ferestre’ editata de Magda Isanos. La paginile 17-20 gasiti cronica semnata de Radu-Ilarion Munteanu (rim) a celui de-al doilea volum ‘Matty şi cele şapte măsline’ din proza Hanei Luanei Fratu: ‘Se cuvine aici un gând de recunoştinŃă al autorului acestor rânduri, în ipostaza de cititor de literatură română, pentru munca tenace, organizată, creativă, de valorificare a materialului literar adunat deja sau rispit în tone de minereu email, a unei echipe constituite din prieteni ai Hanei. Echipă coordonată cu acribie tehnică de inginerul israelian Teddy Hofmann. Al cărui nume îl citez ca reprezentând întreaga echipă. Primele două volume ale unei proiectate colecŃii de autor au fost lansate de editura Brumar, cu ocazia târgului de carte Gaudeamus.’

Liternet.ro continua seria de interviuri a lui Daniel Cristea Enache cu ceea ce va fi probabil candva o remarcabila carte de interviuri, poate mai multe, de data aceasta  interlocutor fiind Ion Muresan: ‘Este un dat sau ceva construit această cumsecădenie a dumneavoastră? Vreau să vă irit în continuare, fiindcă observ că, iritat fiind, răspundeţi memorabil. E şi un anumit calcul de imagine în bunătatea lui Ion Mureşan? Ion Mureşan: Dragă domnule Daniel Cristea-Enache, nu vi se pare că exageraţi, hiperbolizaţi, umflaţi, augmentaţi cu scopul de a-mi atrofia, micşora, diminua, împuţina, descreşte, pondera, miniaturiza, minimaliza imaginea în ochii cititorului? Cred că îmi aplicaţi un procedeu stilistic, de fapt, dar acum nu am timp să caut în memorie urma şi numele lui. Cert este că vorbiţi cu două limbi deodată. Cu o limbă spuneţi exact ceea ce spuneţi, cu alta spuneţi exact ceea ce nu spuneţi. Cînd vorbiţi limpede, o faceţi pentru oamenii care nu înţeleg, Cînd vorbiţi neînţeles, o faceţi pentru cei care înţeleg. Aşa că cei care nu înţeleg, vor înţelege ceea ce aţi spus pe înţeles, cei care înţeleg vor înţelege ceea ce nu aţi spus pe înţeles. Oricum, aţi reuşit să mă scoateţi din bîrlog. Dovadă că primul lucru pe care l-am făcut a fost să încurc lucrurile mai tare decît erau încurcate. Semn că m-aţi enervat din nou. Domnule Daniel Cristea-Enache (sper că observaţi că nu am spus “dragă domnule D.C.-E.”, şi o să înţelegeţi imediat “De CE”!), permiteţi-mi să citez din întrebarea dumneavoastră părţile care îmi sînt favorabile. De exemplu: “omul atît de cumsecade” şi “atît de bun” şi “nu aruncaţi cu piatra” şi “nu alungaţi pe nimeni” şi “această cumsecădenie” şi “bunătatea lui Ion Mureşan”. Acum stau în cumpănă: să spun, să nu spun mai departe? Hai, că spun, iar apoi, pe parcurs, o să mă mai gîndesc pe unde să scot cămaşa.’

Paul Cernat recenzeaza in Observator Cultural cartea lui un cristian – ‘Morţii Mă-tii’. De la inceput ‘numele’ autorului si titlul striga a fronda: ‘Avangardist în atitudine, romanul-înjurătură al lui un cristian pune în scenă sensibilitatea unui luptător nostalgic pentru cauza pierdută a inocenţei. Un fel de Poil-de-Carotte al lui Jules Renard (pentru conformitate, Morcoveaţă), martor privilegiat al unei lumi în descompunere, prezentat undeva drept „Cristi, favoritul bătrînilor“. Cu acelaşi curaj de a privi moartea-n faţă, el asistă la dispariţia celor dragi – scene teribile cu moartea bunicilor, a vecinilor şi a unor tovarăşi de joacă, totul culminînd cu episodul destabilizant al morţii tatălui, filmate minut cu minut –, el smulge măştile şi dă jos fardurile de pe obrazul insuportabil al realului, lăsînd atît realul, cît şi limbajul „în pielea goală“, în cele mai scabroase şi mai penibile fiziologic ipostaze. Foarte bine scris, romanul trece în joacă prin cele mai „trimbulinde“ registre, de la jurnalul intim la colajul poematic, inserturi dramatizate, secvenţe de compuneri şcolare şi versuri ilustrînd teratologia ultimilor ani de ceauşism, citate din Ceauşescu, ba chiar şi ilustraţii ale unor partide de fotbal cu nasturi şi jucători cu nume de epocă, totul – într-un fel de montagne russe al relatării, spart din loc în loc de intertitluri „puşteşti“ sau „minimale“, din care nu lipsesc sclipirile poetice: „Cici are ţîţe“, „Moş Gerilă“, „Trece mortul“, „-minus doi ani“, „Cadoul din pungă“, „Măiţă“, „Veceul meu“, „Căcatul albastru“. Motto-urile sînt pe cît de elocvente, pe atît de aiuritoare: din Radu Petrescu (Ocheanul întors), Dostoievski (Crimă şi pedeapsă), Caragiale (Micul Ftiriadi – un cristian a avut şi un blog cu acest nume), Ionuţ Chiva (Fracturismul în proză) şi, desigur, Nicolae Ceauşescu. Cadrul social şi tematic al cărţii vine, cumva, pe coada de cometă a unui trend, care începe în România cu Ovidiu Verdeş (Muzici şi faze), avînd un precursor îndepărtat în Supravieţuirile lui Radu Cosaşu. ‘

Elena Silvana Potocean a citit ‘Hotul de umbre’ al lui Marc Levy si a recenzat cartea pentru ‘Azi citesc’: ‘Cum ar fi dacă într-o zi te-ai întâlni cu copilul care ai fost cândva? Mă întreb, oare, copilul ar fi mulțumit de adultul ce a devenit mai târziu? Oare ți-ai urmat visurile sau le-ai lăsat să piară? Te mai temi încă de umbrele care îți terorizau copilăria? Cam aceasta ar fi ideea ce stă la baza romanului Hoțul de umbre, scris de Marc Levy. O poveste care captivează, nu prin formă, ci prin înțelesurile ei. Hoțul de umbre este un roman despre copilărie, despre cât de puternice sunt acele lucruri ce țin de ea, în special prima iubire: „O iubire din copilărie este sfântă, nimic nu ți-o poate smulge din inimă. Rămâne acolo, ancorată în străfundurile ființei tale. E de-ajuns ca o amintire s-o elibereze, și ea urcă la suprafață, chiar și cu aripile frânte”. Cum ar fi putut-o uita Hoțul de umbre pe Clea? „O femeie care izbutește să-ți scrie «mi-a fost dor de tine», cu un zmeu, nu poate fi niciodată uitată.”’

(Dan)

Calauza de la blogul Singur pe banca a citit unul dintre primele romane ale lui Salmon Rushdie, Rusinea, publicat in 1983. Impresia ei nu foarte favorabila: “Mi-au plăcut poveștile fantastice rătăcite în această carte (rămâne marcantă cea din debut, a celor trei surori care se rup de lume pentru a crește împreună un copil din flori asumat colectiv), mi-a plăcut și strădania autorului de a descrie, explica și umaniza cititorului neinițiat un Pakistan confuz și etern oscilant, cel puțin ca imagine externă, între Iran și India. Însă pe ansamblu nu pot descrie cartea decât ca pe un roman ratat. Unul pe care mi-aș fi dorit să-l fi scris fie Marquez, fie Vargas Llosa: subiectul ar fi fost perfect pentru amândoi.”

Rontziki a citit ultimul roman al lui Jose Saramago, Cain, ce a fost publicat de curand de Editura Polirom, tradus in limba romana, roman despre care am mai scris in blogosfera noastra literara. Iata parerea ei: “Romanul este scris în inconfundabilul stil Saramago, plin de ironie şi de aparentă condescendenţă faţă de Dumnezeu, faţă de personajele şi de miturile religioase, pe care nu îndrăzneşte să le judece sau să le interpreteze, el fiind doar cel care asistă deopotrivă la cursul întâmplărilor, “un simplu observator al întâmplărilor”, căruia nimic nu-i scapă, dar nici nu se oboseşte să folosească majuscule pentru numele proprii. Inclusiv (sau mai ales) Dumnezeu este, în roman, dumnezeu (mai puţin atunci când acesta vorbeşte despre sine), la fel ca şi cain, moise, noe şi ceilalţi.”

Dan Boeriu scrie despre cartea lui Khaled Hosseini, Vânătorii de zmeie, despre care a scris aici si colega noastra Mihaela. Parerea lui este insa aproape complet negativa: “Deci nu vă recomand. Decât dacă vi se face dor de “Die Hard” sau filmele diabetice de pe Hallmark. Cartea e o combinaţie între aceste două extreme. Păcat de autor. Condei are, se vede din modul în care descrie realităţi mai puţin rizibile ale Afganistanului şi din felul în care dospeşte povestea. Dacă ar fi făcut-o credibilă, putea fi o carte frumoasă şi înduioşătoare. Dar lui i-a trebuit să aşeze o carpetă peste un tablou promiţător. Şi să pună vreo două bombe dedesubt, ca să se prindă lumea că povestea are şi coaie.”

(Jovi)

Contributori: Dan, Jovi

Epoca imperiilor, de Robert Aldrich

Puteti cumpara cartea acum, de pe site-ul Editurii All.

Impresionanta si masiva lucrare coordonata de istoricul australian Robert Aldrich Epoca imperiilor [1] reprezinta o succinta trecere in revista a istorie a treisprezece state moderne si contemporane care au cunoscut in epoca moderna si contemporana dezvoltari imperial-coloniale.  Au fost lasate de o parte imperiile asiatice (cel chinez, japonez, siamez etc.) si s-a preferat concentrarea asupra imperiilor coloniale europene (Anglia, Franta, Olanda, Spania, Portugalia, Belgua, Italia, Germania, Austro-Ungaria )  sau influentate, intr-un fel sau altul, de Europa (cel otoman, cel rusesc si cel american). Dar care este definitia unui imperiu in conceptia coordonatorului? „Imperiul nu este un termen usor de definit, desi poate fi privit, in esenta, ca o forma de guvernare a unui anumit grup aflat in centrul vietii politice, asupra unei serii diverse de tari si popoare diferite, adesea indepartate, guvernare  exercitata in general ca urmare a cuceririi militare. (…)Imperiul reprezinta unul dintre termenii cheie in istoria omenirii si urmarirea originilor sale implica o reintoarcere la cele mai vechi epoci istorice.”[2]

Intr-adevar „Expasiunea puterilor imperiale incepand cu secolul al XVI-lea si pana la inceputul secolului al XIX-lea este una dintre chestiuniile fundamentale al istorie si multa cerneala a curs scriindu-se despre imperii.”Aceste istorii sunt deosebit de complexe si complicate, viziunea maniheista nefiind recomandata (colonistul raul absolut, iar colonizatul bine absolut) in abordarea stiintifica chiar daca, de exemplu, istoriografia si propaganda regimurilor comuniste au facut mult caz de aceasta dihotomie.  „Istoria coloniala nu se limiteaza la hartile descoperitorilor, la cronologia cuceririlor, la panteonul exploratorilor, colonistilor si administratorilor si la balanta de venituri si cheltuieli a activitatii economice. Ea vizeaza insesi fundamentele culturii occidentale: idei de guvernare si modalitati prin care drepturile si puterea politica se extind sau nu asupra populatiei; notiuni precum rasa, etnicitatea, cultura si ideologia (…) Studiul colonialismului este o investigatie a influentei avute de europeni (si alti colonizatori) asupra teritoriilor si populatiilor indepartate, dar totodata si impactul Americiilor, Asiei, Africii si Oceaniei asupra Europei insesi.”[3]

Avand in vedere uriasul volum de informatii pe care-l presupune studirerea fiecarui imperiul colonial in parte, nu ne propunem decat o modesta si exhaustiva trecere in revista a celor mai importane si putin cunoscute astfel de uriase entitati politice care, nu trebuie sa uitam, au gravat istoria oferind continutul actualului prezent geo-politic.  Trei dintre imperiile coloniale analizate in aceasta carte ne sunt mai mult decat familiare: cel otoman, tarist/sovietic si habsburgic/austro-ungar. Imperiul otoman nu reprezinta balaurul absolut, concept in care am fost noi crescuti altfel ar fi imposibil sa ne explicam cum a reusit sa dureze atat de mult timp, de la intemeierea sa in secolul al XIV-lea (Osman a pus bazele lui in perioada 1300-1324) pana la transformarea lui in statul turc modern, dupa infrangerea din Primul Razboi Mondial (in ajunul lui, otomanii inca mai stapaneau macar de jure daca nu si de facto uriase intinderi precum Siria, Irak, Palestina, Arabia, Liban) „Intrebarea este nu de ce Imperiul Otoman a intrat in declin, ci cum de a supravietuit el pana in secolul al XX-lea”[4]

Inspirata denumire a capitolului dedicat imperiului colonial spaniol („Spania: genealogia colonialismul modern”) releva importanta esentiala a experientei coloniale spaniole pentru istoria coloniala in genere. Sa nu uitam ca descoperirea Americii a fost facut de Cristofor Columb in anul 1492 in fruntea caravelelor spaniole, momentul zero pentru constituirea unui alt urias imperiu atat in America (America de Sud si Centrala, Caraibe) cat si in Asia (Filipine). „Cucerirea de noi teritorii si subjugarea populatiilor lor, intr-o lume care fusese complet necunoscuta europenilor, poate fi privita ca o prelungire a perioadei de expansiune a conducatorilor catolici spanioli in interiorul peninsulei iberice.” Odata porniti, suveranii castilieni si aragonezi au fost foarte greu de oprit! Imperiul colonial spaniol nu a urmat un plan prestabilit, deopotriva ce cunostintele geografice erau difuze si se schimbau de la o expeditie la alta. Mai intai au fost cucerite Caraibele (1492-1496) urmate de Imperiul Aztec din Mexic si America Centrala (1519-29) si apoi de Imperiul Inca din nord-vestul Americi de Sud (Peru, Ecuador, Chile) in perioada 1531-34.

Se cunoaste mai putin faptul ca aceste imense cuceriri au fost facute mai degraba de huestes, mici bande militare, intreprinderi private, finantate de oamenii de afaceri din Spania si nu de regele de la Madrid. Abia dupa ce greul fusese facut de aceste huestes a patruns si administratia si armata regelui. Pe la inceputul implantarii hispanice nu se folosea nici macar termenul modern de colonii, titulatura inventata de francezi si englezi abia la finele secolului al XVIII-lea. Chiar daca autoritatile coloniale spaniole au incercat sa impuna o segregare rasiala stricta intre cele trei mari grupuri etnice ( indienii supravietuitori, colonisitii spanioli albi si sclavii negri) aceasta s-a dovedit un vis utopic. „De-a lungul timpului, distinctiile dintre caste au devenit tot mai subtile, dand nastere unei complexe demarcatii de categorii si subcategorii rasiale”[5]

Bogatiile uriase pe care si le-au exploatat si insusit spaniolii din America s-au dovedit o capcana  pentru economia spaniola din Metropola care, incetul cu incetul, a pierdut cursa industrializarii cu principalii sai competitori europeni, Marea Britanie, Franta si chiar cu Olanda. Invadarea Spaniei de catre Napoleon in 1808 a condus la eroziunea legaturilor din metropola si coloniile sale americane, fapt ce a produs izbucnirea unui lung razboi de independenta, dupa modelul celui nord-american, prin care tarile sud-americane si-au castigat, intr-un final fericit, dreptul la autodeterminare. Nu fara ca Spania sa nu se opuna din rasputeri! Ramasitele imensului imperiu colonial, Filipine, Puerto Rico si Cuba au mai fost detinute de Spania inca un secol, pana cand puterea iberica, aflata intr-un continuu declin politico-economic, a fost infranta in timpul razboiului americano-spaniol din 1898. In mod paradoxal fluxul migrator a fost impulsionat in secolul al XIX-lea in intreaga lume sud-americana si, mai ales, in Cuba (stim bine ca Fidel Castro provine dintr-o familie al carui tata s-a nascut in Galicia, ramanand in Cuba dupa infrangerea spaniola in fata americanilor  !) Autorul capitolului, Josep Fradera, nu sufla, din pacate nici un cuvant despre ulrimele posesiuni coloniale spaniole, Marocul spaniol (Ceuta si Mellila inca fac part din Spania) Sahara Occidentala sau Guinnea Ecuatoriala. Probabil ca nu mai aveau nici o importanta fata de pierdutele perle ale coranei !

 „Portugalia a fost prima tara europeana care a dobandit un imperiu peste mari si ultima care a renuntat la el. Pe la 1540, una dintre cele mai mici, mai izolate si mai sarace natiuni ale Europei crease un imperiu comercial de peste cinci ori mai mare decat suprafata ei, intins de-a lungul intregului glob. Centrul de gravitatie imperial s-a mutat pe rand din Africa in Asia, apoi in America de Sud, inainte de 1600 si din nou in Africa, pe la 1820.”[6] Daca in cazul Spaniei, Frantei si Marii Britanii enumerarea tuturor posesinilor ar inseamna o munca sisifica, Portugalia a colonizat in America de Sud doar Brazilia, in Africa Angola, Mozambic, Insulele Capului Verde si Guineea Bissau iar in Asia, Timorul de Est, Macao (port pe coastele  chinezsti) si Goa (coastele indiene).

Principala mostenire a colonialismului portughez ramane, indiscutabil, Brazilia. „Pe la 1600, mai mult de 50.000 de portughezi, inclusiv numeroase femei, s-au stabilit la Pernambuco si Bahia. Pana pe la 1620 Brazilia a ramas principalul producator de trestie de zahar.”[7] Cucerirea Portugaliei de catre Napoleon in 1807 a dus la refugierea curtii regale a lui Joao VII la Rio si a unei suite de 10.000 de persoane, transportati de marina britanica. Printul mostenitor, Pedro, a hotarat sa ramana in Brazilia si dupa eliberarea Portugaliei, proclamand Imperiul Brazilian (iata, un nou imperiu!) in 1822. Din acest motiv, in secolul al XIX-lea intreaga atentie a portughezilor s-a concentrat in jurul posesiunilor ramase in Africa si care au fost poftite, nu o data, de catre marile puteri coloniale existente (Franta) sau emergente (Germania) in goana lor disperata dupa colonii. Cand s-a retras in 1975 din Angola si Mozambic aproximativ o jumatate de milion de colonisti portughezi au revenit in tara. Din nefericire pentru Portugalia, ea a ramas la fel de saraca, la sfarsitul imperiului, pe cat fusese si la inceputurile lui fapt ce vine sa demonstreze ca posesiunile coloniale nu au insemnat in mod automat si dobandirea unei prosperitati materiale sustenabile.[8] Atat in cazul Spaniei cat si al Portugalie, veniturile obtinute din exploatarea coloniilor au  mers mai degraba in consum decat in competivitate economica, pentru a folosi termenii analizei economice de astazi.

Olanda este o alta tara mica, dar…voinica, cel putin cand vine vorba despre trecutul colonial, de prim ordin. „Incepand cu 1682, odata cu intemeierea West Indische Compagnie (WIC), comertul olandez, explorarea si exploatarea s-au intins de-a lungul intregului glob. In America de Nord si Caraibe, posesiunile olandeze erau desfasurate de la New York, oras intemeiat de olandezi sub denumirea de New Amsterdam, pana la insulele din Indiile de Vest incluzand Aruba, Bonaire, Curacao, Sint Marten, Sint Eustacius si Saba, inca parte din Regatul Olandei.”[9] Principala colonie olandza a ramas insa Indonezia sau Indiile olandeze care si-au dobandit independenta in 1949, dupa o lunga ocupatie japoneza si o incercare nereusita a fostei metropole de a prelua puterea, fapt ce a dus la un adevarat razboi de eliberare nationala.

In mod paradoxal, cea mai importanta colonizare olandeza nu s-a aflat mult timp sub guvernarea olandeza, ne referim la fermierii olandezi, burii sau afrikaanerii, care s-au instalat in Africa de Sud, catre jumtatatea secolului al XIX-lea alegand mai degraba sa patrunda in interiorul Africii negre decat sa ramana sub dominatia britanica, constituind doua republici independente Transval si Orange.[10] „Relatiile externe ale Olandei au fost caracterizate printr-un uimitor amestec de pace, profituri si principii. Imperialismul poate fi considerat, din punct de vedere istoric, ca un secondant important al activitatilor comerciale olandez. Ca natiune a liberului schimb si ca membru activ al organizatiilor internationale, Olanda este adesea dornica sa ofere un exemplu altor state, uneori lasand in urma chiar propria sa istorie complexa si in egala masura de exploatare.”[11]

In 1975 Guyana olandeza si-a declarat independenta devenind Surinam, fara ca Olanda sa se mai impotriveasca acestui proces care devenise unul inevitabil. De altfel, atractia pe care a continuat sa o manifeste Olanda printre surinamezi s-a manifestat printr-un lung si numeros exod al acestora catre fosta metropola  (iar microbistii cunosc foarte bine nenumarate nume de fotbalisti foarte talentati care au o astfel de descedenta si care au aparat cu mult succes culorile Olandei).[12]

(va urma)

Puteti cumpara cartea acum, de pe site-ul Editurii All.

“Autobiografia Al Pacino. În dialog cu Lawrence Grobel”

Puteţi cumpăra cartea acum, de pe site-ul Editurii Publica.

Moto: „Să interpretezi e o muncă grea. Câteodată este foarte dătător de energie şi revigorant. Copilăresc. Dar implică şi multă responsabilitate. E revelator, te imbogăţeşte, e vesel, monoton. E bizar, diabolic. E palpitant.”

Mă gândeam deunăzi, pe când citeam autobiografia lui Al Pacino, că simt cu fiecare carte de la Editura Publica, din Colecţia Victoria Books, că aflu amănunte noi, interesante, câteodată incredibile, despre actorii (sau sportivii, în cazul lui Andre Agassi) ale căror biografii sunt prezentate. Nici cu Al Pacino nu a fost altfel: deşi i-am văzut, de-a lungul timpului, aproape toate filmele şi pe majoritatea o sa le vizionez din nou în perioada următoare, am descoperit un om inteligent, care îşi alege cu mare atenţie fiecare rol, care are valori şi principii personale foarte bine închegate şi de bun simţ, că este îndrăgostit de Shakespeare şi, mai ales, am descoperit că se consideră în primul rând un actor de teatru şi abia apoi un actor de film: „A refuzat să se considere exclusiv actor de film. Pacino simte că îşi trage rădăcinile din teatru, la care revine de fiecare dată când presiunea de a fi o „stea” de cinema devine prea mare.”

Cartea nu este construită pe calapodul normal al unei autobiografii: ea constă dintr-o serie lungă de interviuri pe care i le-a luat Lawrence Grobel, cel care a devenit în timp şi prietenul apropiat al lui Al Pacino, astfel încât, dacă la început, interviul era strict structurat pe problemele profesionale (1979 – o perioadă în care actorul era pe pantele ascendente ale succesului), în timp acesta devine personal, plin de referinţe atât la filmele alese a fi jucate, dar mai ales cu impresiile lui Pacino despre lumea înconjurătoare, cărţile citite, familia sa, ceremonia Oscarilor, etc., o schimbare care face deliciul acestei autobiografii.

Fiind vorba de o serie de interviuri, publicate la momentul luării acestora în revistele de specialitate unde sau cu care lucra Grobel, principala calitate a vorbelor lui Al Pacino este spontaneitatea lor, aparenţa de normalitate şi de simplitate, departe de cerinţele unei autobiografii clasice, în care cuvintele sunt interns pregătite, frazele înfrumuseţate şi ideile gândite prelung până la punerea efectivă în pagină cu ocazia tipăririi. Normal că nu putem verifica dacă ideile lui Al Pacino publicate în această carte sunt aceleaşi spuse cu ocazia interviurilor de acum 30 de ani, dar exista această aparenţă că nu există nimic pregătit, că Al Pacino se destăinuie pe sine unui prieten, cu multele calităţi ale sale, cu cele câteva defecte, cu dorinţa sa de a sta departe de interviuri şi de presă, cu principiile sale şi o iubire neasemuită pentru teatru.

Pentru el, interviurile cu Lawrence Grobel au început ca o joacă: era primul om căruia îi acorda şansa de a vorbi cu actorul Al Pacino, până atunci o persoană care a refuzat discuţiile cu presa, considerând că ceea ce se întâmplă dincolo de cortină, de camerele de filmat, sunt momente din viaţa sa personală, care nu trebuie să fie cunoscute de public, că orice măsură a talentului său este dată de scenele ajunse pe scenele de teatru sau pe marele ecran. Restul nu trebuie să fie cunoscut, până şi filmele nu trebuie să beneficieze de prea multă publicitate, adusă prin intermediul conferinţelor de presă de către actori sau regizori. Nu ştia ce este un interviu, drept pentru care începe cu Grobel o adevărată joacă: „Un interviu este o chestie de competiţie? Care devine într-un fel o luptă? Există tensiune între noi? O să fac interviul ăsta, dar nu o să fie aşa cum vrei tu. Sau aşa cum vreau eu. O să fac nişte lucruri să explodeze pe-aici; iar tu trebuie să faci în aşa fel încât să devină ca un joc de-a şoarecele şi pisica.”

Al Pacino nu a avut un început uşor de carieră, aşa cum s-a întâmplat şi în cazul majorităţii marilor actori de la Hollywood. Copilăria sa a fost plină de timiditate, lucru pe care îl pune pe seama faptului că era singur la părinţi: „Fiind singur la părinţi, aveam probleme în a accepta concurenţa. Nu am avut voie să ies afară până să merg la şcoală, la şase ani, când am început să cunosc ceilalţi copii. Eram foarte timid. Nu era foarte plăcut să mergi la şcoală la vârsta aceea, cu sentimentul că poţi să iei bătaie oricând.” Ulterior, a lucrat ca vânzător de pantofi, a cărat mobilă, a fost mesager sau vânzător ambulant de ziare, a şters fructe sau a cărat mobilă. Nimic care aştepta succesul de mai târziu, dar lucruri din care a învăţat, fiind propria lui experienţă de viaţă.

Din adolescenţă a început să joace şi în piese de teatru, să participe la cursuri importante (a fost respins la Actors Studio al lui Lee Strasberg, dar s-a înscris la alt studio pentru actori, cel al lui Herbert Berghof). Despre această perioadă a vieţii sale, înaintea primelor succese ca actor de teatru şi apoi ca actor de film a declarat: „Scena a fost locul unde a simţit „pentru prima oară că pot vorbi. Personajele spuneau toate aceste lucruri pe care eu nu le-aş fi putut spune niciodată. Lucruri pe care mi-am dorit dintotdeauna să le spun, ceea ce a fost pentru mine o extraordinară descătuşare. M-a eliberat, m-a făcut să mă simt bine.”

În primul interviu, cel din 1979, se discută foarte mult despre tot ceea ce reprezintă Al Pacino: filmele care îi plac, cărţile pe care le acceptă, care sunt idolii lui şi cum a reuşit roluri memorabile în filmele anilor ’70, precum în The Godfather. Nu sunt uitate cultul său pentru James Dean şi jacheta roşie pe care o purta acesta în Rebel Without a Cause, discuţii asupra unei veridicităţii unei declaraţii făcute de Al Pacino după filmările de la Naşul („Or fi venit să-l vadă pe Brando, dar au plecat cu mine-n minte.”) sau despre filmele sale favorite din acea perioadă (Bang the Drum Slowly, Viva Zapata!, The Loves of Isadora, North Dallas Forty, 8 ½ al lui Fellini, La Strada), dar şi despre cele care nu i-au plăcut: „Nu prea m-am înnebunit după Amarcord. Şi nu îmi plac filmele din seria Bond.”

Coperta editiei americane

În timp, se văd momentele înaintării în vârstă şi, de ce nu, ale trăirii unei experienţe de viaţă bogate, care determină instaurarea unei stări de înţelepciune şi de profunzime în gândire. Interesante în acest sens sunt cuvintele sale despre celebritatea actorilor : „Actorii suferă de o problemă pe care o avem cu toţii: trebuie să învăţăm să facem faţă celebrităţii şi atenţiei. E la mijloc o contradicţie. Pe de o parte, trebuie să fii un observator, să-ţi păstrezi anonimatul ca să poţi lucra liber. Uneori, tentaţia celebrităţii stă acolo, la grămadă cu toate sirenele care te ademenesc, şi astfel eşti dus. Astfel am văzut actori transformându-se din actori în personalităţi. Devin atât de flataţi şi de daţi peste cap de celebritatea lor, încât uită scopul. Sunt prinşi în această celebritate şi înţepenesc în ea.”

Un actor şi un om complet, care a realizat că trebuie să evolueze cu fiecare rol, cu fiecare moment al vieţii, care şi-a descoperit o pasiune în citit, de la Balzac la Shakespeare, o pasiune pentru teatru şi o îndepărtare „ciudată” (pentru cei din jurul său) de problema banilor. Nu face nimic doar pentru bani, deşi onorariile sale nu sunt deloc mici, ci acceptă (sau accepta, la momentul apariţiei cărţii, în 2006) doar roluri care îi aţâţă imaginaţia, care-l inspiră şi care, în definitiv, îi plac cu adevărat.

Multe lucruri frumoase, spuse din suflet, ale unui actor despre care Christopher Nolan a spus că este un actor mai bun decât crede majoritatea, iar majoritatea crede că este cel mai bun. Închei această prezentare chiar cu gândurile lui Al Pacino din 2005, care sintetizează crezul său în privinţa profesiei: „Dacă ar fi să regizez vreodată, aş face un efort să iau o piesă de teatru, o piesă scrisă de un dramaturg, şi s-o adaptez ecranului. E o dorinţă de-a mea. Poate fiindcă de-a lungul anilor m-am văzut ca fiind cineva mai degrabă conectat la teatrul făcut dinaintea spectatorilor decât în film. Expresia şi legătura cu munca le-am făcut prin teatru, prin arta interpretării. Prestaţia din filme a fost pe locul al doilea. Prima parte a vieţii mele a lăsat cele mai multe urme în mine şi este cea faţă de care mă simt cu adevărat legat şi confortabil.”

Puteţi cumpăra cartea acum, de pe site-ul Editurii Publica.

Noul Val Francez, de Michel Marie

Puteti cumpara cartea acum, de pe site-ul Editurii IBU Publishing.

Cu trei-patru ani in urma cinematecile si festivalurile de film din intreaga lume au celebrat jumatate de secol de la aparitia pe scena cinematografiei franceze si internationale a fenomenului numit Noul Val Francez – o generatie de creatori in mare majoritate tineri grupati in jurul revistei Cahiers du Cinema care au inceput sa creeze simultan filme personale si directe, care puneau sub semnul intrebarii multe dintre formulele cinematografiei clasice – productia, scenariul, distribuirea, tehnicile de filmare, alegerea actorilor si a tematicii. Cu aceasta ocazie s-au scris si destul de multe articole in revistele de specialitate si carti, printre care apare in traducere romaneasca in seria ‘Filmul pentru toti’ a editurii IBU Publishing, 2010 cartea din 2007 a profesorului universitar Michel Marie ‘Noul Val Francez – O scoala artistica‘. Traducerea ii apartine lui Laurentiu Dulman, prefata Magdei Mihailescu.

Sunt pasionat si de film si de carti. De la o carte de film astept in primul rand informatie, organizata in asa fel incat sa-mi clarifice si sa puna ordine si sa adauge perspectiva filmelor pe care le-am vazut. Daca am sansa de a da peste o carte de film buna, ea ma va si atrage in universul filmelor de care se ocupa prin perspectiva celui care a scris-o si va constitui o invitatie pentru viitoare vizionari sau eventual revizionari. Cartea lui Michel Marie atinge cu brio primul obiectiv, si doar partial pe cel de-al doilea. Se simte in organizarea materialului, in rigurozitatea prezentarii informatiei, in foarte utilele tabele si anexe care complementeaza textul scris formatia academica a autorului, si fara indoiala voi pastra cartea multa vreme in biblioteca si o voi scoate din cand in cand pentru a-mi aminti despre un film, pentru a-l localiza in opera autorului si in relatie cu creatiile celorlalti creatori ai generatiei.

Am aflat multe lucruri interesante care imi ofera dupa lectura o perspectiva mai completa a epocii si filmelor sale. Povestea Noului Val porneste desigur de la Cahiers du Cinema, sondajele si cronicile filmelor lui Vadim si Melville din anii 55-57. Apoi apar primele filme ale lui Truffaut, Godard, Chabrol, Varda. Anul 1958 in care se lanseaza Noul Val este si anul marilor schimbari politice in Franta si al crearii celei de-a Cincea Republici. Andre Malraux devine Ministrul Culturii si incurajarea noilor forme de expresie si a noilor creatori (asociati in parte si cu vederile politice de dreapta) devine intr-o oarecare masura politica de stat. Stilul personal al noii generatii de creatori rezulta din doua surse principale – asumarea in masura mult mai mare a controlului asupra felului in care este realizat filmul de catre regizor (filmul devenind o creatie personala si regizorul autorul sau inconstestabil) si economia de mijloace tehnice care ii obliga pe aceiasi regizori sa inventeze sau sa adopte procedee cum ar fi camera mobila, filmarea in decor natural sau urban, captarea directa a sunetului, care imprima produselor cinematografice un stil natural specific.

Coperta editiei franceze

Capitolul dedicat metodelor de productie si de distributie este pasionant, chiar cand este vorba despre detaliile  economice. Noul Val nu a aparut intr-o situatie de criza economica a cinematografiei franceze, dimpotriva, economic industria cinematografica se bucura de o prosperitate continua inceputa imediat dupa razboi. Revolta a fost in primul rand estetica, criticii si regizorii Noului Val (unii dintre ei erau si critici si regizori) considerand ca criza se manifesta in modul de exprimare, in sabloanele stilistice si estetice caracteristice cinematografului zis ‘de calitate’. Scaderea numarului de spectatori in sali care incepe la scurt timp dupa aparitia Noului Val poate fi pusa mai degraba pe seama impactului televiziunii care incepand cu anii 60 isi diversifica tematica, mareste numarul canalelor de difuzare si include din ce in ce mai multe filme in programele sale. Datele furnizate de Michel Marie arata in mod elocvent ca filmele Noului Val nu au fost mai putin sau semnificativ mai putin rentabile decat cele ale cinematografiei ‘de calitate’ care continua sa fie produsa si difuzata de creatorii vechii generatii si de epigonii lor, iar filmele cele mai populare ale Noului Val au cunoscut si ele succese de casa remarcabile.

In capitolele dedicate conceptiei estetice si mai ales cel dedicat actorilor poate fi gasita acea scanteie de pasiune pe care eu ca pasionat de filme o caut in asemenea carti. Portretele facute unor actori ca Belmondo sau Ana Karina sunt superbe, iar analizele facute unora dintre creatorii Valului sau regizorilor care au creat in acea epoca, au influentat si au fost influentati de Noul Val fara a face parte din el (Vadim, Louis Malle, Melville) extrem de precise si profunde in pofida economiei de text.

Daca descrierea influentei jucate de cinematograful american nu aduce elemente de surpriza, in schimb am fost destul de mirat de aprecierea relativ moderata a influentei Noului Val asupra altor scoli cinematografice in lume. Michel Marie pare a considera ca aceasta influenta a fost mult exagerata si ca ceea ce s-a intamplat cam in aceeasi epoca si in anii urmatori perioadei de explozie a Noului Val (1958-1962) in cinematografia engleza, poloneza sau cehoslovaca a avut in principal radacini culturale si formative locale, impactul cineastilor francezi, a filmelor lor si a modului lor de abordare a artei cinematografice fiind doar marginale.

Fie ca suntem de acord, fie ca nu cu concluziile acestui capitol nu putem nici ignora si nici ocoli cele petrecute in cinematografia franceza la sfarsitul anilor 50 si inceputul anilor 60. Modul de productie al filmelor, relatia intre regizor, actori si rezultatul muncii lor, si noutatile tehnice introduse si promovate de noul val au schimbat fata cinematografiei franceze si a celei internationale. Cartea lui Michel Marie este o sursa de informatie bogata la prima lectura si o referinta utila dupa aceea in intelegerea acestui fenomen deosebit.

Puteti cumpara cartea acum, de pe site-ul Editurii IBU Publishing.

‘Ceasca de cultura’ ne ofera un amplu portret si interviu cu maestrul Radu Beligan. Ce intrebare mai fireasca poate fi pusa longevivului mare actor decat ‘Stimate Maestre, care este secretul tineretii fara batranete?‘ si ce raspuns splendid urmeaza: ‘A imbatrani inseamna a arunca peste bord toate ideile preconcepute, inseamna a deveni mai usor, mai liber. Intr-un anumit sens esti mai batran cand esti tanar si mai tanar cand esti batran. In ultima vreme, tot mai multi oameni imi pun aceasta intrebare stereotipa: “Care este secretul longevitatii dumneavoastra?”. Cat inca mai am rabdare sa le raspund, le spun ca secretul biblic al longevitatii este iubirea. Suntem facuti pentru a iubi. Sfatul meu este: iubiti orice, dar iubiti, nimic nu e mai dezastruos decat infirmitatea inimii.’

A vizitat Romania scriitoarea finlandeza Sofi Oksanen, care in ultimii ani si-a castigat un renume si loc in inimile cititorilor din intreaga Europa. Octavian Curpas i-a luat un interviu pentru ‘Reteaua Literara‘ si a intrebat-o: ‘Recent, ai vizitat România. A fost prima ta vizită în această ţară? Cu ce impresii ai rămas despre români? ‘ Raspunsul scriitoarei care se ocupa pe larg in cartile ei de spatiul est-european a venit fara menajamente: ‘Românii sunt oameni ca toţi oamenii din lume. Îmi dă de gândit însă situaţia politică din România, o ţară marcată de corupţie şi cu tradiţie de corupţie. Lumea politică este coruptă “la greu”. Oamenii nu votează, pentru că găsesc că e inutil să voteze. Votul nu are nicio însemnătate. Doar 20% din populaţie a votat la alegerile prezidenţiale şi acel 20% este mult spus.’

In saptamana care a trecut Cornel Chiriac, legendarul prezentator de muzica de la Europa Libera ar fi implinit 70 de ani. Iata doua dintre articolele si evocarile care au marcat aniversarea. Hotnews.net mentiona: ‘Popularitatea sa a fost uriasa in anii ’70, cind Metronom era o gura de aer proaspat intr-o atmosfera din ce in ce mai imbicsita de propaganda oficiala a regimului comunist, propaganda ce infestase si muzica. Cu urechile lipite de radio, milioane de romani ascultau in clandestinitate emisiunea lui Cornel Chiriac, omul care le aducea in case muzica momentului din Occidentul ce parea atit de indepartat.’

Vladimir Tismaneanu scrie pe blogul lui ‘Memorie, libertate, moderatie: ‘Atunci cand in tara menestrelul de serviciu Adrian Paunescu se prosterna dizgratios “cantand Conducatorul” si slavind “libertatea comunista”, Cornel Chiriac sustinea valorile occidentale, pluralismul, transparenta si diversitatea opiniilor. A trait in adevar, spre a relua formula extraordinar de patrunzatoare a lui Havel. A fost iubit de milioane de tineri din Romania. O iubire ne-comandata, ne-regizata, ne-contrafacuta, precum in sinistrele spectacole-mamut ale “Cenaclului Flacara al Tineretului Revolutionar”. In mare masura, prin emisiunile lui Cornel Chiriac de la “Europa Libera” a prins fiinta o contra-cultura a libertatii in Romania.’

(Dan)

Capricornk13 l-a bifat, dupa cum spune, si pe Petru Cimpoiesu si romanul acestuia, Simion liftnicul: “O lectură agreabilă, râs cu lacrimi de câteva ori.  Cimpoeşu are un stil foarte simplu şi agreabil, creează portretele personajelor sale pe de o parte prin poveştile lor, pe de altă parte prin gândurile care le animă, iar tensiunea ironică ivită între cele două planuri e bine dozată.  Rezultă o panoramă închegată din slăbiciunile şi automistificările fiecăruia, un fel de circ trist şi sărăcuţ.  O carte OK, dar fără mare adâncime, sau cel puţin aşa mi s-a părut mie.  Bifat şi Petru Cimpoeşu, mi-e teamă că nu mă mai întorc prea curând la dumnealui.”

Adina de la Blogul de carti a revenit cu recenzii la trei carti: Cartea copiilor, de A.S. Byatt, Mîndra fecioară, de Joyce Carol Oates si Suncă pe pâine, de Charles Bukowski. Despre ultima, citita si de noi, spune: “Probabil că dedicația din Șuncă pe pâine – “Pentru toți tații” – e punctul din care îmi e cel mai ușor să o agăț dacă e să încerc să spun de ce mi-a plăcut. E un roman care explică simplu și pe înțeles cum un băiat obișnuit, dintr-o familie obișnuită, ajunge un bețiv afemeiat și violent. Nu din slăbiciune, ci pentru că a identificat o cale de a-și trăi viața care are sens pentru el. Acela e momentul în care tații pot să fie puși la locul lor, în care ideile lor pot să fie puse la păstrare și mustrările lor nu mai au ce să îți facă, și în același timp momentul în care ei culeg ce au semănat. “

Dan va citi si recenza in saptamanile care vine “Acasa, pe Campia Armaghedonului”, de Marta Petreu. Pana atunci, sa citim o alta opinie asupra cartii, cea a Ionucai: “Pasajele în care Tabita lasă deoparte Armaghedonul din familia ei au fost cât se poate de bine-venite. Chiar așa, Acasă, pe Câmpia Armaghedonului nu înseamnă doar povestea asta a Tabitei, ci și viața dintr-un sat ardelenesc – relațiile dintre săteni, munca la câmp, colectivizarea, înmormântările – adică fața mai puțin traumantizantă a cărții. Chiar dacă mi-a plăcut mult, am parcurs-o cu hopuri, cu poticneli, cu tristețe… Deși e foarte bine scrisă, mi-a fost greu să mă împac cu povestea asta plină de regrete și frustrări.”

(Jovi)

Contributori: Dan, Jovi

O intamplare ciudata cu un caine la miezul noptii, de Mark Haddon

A doua mea intalnire cu Mark Haddon, dupa “Pata cu bucluc”, a avut loc saptamana trecuta si intermediata tot de catre Biblioteca Municipala Mihail Sadoveanu.

Din nou o carte care nu mi-a permis s-o las din mana, s-a tinut scai de mine prin toate colturile “vastei” mele resedinte, pana la momentul in care si ultimele pagini cu continut demonstrativ matematic s-au incheiat cu sintagma QED!

QED, acesta este rezultatul acestui “roman uimitor – haios si trist deopotriva, pe care nu-l mai lasi din mana” (coperta IV). Si linkurile pe care mintea mea le face mereu in avalansa acumulativa a cartilor si filmelor ingurgitate, m-au dus catre “Extremely Loud & Incredibly Close”!

O carte despre “anormalitate” intr-o lume “normala”? Nu pot accepta asta, deoarece de multe ori lumea noastra normala devine anormala prin felul in care receptam gresit si actionam si mai gresit. Asa ca cine ne da noua dreptul sa ne socotim normali in comparatie cu alti semeni construiti diferit si uneori, poate cu mult mai dotati mental si mai bogati sufleteste.

“O intamplare ciudata...” deschide ochii si mintea. Numai daca am fi atenti la urmatorul citat – si tot ar fi un castig: “Domnul Jeavons a spus ca-mi place matematica fiindca este lipsita de pericole. A spus ca-mi place matematica fiindca presupune rezolvarea unor probleme, iar aceste probleme sunt dificile si interesante, dar in final ajungi la un raspuns simplu. Ce voia el sa spuna era ca matematica nu este ca viata, fiindca in viata nu exista raspunsuri simple in final. Stiu ca asta a vrut sa spuna fiindca asta a spus in final”.

Mark Haddon

Acestea sunt cuvintele pustiului Chistopher John Francis Boone, despre care nicio clipa autorul nu ne spune care ar fi diagnosticul pentru care urmeaza o scoala pentru copii cu nevoi speciale. Un copil extrem de dotat ca inteligenta, dar o inteligenta de tip special, incadrata se pare de catre neuro-psihiatrie sub eticheta de sindrom Asperger, ceea ce conform dictionarelor de specialitate ar insemna: “incapacitatea de a întelege cum cred altii și de a se transpune în situatia altor persoane” si „incapacitatea de a dialoga reciproc, de a întelege <ceea ce nu este spus? și de a <citi printre rânduri> “ si  „comportament repetitiv” si „vorbire și limbaj de dezvoltare întârziate”.

In aceasta situatie, cred ca noi, cei “normali” trebuie sa stim, sa intelegem si sa acceptam ca oamenii nu sunt repetitivi, nu sunt creati si replicati pe banda, ca exista oameni al caror creier si a caror dotare mentala si senzitiva difera, nu neaparat la nivel cantitativ sau calitatativ, ci infinit de sensibil in alt mod. Si acest altfel, nu ii face inferiori noua si mai ales nu ii face “anormali”. Trebuie doar sa ne cunoastem intre noi, sa ne apropiem, sa ne intelegem, pentru a putea comunica si beneficia unii de calitatile celorlalti.

Structura mentala si afectiva a lui Christopher este de o inocenta construita matematic si de aceea – logic. El stie, de exemplu, ca “numerele prime sunt ca viata. Sunt foarte logice, dar nu poti niciodata sa le determini regulile, chiar daca ti-ai petrece tot timpul gandindu-te la ele”.

Coperta editiei engleze

Calatoria cititorului alaturi de Christopher incepe o data cu descoperirea acestuia, in miezul noptii,  a cadavrului pudelului Wellington, casapit de dintii unei furci, pe peluza doamnei Shears. O calatorie alaturi de un pusti de cincisprezece ani, care va fi initiatica si benefica pentru ambele parti – noi – cititorii si personajul romanului. Pustiul isi “va implini niste vise”, daramand putin-cate-putin din zidurile care il inconjoara, castigandu-si “examenul de matematica”,  punand la cale urmatoarul examen “de matematici superioare de nivel A”, recastigandu-si mama, rezolvandu-si criza familiala si ordonandu-si sistemul de valori al viitorului… Totul datorita imboldului detectivistic si hotararii de a scrie o carte dedicata acestei aventuri de a-l descoperi pe ucigasului bietului pudel. Iar noi, cititorii, dupa cum am spus, intelegem cat de subtire este linia care demarca normalitatea de anormalitate. In fond, cuvinte pe care ni nu ar trebui sa le mai folosim in acest context.

Ceea ce  face extrem de original acest roman este empatia inteligenta a autorului si maniera scriiturii sale, impregnata cu multa reprezentare grafica (ca exemplificare a gandirii logice-matematice a personajului), o transpunere care se bazeaza pe un studiu atent si profund al tipologiei pe care ne-o prezinta si a unei societati parca “mai normale si mai deschise” catre intelegere si cooperare.

Si poate ca fiecare dintre noi, reusind sa trecem  niste hopuri in viata – prin propriile determinari si actiuni -, ar trebui sa spunem precum Christopher: “Stiu ca pot sa fac asta, fiinca am ajuns singur la Londra, si pentru ca am rezolvat misterul <cine l-a omorat pe Wellington?> si am gasit-o pe mama si am fost curajos si am scris o carte, iar asta inseamna ca pot sa fac orice”.

Iata cateva pareri expuse in prestigioase piblicatii:

“Though Christopher insists, ‘This will not be a funny book. I cannot tell jokes because I do not understand them,’ the novel brims with touching, ironic humor. The result is an eye-opening work in a unique and compelling literary voice.” Publishers Weekly

“This original and affecting novel is a triumph of empathy; whether describing Christopher’s favorite dream…or his vision of the universe collapsing in a thunder or stars, the author makes his hero’s severely limited world a thrilling place to be.” The New Yorker

Ultimele o suta de zile, de Patrick McGuinness

Puteti cumpara cartea acum, de pe site-ul Editurii Polirom.

Patrick McGuinnes este un scriitor puţin cunoscut în spaţiul cultural românesc sau, cel puţin, a fost până la publicarea volumului „Ultimele o sută de zile”. Născut tocmai în Tunisia în 1968, mama lui fiind belgiancă francofonă, iar tatăl său cetăţean britanic cu decendenţă irlandeză, după cum numele său o relevă indubitabil, a crescut şi trăit în Venezuela, Iran, Anglia, Belgia şi România, experienţa pe care a folosit-o pentru a publica anul trecut primul său roman The Last hundred days care a cunoscut un relativ succes în spaţiul anglofon, fiind răsplătit chiar cu prestigiosul premiu britanic Costa Book Awards. Traducerea rapidă a lucrării în limba română rămâne lăudabilă căci ne oferă posibilitatea de a ne privi trecutul recent în oglindă. Însă este această oglindă una autentică sau doar tremuratul unei ape care, ştim bine, distorsionează imginea celui care se oglindeste?

Atunci când deschizi o carte a cărei titlu este “Ultimele o sută de zile” iar subtitlul, cel de prezentare “Un roman despre sfârşitul comunismului în România” ai anumite aşteptări justificate, mai ales dacă este scris de un străin, Patrick Mc Guinness, care s-a aflat în acele moment de cumpănă în Republica Socialistă Română având posibilitatea de a observa, oarecum detaşat, dar atent, prăbuşirea unei lumi corupte până în măduva oaselor şi naşterea alteia, cam la fel de viciate, din start. Din nefericire, lectura volumului ‘Ultimele o sută de zile” s-a dovedit o adevărată încercare, challange- pentru a fi în pas cu timpul şi limba în care a fost scrisă cartea- pentru răbdarea noastră.

Firul narativ al cărţii este cât se poate de simplu chiar dacă autorul încearcă să-l transforme într-unul complicat şi complex (nu este!): un lector englez ajunge în România lui Ceauşescu la jumătatea lui aprilie 1989 pentru a preda limba şi literatura engleză la Universitatea din Bucureşti. Prima observaţie: din aprilie până în 22 decembrie 1989 sunt mai multe zile decat cele o sută clamate în titlul cărţii. O altă metodă pentru a atrage atenţia publicul anglofon? Passons. Dacă volumul ar fi rămas netradus, ar fi reprezentat doar o altă descriere insolită a dictaturii lui Ceausescu, una exotică, nebună şi totalitară, amestec de stalinism sovietic cu influenţe nord-coreene, imposibil de înţeles de către cititorii anglofoni care, până la urmă, nu au experimentat niciodată un asemenea sistem kafkian, pe propria lor piele.

Patrick McGuinness

Versiunea românească a cărţii presupune un risc destul de mare tocmai pentru că noi, românii, cam ştim (sau măcar avem iluzia) ce s-a întâmplat în anul 1989, de aceea nu putem să nu remarcăm numeroasele inadvertenţe istorice pe care autorul le livreaza cititorilor (Euronews ar fi transmis Revoluţia din decebrie 1989, “În faţa gării, o statuie a Tovarăşului, din marmură albă, domină puţinătatea împrejurimilor”[1]- nu ţinem minte ca România să fi fost împânzită de statuile lui nea Nicu, nu încă, urma, probabil, “Pe vremuri, ţăranii care trăiau în apropierea de graniţe îşi construiau bisericile pe roţi, ca să le poată muta ori de câte ori erau călcaţi de turci”[2] un cutremur devastator de pământ ar fi avut loc în ajunul revoluţiei, oferind regimului communist un nou prilej pentru a dărâma vechiul centru istoric al Bucureştiului, grevele muncitoreşti din Timişoara ar fi declanşat evenimentele din capitala Banatului „lucrătorii de la uzina petro-chimică Timis oferiseră armatei un ultimatum: alaturaţi-vă nouă sau părăsiţi oraşul; dacă nu, detonăm uzina şi, odată cu ea, mare parte din oraş”[3] şi ar fi fost urmate de alte greve muncitoreşti în Bucureşti; în ajunul Revoluţiei Constantin Manea, nomenklaturistul umanist de la Interne care mirosise bine de unde bătea vântul schimbării, foloseşte metoda fostului ministru al Apararii, Victor Stănculescu, pentru a fugi de răspunderea implicării în represiune- piciorul în ghips- iar la reşedinţa acestuia, zăpada era dată cu lopată în zilele premergătoare revoluţiei când toată lumea ştie ce vreme frumoasă a fost atunci, fără strop de zăpadă! etc.)

Este drept, acest talmeş-balmeş istoric, condimentat totuşi şi cu informaţii exacte despre evoluţia României din acele momente,  poate fi scuzat cu uşurinţa prin recurgerea la argumentul că volumul nu este unul de literatură memorialistică sau o analiză istorică exactă ci un roman în care ficţiunea poate lucra aşa cum doreşte, recompunând elemente disparate pentru a oferi imaginea de ansamblu dorită de autor. De acord, însă atunci când jonglezi cu date şi evenimente istorice uşor verificabile, o minimă coerenţă trebuie avută în vedere. Măcar eludezi anumite informaţii de care nu eşti sigur!

Acţiunea, relatată la persoana întâi, este un amestec eterogen între un thriller poliţisto-politic, una de dragoste (autorul trăieşte un scurt dar intens amor, foarte improbabil, cu fiica ministrului adjunct de Interne, Constantin Manea, al carei prenume este şi mai fatasmagoric, Cilea, şi care se termină rapid pentru că Cilea revine la mai vechea pasiune faţă de un alt mafiot dubios, Belanger, cel căruia autorul i-ar fi luat locul de lector) cu ample referiri la situaţia societală dezastruoasă din România lui Ceauşescu. La aceste ingrediente se adaugă şi implicarea britanicului în mişcarea de rezistenţă anticomunistă (!-care?) infiltrata de Securitate, ample referiri la demolarea vechiului Bucureşti şi incursiuni în istoria comunismului românesc, totul aşezat pe fundalul unei societăţi în descompunere, dar care avea să-şi revină rapid tocmai sub conducerea nomenklaturiştilor nemulţumiţi, reuniţi în Frontul Salvării Naţionale a cărui constituire este mult antedatată. Pentru această corespondenţă, McGuinness foloseşte prototipul lui Trofim care nu este nimeni altcineva decât un Silviu Brucan profund umanizat.

Coperta editiei engleze

Singurele bârne care susţin edificiul narativ al cărţii sunt tocmai cele care sunt extrase din realitatea istorică nealterată, brută şi brurtală, imaginile unei Românii aflate la capătul suflării şi răbdării, România anului 1989.”Plictiseala totalitară este altfel (faţă de plictiseala din Vest-n.m). O stare de aşteptare deja încărcată de dezamagire, în care evenimentul şi anticiparea sa se împletesc într-un ciclu neîntrerupt de tensiune şi acalmie.”[4] „Aici, în România lui Ceauşescu, totul era lipsă şi absenţă, spaţiu neumplut, iar lumea suprabundenţei materiale părea la fel de extraterestră precum legile fizicii în Star Treck”[5] Autorul descrie pertinent complotul care a dus la preluarea puterii de către forţele nomenklaturist reciclate dar marşează şi pe ideea existenţei a două tendinţe în Securitatea lui Ceauşescu, Securitatea bună şi patrioată versus Securitatea vicioasă, violentă, sadică, ceea ce este greu de dovedit chiar dacă o întreagă pseudo-literatură apologetică al cărei cap de afiş a fost, în mod incontestabil, Pavel Coruţ, a făcut totul pentru a demonstra existenţa unei Securităţi patrioate! De asemenea, este imposibil de precizat  care din cele doua a învins (daca au existat două), cert este doar că Securitatea a reuşit să se substituie oricărei forme de justiţie popular-revoluţionară, ba mai mult, să preia o bună parte din controlul României politice şi economice postdecembriste (care este ponderea este deocamdată prea devreme de stabilit!)  Concluzia lui McGuinness îşi păstrează actualitatea şi s-a dovedit a fi fost realitatea postdecembristă cu exactitate „La bordel nou, aceleaşi curve bătrâne…la urma urmei, experienţa e de apreciat la o curvă…”[6]

Dacă Patrick  McGuinness s-ar fi mulţumit să se concentreze doar asupra celor trăite în mod real şi nemijlocit în perioada în care a fost în România ultimelor luni ale regimului ceauşist (ne-a fost imposibil să descoperim cât a zăbovit el cu adevărat în ţara noastră), ar fi conferit cărţii o doză de autenticitate memorialistică de prim ordin, iar volumul său nu ar fi fost un eşec, în opinia noastră, cel puţin. Lectura cărţii sale ne lasă impresia că McGuinness a căutat mai degrabă obţinerea recunoaşterii literare în spaţiul anglofon. În ce măsură a reusit, rămâne un subiect care merită dezbătut, însă cititorul român va fi destul de greu de captivat cu relatarea ficţională a unor evenimente care au avut în mod logic, o cu totul altă semnificaţie pentru el, mult mai profundă şi directă. Vorba aia, tocăniţa engleza (celebra the stew) nu prea seamănă cu ghiveciul românesc!

Puteti cumpara cartea acum, de pe site-ul Editurii Polirom.

Cat de plina ti-e galeata?, de Tom Rath şi Donald O. Clifton

Puteti cumpara cartea acum, de pe site-ul Editurii All.

Aţi citit vreodată o carte scrisă de un bunic şi de un nepot? Dacă nu, vă recomand să începeţi cu „Cât de  plină ţi-e găleata?”. Mai ales că bunicul despre e vorba, Donald Clifton, a fost supranumit „părintele psihologiei pozitive”. Cât despre nepot, Tom Rath, vă garantez ca nu apare pe coperta din raţiuni de … nepotism!

Am citit cu mare plăcere această carte accesibilă, incitantă şi utilă, care pune accentul pe valorificarea laturii pozitive a relaţiilor interumane. Totul pleacă de la metafora găleţii din titlu: “Fiecare dintre noi are o găleată invizibilă. Ea este permanent umplută sau golită, în funcţie de ceea ce alţii spun despre noi sau de comportamentul lor faţă de noi.  Atunci când găleata ne este plină, ne simţim extraordinar. Când este goală însă, cădem pradă deznădejdii şi ne simţim îngrozitor. De asemenea, fiecare dintre noi are asupra sa o cană invizibilă. Când folosim această cană pentru a umple găleţile celor din jurul nostru – vorbind sau acţionând în aşa fel încât să le înmulţim stările sufleteşti pozitive – ne umplem în acelaşi timp şi găleata noastră. Când însă folosim această cană pentru a şterpeli din găleata altora […] ne diminuăm pe noi înşine.”

Este o teorie lesne de înţeles, dar şi de aplicat în viaţa de zi cu zi. Iar forţa exemplelor oferite de autorii cărţii şi a strategiilor pozitive extrem de practice propuse de aceştia este cu adevărat impresionantă.

Tom Rath (nepotul…) face apel inclusiv la secvenţe relevante din copilăria sa pentru a ilustra impactul extrem de puternic pe care o atitudine constant pozitivă îl exercită asupra celor care o receptează. Tom, care beneficia de o astfel de atmosferă în familia sa, era mirat să observe că prietenii şi colegii săi de şcoală erau supuşi la un tratament total diferit de părinţii lor. “Am spus eu că poţi să vii acasă cu un prieten? Iar ai făcut vreo prostie la şcoală? Sper că n-o să iei patru şi la testul ală?” erau lucrurile pe care le auzeau aceşti copii de cum ajungeau acasă. În schimb, Tom avea parte de altfel de întrebări, de tipul: “Ce ai chef să faci după-amiaza asta? Vrei să-mi arăţi ceva din ce ai lucrat azi? Aţi reuşit să jucaţi baschet la ora de sport azi?”. În consecinţă, colegii lui Tom preferau să petreacă mult timp la el acasă, unde se “aprovizionau” cu sentimente pozitive, generate de afecţiune şi încurajări. Îşi umpleau găleţile…

Coperta editiei americane

Eliminarea negativismului – sau măcar temperarea înclinaţiei către o astfel de atitudine nocivă – poate conduce la schimbări spectaculoase în viaţa personală şi profesională a oricui. Iar promovarea unei culturi pozitive la nivelul unei companii, al unei instituţii sau al unei întregi  societăţi poate genera rezultate senzaţionale, pentru că oamenii care – în urma unor interacţiuni umane orientate preponderent către evidenţierea a ceea ce este bun în comportamentul sau activitatea lor – ajung să se bucure de un confort emoţional sporit au şi performanţe mult mai bune.

Cartea oferă cititorilor săi şi posibilitatea de a îşi aplica, pe site-ul acesteia, un test de evaluare a impactului lor pozitiv asupra celor din jur. Veţi afla astfel în ce măsură umpleţi găleţile lor…

Recomand cu convingere acest bestseller, pe care l-aş asemui cu o găleată nu prea mare (ce-i prea mult strică!), dar plină ochi de strategii pozitive şi de istorisiri anectodice bogate în semnificaţii. Şi capabilă să insufle cititorilor câteva picături binevenite din gândirea pozitivă a autorilor! Dacă totuşi nu mă credeţi, apelez la cuvintele unui fost guvernator al statului Nebraska, Mike Johanns: “Dacă ar exista un Premiu Nobel pentru perfecţionarea calităţilor umane ale fiecărui individ, atunci cu siguranţă cartea de faţă l-ar merita pe deplin.”

Puteti cumpara cartea acum, de pe site-ul Editurii All.

Suplimentul de Cultura informeaza despre prezenta Romaniei la cel mai important eveniment editorial italian – Salonul de Carte de la Torino: ‘Cei peste 120 de invitati – romani si italieni – ai Institutului Cultural Roman sint scriitori, traducatori, jurnalisti culturali, editori, critici literari, profesori, romanisti, italienisti. Dintre acestia, se remarca impresionanta prezenta a nu mai putin de 23 de scriitori, un numar record pentru o tara participanta la Salonul de Carte de la Torino. Astfel, vor participa la intilniri in cadrul Salonului sau la manifestari organizate in spatii culturale din Torino scriitorii Norman Manea, Ana Blandiana, Mircea Cartarescu, Gabriela Adamesteanu, Dumitru Tepeneag, Matei Visniec, Ileana Malancioiu, Mircea Dinescu, Ion Muresan, Dan Lungu, Nichita Danilov, Lucian Dan Teodorovici, Doina Rusti, Rasvan Popescu, Florina Ilis, Vasile Ernu, Floarea Tutuianu, Ruxandra Cesereanu, Ana Maria Sandu, carora li se vor alatura patru scriitori originari din Romania, care scriu sau au fost publicati in limba italiana: Eugenia Bulat, Mihai Mircea Butcovan, Ingrid Beatrice Coman, Liliana Lazar.’

Radu Jorgensen scrie la ‘Observator Cultural’ despre romanul lui Stephen King ’11/22/63′: ‘…Jack Kennedy e (încă) peste tot. Numai în ultimii doi ani au apărut (cu pompă!) peste treizeci de titluri nonfiction care-l au pe preşedintele asasinat ca personaj principal: Agenţii secreţi ai lui JFK rup tăcerea, Investigînd stranietatea şi sincronizările în asasinarea lui JFK, Secretul secolului, LBJ – mintea diabolică din spatele asasinării lui JFK, şi multe altele. Nu mai departe de săptămînile trecute, o necunoscută septuagenară a rupt gura tîrgului şi a mutat atenţia publicului de la alegerile primare republicane cu o broşurică de 200 de pagini, în care această Mimi dezvăluia (inventa?) o relaţie sexuală pe care o avusese, cică, cu JFK, bine cunoscut ca un afemeiat aproape patologic, pe vremea cînd aceasta era domnişoară şi practicantă pe la Casa Albă. Cert e că broşurica septuagenarei e girată de nimeni alţii decît cei de la… Random House! Pe acest fundal, al unei isterii prelungite, sau, după caz, al unei poveşti de dragoste mereu mediatizate între un erou mitic şi muritorii care au crezut în el, Stephen King s-a aşezat şi el, în ianuarie 2009, la masa de scris şi nu s-a ridicat de acolo decît doi ani mai tîrziu (vorba vine, a scris ba în Maine, ba în Florida), cînd a putut să-i predea editorului lui Hemingway (în fond), Scribner, manuscrisul de peste 840 de pagini al lui 11/22/63. Un roman în care îşi pune, încă de la primele pagini, nu neapărat problema rezolvării misterului de la Dallas, ci mai ales pe cea ipotetică a lui „ce-ar fi (fost) dacă asasinarea n-ar fi avut loc, dacă tentativa ar fi fost împiedicată?!“. De către cine? Ei bine, de către un călător în timp.’ Precum autorul articolului, am fost pana acum un sceptic in ceea ce-l priveste pe King. La fel ca el s-ar putea sa-mi schimb parerea cand voi citi aceasta carte.

Luminita Corneanu scrie in Romania Literara despre una dintre culegerile mai diferite aparute in ultima vreme, o carte care totusi se inscrie intr-un gen care nu este lipsit de traditie in istoria literaturii romane – scrierile culinare. Este vorba despre ‘Intelectuali la cratiţă. Amintiri culinare şi 50 de reţete’ aparuta la editura Humanitas: ‘Intelectualii care au acceptat provocarea Ioanei Pârvulescu nu spun doar poveşti din bucătărie, ci poveşti de viaţă. Citind despre mâncăruri, aflăm indirect cum se trăia în interbelic în case de intelectuali sau de boieri, cum se descurcau, apoi, aceleaşi categorii sociale în anii ’50, în plină raţionalizare, cum se trăia în mahalaua bucureşteană Pieptănari sau ce delicii culinare puteau oferi pădurile din jurul Braşovului. Intelectuali la cratiţă este un fel de istorie domestică a secolului XX în România, în nici un caz doar o colecţie de reţete. Iată cum începe, de pildă, povestirea Adrianei Bittel: „Mamei, Alice, nu-i plăcea să gătească. Aprecia însă mâncărurile făcute de alţii. În vremurile bune, când era domnişoară, de bucătărie se ocupa o bucătăreasă, sub supravegherea şi cu ajutorul bunicii mele, Frida. Aceasta alcătuia meniurile zilnice după ce se consulta cu soţul şi stăpânul ei, Efraim, zis Mache, director de bancă şi gourmet, dedat la rafinamente culinare din timpul studiilor la Paris.” Despre mâncărurile mizeriei” din primii ani ai comunismului povesteşte Gabriel Liiceanu: „La prânz. Se alternau două feluri de mâncare: într-o zi felii de pâine neagră prăjită în untură, (eventual unse cu usturoi), excelente şi extrem de hrănitoare (…), iar a doua zi, mămăligă făcută din ajun, sfărâmată cu furculiţa, amestecată cu nişte cubuleţe de pâine, totul pus la prăjit în puţină untură”. Astfel curg poveştile, unele mai triste, altele hazlii, în care-şi amintesc bunătăţile copilăriei Adriana Babeţi, Emil Brumaru, Ana Blandiana, Mircea Cărtărescu, Livius Ciocârlie, Marius Chivu, Ioana Nicolaie, Gabriel Liiceanu, Oana Pellea, Neagu Djuvara, Dan C. Mihăilescu, Monica Pillat, Tania Radu, Antoaneta Ralian, Radu Paraschivescu, Andrei Pleşu, Grete Tartler, Vlad Zografi. ‘

Smaranda Liubliov publica la BookMag un interviu cu scriitorul israelian David Grossman prilejuit de publicarea in Romania a traducerii cartii sale ‘Până la capătul pământului’: ‘Când scrieți o carte nouă porniți de la personaje? – Depinde, poate fi o imagine, o idee sau un schelet de poveste. Când am început Vezi mai jos: dragostea am scris o poveste care avea loc la un centru pentru leproși din Ierusalim. Aveam în cap imaginea oamenilor de acolo, care ar fi trebuit să urce o cascadă ca să scape.  Simțeam că nu asta trebuie să scriu, dar am continuat, iar la un moment dat am citit despre somonul care înfruntă cascada. Și mi s-a părut că ciclul de viață al somonului e de-a dreptul…evreiesc. Se naște într-un loc, înoată în lume și deodată are impulsul de a se întoarce la locul de origine. Iar în clipa în care am realizat asta, romanul s-a așezat în mintea mea. Miracolele se întâmplă în timpul scrierii unei cărți mai des decât în viață. Uneori scriu ceva și știu că nu e de la începutul, ci de la jumătatea unei cărți.’

(Dan)

Pe “Hypestreet”, un interviu cu Ana Wagner legat de faptul ca  “Pe 12-13 mai, la Targul Autor de la Sala Dalles, Ana Wagner va lansa o noua colectie de bijuterii – “Gradina cu giuvaiere” si va face vizitatorilor o demonstratie live de arta a picturii manuale pe portelan. Pana atunci insa, noi am stat de vorba cu Ana despre arta ei si despre ce a indemnat-o sa aleaga portelanul ca mediu de expresie si sa si-l faca trademark si poveste.” Va recomand sa cititi acest interviu, interesant si bogat ilustrat!

Pe Blogul Nemirabooks, am gasit recenzia unei carti cu titlul „Zburand deasupra celui de-al noualea cer”, autor Valentin Nicolau. Recenzentul ne spune: „Volumul grupează trei piese: “Aplauze pentru Lena”, “Aleluia” și “Povești din al nouălea cer”, fiecare din ele reprezentând o pastilă de cotidian sau uman, depinde din ce unghi priviți.” Si incheie cu recomandarea “Sper că veți descoperi și voi în operele lui Valentin Nicolau în egală măsură întrebări și răspunsuri și, pe lângă invitația la meditație, o invitație de a ne re-apropia de teatru.”

La “Azi Citesc” Elena Silvana Potocean ne recomanda “Clopotul de sticla – Sylvia Plath”, roman aparut la noi in Ed. Polirom. Sylvia Plath, poeta si romanciera, cea care la numai 31 de ani a ales sa-si puna capat vietii. “Un critic afirma că sinuciderea ei a fost, pentru ea, un act pozitiv, un <refuz de a colabora> cu o lume pe care nu o putea accepta.”. Romanul prefigureaza finalul vietii autoarei, insa recenzenta sesizeaza ca „ Un punct forte al stilului Sylviei Plath e felul în care într-un roman atât de depresiv, despre sinucidere, reuşeşte sǎ integreze idei/ situaţii de-a dreptul comice, care te fac sǎ  te ataşezi şi mai mult de acest alter ego al ei, care este Esther”, incheind cu  “Dupǎ ce citiţi aceastǎ carte, vǎ recomand sǎ vizionaţi şi filmul Sylvia (2003), în regia lui Christine Jeffs, cu Gwyneth Paltrow şi Daniel Craig.”

Foarte amuzant: Dictionar de shaorma. Si pentru ca nu sunt egoista si imi place sa impartasesc, iata o amuzanta si inteligenta calatorie “shaormica”!

Pentru mine informatiile “exploratorului urban” sunt foarte pretioase; ultima postare se refera la “ruinele Palatului Cantacuzino din Filipestii de Targ”, judetul Prahova! Trist, trist, trist…dar cum spune un comentator…cat de frumos!

(Delia)

Pe Raftul de carti al lui A Reader a poposit cartea lui Radu Pavel Gheo, Noapte buna, copii!. O carte careia ii gaseste ceva minusuri, dar cu un subiect extrem de interesant: “Petrecandu-si vacantele intr-un sat de la granita cu sarbii, un grup de adolescenti banateni cresc cu fascinatia Occidentului. Pentru ei paradisul este desigur in lumea de dincolo –  dincolo de granita, de unde vin toate bunatatile: dulciuri, cola, blugi, adidasi, tricouri cu inscriptii, masini bune, muzica… E un loc aproape la fel de misterios si  greu accesibil ca taramul celalalt din basme – dar ei sunt dispusi sa incerce orice, sa riste oricat, sa plateasca orice pret ca sa treaca dincolo… Ca ulterior, deveniti adulti, sa li se para ca paradisul era atunci si acolo,  in vacantele lor impreuna, la bunici, cand se jucau sau, mai tarziu, cand stateau  sa asculte la radio topul muzical de la sarbi… un paradis in care nu mai exista intoarcere…”

Despre ultima carte a lui Jose Saramago aparuta la Polirom, Cain, ne spune cateva cuvinte Constantin Pistea pe blogul sau: “După ce-l ucide pe Abel, Cain face un pact cu Dumnezeu. Sau mai degrabă Dumnezeu face un pact cu el, considerându-se vinovat că a permis crima. În urma pactului, singura pedeapsă a lui Cain este de a umbla pribeag prin lume. Iar pribegia aceasta se dovedeşte o călătorie în timp, Cain fiind purtat atât în viitor, cât şi în trecut. Nu doar asistă, ci participă la câteva momente esenţiale relatate în Biblie: provocarea lui Avraam de a-şi sacrifica fiul, construirea Turnului Babel, cucerirea Ierihonului, Sodoma şi Gomora, testarea lui Iov şi, în cele din urmă, construirea arcei lui Noe şi potopul. Poveştile sunt arhicunoscute, dar Saramago, incluzându-l în ele pe Cain, le spune altfel, cursul acţiunii fiind greu de prevăzut până la ultima pagină. “

(Jovi)

Contributori: Dan, Delia, Jovi