“Filmul surd în România mută.

Puteţi cumpăra cartea acum, de pe site-ul Editurii Polirom.

Nu i-am citit niciodată cărţile lui Cristian Tudor Popescu, până la apariţia unei cărţi despre cinematografia românească a fost un autor complet necunoscut pentru mine. Deşi este un jurnalist de renume în presa românească, i-am evitat până şi articolele din presa scrisă, concentrându-mă în multe dăţi pe apariţiile sale televizate. De aceea poate, nu cunoşteam faptul că este doctor în cinematografie al Universităţii de Artă Teatrală şi Cinematografică, unde susţine un curs interesant, apropiat ca temă acestei cărţi, intitulat „Tehnici de manipulare şi propagandă în cinematografie şi televiziune”.

Încă de la început, precizez că această carte – „Filmul surd în România mută. Politică şi propagandă în filmul românesc de ficţiune” – are o calitate importantă: prin descrierea filmelor, prin disecarea unor teme primordiale a cinematografiei din perioada comunismului, autorul te introduce într-o lume pe care ai impresia că ai cunoscut-o cândva şi pe care, cu noile detalii aflate, vrei să o revezi, pentru a o privi desigur cu alţi ochi. La fiecare film prezentat, la orice perioadă analizată, am încercat să îmi reamintesc şi au fost filme la aproape fiecare pagină pe care mi-am dorit să le revăd. Este, de aceea, o carte importantă despre cinematografia românească, una care îţi dezvoltă dorinţa de a diseca la rândul tău, ca spectator, fiecare film menţionat de Cristian Tudor Popescu.

Chiar dacă autorul doreşte să nu facă „analiza valorică a acestor filme din punct de vedere artistic”, lucru pe care ni-l exprimă tranşant încă din „argumentul” lucrării, câteva lucruri punctuale ne sunt oferite, făcându-se distincţia, măcar la final, între filmele strict de propagandă, filmele care, deşi sunt încadrate în acelaşi tipar, oferă momente artistice, de cinematografie autentică şi filmele care sunt antisistem şi au fost interzise în epocă de cenzura comunistă.

Ce înseamnă însă propagandă? Explicaţia ni se dă încă de la începutul cărţii: „Propagandă înseamnă orice operaţiune sistematică menită să influenţeze opinia masei şi să determine finalmente atitudini/acţiuni în avantajul sau dezavantajul unei persoane sau al unui grup”. Iar această formă de influenţare umană, comandată încă din perioada interbelică de către sovietici, şi regăsită ca atare în cinematografia din URSS a acelor ani („De aici patosul autentic, emoţionant, care animă Crucişătorul Potemkin, Octombrie, Sfârşitul Sankt Petersburgului, Mama, Pământ sau Trei cântece despre Lenin.”), este extrapolată la maxim şi de către comuniştii români, în etape distincite, strict influenţate de evoluţia politicii interne şi externe a regimului de după cel de-al doilea război mondial.

Concepţia artistică nu este importantă în această perioadă, ci mai degrabă încărcarea cu mesaj politic al fiecărui moment al filmelor. Pelicula, cel puţin la începutul perioadei, era scumpă, era considerată a fi plătită din banii poporului şi, tocmai din aceste motive, nu trebuia irosită. Orice film care nu avea impregnată ideea că, prin comunism, suntem în faţa unei idei fantastice şi în acelaşi timp reale, care avea drept unic scop crearea unei societăţi ideale, era cenzurat, tăiat, lipsit de sens şi, prin urmare, interzis: „Nimic nu trebuie să se întâmple pe ecran din pricina faptului că pur şi simplu se întâmplă. Minimalismul noului val douămiist poate fi considerat şi o reacţie la acest mod de a face cinema.

Însumând toate aceste caracteristici, putem numi film surd tipul de film dominant în anii ’50. Un film vorbitor adevărat nu doar vorbeşte cu glasurile personajelor, dar reuşeşte să dea spectatorului impresia că dialoghează cu el. Dacă însă filmul vorbeşte întruna, în legea lui, fără să bage în seamă spectatorul, dacă filmul întreabă şi tot el răspunde, fără să încerce a intui întrebările spectatorului şi a le răspunde, atunci nu e un film mut, dar e un film surd.” Iată deci ideea de la care a plecat această carte şi titlul ei, iar prin extrapolare s-a întins asupra unei întregi epoci şi nu numai asupra anilor ’50.

După cum spuneam mai sus, Cristian Tudor Popescu nu se mărgineşte la propagandă, ci ne oferă din când în când şi mostre ale jurnalismului invectiv şi direct pe care îl descoperim atunci când îi citim editorialele sau îl urmărim în emisiunile televizate. Aceste mostre trebuie privite însă în ansamblu, aplicate strict la filmele respective, filme care au reprezentat ceva în totalitatea propagandei comuniste. Iată un exemplu, atunci când vorbeşte despre finalul unuia dintre filmele considerate anti-sistem în perioada comunistă, Reconstituirea: „Finalul însă era mult mai groaznic. Mulţimea care vine de la meci se revarsă peste podeţ şi malul râului ca un puhoi de pitecantropi scăpaţi la lărgime. Figuri monstruoase, prostificate, animate de rânjete animalice, dobitoci râzăreţi care-i aruncă lui Vuică, năucit de lovitura mortală la cap – „De ce bei, bă? Ce-ai servit, Coteşti, Odobeşti? Era sifonu’ tare? Nu mai bea, bă, că ai să mori!”. Acesta este, indubitabil, poporul român, schimonosit de comunism, transformat în propria sa caricatură sinistră.”

Analiza în integralitatea ei determină un rezultat dur: nu am reuşit în perioada comunistă să spargem blocajul (cum s-a reuşit în alte ţări comuniste cum ar fi Cehoslovacia sau Polonia), filmele artistice pot fi numărate, după părerea lui Cristian Tudor Popescu, doar pe degetele unei singure mâini, la fel cum se întâmplă dacă numărăm filmele care au fost interzise ca urmare a catalogării lor ca fiind anti-sistem. Concluzia este, tocmai din aceste motive, dezamăgitoare: cinematografia românească nu a avut nicio influenţă la căderea comunismului, filmele au urmat linia partidului, iar cvasi-majoritatea celor care au lucrat la acestea (regizori, producători, actori, etc.) nu au mişcat în front, chiar dacă, peste ani, se disculpă şi încearcă să folosească în discursul public aşa-numita „rezistenţă prin cultură”. Care cultură, dacă ea aproape nu a existat în filmele româneşti din perioada 1945-1989? Vă las, în final, cu concluziile lui Cristian Tudor Popescu:

„Cu numai cinci pelicule catalogabile ca anti-sistem în patru decenii – Directorul nostru, Reconstituirea, O lacrimă de fată, Croaziera, Faleze de nisip – nu se poate spune că filmul românesc a contribuit la căderea comunismului.

Cu numai cinci pelicule de propagandă convingătoare artistic în patru decenii – Valurile Dunării, Setea, Duminică la ora 6, Puterea şi Adevărul, Zidul – nu se poate spune că „opera prop” a cinematografiei româneşti a contribuit la a-i face pe români să simpatizeze comunismul. Dar a pus umărul la altceva – să-i determine pe neaşteptat de mulţi să urască. Ura faţă de bogaţi, de intelectuali, de străini, de românii care au plecat din ţară se mai simte şi astăzi în societatea românească. După 1989, nici unul dintre cineaştii români care au făcut film în comunism nu şi-a recunoscut acest aport la ură, ca să nu mai vorbim de mea culpa.”

 Puteţi cumpăra cartea acum, de pe site-ul Editurii Polirom.

Apropieri, de Ion Vianu

Puteti cumpara cartea acum, de pe site-ul librariei online Libris.ro.

‘Apropieri: titlul sugereaza o privire de aproape asupra unor subiecte din sfera literara, istorica sau a ideilor. In acelasi timp, Apropieri poate sa insemne demersul de a sesiza proximitati acolo unde aparent exista numai departari.’ Asa incepe introducerea de pe coperta a patra semnata de Ion Vianu la editia publicata de Editura Polirom, 2011 a colectiei sale de eseuri si note de lectura. Un titlu cat se poate de potrivit pentru aceasta adunare originala de ganduri bazate pe trairi, lecturi si  evenimente recente. Nimic nu este fortat in aceste apropieri ale departarilor aparente si de fiecare data perspectiva originala a autorului, experienta sa de viata si experienta profesionala de medic si de psihanalist adauga valoare si intaresc originalitatea care sta la baza interesului pe care cartea o trezeste in randul celor care au sansa de a-i fi cazut in mana.

Apropieri este impartita in trei sectiuni. Primele doua sunt colectii de eseuri, cea de-a treia cuprinde apropierile propriu-zise.

Prima sectiune intitulata Eseuri in libertate debuteaza cu o reflectie asupra varstelor, a trairii si asumarii imbatranirii cu poverile si cu avantajele sale. Urmeaza un eseu politic care demonteaza mecanismele supunerii personale in regim dictatorial, pentru a continua cu o analiza a rolului poporului rus in istorie si aici facem cunostiinta cu prima dintre temele care vor reveni in volum, ca si cu perspectiva necrutatoare din care Ion Vianu cacterizeaza aberatia bolsevica, aici prin prisma scrierilor filosofului rus Berdiaev, refugiat in 1924 din Rusia si devenit din perspectiva crestina unul dintre criticii si expozatorii (putin ascultati in epoca) a celor care se petreceau in imperiul slav cazut sub dominatia necredicionsilor: ‘Bolsevismul – ramura castigatoare in Revolutie – este, dupa Berdiaev, “sinteza dintre Ivan cel Groaznic si Marx”‘ (pag. 33). Eseul principal al sectiunii este o continuare intr-un fel al acestui articol, o analiza detaliata a unei teme dostoievskiene pusa in cuvinte in romanul Idiotul – ‘Frumusetea va mantui lumea’. Dostoievski este de altfel unul dintre reperele constante ale gandirii lui Ion Vianu asa cum este exprimata de acest volum si eseul ii prilejuieste scriitorului reflectii despre raportul dintre estetic si etic si despre puterea sociala a frumosului.

Specifice acestei sectiuni sunt si repetatele referinte la opere de arta si in special la tablouri ale unor maestri de la Cranach la Picasso. O editie ilustrata a acestui eseu ar fi o delectare pentru privire si ar intari puterea textului.

Ion Vianu

A doua sectiune a volumului se intituleaza Psihanalitice si este sectiunea in care experienta profesionala a lui Ion Vianu vine in ajutorul analizelor sale si propune o viziune originala asupra multora dintre subiectele aduse in discutie. ‘Cum devine boala ideologie: reflectii despre romani’ propune o lectura paralela a trei ganditori care in prima jumatate a secolului 20 au incercat sa dea raspunsuri intrebarii ‘cine suntem’ din punct de vedere al identitatii culturale: D.D. Draghicescu, Emil Cioran si Mircea Vulcanescu. Pozitiile ideologice si conceptiile politice ale celor trei sunt juxtapuse cu receptia lor in epoca si cu destinul foarte diferit al celor trei, legat insa fiecare in parte de modul in care si-au construit argumentatia. Persoana si ideologia, destinul individual fata de modul in care sunt percepute de fiecare tipologie si destinul neamului sunt asociate in mod original in acest eseu.

Am mai retinut in aceasta sectiune ‘Romania fara Freud’ care cuprinde o scurta istorie a psihanalizei romanesti incluzand aspecte legate de rolul autorului in aceasta evolutie, dar mai ales eseul cel mai intins al sectiunii in care sunt adusi intr-o prezentare comparativa doi ganditori din prima jumatate a secolului 20 – G.G.Jung si Rene Guenon – intr-o incercare de a explica prin intermediul scrierilor lor (vizionare in anumite aspecte) elemente ale crizei lumii contemporane si a  raportului intre culturile occidentala si cea orientala (in special islamica), intre conservatorism (sau chiar regresiune inspre o tanjuita epoca de aur a valorilor morale stabile) si ideologia ‘progresista’ a occidentului.

Sectiunea cea mai interesanta a cartii este cea de a treia numita ‘Portrete interioare’. Este vorba despre un mozaic de vreo 50 de articole (nu stiu daca au fost publicate deja unele dintre ele in presa) de format constant (2-3 pagini, pana la vreo 1000 de cuvinte), si care formeaza un mozaic de impresii de lectura, cugetari pe marginea unor aniversari culturale, portrete ale unor personalitati cu impact cultural si politic. Spatiul de discutie oscileaza in permanenta intre exil si Bucurestiul natal care pare a reveni ca spatiu geografic de referinta si de suflet al autorului oriunde s-ar gasi fizic. Repere constante sunt Dostoievski pe care l-am mentionat deja, dar si Emil Cioran, fata de care Ion Vianu pare a simti afinitate  (poate si din cauza comunalitatii exilului) in ciuda distantarilor ideologice explicite.  Din siragul multor memorabile asocieri as mentiona notele de lectura la Nabokov, von Rezzori, Coetze, Pamuk si la Les Bienviellantes a lui Jonathan Littell, potretele lui Beckett si Gafencu sau analiza psihologica a relatiei dintre Hannah Arendt si Heidegger (incheiata cu o fraza de o ironie taioasa, in contrapunct cu aparenta seriozitate a analizei).

Ion Vianu

Inedit pentru mine este personajul lui Raymund Netzhammer, episcopul catolic al Bucurestiului din vremea regilor Carol I si Ferdinand, ca si perspectiva din care este prezentat volumul din memoriile reginei Maria care se refera la anul 1926. Dominique Fernandez (de la Academia Franceza) devine cel psihanalizat prin prisma raportului cu tatal sau Ramon Fernandez, comunist transformat in colaborationist, pe care academicianul nu l-a cunoscut aproape deloc, dar despre care si-a petrecut o mare parte din timp si i-a dedicat o mare parte din paginile scrise in incercarea de a intelege mecanismele aderarii acestuia la extremismele totalitare din prima jumatate a secolului 20. Cele mai emotionante mi s-au parut insa doua portrete care descriu doua femei exceptionale (si nu ma pot opri sa nu constat ca lui Ion Vianu ii reusesc parca mai bine portretizarile feminine). Una este Lena Constante, artista plastica arestata si intemnitata in 1950 pentru 11 ani, in mijlocul unei vieti care avea sa-i fie sortita sa fie indelungata si marcata in final de succese si  recunoastere: ‘Un destin e o totalitate. Miezul vietii ei a fost suferinta, dar intraga ei viata nu a fost numai suferinta’ (pag. 238). Cealalta o evoca pe Sanda Stolojan si povestea ei de iubire platonica cu Constantin Noica, relatie aflata sub semnul supravegherii continue a Securitatii in anii 70, si care se incheie cu intrebarea-verdict ‘Sa fie oare triste toate povestile de dragoste?’  (pag. 283)

Spatiul de referinta cultural al lui Ion Vianu este cel al formatiei clasic europeene. De cate ori se aventureaza spre frontierele cu spatii diferite este grijuliu in a ne avertiza, cum ar fi in eseul mentionat despre Rene Guenon, sau in frumoasa asociatie care se refera la un episod din Mahabharata, unde il surprindem parca glossand in stil eminescian: ‘Credinta indiana ilustrata in acest pasaj este ca anumite legi nu pot fi incalcate fara ca pedeapsa sa se abata nu numai asupra faptuitorilor, ci si asupra celor care depind de ei. O singura rotita este deranjata in mersul ei, si intreaga mecanica a Universului se corupe. Legea Naturii si legea moralei sunt identice.’ (pag. 266) Cititorul insusi trece printr-un proces de ‘apropiere’ de temele aduse in discutie si totul se petrece prin intermediul unei lecturi placute si incitand permanent la dialog si gandire.

Puteti cumpara cartea acum, de pe site-ul librariei online Libris.ro.

“

Puteti cumpara cartea acum, de pe site-ul Editurii Polirom.

Nu sunt printre aceia care cred că orice este românesc este în acelaşi timp şi prost şi lipsit de talent. Dimpotrivă. Cu privire la cinematografia românească a ultimilor ani, am şi preţuire, şi interesul de a o urmări cu atenţie, considerând că există o schimbare binevenită şi că momentul ei nu a trecut şi poate exista oricând o creştere a calităţii. „Noul val românesc” sau „Noul cinema românesc” există, nu poate fi negat şi este construit în jurul principalelor trăsături distinctive, care ne determină şi trăirea zilnică: amintirea (despre comunism) sau refugierea (într-un trecut poate mai lipsit de griji), dar şi minimalismul în forţe şi mijloace.

În acest sens, este binevenită cartea coodonată de Cristina Corciovescu şi Magda Mihăilescu, publicată la Editura Polirom în Colecţia „Cinema”, „Noul cinema românesc. De la tovarăşul Ceauşescu la domnul Lăzărescu”. Subintitulată „10 abordări critice”, cartea chiar îşi reprezintă această sintagmă: zece personalităţi ale criticii de film de la noi reuşesc să analizeze pe toate părţile noile filme româneşti, regizorii lor, temele predilecte abordate, iar mulţi dintre ei fac şi paralele interesante cu mişcarea cinematografică mondială şi cu filmele comparabile de la marile festivaluri internaţionale.

Cele zece eseuri abordează teme diferite, aflate însă în strânsă legătură cu noul film românesc şi prezentând pe larg fiecare caracteristică a acestora. Titlurile lor sunt semnificative în acest sens şi fiecare dintre abordări analizează cu atenţie filmele care au legătură cu acestea, nerămânând pe dinafară niciun film românesc semnificativ de după anul 2000: Stop-cadre la masă (autor: Mihai Chirilov), Chemarea Occidentului (Cristinca Corciovescu), Nu mişcă nimeni! Noul cinema românesc, gen (Andrei Creţulescu), Râdem sau nu mai plângem? (Codruţa Creţulescu), Despre moarte, numai de bine (Mihai Fulger), Portretul unui popor vegetal. Despre tema drumului (Lucian Georgescu), România 2000: o poveste în spaţiu şi timp (Marilena Ilieşiu), Nostalgia, marile speranţe şi spectrul eşecului (Angelo Mitchievici), Părinţi şi copii (Magda Mihăilescu), Imaginea trecutului prin ochii prezentului (Marian Ţuţui).

Nu este lăsat la o parte niciun amănunt, fiecare temă abordată de cei zece autori invitaţi pentru conceperea acestui volum de analiză a „Noului val românesc” este exhaustivă şi plină de trimiteri paralele la filmele româneşti studiate sau la filmografia europeană (cu precădere) sau chiar mondială. Spre exemplu, Mihai Chirilov tratează în eseul său tema „mesei” în filmul românesc al noului val (un eseu care conţine subtitluri sugestive, precum „Specialitatea casei”, „Aperitiv”, „Felul întâi”, „Felul doi” sau „Post negru”). De la început ni se aduce aminte de „scena viscerală” a cinei în familie din „4 luni, 3 săptămâni şi 2 zile”, în care Otilia (Anamaria Marinca) se află la o cină aniversară în timp ce prietena ei cea mai bună se află în primejdie de moarte, undeva într-un hotel.

Este doar preambulul unui articol (sau „specialitatea casei”), care ne relevă faptul că în filmele româneşti ale ultimului deceniu, există mereu o scenă importantă (sau chiar un întreg film) care se petrece în jurul unei mese, o caracteristică distinctivă a prezentului (şi trecutului) românesc: „Cu două excepţii notabile (pe care le voi lăsa la urmă), nu există film românesc recent care să nu beneficieze de serviciile unei scene la masă, în două sau mai multe persoane, acasă sau la restaurant, în familie sau cu prietenii, mai mult sau mai puţin importantă în economia poveştii. Desigur, nu este o caracteristică a Noului cinema românesc, chit că Mungiu s-a referit la ea într-un interviu numind-o, în glumă, „obligatoria scenă de masă din filmul autohton”. Din punct de vedere narativ, scena mesei este, poate, cel mai apetisant şi mai tensionant dispozitiv cinematic, cu accentul căzând pe dineul formal – cele mai reuşite exemple din filmografia mondială presupun două sau mai multe personaje contradictorii constrânse să coexiste, preţ de câteva minute, în aceeaşi cameră sau în acelaşi decor, molfăind fără chef o convenţie sau o obligaţie socială şi confruntându-se, uneori violent, exact cu ceea ce vor să evite.”

O altă temă interesantă, abordată de mai mulţi autori, dar cu precădere de Andrei Creţulescu, este modalitatea în care regizorii români au reuşit să împace cinematograful de artă cu cel comercial, cum au reuşit „să împace capra auctorială şi varza comercială”. Luând ca exemplu nume importante ale cinematografului de la Hollywood (Roman Polanski, Martin Scorsese, Peter Bogdanovich, Quentin Tarantino, fraţii Coen, David Fincher, Gus Van Sant, etc.), care au reuşit să îşi permită în timp să facă numai ceea ce îşi doresc, deşi poate toţi au trecut şi prin momente în care au acceptat filme comerciale. Andrei Creţulescu ne propune şi un nume românesc care urmează, pentru moment, aceeaşi politică:  „Nae Caranfil. Care reuşeşte, de aproape 20 de ani, să împace capra auctorială şi varza comercială. Nu-i iese întotdeauna, dar asta nu înseamnă că va abandona lupta. Sper. La ora la care închei, regizorul se pregăteşte pentru primul său film în limba engleză. Cum i se va schimba cariera, cum va schimba acest proiect cinemaul neaoş, nu ştim încă. Dar, dacă nu mă înşel, visul său era ca într-o zi să regizeze un musical ca la carte. Sper din suflet ca, atunci când îl va fi făcut, să continuăm să existăm într-o epocă în care filmele sunt proiectate în continuare pe un ecran alb, în săli pline de oameni.”

După lecturarea celor zece abordări critice din această carte, excelente analize ale unei etape importante a cinematografiei româneşti, rămânem cu impresia că filmele noastre sunt mai degrabă triste (comediile sunt numărate pe degetele unei singure mâine, vorbind de comediile cu haz şi „cu sare şi piper”), rezultatul încrâncenărilor pe care le-am trăit şi pe care le trăim în continuare. O cinematografie fără îndoială de calitate, dar care poate fi asemănată cu domnul Lăzărescu, subiectul filmului „Moartea domnului Lăzărescu”, regizat de Cristi Puiu: „Acesta nu are nici speranţă, dar nici tragism, pentru că nu este conştient şi devine, fără voia lui, figură emblematică pentru un popor de non-eroi, căreia i se refuză atât speranţa, cât şi eroismul, fie el şi absurd”. (Lucian Georgescu)

Să nu uităm, de asemenea, că în finalul cărţii avem o interesantă cronologie a filmului românesc, intitulată “Un deceniu de cinema românesc: 2001-2010″, precum şi un index de filme româneşti, doar două dintre motivele pentru care această carte este una de referinţa pentru cinematografia de la noi.

Puteti cumpara cartea acum, de pe site-ul Editurii Polirom.

“Mistica ebraica. De la origini pana in epoca medievala”, de Joshua Abelson

Puteti cumpara cartea acum, de pe site-ul Editurii Herald.

Si iata ca din nou, prin intermediul Editurii Herald, am posibilitatea unui instrument prin care – interesata fiind de problematica misticismuluiin general si in iudaism in special – sa pot face inca un pas catre cunoastere.

Desi mi se spune la “In loc de prefata” ca “Lucrarea de fata urmareste sa ofere mai degraba o privire de ansamblu asupra remarcabilelor trasaturi ale misticii ebraice decat o prezentare consistenta a subiectului ca intreg”, totusi structurarea de catre Joshua (James) Abelson  (1837-1940) a materialului pe capitole bine gandite: Unele elemente timpurii – Esenianismul / Mistica Merkabah (Carul ceresc) / Philon.Metatron. Intelepciunea / Imparatia cerurulor – Fratia Shechinah / Sepher Yetsirah (Cartea Formarii) / Unele trasaturi generale ale misticii Zoharului / Cele zece Sephiroturi / Sufletul,  dimpreuna cu bogata bibliografie selectiva la care se adauga o pretioasa bibliografie a Kabbalei, si in final cateva anexe explicative privind Manuscrisele de la Marea Moarta, Viziunea lui Ezechiel, Cartea lui Enoh si Cartea intelepciunii lui Solomon – reprezinta un fundament serios pentru intelegerea subiectului si pentru drumul pe mai departe, spre aprofundare.

Citandu-o pe Evelyn Underhill (scriitoare si pacifista catolica engleza – cunoscuta pentru lucrarile sale privind religia si practica spirituala si in particular misticismul crestin), Abelson spune: “Mistica ni se infatiseaza nu numai ca o atitudine a mintii si a inimii, ci si ca o forma a vietii organice … Este o recreare a intregului caracter la niveluri superioare in folosul vietii transcendente”.

Autorul incepe prin a ne introduce in caracterul de mare vechime al misticii ebraice, “care este la fel de veche ca Vechiul Testament, ba chiar mai veche decat unele dintre cele mai vechi capitole din Vechiul Testament. Aceasta a dominat, de-a lungul secolelor, istoria Vechiului Testament cu mai multa sau mai putina intensitate. Curentul a inaintat neintrerupt pana in epoca perioadei rabinice. Literatura filozofica si religioasa, ritualul si cultul, caracteristice Evului Mediu ebraic, au devenit mostenitoarele acesteia”.

Si mai departe Abelson ne spune  “Bineintels ca daca se afirma ca Vechiul Testament contine elemente de mistica – si se spune acest lucru si despre Noul Testament – trebuie sa se inteleaga ca mistica are o caracteristica implicita si inconstienta, nefiind genul de religie cunoscuta in istorie drept <misticism>. (…) Daca insa luam mistica intr-un sens mult mai larg, ca fiind o religie in faza cea mai patrunzatoare, mai intensa si mai vie, ca o experienta imediata si directa a lui Dumnezeu, atunci atribuirea acestei caracteristici Vechiului si Noului Testament este intru totul corecta.”

Coperta editiei engleze

Si definitorii sunt cuvintele “In timp ce rationalismul incearca sa rezolve problemele ultime ale existentei cu ajutorul intelectului si al imaginatiei, mistica ia in considerare dorintele inimii si aspiratiile cele mai inalte ale sufletului. Filozofia pura nu va fi in stare niciodata sa dea raspunsul final la intrebarile <ce este deasupra, ce este dedesubt, ce este in fata, ce este in spate?>. Lumea, pentru intelectul pur al omului, consta numai din ceea ce este vazut si din ceea ce este vremelnic. Dar exista o alta lume, care trece dincolo de aceasta, o lume nevazuta si de neinteles, si totusi vazuta si de inteles pentru sufletul care doreste cu ardoare comuniunea cu Divinul. Nici rationamentul si nici silogismul logicii nu pot indeparta valul de pe aceasta lume ce le scapa. Calea care duce acolo trece prin cu totul altceva decat experienta intelectuala sau cea a simturilor. Ea poate fi descoperita numai prin acele miscari interioare, de nedescris, ale sentimentelor si emotiilor care, in totalitatea lor, alcatuiesc sufletul. De aici rezulta ca toti savantii care, fie din naster, fie din deprindere mentala, nu au parte  de nicio afinitate emotionala, nu vor fi capabili sa aprecieze uimitoarele lucruri oferite de mistica.”

Caracteristic insa misticii ebraice este “speculatia cosmologica”.

“Daca este adevarat sa se spuna ca iudaismul sufera pe alocuri de un element prea mare de formalism, legalitate si exteriorizare, tot atat de adevarat este sa spunem ca multe din aceste neajunsuri sunt indreptate si atenuate prin contributia misticii. Si cu toate ca tratamentul aplicat sufletului este in multe privinte extenuant si exagerat, e bine sa stim ca exista o parte a iudaismului care pune accentul, nu numai pe asigurarea fericirii noastre, sau pe rasplata in aceasta viata pamanteasca, dar si pe viata de dincolo”.

In Vechiul Testament, deci, gasim “conceptia de baza a intregului misticism” Si aceasta, in legatura cu paternitatea lui Dumnezeu. Pentru ca avem “posibilitatea comunicarii cu cineva care, cu toate ca este mai puternic si mai insemnat decat noi insine, este in acelasi timp iubitor si binevoitor, interesat in mod personal de noi. Nu putem sa ne rugam decat cuiva care ne aude, nu-l putem iubi decat pe acela care stim ca ne va iubi la randul sau”.

Autorul ne spune ca toate acestea insa sunt doar “un preambul la problema unui tip explicit, constient, clar si pronuntat personal de mistica ebraica, care constituie subiectul cartii de fata.”

Si mai departe, abordand cele mai vechi manifestari acreditate, atribuite esenienilor (care “pareau ca traiesc la granita unui extaz neobisnuit, simtind extraordinare revarsari ale Divinitatii”), mai apoi abordand problema “Carului ceresc” (Capitolul I din Ezechiel) – “staruind in mentinerea unor criterii morale si religioase la nivel foarte inalt”, volumul avanseaza oferindu-ne observatii, citate, interpretari pertinente, ajungand la mistica Zoharului – “prin excelenta manualul misticii iudaice medievale”. Intelesul mistic al Legii este “sensul cel mai inalt si mai adevarat”, “cu alte cuvinte, Universul este expresia exterioara a gandirii interioare Divine”. Mai exact spus “Ceea ce Zoharul urmreste sa ne invete este ca omul, care se bucura de privilegiul de a vedea imaginea Divinitatii peste tot – lumea fiind o intruchipare a lui Dumnezeu – poate sa-si aleaga calea catre Autorul nevazut al tuturor lucrurilor”.

Talmud

Foarte dens este si capitolul dedicat Celor Zece Sephiroturi, de fapt sunt constienta ca trebuie sa revin asupra acestor pagini pentru a incerca sa le inteleg si sa le interpretez, dimpreuna cu Capitolul dedicat Sufletului (Nefesh) , acea entitate care joaca un rol foarte important in teologia Zoharului (tributara a celor doua surse revelate – invataturile talmudice si invataturile neoplatoniciene). Si ne spune autorul ca “exista un grad foarte inalt de optimism in ceea ce priveste abordarea sufletului in Zohar”. Pentru ca “fiecare evreu in parte, prin efortul de a-si imbogati propriul sau suflet, determina de fapt bunastarea neamului din care face parte. De fericirea si nenorocirea sufletului sau depinde fericirea si nenorocirea poporului sau”.

“In aceasta contopire voita si dezinteresata a intereselor mai mici ale partii cu ineteresele mai mari ale intregului se afla cea mai mare parte a secretului indelungatului sir al sfintilor si eroilor lui Israel, al martirilor si misticilor sai.”

“Revelatia” – ne spune Abelson – “care este una dintre pietrele unghiulare ale credintei ebraice – trebuie sa fie concordanta cu ratiunea. Potrivit lui Maimonide, toate adevarurile enuntate de Platon si Aristotel sunt anticipate in scrierile profetilor si ale catorva intelepti ai Talmudului. Profetii erau recipienti ai unui set de de doctrine filozofice transmise pe cale orala din tata in fiu, din generatie in generatie, pana in epoca Talmudului. Filozofia este un ecou al lor. Ce efect osificator si deteriorant trebuie sa fi avut asupra iudaismului raspandirea acestor invataturi daca li s-ar fi permis sa continue fara afi verificate! Verificarea a venit sub forma misticii. Ea a refacut echilibrul, a lasat sa se inteleaga ca iudaismul era o religie a sentimentelor, dar si a intelectului. Ea a aratat ca eterna cautate a evreului nu a fost aceea de a fi fidel lui Aristotel, ci de a fi fidel lui Dumnezeu. A aratat ca in sanul iudaismului exista loc atat pentru Ratiune cat si pentru Iubire. A aratat ca viata evreului era, nu o viata a armoniei exterioare cu reguli si prescriptii, ci sio o viata a atasamentului interior fata de Viata Divina, care este prezenta pretutindeni, si ca desavarsirea su cununa tuturor eferturilor consta in gasirea unei cai directe catre adevarata prezenta alui Dumnezeu.”

Puteti cumpara cartea acum, de pe site-ul Editurii Herald.

„Masonerie ocultă şi iniţiere hermetică”, de Jean Marie Ragon

Puteţi cumpăra cartea acum, de pe site-ul Editurii Herald.

Ne aflăm în faţa unei lucrări publicate în anul 1853, la Editions Dantu din Paris, de către un pionier al cărţilor despre masonerie, un participant activ la această mişcare esoterică, fiind cu atât mai interesantă şi mai bine documentată cu cât autorul a fost un mason convins, iar informaţiile pe care le descrie sunt din interior. Jean-Marie Ragon de Bettingnies (1781-1862) a fost iniţiat în masonerie, după cum aflăm în nota introductivă la cartea publicată la editura Herald, în 1804 la Bruges, devenind membru al Marelui Orient al Franţei, al Ritului Misraim şi al Ordinului Templului, pentru ca ulterior să înfiinţeze loja pariziană Les Vrais Amis (loja Trinosofilor).

A publicat un număr important de lucrări care explica principiile masoneriei contemporane, printre care Orthodoxie Maçonnique: suivie de la Maçonnerie oculte et de L’initiation hermétique, o carte de aproximativ 700 de pagini, destul de complicată pentru cei care doreau să afle amănunte generale asupra mişcării masonice. În acest scop, el tipăreşte la Paris lucrarea despre care discutăm în prezentarea noastră, justificându-şi opţiunea cu următoarele cuvinte: „Întrucât unele persoane străine de Masonerie, dar care se ocupă de ştiinţele oculte şi în principal de magnetism şi de magism, au dorit să aibă doar această parte din Ortodoxia masonică, am întocmit acest volum separat, sub titlul de Masonerie ocultă. Am adăugat aici diferite note interpretative asupra planetelor, precum şi asupra geniilor, îngerilor păzitori şi spiritelor…”

După cum reiese şi din titlul cărţii, aceasta este alcătuită din două mari părţi: Masonerie ocultă şi Iniţiere hermetică (sau, altfel spus, masonerie filosofică). Masoneria ocultă nu este neapărat un capitol special pentru cei specializaţi în mistere şi în ştiinţele oculte, ci poate fi un punct de plecare pentru cei interesaţi de aceste subiecte, cât şi pentru publicul larg. Astfel, din punct de vedere istoric, descoperim că învăţătorii primordiali urmăreau, la începuturile ocultismului (care se pare că aveau ca punct de plecare Egiptul, lucru care s-a menţinut şi permanentizat până în zilele noastre), două scopuri principale: primul a fost de a-l scoate pe om din starea de barbarie pentru l-a civiliza şi instrui, pentru a-l aduce în starea primordială a naturii sale; al doilea a fost de a căuta modalităţile prin care să se readucă materia la starea ei primordială, starea ei actuală fiind considerată decăzută.

Jean Marie Ragon

O analiză interesantă oferită de Jean Marie Ragon este cea a diferenţei dintre doctrina filosofică şi cea masonică, respectiv dintre obiectul cunoştintelor unui filosof şi unui mason: „Ştiinţa perfectă a filosofului este destul de asemănătoare cu cea a masonului; trebuie ca filosoful să cunoască adevărata origine a naturii, înainte de a-şi începe opera; la fel, masonul trebuie să cunoască la modul real germenele care zace în sufletul omului, înainte de a se iniţia ca frate. (…) Obiectul de studiu al masonilor stă în cunoaşterea artei de a perfecţiona ceea ce natura a lăsat imperfect în cadrul speciei umane şi de a descoperi comoara adevăratei morale. Obiectul de cercetare al filosofilor este, la fel, cunoaşterea artei de a perfecţiona ceea ce natura a lăsat imperfect în domeniul metalelor şi de a ajunge la preţioasa comoară a pietrei filosofale.”

Urmează capitole interesante care se preocupă de principiile masoneriei şi de teoriile acestei ştiinţe oculte. În primul rând, se discută pe larg despre puterea numerelor în opinia lui Pitagora, cu consideraţii inedite despre triunghi („reprezentarea lui Dumnezeu”), despre numerele de la 1 la 10, cu explicaţii despre fiecare dintre acestea şi ceea ce reprezintă. Principiile filosofice din Antichitate, baza învăţământului secret al Marilor mistere, sunt reproduse în carte aşa cum au fost discutate în Evul mediu de trei autori renumiţi în ştiinţele secrete: filosofia ocultă a lui Agrippa (1486-1536-„Există trei lumi: a elementarelor, lumea cerească şi cea intelectuală”), principiile filosofiei raţionale a lui Cardano (1501-1576-„Există o materie primordială în toate lucrurile. Această materie subzistă şi atunci când forma actuală a corpului se distruge, căci nimic nu se pierde”) şi sistemul filosofic şi medical al lui Paracelsus (1493-1541).

Pentru pasionaţii ştiinţelor oculte, un capitol interesant este cel „despre magnetism”: „Mesmer a descoperit acest agent esenţial în 1772, proclamând existenţa unui fluid universal, capabil să se degaje, să se transmită şi să devină un mijloc de vindecare pentru o mulţime de maladii diverse; l-a denumit Magnetism, din cauza analogiei sale cu magnetul.” Autorul consideră că cine a reuşit să pătrundă ştiinţa magnetismului a păşit pe calea care-i oferă un viitor luminos spre lumea adevărului şi a luminii şi ne face, de asemenea, o previziune pentru anii ulteriori (care, din perspectiva prezentului, putem spune că nu s-a împlinit, cel puţin deocamdată): aceea că magnetismul este o artă care va fi în curând practicată în mod general.

Coperta editiei franceze

În partea a doua a cărţii – Masonerie filosofală sau iniţiere hermetică, este făcută, pe baze mai mult teoretice, o analiză a masoneriei hermetice, în special pentru masonii ajunşi la înaltul grad de maestru: această formă de masonerie se sprijină pe trei coloane, Credinţa – care trebuie să devanseze munca, Speranţa – care însoţeşte munca şi Caritatea – care urmează succesului muncii depuse. De asemenea, este analizat din toate punctele de vedere mitul lui Hermes (cu variantele sale proprii Osiris, Isis, Horus sau Mercur), despre care se spune că era păstrătorul secretelor egiptene privind transformarea metalelor în aur: „Ingeniosul şi prudentul Hermes a avut deci motive să ascundă arta de a fabrica aur sub aceleaşi văluri şi obscurităţi hieroglifice, de care se folosea pentru a-i ascunde poporului profan partea din filosofia ce vorbea despre Dumnezeu, îngeri şi univers”.

În acest sens, se ajunge la explicarea pe larg a alchimiei (chimie transcendentă) sau aşa-numitei filosofii hermetice, care se ocupa din Evul  mediu cu studiul naturii, al transformărilor sale, al puterii regeneratoare şi al observaţiilor asupra acestora: „Filosofii au învăţat să cunoască fiecare lucru prin cauza sa şi să distingă părţile accidentale de cele naturale. Alchimia este o ştiinţă al cărei rezultat ţine de miracol în sine şi în efectele pe care le produce.”

Având în vedere hula care a fost atrasă de studiul acestor ştiinţe oculte, de studiul şi pasiunea pentru alchimie sau pentru masonerie, de închiderea unor şcoli sau de interzicerea altora, care aveau drept obiect tocmai ocultismul, Jean Marie Ragon le porunceşte contemporanilor, dar şi urmaşilor săi, în finalul cărţii, următoarele: „Masoni luminaţi şi studioşi, vă conjur să mergeţi pe urmele sale (este vorba de Fourier), să renunţaţi la masoneria de faţadă, să vă îndreptaţi mintea către cercetări savante, să meditaţi la ştiinţa anticilor, să vă instruiţi pentru a-i lumina pe fraţii voştri, iar studiul serios al ştiinţelor folositoare să devină scopul şedinţelor voastre, ridicaţi vălul de pe anticele mistere şi fiţi glorioşii lor interpreţi! Am îndrăznit să vă arăt calea: deveniţi iniţiaţi!”

O carte pe care o recomand tuturor celor care doresc să cunoască, din interior, amănunte despre principiile masoneriei şi detalii interesante despre istoria şi evoluţia filosofiei acestei mişcări de idei.

Puteţi cumpăra cartea acum, de pe site-ul Editurii Herald.

Apararea invoca nebunia – proza completa, de Woody Allen

Patruzeci si sase de povestiri “proza completa” scurta sunt un deliciu pentru aceia care inteleg, degusta si pretuiesc originalul umor si spirit ludic al lui Woody Allen. Citind pe nerasuflate acest volum am inteles o data in plus aplecarea lui Lenny Ravich catre butadele lui Allen, pe care le-a inserat cu multa placere si acelasi simt ludic in paginile “Terapiei sale prin ras”. Cei doi fac parte din aceeasi familie a “spumei spumei” inteligentei si umorului cu solide radacini in arhetipul cultural iudaic.

Volumul a aparut in colectia “Rasul lumii”, urmandu-l pe “Anarhie pura” editat in anul 2008 si pe care trebuie musai sa il inscriu cu prioritate pe lista urmatoarelor mele lecturi. La adresa de aici,  puteti citi atat o scurta prezentare a autorului – cu cele mai importante opere cinematografice si literare, dar si prima povestire – “Listele lui Metterling” – din volumul Apararea invoca nebunia.

Despre Insanity Defense – puteti citi cateva cuvinte pe Wikipedia.

Veti observa ca  optiunea apararii de a invoca nebunia se bazează pe evaluările de către profesionisti in scopul demonstrarii ca  inculpatul a fost incapabil de a distinge între bine şi rău, la momentul săvârşirii infracţiunii. Some jurisdictions require the evaluation to address the defendant’s ability to control his or her behavior at the time of the offense.

Woody Allen

Prin urmare, asta este, noi cititorii, trebuie sa alegem si sa discernem printre randurile in care spumega absurdul si excentricul comic al lui Woody Allen, sclipitoarele aluzii la alienarile si ciudateniile individului si mediului in care evolueaza. Noi cititorii suntem juriul Hai sa ii dovedim nevinovatia . Dar sa nu uitati ca „nebunul” are o mare intelepciune si mai presus de orice, nu este nici o clipa indiferent la ceeace ce se intampla in lumea noastra.

Daca ar fi sa recomand o anume povestire cu care sa incepeti citirea acestui volum, pentru a patrunde categoric in universul lui Woody Allen, poate aceasta ar fi „Domnul Mare si Tare” – o halucinanta cautare  a lui „Dumnezeu…Creatorul, Principiul Intemeietor, Cauza Primordiala a Lucrurilor, Atotcuprinzatorul”. Cu un subtil umor plin de amaraciune, „cel care il cauta pe Dumnezeu” porneste de la inteleptii rabini, ajunge la Papa, trece prin curentele filozofice si toata aceasta calatorie ideatica e un fel de aventura gen Dashiell Hammett, interpretata de Humphrey Bogart.

„Prima mea pista a fost rabinul Itzhak Wiseman. (…)

-          Bine inteles ca exista sti-tu-cine dar nici macar n-am voie sa-i pronunt numele, pentru ca o sa ma trazneasca, chestie pe care n-am inteles-o niciodata – de ce are cineva o problema daca i se spune numele?

-          Il vedeti vreodata?

-          Eu? Glumesti? Sunt norocos daca apuc sa-mi vad nepotii.

-          Si atunci de unde stiti ca exista?

-          De unde stiu? Ce fel de intrebare-i asta? As putea sa-mi cumpar un costum ca asta cu numai paisrezece dolari, daca n-ar fi nimeni acolo sus? Uite, pipaie si tu gabardina asta – cum poti sa mai ai indoieli?

-          N-aveti niciun alt  indiciu?

-          Hei, dar Vechiul Testament ce e? Ficat tocat? Cum crezi ca i-a scos Moise pe evrei din Egipt? Cu un zambet si niste pasi de step? Crede-ma, nu desparti Marea Rosie cu vreun dispozitiv smecher cumparat de la Korvette. E nevoie de putere.

-          Asa deci, e un dur?

-          Da, foarte. As crede ca la succesul pe care-l are ar putea fi un pic mai bland.

-          Cum de stiti atat de multe?

-          Pentru ca suntem poporul ales. Dintre toti copiii Lui, de noi are cea mai mare grija si despre asta as vrea sa vorbesc cu El intr-o buna zi.

-          Cat ii platiti ca sa fiti poporul ales?

-          Nu-ntreba!

Deci asa a mers. Evreii platisera mult pentru Dumnezeu. Vechea poveste cu protectia.”

Coperta editiei americane

Dar poate calatoria in volumul lui Woody Allen ar putea incepe cu povestirea „Daca impresionistii ar fi fost dentisti”, in care absurdul prinde viata printr-„o fantezie care exploreaza transmutarea temperamentului” si unde Vincent-dentistul i se adreseaza intr-o suita de epistole fratelui sau Theo:

„Draga Theo, Oare viata nu ma va trata niciodata cumsecade? Sunt coplesit de disperare! Imi bubuie capul! Doamna Sol Schwimmer ma da in judecata pentru ca i-am facut puntea dentara dupa cum am crezut eu de cuviinta si nu ca sa i se potriveasca in gura ei ridicola!”

„Draga Theo, Am hotarat sa impart biroul cu Gaugain. E un dentist bun, specializat in implanturi si pare sa-i placa de mine”.

Draga Theo, Da, e adevarat, Urechea pusa in vanzare la Magazinul de Noutati al fratilor Fleishman este a mea. Cred ca a fost un gest prostesc, dar voiam sa-i trimit un cadou lui Claire duminica trecuta, de ziua ei si totul era inchis. In fine. Uneori imi doresc sa-l fi ascultat pe tata si sa fi devenit pictor. Nu-i o chestie spectaculoasa, dar macar viata e normala.”

Dar poate ca si mai nimerit ar fi sa incepeti cu „Povestea nebunului” o splendida fabulatie-alegorie, doar parelnic absurda, a constiintei existentiale – recte a esteticii perfectiunii, un melanj subtil Chomsky-Munch-Bela Lugosi-Hanna Arendt- Woody Allen . Unde Allen ne spune ca:

„Nebunia e o stare relativa. Cine poate spune care dintre noi e cu adevarat nebun?”

Woody Allen la Cannes

Pana la urma insa, cel mai potrivit ar fi sa deschideti volumul si sa incepeti lectura in ordinea stabilita de editor, pornind de la prima povestire „Listele lui Metterling” si pana la ultima – „Revansa”. Fara indoiala, O calatorie complexa, in lumea originala a gandirii si a viziunii lui Woody Allen asupra vietii, viata despre a carei finalitate autorul ne spune:

“It’s not that I’m afraid to die, I just don’t want to be there when it happens.”

Si care ne mai spune: “My one regret in life is that I am not someone else”.

Cu aceasta ultima butada nu sunt de acord, pentru ca – Domnule Woody Allen, eu sunt foarte multumita ca sunteti chiar acela care sunteti!

“Cum să ajungi în top pe Google. Tehnici de optimizare pentru motoarele de căutare”

Puteţi cumpăra cartea acum, de pe Buybooks.ro.

Am citit unele părţi ale acestei cărţi în limba engleză acum câţiva ani, am frunzărit-o prin librării, am urmărit de-a lungul timpului câteva site-uri de SEO, dar aveam nevoie de o studiere exhaustivă a acestui domeniu despre care ştiam prea puţine, dar care este atât de necesar dezvoltării unui site sau unui blog de calitate. De aceea, atunci când am intrat în posesia variantei în limba română, m-am aşternut la citit, cu un creion în mână, dar şi aproape de calculator, pentru a face unele ajustări, încercări de optimizare a site-ului.

David Viney ne descrie pe larg metoda celor şapte paşi în optimizarea site-urilor, mai ales a celor de afaceri (studiul de caz pe care îl regăsim printre paginile cărţii este despre o firmă care vinde online cărţi de vizită), cu o aplecare utilă asupra blogurilor. De asemenea, în final, Vali Bîrzoi, editor la www.businesscover.ro, discută pe larg despre dezvoltarea internetului românesc, despre oportunităţile de dezvoltare şi de implementare a ideilor lui David Viney în mediul românesc.

David Viney

Sunt foarte multe lucruri interesante care pot fi aflate din cartea autorului englez şi din metoda lui de iniţiere sau resuscitare a unui site, respectiv cei şapte paşi ai optimizării: expresiile viabile, facilitarea indexării (acestea reprezentând prima fază: Planificarea şi pregătirea), pregătirea paginilor, anexarea linkurilor, plata poziţiei, alcătuirea hărţii (a doua fază: Campania SEO), urmărirea şi reglarea (a treia fază: întreţinerea permanentă).

Viney îmbină explicaţiile simple, pentru începători, pentru cei care se află abia la startul unui site sau blog propriu şi îi învaţă pas cu pas ceea ce trebuie să realizeze ca să reuşească în noua construcţie, cu explicaţiile lucrurilor mai complicate (chiar şi pentru mine), despre cum trebuie să îşi monetizeze site-ul, să îl facă eficient şi un factor de informaţie util pentru nişa pe care se lansează şi dezvoltă.

Am aflat din această carte o mulţime de informaţii importante, pe care o să vi le descriu mai jos şi, de asemenea, am căpătat siguranţa unor sfaturi pe care le-am dat la rândul meu unor prieteni pasionaţi din blogosferă, cum ar fi chiar editorii acestui site. Iată câteva dintre ele:

-„Calea spre o clasificare Google bună este de a obţine o cantitate şi o calitate mare de linkuri spre paginile dumneavoastră de la surse importante, relevante şi demne de încredere.” Lucru dovedit şi din practica celor patru ani, de când „mă desfăşor” în blogosferă: calea de reuşită pe piaţa românească este aceea a „prieteniilor” asumate şi cu care discuţi, comentezi, colaborezi, indiferent despre ce şi dacă te pricepi cu adevărat la acele situaţii. Multă lume vânează pe marii bloggeri, încearcă să intre în discuţie cu ei şi să le devină simpatici. Chiar dacă este poate ceva tipic blogosferei româneşti (această informaţie nefiind verificată), David Viney are mare dreptate, un indiciu fiind dat chiar de Zelist.ro, unde contează importanţa linkurilor şi numărul acestora.

-„Din motive de densitate, le recomand clienţilor să nu includă mai mult de 450-600 de cuvinte pe o singură pagină (ideal, cât mai aproape de pragul inferior al acestui domeniu). Dacă aveţi nevoie de mai multe cuvinte, încercaţi să folosiţi mai multe secţiuni, categorii şi pagini. Nu uitaţi de utilizatorii umani. Oare ei doresc să citească 5.000 de cuvinte? Oare le vor citi realmente absolut pe toate, sau vor scana pagina în grabă, încercând să culeagă fragmente esenţiale de informaţii? Pe scurt, există multe motive bune pentru a vă menţine corpul de text concis.” Sfat pe care mi l-am însuşit şi pe care am încercat să îl recomand şi editorilor site-ului www.filme-carti.ro, dar şi altor prieteni care scriu pe site-uri partenere: aproape nimeni nu citeşte un text vast, încarcat de încarcătură sau cu prea multe amănunte asupra subiectului descris. Cu atât mai puţin în domeniul literar şi cinematografic, unde recenziile întinse sunt nerecomandate, pentru că vizitatorii sunt interesaţi doar de comentarii scurte asupra noilor apariţii literare, dar mai ales cinematografice. Nu îi interesează frazeologia greoaie şi lungă, vor impresii calde, apropiate sufletului lor, directe (de genul „mi-a plăcut pentru că…” sau „nu mi-a plăcut deoarece…”) şi cât mai scurte, la subiect.

Coperta editiei engleze

În sfârşit, ţelul tuturor este ca, în momentul în care o persoană dă o căutare pe Google (cel mai important motor de căutare pentru mult timp de acum înainte), să fie pe primul loc sau măcar pe prima pagină de căutări. De altfel, conform statisticilor existente în carte, 84% dintre căutătorii de date nu trec niciodată de sfârşitul paginii a doua de rezultate oferite de motorul de căutare: „Gândiţi-vă puţin ce înseamnă asta. Imaginaţi-vă că Webul ar fi un oraş gigantic, în care se află magazine. Dacă site-ul dumneavoastră ar figura în top 10 din Web, asta ar fi echivalent cu a avea magazinul pe principala arteră comercială a oraşului sau lângă intrarea în cel mai mare mall din istoria omenirii. Dacă nu figuraţi în top 20, este ca şi cum aţi avea magazinul undeva la periferia oraşului. O poziţie optimă într-un mall major vă asigură un trafic masiv, cu oameni care intră şi ies întruna din magazin. Pe Web, o poziţie de top pe Google are exact acelaşi efect.”

„Cum să ajungi în top pe Google?” este o carte ce reprezintă primul pas în a reuşi un site cu adevărat important, alături de talentul celor care scriu şi informaţia intrinsecă a textelor prezentate pe site. Optimizarea pentru motoarele de căutare (expresie folosită oriunde pe Glob mai ales în limba engleză-SEO, respectiv Search Engine Optimization) se face atât direct pe site (SEO ON-PAGE), înseamnând toate tehnicile ce se pot utiliza pe site, cât şi în afara acestuia (SEO off-page), ce desemnează tehnicile prin care alţi proprietari de site-uri pot fi determinaţi să le utilizeze, astfel încât să ajute la o clasificare bună a site-ului propriu.

O carte interesantă, care trebuie să se afle în biblioteca oricărui specialist SEO, dar care trebuie lecturată şi de orice proprietar de site sau blog personal.

Puteţi cumpăra cartea acum, de pe Buybooks.ro.

“Şase pălării gânditoare. Metodă de gândire rapidă”, de Edward de Bono

Puteţi cumpăra cartea acum, de pe Buybooks.ro.

Nu citesc de obicei cărţi de dezvoltare personală, de relaţionare cu echipa sau cu semenii, nici cărţi despre care am aflat că dezvoltă noi metode privind implicarea personală sau privind noi forme de gândire rapidă. În cazul cărţii lui Edward de Bono, care a ajuns aproape întâmplător în mâna mea, am făcut o excepţie şi trebuie să recunosc că a fost o excepţie binevenită, întrucât autorul a aşezat în rândurile ei o întreaga activitate de creaţie intelectuală, bine structurată şi posibil câştigătoare în cazul muncii în echipă.

Să vă povestesc câte ceva despre această metodă şi mai ales despre caracteristicile celor şase pălării. Pălăriile sunt imaginare şi doar cu timpul se integrează perfect în sistemul nostru de discuţii, dar mai ales de gândire. Avem şase pălării de culori diferite, fiecare corespunzătoare unui anumit fel de gândire şi fiecare importantă în felul său, după cum voi descrie în cele ce urmează. Ele vor fi folosite întotdeauna pe rând, pentru a nu amesteca felul de gândire, pentru a nu amesteca informaţii pe care le deţinem cu sentimentele proprii asupra ideii principale, pentru a nu aduce în acelaşi context gândurile pozitive cu cele negative. Voi descrie în continuare pălăriile lui Edward de Bono, culorile lor şi voi ilustra cu citate din carte ce simte autorul că trebuie alăturat fiecărei pălării.

Pălăria albă. Aceasta este legată de informaţie. Când este folosită, toată lumea se concentrează exclusiv asupra informaţiilor avute, asupra informaţiilor de care este nevoie şi care lipsesc pentru moment, despre întrebările care trebuie puse şi despre cum se pot obţine informaţiile de care este nevoie în legătură cu subiectul gândirii colective: „Informaţiile se pot întinde de la fapte şi cifre, care pot fi verificate, la opinii şi sentimente. Dacă îţi exprimi propriile sentimente, e vorba de o pălărie roşie, dar dacă te referi la sentimentele altcuiva, asta indică o pălărie albă.”

Trebuie semnalat, de la prima pălărie pe care o descriem, că toate sau aproape toate pălăriile trebuie folosite atunci când vorbim de un proces de gândire complex. Separat, dar folosirea doar a uneia nu determină ajungerea la rezultatul dorit, acela al gândirii creative şi organizate. Astfel, este clar, de exemplu, că pălăria albă exclude lucruri valoroase, precum supoziţiile, intuiţia, judecata bazată pe experienţă, sentimentele, impresiile şi opiniile. Acesta este aşadar scopul pălăriei albe: de a oferi o modalitate prin care să ceri şi să pui în valoare informaţiile brute.

Edward de Bono

Pălăria roşie. Aceasta este legată de emoţii şi sentimente. Folosirea pălăriei roşii dă ocazia celor implicaţi să folosească şi să exprime sentimentele, emoţiile şi intuiţia. „Se presupune că emoţiile nu au ce căuta într-o discuţie normală de afaceri. Ele intervin însă oricum – doar că sunt deghizate în logică. Pălăria roşie oferă o ocazie unică şi specială pentru expunerea sentimentelor, emoţiilor şi intuiţiei ca atare.”

Pălăria neagră. Aceasta este cea mai folosită într-un proces de gândire, stând în firea omenească să gândească orice pas, să evalueze riscurile, să fie prudentă, să împiedice lucrurile ilegale sau neprofitabile, dacă şi-o doreşte. Pălăria neagră este pălăria supravieţuirii: „Un animal trebuie să înveţe care fructe sunt otrăvitoare şi să citească semnalele de pericol omise de un potenţial atacator. Pentru a supravieţui, trebuie să fim precauţi. Trebuie să ştim ce să evităm. Să identificăm ceea ce nu va merge. Aşa supravieţuim. O greşeală prostească poate distruge totul, oricât am fi de creativi.” Şi pentru motive enumerate de Edward de Bono, dar şi pentru că suntem construiţi genetic pentru a vedea beneficiile, dar mai ales aspectele negative, pericolele şi dificultăţile oricărui lucru nou, pălăria neagră reprezintă baza gândirii critice şi a dezvoltării, în cele din urmă, a civilizaţiei. Chestiunile dificile care necesită atenţie, problemele care pot deveni pericole, chestiunile care sunt slabe sau dăunătoare sunt scoase în evidenţă de această pălărie neagră.

Pălăria galbenă. Aceasta este legată de beneficii. Plecând de la o nouă idee, gânditorul, purtând pălăria galbenă, caută să găsească foloasele unei idei sau unei propuneri, încearcă să vadă cum se poate pune în practică o idee benefică. „Trebuie să ne dezvoltăm o „sensibilitate la valoare”. Asta înseamnă să fim la fel de sensibili la valoare pe cât suntem deja la pericol. Este un obicei care trebuie dezvoltat.”

Six Thinking Hats

Pălăria verde. Aceasta este pălăria creativităţii. Folosind-o, gânditorul avansează idei noi, expune opţiuni sau iniţiative, incluzând atât alternativele evidente, cât şi pe cele nou apărute. Prin intermediul acestei pălării, se doreşte nu neapărat crearea unor noi idei în funcţie de circumstanţele determinate, ci doar modificarea şi îmbunătăţirea celor prezentate deja. „Utilizând-o, toată lumea este invitată să facă un efort creator – ori să tacă. Cum oamenilor nu le place să tacă, fac acest efort creator. Alocarea intenţionată de timp pentru efortul creator este foarte importantă. Astfel, se recunoaşte rolul esenţial al creativităţii în gândire.”

Pălăria albastră. Este considerată cea mai importantă şi un adevărat moment de finalizare a gândirii creative. Ea se referă la gândirea despre gândire, stabilind ce anume trebuie realizat la finalul procesului. Pălăria albastră trasează strategia de gândire şi este purtată, de obicei, de un conducătorul şedinţei, ce are un rol permanent în schimbarea rolurilor şi implicit a pălăriilor. „Ea este asemenea dirijorului unei orchestre. Acesta scoate tot ce-i mai bun de la muzicieni, având grijăca totul să se facă la momentul potrivit. Pălăria albastră seamănă cu un maestru de circ. E folosită pentru a gestiona gândirea şi pentru a controla procesul”.

Este important, în cele din urmă, ca această metodă de gândire rapidă să fie respectată. Este foarte posibil ca, într-o activitate în sectorul public românesc (unde lucrez şi eu şi îi cunosc tarele), această metodă să nu reziste, să nu reuşească să fie implementate decât în puţine cazuri, acolo unde există o echipă de acelaşi nivel intelectual, unde există un şef care să fie modern şi deschid noilor provocări şi unde nu există interferenţe ale superiorilor în activitatea zilnică şi în obiectivele programate.

În schimb, în firmele private, mai ales în companiile multinaţionale, asemenea metode de gândire au şanse mari de reuşită, sunt implementate deja cu succes, iar o organizare progresivă a gândirii, pe etape, din care se disting separat informaţia brută, emoţiile şi sentimentele faţă de un anumit proces, beneficiile şi problemele acestuia, dar şi crearea unor noi obiective, este adevărata cheie a succesului. Cartea lui de Bono ajută o asemenea dezvoltare a reuşitei echipei: „Cele şase pălării furnizează o convenţie care, fiind bine definită, nu jigneşte pe nimeni. Cel mai important lucru este ca această convenţie nu reprezintă o ameninţare la adresa orgoliului sau a personalităţii cuiva. Văzut ca o interpretare a unor roluri sau chiar ca un joc, conceptul celor şase pălării îngăduie solicitarea anumitor genuri de gândire. Pălăriile devin un fel de stenografie a instruirii.”

Puteţi cumpăra cartea acum, de pe Buybooks.ro.

Terapia prin ras.

Puteti cumpara cartea acum, de pe site-ul Editurii Herald.

Iata ca am trait pana cum fara sa am habar de existenta lui Lenny Ravich, un om ale carui conceptii de viata rezoneaza perfect cu ale mele, “in cuget si-n simtire” . Nu am decat sa multumesc Editurii Herald ca mi-a facilitat intalnirea cu omul care gandeste si spune exact ca si mine: “A person without a sense of humor is like a car without shock absorbers”. Pentru ca daca am reusit sa trec cat de cat normala la cap prin greutatile si loviturile vietii, este pentru ca umorul mi-a pastrat judecata sanatoasa.

La recenzarea romanului Scaunul gol al lui Jeffrey Deaver, am scris despre Gestalt, citand: „Gestalt (Teoria Scaunului gol) nu este numai o teorie, o metoda terapeutica. Gestalt este o „filozofie de viata” ce insista pe „aici si acum”, matrice in care se reproduce corporal si emotional trecutul si terenul experientei unde se construieste viitorul. Gestalt insista pe responsabilitatea pe care o are orice persoana pentru propriile sentimente si schimbarile sale de comportament, pentru relatia actuala precum si pentru transfer, pentru trecerea la actiune vazuta ca terenul experientei ce permite clarificarea comportamentelor sale si evitarea repetarii inadecvate a unui trecut care nu mai exista in prezent.” O informare mai detaliata se poate gasi la adresa de aici si va recomand si site-ul romanesc Gestalt.ro, unde veti gasi informatii interesante privind Programul Formativ in Psihoterapie & Consiliere Gestalt (PFGT) -Acreditat de : Colegiului Psihologilor din România ; Federatia Româna de Psihoterapie. Conform standardelor : European Association for Gestalt Therapy (EAGT); European Association for Psychotherapy (EAP).

Lenny Ravich

Date despre autor si activitatea lui nu va furnizez aici, este suficient sa accesati site-ul sau.

Insa va sfatuiesc sa va faceti timp pentru a citit cele 220 de pagini ale cartii sale, structurate pe scurte capitole numite: “A te juca cu suferinta” / “Lupta cu taurul de-a lungul vietii / A te juca cu absurdul / A rade cu trecutul / A te juca cu rusinea / Rasul spiritual / Rasul emotional / Rasul sanatos / Umorul si batranetea / Educatia si absurdul / Nu plec pana nu primesc o imbratisare / Optimism nesfarsit”, pentru ca sa intelegeti ca fiecare pagina va actiona precum o pastila binefacatoare asupra psihicului, indulcind sau indepartand angoasele, refularile, nemultumirile, neimpacarile, renuntarile, ranchiunele, invidiile, nesperantele, neputintele, rafuielile, offfff – si multe altele dintre simtirile si sentimentele si atitudinile negative, invatandu-ne cum sa ne transformam in niste persoane optimist-realiste, capabile sa-si traiasca frumos viata asa cum ne este data, spunandu-ne precum autorul in final: “Imi place sa ma privesc in oglinda pentru o vreme, ocazional si sa ma indragostesc iar si iar. In timp ce fac asta ma gandesc: <Sunt perfect. Totul este perfect pentru mine acum. Am tot ce mi-am putut dori. Tot ceea ce-am visat s-a indeplinit. Si tot ceea ce am ales sa visez pentru viitorul meu se va indeplini. Iti multumesc, Doamne> ».

Umorul si autoironia spre care ne indruma Ravich se bazeaza pe o vasta experienta de viata, pe o fina cunoastere psihologica a umanitatii, dar – fara doar si poate, isi trage seva si din filonul puternic al umorului iudaic. Lenny Ravich ne spune “ Abilitatea de a te juca cu suferinta, asa cum am deprins-o de la mama mea, am descoperit-o atunci cand am inceput sa-i citesc pe Shalom Alehem, Isaac Bashevis Singer si Woody Allen. Spre sfarsitul povestilor lor, eram prins in dilema de a nu sti niciodata daca sa plang sau sa rad. Am realizat ca abilitatea de a te juca cu suferinta constituia stilul evreilor de a supravietui.” Si iata un sfat extraordinar in acest sens: “Nu lua viata prea in serios. Oricum nu scapi din ea viu” J Iar Woody Allen spune intr-unul dintre mottourile inspirate utilizate de Ravich la debuturile capitolelor cartii sale: “Viata este suferinta, mizerie si durere si se termina mult pera repede”. Si un alt motto, de data aceasta al lui Einstein “Lumea poate fi vazuta in doua feluri: Nimic nu este un miracol. Totul este un miracol”

In concluzie, ce putem face pentru a strabate viata intregi la minte ? Iata cateva citate spumoase si inteligente care ne vor lumina in directia rasturnarii suferintelor, traumelor, defectelor, intr-o calitate acceptabila a vietii:

1. “Sa-ti traiesti viata ca pe un joc iti poate da foarte multa tarie (…) Nu vom sti niciodata cati oameni au fost vindecati prin ras de o boala majora sau de vreo depresie minora. Daca rasul ar putea fi prescris in retete, atunci negresit s-ar imbunatati sanatatea si starea de bine a oamenilor”.
2. “Cercetarile realizate la Universitatea din Chicago au demonstrat cum copiii pana la varsta de sase ani rad de 300 de ori pe zi. La varsta de sapte ani, ei rad doar de 15 ori pe zi. Stiti de ce? Au mers la scoala si au fost pedepsiti ! »
3. « Daca privim Viata si pe noi insine in lumina, atunci orice se petrece cu noi, rau sau bun, devine o sansa de a creste si invata (…) Simtul umorului este capacitatea unui om de a se detasa de sine insusi ».
4. “Charlie Chaplin a spus ca <diferenta dintre comedie si tragedie este distanta>. Acolo, vazute de aproape, lucrurile par tragice. Daca te distantezi de acolo, te alegi cu o comedie pe cinste. Formula acestui concept este <T+T=C. Tragedie + Timp = Comedie> Povestile din trecutul nostru ce pareau candva dureroase acum par vesele.”
5. “Optimismul si abilitatea de a rade de tine insuti ajuta ca suferinta sa nu devina tragedie”.
6. “Umorul este spiritualitate, iar spiritualitatea este umor”
7. “Vai de cel care incearca sa faca viata sa mearga! Ea nu e menita sa mearga. A fost asezata printre noi ca sa ne invete si e alegerea noastra daca alegem sa ne distram si sa radem in timp ce invatam, sau sa trecem printr-un proces continuu de frustrare si disperare”
8. Ravitch ne spune, vorbind cu autoironie despre batranete: “Imbatranirea inseamna tensiune ridicata, colesterolul ridicat, anxietate ridicata si pofta scazuta de sex.La varsta mea, <sexul protejat> presupune sa un cazi jos din pat.”
9. In capitolul “Rasul spiritual”, Lenny Ravich ne incanta cu: “Woody Allen spune: <Nu mi-e frica de moarte. Vreau doar sa nu fiu de fata cand se petrece>” sau “Sunt casatorit de treizeci si cinci de ani. Sunt inca indragostit de aceeasi femeie de treizeci si cinci de ani si daca afla sotia mea cine este ma va ucide atat pe mine cat si pe ea.”, “Am ajuns la concluzia ca viata e o boala terminala. Asa ca traieste fiecare zi a vietii tale ca si cum ar fi ultima. Ram Dass a spus despre viata <Putem sa o traim chinuiti sau putem sa o dansam>. Acestea sunt solutiile”

“Razi pentru tine, razi de tine si razi impreuna cu alti oameni cat de mult poti”, aceasta pentru ca atunci cand radem, corpul nostru elibereaza endorfina, care distruge durerea. Cand aceasta endorfina este eliberata in creierul nostru, un sentiment de euforie poate persista pana la doua ore (…) Rasul produce si relaxarea muschilor, ceea ce reduce nivelul de stres, prin urmare ajuta sistemul imunitar.

„Sfatul meu pentru toata lumea, spune Rabich, este sa gaseasca umor si buna dispozitie in fiecare. Nu incetam sa mai radem pentru ca imbatranim. Imbatranim pentru ca am incetat sa mai radem. Asa ca haideti sa avem vise. Cand ne pierdem visele, murim. . Asa ca multi oameni se plimba in jur ca mortii si nici macar nu stiu asta. Imbatranirea este obligatorie. Sa cresti insa este optional. Nu este niciodata prea tarziu sa fim tot ceea ce ne este cu putinta sa fim. Traieste‑ti viata, dragul meu cititor, dar nu te atasa de ea. E un dar temporar. Alege dragostea in locul fricii. Opusul dragostei nu este ura. Este frica. Priveste lumea cu iubire, rasete, umor si optimism – si toate ti se vor intoarce din abundenta”

Si acum vine si cireasa de pe tort: „Incurajez pe fiecare sa‑si urmeze inima. Daca facem ceva fara inima nu merita facut. Trebuie sa facem ceea ce iubim cu adevarat si sa fim platiti frumusel pentru asta. Unii cred ca este o crima sa iubim ce facem si sa fim in acelasi timp platiti pentru asta. Si totusi nu exista alta cale. Luati-o si invers: sa faci ceeace detesti doar pentru bani, aceasta invariabil te va duce la depresie si boala. Cand facem ceva din inima, putem fi siguri ca acolo se afla si sprijinul lui Dumnezeu. Asta va atrage bani, faima, iubire, sanatate, umor si toate acele lucruri bune pe care le meritam. Am venit in aceasta lume ca sa ne simtim bine, sa ne distram, sa radem, sa iubim si sa invatam. Restul este simpla tehnica. Daca nimic nu se dovedeste a fi exact cum ti-ai dorit, atunci opreste-te si intreaba-te: <Oare ce anume fac de bucuria, iubirea si rasul lipsesc din viata mea?> Apoi scrie un nou scenariu si atrage la tine toate lucrurile placute pe care viata le are de oferit. Este ceva MAGIC. Provocarile fac parte din joc. Nu exista sus sau jos. Exista doar ceea ce este. Si putem sa dansam sau putem sa ne chinuim. Acesta este motivul pentru care aleg sa fiu un optimist incurabil. Imi place sa dansez. Mai ales cu VIATA!”

Sa citesti aceasta carte… nu mi se pare deajuns! Trebuie sa o ai mereu la indemana si zilnic – cand te simti descurajat, ingenunchiat, dezamagit sau doar trist – sa o deschizi si sa recitesti cate un pasaj. O pastila de oxigen!

Puteti cumpara cartea acum, de pe site-ul Editurii Herald.

“Introducere în gramatica limbajului vizual”, de Cornel Ailincăi

Puteţi cumpăra cartea acum, de pe Buybooks.ro.

Moto: „Adevărata sensibilitate începe când pictorul descoperă că agitaţia copacului şi suprafaţa apei sunt înrudite, că sunt gemene pietrele şi propria faţă şi că, lumea contractându-se astfel puţin câte puţin, el vede, sub această ploaie de aparenţe, marile semne esenţiale care sunt în acelaşi timp adevărul său şi cel al universului.” (Jean Bazin)

La recomandarea unui coleg de echipă de pe Filme-carti.ro, am încercat o altfel de lectură, mai departată de preocupările mele imediate, dar cu atât mai incitantă datorită subiectului şi complexităţii lui: limbajul vizual şi formele sale de compoziţie. Cartea lui Cornel Ailincăi, chiar dacă este intitulată doar „o introducere” în acest fenomen, este o lucrare foarte bine structurată, care reuşeşte să ofere o pătrundere adâncă în limbajul vizual, oferind suficiente exemple şi caracterizări individuale ale formelor naturii, ale fenomenelor spaţiului şi timpului, pentru a nu fi considerată ternă şi prea teroretică.

Cornel Ailincăi a publicat iniţial acest studiu în 1982, care a fost reeditat în 2000, pentru a fi publicat în ediţia a treia, în Colecţia de artă a Editurii Polirom. Încă din prima ediţie, autorul a încercat să îşi publice crezul şi dorinţele care l-au îndemnat să scrie o lucrare amplă cu privire la fenomenele vizuale, spunând în prefaţă că „ceea ce interesează acest studiu este evidenţierea problemelor viziunii din interiorul practicii de geneză şi structurare a formelor vizuale”. Din acest punct de vedere, suntem în faţa unui studiu al formei şi structurii, canalizat pe mai multe aspecte fundamentale: a) legile perceptive, care guvernează fenomenele vizuale; b) felul în care ia naştere un obiect artistic, prin intermediul tuturor mijloacelor pe care le are la îndemână, oferite de ştiinţele naturii (geografie fizică, botanică, geologie), de matematică, fizică etc.; c) care sunt elementele fixe, structurale (generice) şi variabile ce dau valoare specifică unei forme în timp şi spaţiu; d) care sunt mijloacele şi procedeele formale, compoziţionale ce formează discursul plastic.

Cornel Ailincai

Cele cinci capitole ale studiului – Din nou despre necesitatea educaţiei vizuale, Lumea formelor naturale, Structura, Formele de expresie dinamică, Elemente de compoziţie – se concentrează pe frumosul în artă, pe modalitatea de concepţie şi de ajungere la acest frumos, plecând de la necesitatea de a cunoaşte forma în artă până la evoluţia formei de la natural până la operă artistică, trecând peste accidentalul artificial. Cornel Ailincăi are marele merit că orice capitol şi orice teorie pe care o emite sunt puternic exemplificate prin operele artistice din umanitate, dar şi faptul că în fiecare descriere şi exemplificare face o evoluţie istorică a fiecărui fenomen, plecând de la formele artistice din preistorie, trecând prin antichitate, Evul Mediu şi Renaştere, până la epoca modernă a suprarealismului, cubismului sau avangardei artistice.

Orice activitate de creare a operei de artă pleacă de la o experienţă vizuală (deşi există unele concepţii conform cărora şi un vis poate constitui un punct de plecare, însă şi acesta poate reprezenta o experienţă vizuală transformată inconştient în vis) şi se finalizează într-o formă materială prin intermediul unor mijloace specifice de limbaj. Prin urmare, orice fapt plastic îndeplinit este, în primul rând, todul unei experienţe vizuale dobândite prin participarea noastră, ca fiinţe afective şi raţionale, la descoperirea lumii vizibile. După această percepţie vizuală (analiză, selecţie, comparaţie, transformare, conştiinţă critică), apare, după o lucrare complexă, opera artistică, frumosul în artă. Astfel, potrivit concepţiilor kantiene, frumosul nu este neapărat o calitate a lucrului în sine, ci depinde în mare măsură de cugetarea subiectului care îl priveşte, iar mentalitatea acestuia e modelată de ideile epocii şi de spaţiul geografic în care au rezonanţă (ce era frumos pentru un grec în lumea antică nu era pentru un chinez din aceeaşi epocă şi nu este astăzi pentru un tibetan etc.)

Aflăm din capitolul Lumea formelor naturale şi care au fost primele forme apărute din mâna omului: formele rotunde, cercul, discul găurit de piatră, sfera şi roata, ca simbol al macrocosmosului magic al astrelor îndepărtate care-şi trimiteau lumina în colţul de univers al omului. Cele mai arhaice locuinţe omeneşti (coliba sferică şi igluul de pământ) şi construcţii sacre (temple şi edificii funerare) cu plan circular şi acoperiş emisferic sunt de asemenea rodul unui simbolism cosmologic – dovadă stau sintagmele ou cosmic şi cupă cerească cu care erau botezate aceste forme în vechime. Aceste exemple privesc modul de concepere a operei artistice încă din preistorie: majoritatea gesturilor şi operelor, de la construcţia locuinţei la agonisirea hranei, vădesc dorinţa de socializare cu ritmul astrelor, ceea ce extrapolând înseamnă dorinţa de socializare şi de adaptare la mediul înconjurător.

Din unghiul său specific, artistul se apropie de natură, urmărind-o sub aspecte şi conţinuturi foarte diverse. El îşi poate propune „imitarea fidelă a aparenţelor realităţii perceptibile, poate fi preocupat de comportamentul său dinamic, metamorfic, de substratul, latenţa, originarul care se ascunde în spatele realităţii percepute sau de totalitatea sintetică a naturii”. Prin urmare, în ordine cronologică, primul mod de a se apropia de natură şi în acelaşi timp unul dintre impulsurile fundamentale ale artei – dacă avem în vedere poziţia artistului faţă de universul perceptibil – se bazează pe principiul imitării fidele a realităţii senzoriale.

Explicaţia se găseşte la Tudor Vianu. Conform acestuia, unul dintre motivele pentru care ne emoţionăm în faţa aspectelor naturale este că însăşi arta ni le-a relevat: „Dacă uneori frumuseţea naturii păstrează pentru noi un caracter estetic, împrejurarea nu se explică decât prin faptul că o asimilăm cu arta. Alteori natura aminteşte arta pentru că o privim cu ochi formaţi la şcoala picturii, capabili să distringă în ea valori plastice care altfel ar fi rămas nerelevate.”

Ulterior, evoluţia istoriei artelor demostrează efortul unei permanente „întoarceri” la configuraţiile originare ale experienţei artistice. Astfel, se poate vorbi de o experienţă geometrică originară sau de una de factură expresionistă, care îşi au replica cuvenită şi în epoca noastră. Un alt exemplu este pictura lui Mondrian pare să reia în secolul al XX-lea experienţa lui Piero della Francesca. De asemenea, suprarealismul contemporan s-ar părea că redeschide spaţiul căutărilor picturii fantastice a lui Bosch. Totul pare a fi o prelungire a epocilor anterioare, cu toate elementele inovative, sunt chiar semne că omul modern doreşte reîntoarcerea în epoca preistorică a începuturilor prin chiar imitarea sau reproducerea operelor artistice originare acelor timpuri.

Space Modulator

Sunt şi lucruri noi, inedite, aproape necunoscute pe care le putem afla din această carte. Putem exemplifica prin noţiunea de „cinetist”. Unul dintre cei care au lansat-o este un cunoscut artist al perioadei interbelice, László Moholy-Nagy, care, între 1922 şi 1930, realizează Space Modulator, sculptură cinetică formată din panouri de plexiglas perforat, legate prin tije cromate, care se rotesc după o mişcare programată, realizând, prin asocierea unei succesiuni de imagini, un volum virtual de lumină reflectată. Cercetarea vizual-cinetică iniţiată de Moholy-Nagy a pus bazele unei arte care operează cu un limbaj, materiale şi o estetică noi. După cum precizează Cornel Ailincăi, „cinetistul devine un gânditor conceptual care adaptează o idee vizuală la un aranjament mecanic, electronic sau electromagnetic căruia îi conferă o realitate estetică. Forma obiectului său ca atare diferă de forma mişcării şi acestei din urmă forme el se străduieşte să-i confere un conţinut psihologic şi o realitate estetică”.

Prin toate aceste elemente, prin faptul că sunt prezente atât multe exemple necesare cititorului nespecialist, prin prezenţa unor evoluţii istorice ale fiecărui element vizual prezentat, cartea nu este scrisă doar pentru artişti şi cei care doresc să devină prin studii artişti, chiar dacă putem considera conţinului ei ca fiindu-le familiar prin vocaţie sau prin instrucţie specifică. Cu toate acestea, aşa cum remarca şi autorul, nicio carte, niciun film, nicio altă formă nespecifică, „niciun comentariu, oricât de autorizat, nu va putea substitui contactul direct cu opera de artă. Cuvintele nu pot „acoperi” imaginea, oricât de mari ar fi disponibilităţile de a o explica.”

Puteţi cumpăra cartea acum, de pe Buybooks.ro.