Noul Val Francez, de Michel Marie

Puteti cumpara cartea acum, de pe site-ul Editurii IBU Publishing.

Cu trei-patru ani in urma cinematecile si festivalurile de film din intreaga lume au celebrat jumatate de secol de la aparitia pe scena cinematografiei franceze si internationale a fenomenului numit Noul Val Francez – o generatie de creatori in mare majoritate tineri grupati in jurul revistei Cahiers du Cinema care au inceput sa creeze simultan filme personale si directe, care puneau sub semnul intrebarii multe dintre formulele cinematografiei clasice – productia, scenariul, distribuirea, tehnicile de filmare, alegerea actorilor si a tematicii. Cu aceasta ocazie s-au scris si destul de multe articole in revistele de specialitate si carti, printre care apare in traducere romaneasca in seria ‘Filmul pentru toti’ a editurii IBU Publishing, 2010 cartea din 2007 a profesorului universitar Michel Marie ‘Noul Val Francez – O scoala artistica‘. Traducerea ii apartine lui Laurentiu Dulman, prefata Magdei Mihailescu.

Sunt pasionat si de film si de carti. De la o carte de film astept in primul rand informatie, organizata in asa fel incat sa-mi clarifice si sa puna ordine si sa adauge perspectiva filmelor pe care le-am vazut. Daca am sansa de a da peste o carte de film buna, ea ma va si atrage in universul filmelor de care se ocupa prin perspectiva celui care a scris-o si va constitui o invitatie pentru viitoare vizionari sau eventual revizionari. Cartea lui Michel Marie atinge cu brio primul obiectiv, si doar partial pe cel de-al doilea. Se simte in organizarea materialului, in rigurozitatea prezentarii informatiei, in foarte utilele tabele si anexe care complementeaza textul scris formatia academica a autorului, si fara indoiala voi pastra cartea multa vreme in biblioteca si o voi scoate din cand in cand pentru a-mi aminti despre un film, pentru a-l localiza in opera autorului si in relatie cu creatiile celorlalti creatori ai generatiei.

Am aflat multe lucruri interesante care imi ofera dupa lectura o perspectiva mai completa a epocii si filmelor sale. Povestea Noului Val porneste desigur de la Cahiers du Cinema, sondajele si cronicile filmelor lui Vadim si Melville din anii 55-57. Apoi apar primele filme ale lui Truffaut, Godard, Chabrol, Varda. Anul 1958 in care se lanseaza Noul Val este si anul marilor schimbari politice in Franta si al crearii celei de-a Cincea Republici. Andre Malraux devine Ministrul Culturii si incurajarea noilor forme de expresie si a noilor creatori (asociati in parte si cu vederile politice de dreapta) devine intr-o oarecare masura politica de stat. Stilul personal al noii generatii de creatori rezulta din doua surse principale – asumarea in masura mult mai mare a controlului asupra felului in care este realizat filmul de catre regizor (filmul devenind o creatie personala si regizorul autorul sau inconstestabil) si economia de mijloace tehnice care ii obliga pe aceiasi regizori sa inventeze sau sa adopte procedee cum ar fi camera mobila, filmarea in decor natural sau urban, captarea directa a sunetului, care imprima produselor cinematografice un stil natural specific.

Coperta editiei franceze

Capitolul dedicat metodelor de productie si de distributie este pasionant, chiar cand este vorba despre detaliile  economice. Noul Val nu a aparut intr-o situatie de criza economica a cinematografiei franceze, dimpotriva, economic industria cinematografica se bucura de o prosperitate continua inceputa imediat dupa razboi. Revolta a fost in primul rand estetica, criticii si regizorii Noului Val (unii dintre ei erau si critici si regizori) considerand ca criza se manifesta in modul de exprimare, in sabloanele stilistice si estetice caracteristice cinematografului zis ‘de calitate’. Scaderea numarului de spectatori in sali care incepe la scurt timp dupa aparitia Noului Val poate fi pusa mai degraba pe seama impactului televiziunii care incepand cu anii 60 isi diversifica tematica, mareste numarul canalelor de difuzare si include din ce in ce mai multe filme in programele sale. Datele furnizate de Michel Marie arata in mod elocvent ca filmele Noului Val nu au fost mai putin sau semnificativ mai putin rentabile decat cele ale cinematografiei ‘de calitate’ care continua sa fie produsa si difuzata de creatorii vechii generatii si de epigonii lor, iar filmele cele mai populare ale Noului Val au cunoscut si ele succese de casa remarcabile.

In capitolele dedicate conceptiei estetice si mai ales cel dedicat actorilor poate fi gasita acea scanteie de pasiune pe care eu ca pasionat de filme o caut in asemenea carti. Portretele facute unor actori ca Belmondo sau Ana Karina sunt superbe, iar analizele facute unora dintre creatorii Valului sau regizorilor care au creat in acea epoca, au influentat si au fost influentati de Noul Val fara a face parte din el (Vadim, Louis Malle, Melville) extrem de precise si profunde in pofida economiei de text.

Daca descrierea influentei jucate de cinematograful american nu aduce elemente de surpriza, in schimb am fost destul de mirat de aprecierea relativ moderata a influentei Noului Val asupra altor scoli cinematografice in lume. Michel Marie pare a considera ca aceasta influenta a fost mult exagerata si ca ceea ce s-a intamplat cam in aceeasi epoca si in anii urmatori perioadei de explozie a Noului Val (1958-1962) in cinematografia engleza, poloneza sau cehoslovaca a avut in principal radacini culturale si formative locale, impactul cineastilor francezi, a filmelor lor si a modului lor de abordare a artei cinematografice fiind doar marginale.

Fie ca suntem de acord, fie ca nu cu concluziile acestui capitol nu putem nici ignora si nici ocoli cele petrecute in cinematografia franceza la sfarsitul anilor 50 si inceputul anilor 60. Modul de productie al filmelor, relatia intre regizor, actori si rezultatul muncii lor, si noutatile tehnice introduse si promovate de noul val au schimbat fata cinematografiei franceze si a celei internationale. Cartea lui Michel Marie este o sursa de informatie bogata la prima lectura si o referinta utila dupa aceea in intelegerea acestui fenomen deosebit.

Puteti cumpara cartea acum, de pe site-ul Editurii IBU Publishing.

Cat de plina ti-e galeata?, de Tom Rath şi Donald O. Clifton

Puteti cumpara cartea acum, de pe site-ul Editurii All.

Aţi citit vreodată o carte scrisă de un bunic şi de un nepot? Dacă nu, vă recomand să începeţi cu „Cât de  plină ţi-e găleata?”. Mai ales că bunicul despre e vorba, Donald Clifton, a fost supranumit „părintele psihologiei pozitive”. Cât despre nepot, Tom Rath, vă garantez ca nu apare pe coperta din raţiuni de … nepotism!

Am citit cu mare plăcere această carte accesibilă, incitantă şi utilă, care pune accentul pe valorificarea laturii pozitive a relaţiilor interumane. Totul pleacă de la metafora găleţii din titlu: “Fiecare dintre noi are o găleată invizibilă. Ea este permanent umplută sau golită, în funcţie de ceea ce alţii spun despre noi sau de comportamentul lor faţă de noi.  Atunci când găleata ne este plină, ne simţim extraordinar. Când este goală însă, cădem pradă deznădejdii şi ne simţim îngrozitor. De asemenea, fiecare dintre noi are asupra sa o cană invizibilă. Când folosim această cană pentru a umple găleţile celor din jurul nostru – vorbind sau acţionând în aşa fel încât să le înmulţim stările sufleteşti pozitive – ne umplem în acelaşi timp şi găleata noastră. Când însă folosim această cană pentru a şterpeli din găleata altora […] ne diminuăm pe noi înşine.”

Este o teorie lesne de înţeles, dar şi de aplicat în viaţa de zi cu zi. Iar forţa exemplelor oferite de autorii cărţii şi a strategiilor pozitive extrem de practice propuse de aceştia este cu adevărat impresionantă.

Tom Rath (nepotul…) face apel inclusiv la secvenţe relevante din copilăria sa pentru a ilustra impactul extrem de puternic pe care o atitudine constant pozitivă îl exercită asupra celor care o receptează. Tom, care beneficia de o astfel de atmosferă în familia sa, era mirat să observe că prietenii şi colegii săi de şcoală erau supuşi la un tratament total diferit de părinţii lor. “Am spus eu că poţi să vii acasă cu un prieten? Iar ai făcut vreo prostie la şcoală? Sper că n-o să iei patru şi la testul ală?” erau lucrurile pe care le auzeau aceşti copii de cum ajungeau acasă. În schimb, Tom avea parte de altfel de întrebări, de tipul: “Ce ai chef să faci după-amiaza asta? Vrei să-mi arăţi ceva din ce ai lucrat azi? Aţi reuşit să jucaţi baschet la ora de sport azi?”. În consecinţă, colegii lui Tom preferau să petreacă mult timp la el acasă, unde se “aprovizionau” cu sentimente pozitive, generate de afecţiune şi încurajări. Îşi umpleau găleţile…

Coperta editiei americane

Eliminarea negativismului – sau măcar temperarea înclinaţiei către o astfel de atitudine nocivă – poate conduce la schimbări spectaculoase în viaţa personală şi profesională a oricui. Iar promovarea unei culturi pozitive la nivelul unei companii, al unei instituţii sau al unei întregi  societăţi poate genera rezultate senzaţionale, pentru că oamenii care – în urma unor interacţiuni umane orientate preponderent către evidenţierea a ceea ce este bun în comportamentul sau activitatea lor – ajung să se bucure de un confort emoţional sporit au şi performanţe mult mai bune.

Cartea oferă cititorilor săi şi posibilitatea de a îşi aplica, pe site-ul acesteia, un test de evaluare a impactului lor pozitiv asupra celor din jur. Veţi afla astfel în ce măsură umpleţi găleţile lor…

Recomand cu convingere acest bestseller, pe care l-aş asemui cu o găleată nu prea mare (ce-i prea mult strică!), dar plină ochi de strategii pozitive şi de istorisiri anectodice bogate în semnificaţii. Şi capabilă să insufle cititorilor câteva picături binevenite din gândirea pozitivă a autorilor! Dacă totuşi nu mă credeţi, apelez la cuvintele unui fost guvernator al statului Nebraska, Mike Johanns: “Dacă ar exista un Premiu Nobel pentru perfecţionarea calităţilor umane ale fiecărui individ, atunci cu siguranţă cartea de faţă l-ar merita pe deplin.”

Puteti cumpara cartea acum, de pe site-ul Editurii All.

Cine mi-a luat cascavalul, de Spencer Johnson

Intr-o zi, la un curs de limbi straine pe care il urmez, una dintre eleve s-a plans de salariul mic pe care il primeste, in conditiile in care este foarte bine pregatita profesional, iar institutia bugetara in care lucreaza are un profil incitant si modern. Proful i-a replicat ca data fiind tineretea ei si increderea pe care o are in propriile calitati, ar trebui sa caute altundeva, altceva mai bine platit. Raspunsul tinerei a fost insa ca ei ii place locul, ii place profilul, ii place ce face si … unde sa caute?

Intrebarea pe care ne-am pus-o noi ceilalti a fost daca nu cumva se plafoneaza in timp si daca nu cumva fata se teme sa-si incerce fortele, fortele alea reale, cautand un alt loc de munca, cautand o confirmare a parerii exceptionale pe care o are despre ea si posibilitatile ei.

In acel moment profesorul ne-a recomandat cartea de fata, relatandu-ne in cateva cuvinte continutul si sensul ei definitoriu

Seara am intrat pe net, am accesat Editura si am comandat cartea. 73 de pagini, nimic mai mult!

In mare parte, continutul cartii se gaseste si pe internet. Repet, nu in totalitate insa. Si mai ales, este cu totul altceva sa tii cartea in mana si sa-i dai paginile! Si sa citesti si cateva cuvinte despre cine este Dr. Spencer Johnson. Si sa citesti si discutiile iscate dupa derularea “povestii”  cu cele patru personaje, doi soricei: Mirosila si Gonila si doi oameni: dl. Iepure si dl. Hohot

Astept comentarii dupa ce cititi aceasta extraordinar de simpla si graitoare carte, despre care Albert J. Simone – Rochester Institute of Technology spune: “Ademenitorele imagini si limbajul dr. Johnson ne dau o idee fundamentala si o cale memorabila pentru a administra schimbarea”!

Misterul Regelui. Despre scris, de Stephen King

Literatură dezbrăcată de adverbe

Un guest-post de Constantin Piştea

Am citit, în ultima vreme, mai multe cărţi de teorie a scrisului. În relaţie cu celelalte (scrise, printre alţii, de Umberto Eco sau Orhan Pamuk), cea semnată de Stephen King mi s-a părut foarte practică. Mai puţin teoretizantă şi mai plină de exemple sau concepte pe care n-ai cum să le uiţi dacă ai chef să te apuci de scris.

Înainte de toate, Stephen King îşi aminteşte câteva episoade din copilărie şi tinereţe, momente definitorii pentru formarea sa ca scriitor (a crescut fără televizor, iar lucrul acesta se pare că l-a ajutat; asta până când, pe la 12-13 ani, a început să se uite la filme de groază). Am fost impresionat să aflu că drepturile pentru primul său roman, Carrie, s-au vândut pentru 400.000 de dolari, dar şi să citesc paginile în care recunoaşte că a fost dependent de alcool şi droguri. „Tabby (soţia) a început răsturnând pe jos un sac de gunoi luat de la mine din birou: cutii de bere, chiştoace de ţigări, cocaină în flacoane de-un gram şi cocaină în punguţe de plastic, linguri murdare de muci şi sânge, Valium, Xanax, flacoane de sirop Robitussin şi Nyquil împotriva răcelii, până şi sticle de apă de gură.”

În partea cărţii care se numeşte „Despre scris”, Stephen oferă mai multe sfaturi, multe dintre ele cunoscute. „Dacă nu aveţi timp să citiţi, nu aveţi timp (sau uneltele necesare) să scrieţi. Mai simplu nici că se poate… (Dacă trebuie să pierd timpul în purgatoriu înainte să merg mai ştiu eu unde, cred că aş putea suporta dacă aş găsi o bibliotecă de unde să împrumut ceva (dacă este, probabil că e aprovizionată doar cu romane de Danielle Steel şi cărţi de bucate, ha-ha, ai căzut de fraier, Steve)); „Nu vă apropiaţi cu lejeritate de pagina albă”; „Folosiţi primul cuvânt care vă vine în minte, dacă e potrivit şi colorat”; „Evitaţi forma intranzitivă a verbelor”; „Adverbul nu vă este prieten (adverbele sunt ca păpădiile. Dacă ai una pe peluză, arată frumos şi deosebit. Dar, dacă n-o scoţi din rădăcini, în ziua următoare vei găsi cinci…)”; „Utilizarea strictă a regulilor gramaticale poate înţepeni paragraful… Limbajul nu trebuie să poarte întotdeauna cravată şi pantofi cu şireturi.”

Coperta editiei americane

Stephen King a suferit un accident (a fost lovit de o maşină) chiar în perioada în care scria la această carte. Episodul este povestit în detaliu, poate pentru că, nu la mult timp după operaţia necesară, scriitorul s-a aşezat din nou la masă (chiar dacă poziţia îi provoca durere). Scrisul, aşa cum îl vede el, nu e deloc o treabă simplă. Este, într-adevăr, pasiune, dar şi foarte multă muncă. „Muza locuieşte sub pământ”, spune Stephen King în una dintre secvenţele mele preferate. „Îi place să stea în beci. Trebuie să coborâţi la nivelul ei şi, odată ajunşi acolo, trebuie să-i mobilaţi un apartament în care să trăiască. Cu alte cuvinte, voi trebuie să faceţi toată munca fizică, în vreme ce muza şade şi fumează trabucuri, şi-şi admiră cupele câştigate la popice, şi se preface că nu vă vede.”

Lucrează la prima formă a unui roman trei luni. 10 pagini pe zi, adică 2.000 de cuvinte, care duc la 180.000 de cuvinte în trei luni. După ce termină prima formă, aplică formula rescrierii: ciorna 2 = ciorna 1 – 10%. Pare simplu, dar nu e. Scrisul nu e o formulă. A fi scriitor este, după varianta Stephen King, o chestiune legată şi de dotarea genetică. „Deşi este imposibil să faci dintr-un scriitor prost unul competent şi deşi este la fel de imposibil să faci un scriitor excelent dintr-unul bun, este totuşi posibil, cu multă muncă grea, dedicare şi ajutor din partea altora, să faci un scriitor bun dintr-unul doar competent.” În rezumat, cine vrea să ajungă scriitor trebuie să citească şi să scrie mult, să nu aştepte inspiraţia, ci să o caute (iar când o găseşte, să o curteze), şi să fie atent la vocabular, gramatică şi stil.

Psihoterapie & Consiliere Gestalt, de Phil Joyce & Charoltte Sills

Puteti cumpara cartea acum, de pe site-ul Editurii Herald.

Volumul “Psihoterapie si consiliere Gestalt” urmareste stadiile unei calatorii terapeutice, de la prima intalnire si construire a relatiei, trecand prin desfasurarea procesului, pana la incheierea terapiei. Dar ce este terapia Gestalt?  “O practica Gestalt corecta poate fi descrisa de urmatoarele patru caracteristici:
-O metoda fenomenologica, bazata pe atentia la experientele ce emerg aici si acum si pe principiul paradoxal al schimbarii;
-O relatie dialogica;
-O perspectiva holistica, bazata pe teoria campului;
-O atitudine creativa si experimentala, in viata si in procesul terapeutic”.

Terapeutii care practica terapia Gestalt cred ca oamenii au, potential, toate abilitatile necesare pentru a-si rezolva problemele sau pentru a face fata dificultatilor chiar daca uneori oamenii se blocheaza si au nevoie de ajutor. Din acest motiv, terapia Gestalt este una umanista/existentiala care crede ca oamenii se nasc cu resursele sau abilitatile de a fi intr-un contact satisfacator cu alti oameni si de a avea o viata multumitoare si creativa. Autorii, avand o lunga si bogata experienta terapeutica, Phil Joyce fiind specialist Gestalt, tinand cursuri la Institutul Metanoia din Londra, iar Charlotte Sills supervizor si trainer la acelasi Institut, ofera si sfaturi pretioase pentru cei aflati la inceput de drum:

“Modul in care este amenajat si aranjat cabinetul reprezinta o declaratie importanta pe care terapeutul o face clientului. Stilul sau vestimentar si gradul sau de formalism va influenta impresia clientului atat despre terapeut cat si despre terapie. Aceste detalii spun multe despre terapeut si ofera o impresie despre modul cum acesta intentioneaza sa trateze clientul.” sau “Nu trebuie sa lucrati niciodata cu o ruda, prieten, chiar prieten al unui prieten daca doriti sa evitati o ciocnire a granitelor sau un conflict de rol sau interese. A intalni un client sau o persoana din cercul clientului in afara cabinetului poate insemna ca veti afla ceva despre client, ceva ce clientul nu v-a spus el insusi-acesta se poate simti invadata sau expus.”[1] sau “regula de aur in ceea ce priveste intrebarile este sa va asigurati ca fac parte dintr-o interogatie fenomenologica si nu dintr-un interogatoriu. Este important sa evitati sa-l faceti pe client sa simta ca a navalit peste el Inchizitia spaniola sau ca ar exista un raspuns corect spre care incercati sa-l manevrati.”[2]

Volumul este structurat in cincisprezece capitole: Pregatirea pentru Calatorie, Fenomenologie si teoria campului, Constientizarea, Stabilirea relatiei terapeutice, Evaluarea si diagnostic, Consideratii despre tratatement, Intarirea suportului, Experimentarea, Modificarile contactului, Afaceri neincheiate, Transfer si contratransfer, Proces corporal si regresie, Aspecte legate de practica, Campul mai larg, Sfarsitul calatoriei. Fiecare capitol musteste de exemple clinice, situatii explicate, sfaturi, sugestii, consideratii care fac volumul extrem de interesant tocmai pentru ca depaseste expunerea teoretica pentru a veni in intampinarea celor care decid sa imbratiseze aceasta profesie deloc usoara caci, stim bine, cel mai greu de reparat la un om este exact psihicul sau!

Fiecare capitol detine o concluzie si este insotita de o scurta bibliografie suplimentara aferenta exact acelei problematici tratate, in cazul in care se doreste o aprofundare suplimentara. Reluam cateva astfel de concluzii edificatoare.“Un diagnostic Gestalt este o intelegere sau evaluarea tuturor cailor prin care clientul da sens si realizeaza contactul cu lumea.”(cap.5) “In multe privinte, afacerile neincheiate pot fi private ca obstacol major in calea trairii sanatoase in aici si acum.”(cap.10) “In practica, sentimentul de a fi sprijinit este creat de relatia individului cu propriile sale capacitati sau resurse si cu cele ale mediului. (cap. 7) sau “Unul din principiile gestaltismului in ceea ce priveste functionarea sanatoasa implica un contact cu sine si cu altii. Cu toate acestea, este nerealist sa ne asteptam sau chiar sa ne dorim sa realizam tot timpul un contact deplin cu fiecare figura sau nevoie emergenta. Fiecare situatie necesita un raspuns unic, de obicei o ajustare sau modificare a contactului. Contactul bun trebuie sa fie relational si adecvat.”[3](cap.9)

Un element cheie al volumului il reprezinta tocmai accentuarea ideii ca experienta terapeutica este co-creata-acest lucru insemnand ca modul in care se comporta terapeutul cu clientul afecteaza modul in care si clientul se comporta cu terapeutul si invers. Orice process terapeutic are si un sfarsit. “A decide cum se incheie terapia ar rebui sa fie o decizie mutual. Puteti conveni impreuna ce este important sau trebuie sa fie marcat. Deseori, clientii doresc sa aranjeze un ritual special, de exemplu a oferi un mic dar sau un souvenir.” Lasand la o parte micile asperitati de traducere din limba engleza in limba romana, pe care le-am observat, credem ca cea mai potrivita concluzie a volumului este afirmatia ca “marca unui terapeut competent este cunoasterea limitelor abilitatilor sale. Este important sa aveti o idee clara despre cine se afla in afara abilitatilor, experientei si formarii dumneavoastra.” De altfel, acest indemn se poate aplica cu mult scrupulozitate nu numai terapiei si exegetilor terapiei Gestalt, ci intregii noastre societati umane, dar, parca, mai ales celei romanesti, aflata intr-o continua criza de definire a  competentelor, abilitatilor si cunostintelor. O criza de inflatie a lor.

Puteti cumpara cartea acum, de pe site-ul Editurii Herald.

Fanaticii: portretele a zece oameni cu vocaţie, de Vlad Mixich

Când am zărit cartea lui Vlad Mixich pe raftul unei librării, gândul m-a dus imediat la “Cum să lecuieşti un fanatic”, volumul de eseuri al lui Amos Oz, apărut tot la Humanitas, cu care  seamănă din perspectiva formatului şi a copertei. Întrucât am îndrăgit cartea lui Oz, m-am decis să citesc şi “Fanaticii” lui Mixich. Şi mi-a plăcut la fel de mult…

Asemănările se opresc însă aici. Dacă Amos Oz oferă ca soluţii pentru tratarea şi recuperarea fanaticilor religioşi din Orientul Mijlociu vocea raţiunii şi simţul umorului, pentru flacăra pasiunii de care sunt cuprinşi “fanaticii” români pe care îi disecă doctorul Vlad Mixich (nu e o figură de stil, autorul a absolvit şi a practicat medicina, înainte de a se dedica pe deplin “puterii curative a cuvintelor”, cum o spune chiar el) nu există vreun leac. Chiar dacă multora dintre ei  simţul umorului nu pare să le fie deloc străin…  

“Fanaticii” lui Mixich“ trăiesc cu ideea că lucrurile se pot schimba, cu dorinţa de a învinge societatea aşa cum e acum  şi de a o impinge pe un alt drum. Toţi cei care au mişcat o rotiţă în lume au un anume fanatism. Uneori e bine, alteori, nu”, după cum remarcă mama celei care spune “Nu sunt singură. Însă nu suntem încă destui” şi al cărei portret încheie galeria de personaje a acestei cărţi: Monica Macovei.

Fanaticii unui proiect – bun sau rău – sunt, cel mai adesea, greu de suportat de către cei din jurul lor tocmai pentru că nu sunt dispuşi la compromisuri, nici măcar la compromisuri raţionale. “Nu am fost rezonabil, dar am schimbat ceva” explică Raed Arafat. De altfel, ce avea să se întâmple la început de 2012 cu creatorul SMURD, cum a acţionat şi a reacţionat el în acel context dificil sunt lucruri perfect predictibile pentru cititorul acestei cărţi.

Portretele realizate de Vlad Mixich au adâncime. Şi multe nuanţe. Jurnalistul nu se mărgineşte să-i intervieveze pe protagonişti, ci discută pe-ndelete cu ei şi cu cei apropiaţi lor (colaboratori, rude, prieteni), îi urmăreşte pe traseul lor de-o viaţă şi de-o zi, îi studiază din toate unghiurile din care este lăsat să-i observe. Din acest demers subtil, care refuză comoditatea zgârierii la suprafaţa lucrurilor, rezultă poveşti adevărate. “Iar cele mai bune poveşti sunt, fir-ar să fie, cele adevărate. Pentru că arată şi lumina, şi întunericul din viaţa cuiva”, observă chiar autorul.

Vlad Mixich

Apropo de lumină şi întuneric, există praguri, mai mult sau mai puţin subtile, de la care fanatismul îşi pierde valenţele pozitive şi se transformă într-o rătăcire individuală sau într-un joc periculos pentru societate. Se întâmplă “atunci când începi să crezi că faci mai mult decât faci şi că eşti mai mult decât eşti”. O spune Mixich când abordează cazul lui Dan Puric, actorul talentat devenit brusc “ortodoxul îmbisericit mărturisitor” care fascinează mulţimile.

Cred însă că merită să enumăr titlurile tuturor celor zece poveşti din care este alcătuită cartea:

1. Marcel Iureş: omul care tace
2. Povestea curajosului domn Florescu
3. Bătălia pentru Colegiul 9
4. Mihai Ghyka răspunde la o întrebare dificilă
5. Îngerii lui Dinescu
6. Secretul Cristinei Neagu
7. Convertirea lui Dan Puric
8. Fantoma care bântuie la Institutul Cantacuzino
9. Fanaticul: Raed Arafat
10. Singurătatea Monicăi Macovei.

Sunt zece poveşti de nota zece, care, fiind ţesute deopotrivă cu talent jurnalistic şi migală, izbutesc să-i ofere cititorului o imagine vie, needitată, a eroilor – pozitivi ori negativi – ai zilelor noastre, şi a războiului lor de uzură cu sistemul căruia au fan(t)a(s)tica încăpăţânare de a nu i se supune.

Mitul nasterii eroului. O interpretare psihologica a mitologiei, de Otto Rank

Puteti cumpara cartea acum, de pe site-ul Editurii Herald.

Citind si recitind “Viata lui Freud” de Irving Stone, dar si “Viata lui Jung” de Frank McLynn – Otto Rank, m-am intalnit si cu personalitatea lui Otto Rank – scriitor, psihanalist creativ si psihoterapeut format la scoala lui Freud, dar devenit ulterior unul dintre cei mai aprigi critici ai mentorului sau. Astfel incat nu am pregetat sa-mi completez sumarul de cunostinte si cu aceasta lucrare a lui Otto Rank aparuta la Herald.

Tema acestei lucrari este deosebit de incitanta pentru mine din cel putin doua motive. Primul este acela, pe care Rank il prezinta de-a lungul primelor 15 capitole in care ne creioneaza succint galeria principalilor si proeminentelor figuri de eroi a caror nastere si devenire a creat “mitul”: Sargon, Moise, Karna, Oedip, Paris, Telephos, Perseu, Ghilhames, Kyros, Tristan, Romulus, hercule, Iisus, Siegfried, Lohengrin…Timpuri istorice diferite, locuri geografice la distante ametitoare, organizari sociale si mentalitati psihologice de facturi diferentiate … si totusi … exista trasatura comuna a miturilor si legendelor nasterii eoilor. Sigur ca si in antichitate si in evul mediu si in secolele urmatoare s-a calatorit mult si s-au transmis pe cale orala informatiile, iar mai apoi cuvantul scris a influentat si el la randul sau formularea si sedimentarea miturilor si legendelor….Insa ceea ce explica profund si structural existenta numitorului comun al acestor mituri privind nasterea eroului este cel de-al doilea motiv pentru care am citit aceasta lucrare a lui Rank.

Capitolul “O interpretare psihologica a mitologiei” vine si prezinta din perspectiva proprie a specialistului, atat selectia materialului documentar, cat interpretarea lui profesionista:

“Suntem convinsi ca miturile, cel putin la origine, sunt structuri ale facultatii umane de imaginare, care la un moment dat au fost proiectate din anumite motive asupra cerului si se poate sa fi fost transferate in mod secundar asupra corpurilor ceresti, cu fenomenele lor enigmatice. Semnificatia urmelor inconfundabile pe care acest transfer l-a imprimat miturilor nu trebuie subestimata catusi de putin, desi este posibil ca originea acestor figuri sa fi avut un caracter psihic, fiind facuta ulterior baza a calculelor astronomice si astrologice, tocmai datorita acestei semnificatii. In general, s-ar parea ca cercetatorii care s-au folosit exclusiv de modalitatea naturalista de interpretare nu au putut, in incercarea lor de a descoperi sensul originar al povestilor mitice, sa se indeparteze cu totul de un proces psihologic, cum de altfel s-a intamplat si cu creatorii miturilor. Motivul este identic si conduce in aceeasi directie, atat in ceea ce ii priveste pe creatorii miturilor cat si pe exegeti… In afara de conceptia astrala, ideea rolului jucat de viata psihica trebuie creditata cu aceleasi drepturi pentru formarea miturilor, iar aceasta cerinta va fi justificata amplu de rezultatele metodei noastre de interpretare. Avand acest obiectiv, vom lua intai materialul legendar pe care se va incerca o astfel de interpretare psihologica pentru prima oara la o scara mare si vom selecta din marea masa a acestor mituri eroice pe acelea care sunt cunoscute cel mai bine.”

Otto Rank

Otto Rank, ca si mentorul sau Freud, coboara asupra varstei fragede a umanului si spune ca “trebuie studiata intai viata imaginativa a copilului, pentru a facilita intelegerea imaginatiei mitice si artistice, care este in general mult mai complexa si mai obstructionata (…pentru ca) aceste emotii amintite in mod constient din anii copilariei ne furnizeaza factorul care permite interpretarea mitului”.

Si pot sa spun ca acest capitol final al cartii, desi cuprinde numai 49 de pagini, este extrem de dens ca informatie si abordare si reprezinta cheia de intelegere a comportamentului uman, caracteristicile si traseele normale sau nevrotice pe care omul paseste in viata.  Un instrument valoros cu ajutorul carora ne intelegem semenii, dar cu ajutorul caruia capatam si o viziune interpretativa corecta a multor lucrari literare si a multor filme in care intalnim eroul pozitiv, dar si nevroticul, anarhistul, deviantul … unde sub “structuri mitice de natura poetica”, ni se dezvaluie “carari salbatice si neumblate”.

Prin urmare, pentru cinefilii impatimiti si pentru cei ce iubesc literatura, aceasta carte deschide o perspectiva importanta de cunoastere, analiza si intelegere a naturii umane.

Puteti cumpara cartea acum, de pe site-ul Editurii Herald.

Romancierul naiv şi sentimental, de Orhan Pamuk

Prelegerile lui Orhan Pamuk – câştigătorul Premiului Nobel pentru Literatură în anul 2006 – , susţinute la Harvard şi reunite în această carte, vorbesc despre arta romanului. Despre cum se scrie, dar, în egală măsură, şi despre cum se citeşte un roman.

“Romancierul naiv şi sentimental” este foarte departe de a fi o construcţie teoretică pretenţioasă. Dimpotrivă, cartea curge lin, captivând cititorul. Abordarea personală a autorului reuşeşte să emoţioneze şi să lumineze în acelaşi timp.

Orhan Pamuk demonstrează, cu argumente convingătoare, că intenţiile scriitorului nu sunt neapărat decisive pentru valoarea şi destinul operei sale literare: “… să ne amintim că Dostoievski a scris Demonii, cel mai mare roman politic al tuturor timpurilor, ca pe o lucrare de propagandă împotriva adversarilor  săi politici, liberalii şi cei care susţineau occidentalizarea Rusiei  – şi totuşi elementul care stârneşte plăcerea când citim acest roman în zilele noastre este descrierea profundă a naturii umane. Contextul în care e scris un roman este nesemnificativ , la fel ca şi locul în care e citit.  Singurul lucru important este ce anume ne spune textul. Dorinţa de a te adânci în text este asemănătoare cu aceea a vizitatorului unui muzeu care doreşte să fie lăsat singur în faţa frumuseţii atemporale a unui tablou, indiferent de corporaţia sau guvernul care ar putea folosi muzeul în scopuri propagandistice.”

Orhan Pamuk

În schimb, intenţiile cu care cititorul se apleacă asupra unui roman contează foarte mult în receptarea  şi valorizarea unui roman. Efortul nostru de a vizualiza ceea ce autorul a descris prin cuvinte, relaţia noastră cu textul pe care îl parcurgem, încercarea de a ne identifica într-o măsură cât mai mare cu personajele romanului, sentimentul că scriitorul ni se adresează într-un mod special, ba chiar personal, senzaţia că abilitatea de a citi şi de a înţelege o anumită carte ne diferenţiază de ceilalţi – toate acestea contribuie teribil de mult la desăvârşirea unui roman. În consecinţă, “paradoxul fundamental al artei romanului este modul în care acesta se străduieşte să exprime propria perspectivă asupra lumii, dar în acelaşi timp vede lumea prin ochii altora.”

Întrucât înainte de a se dedica scrisului a cochetat cu pictura, Orhan Pamuk apelează frecvent la paralele rafinate între cele două arte, reuşind să surprindă deosebirile subtile, dar esenţiale, dintre acestea: “Plăcerea care derivă din lectura unui roman este diferită de cea simţită la vizitarea unui muzeu, deoarece, în loc să conserve obiecte în sine, romanele conservă întălnirile noastre cu acele obiecte – adică percepţia noastră despre ele.”

“Romancierul naiv şi sentimental” are darul de a lămuri, fără a teoretiza excesiv, ce se întâmplă în creierul şi în sufletul oamenilor atunci când citesc sau scriu un roman. Dar marele merit al acestei cărţi este, în opinia mea, că reuşeşte să-şi pună amprenta pe modul în care cititorul său va înţelege următorul  roman pe care îl  va lectura. Mie, cel puţin, aşa mi s-a întâmplat…

“N-am venit să ţin un discurs”, de Gabriel García Márquez

Puteţi cumpăra cartea acum, de pe site-ul Librăriei online Libris.ro.

Gabriel García Márquez mărturiseşte în această carte că a considerat mereu discursurile drept “cel mai groaznic dintre compromisurile omeneşti”. Totuşi, acest clasic în viaţă a susţinut foarte multe discursuri memorabile şi a acceptat să publice acest volum, care reuneşte nu mai puţin de 22 dintre acestea.

Citirea acestor texte, prezentate pe parcursul a peste 60 de ani şi acoperind un evantai foarte larg de subiecte, ne îngăduie să ne facem o idee despre evoluţia personalităţii complexe a celui care a creat realismul magic. Toate discursurile sunt marcate de amprenta inconfundabilă a fabulosului continent latino-american, căci Márquez se identifică cu acesta cel puţin la fel de mult ca şi cu patria sa, Columbia. “Virtutea noastră cea mai mare este creativitatea şi totuşi n-am făcut mult mai mult decât să supravieţuim doctrinelor reîncălzite şi războaielor străine, moştenitori ai unui Cristofor Columb fără noroc, care ne-a găsit întâmplător când o pornise să caute Indiile”, spune scriitorul despre oamenii Americii Latine.

Aflăm din aceste discursuri cum a început Márquez să scrie, cum a creat “Un veac de singurătate”, dar şi ce crede despre poezie, jurnalism, cinema, politică sau ecologie. Poate fi reconstituită astfel o parte din biografia sa intelectuală deloc lipsită de controverse. Cei care au citit “Peştele în apă“ de Mario Vargas Llosa pot găsi similitudini izbitoare, dar şi diferenţe majore, între traseele pe care a evoluat viziunea despre viaţă şi lume a celor doi titani ai literaturii contemporane pe care i-a dat America Latină.

În paranteză fie spus, Márquez şi Llosa au avut o relaţie personală aproape la fel de zbuciumată ca istoria continentului lor, devenind din prieteni apropiaţi duşmani declaraţi. Momentul de inflexiune s-a produs în 1976, când, la un cinematograf din Mexic, peruanul i-a aplicat un pumn în faţă columbianului. A fost, probabil, unicul incident de acest gen între doi viitori laureaţi ai Premiului Nobel şi nu se ştie nici până azi cu certitudine dacă la mijloc a fost o problemă de natură politică (Márquez fiind un susţinător al revoluţie cubaneze şi un apropiat al lui Fidel Castro, în timp ce Llosa este un adept convins al pieţei libere) sau sentimentală (se pare că Marquez ar fi sfătuit-o pe Patricia, soţia lui Llosa, să divorţeze de acesta). Dar astfel de informaţii nu veţi găsi în  “N-am venit să ţin un discurs”…

Veţi găsi însă, între textele selectate, şi cea mai celebră prelegere a lui Márquez, intitulată “Singurătatea Americii Latine” şi susţinută în 1982 la Stockholm, cu prilejul primirii Premiului Nobel pentru Literatură. Cititorul est-european va sesiza fără îndoială similitudini frapante cu ce s-a întâmplat – şi încă se mai întâmplă – în partea sa de lume. Redau mai jos doar un pasaj relevante din acest discurs, cu menţiunea că acesta merită din plin a fi lecturat integral: “America Latină nu vrea şi nici nu are de ce să fie o piesă de şah, un nebun fără discernământ şi nu este deloc himeric ca ţelurile sale de independenţă şi originalitate să se transforme într-o aspiraţie occidentală. Totuşi, cuceririle din domeniul navigaţiei, care au micşorat atâtea distanţe între Americile noastre şi Europa, par a fi mărit, în schimb, depărtarea noastră culturală.

De ce, oare, originalitatea care ni se acceptă fără rezerve în literatură ne este refuzată cu un întreg cortegiu de suspiciuni în tentativele noastre atât de dificile de schimbare socială? De ce să credem că dreptatea socială pe care europenii de frunte încearcă să o impună în ţările lor nu poate constitui şi un obiectiv latino-american cu metode distincte în condiţii diferite? Nu: violenţa şi durerea ieşite din comun ale istoriei noastre sunt rezultatul unor nedreptăţi seculare şi al unor amărăciuni infinite, iar nu o înţelegere tainică pusă la cale la trei mii de leghe de casa noastră. Însă mulţi conducători şi gânditori europeni au crezut aceasta, cu infantilismul bunicilor care au uitat nebuniile rodnice ale tinereţii lor, ca şi cum n-ar fi cu putinţă alt destin decât acela de a trăi după bunul plac al celor doi mari stăpâni ai lumii. Aceasta este, prieteni, dimensiunea singurătăţii noastre. Şi totuşi, în faţa opresiunii, jafului şi devastării, răspunsul nostru este viaţa. Nici diluviile, nici ciuma, nici foametea, nici cataclismele şi nici măcar veşnicele războaie de-a lungul secolelor nu au izbutit să reducă superioritatea tenace a vieţii asupra morţii.”

Puteţi cumpăra cartea acum, de pe site-ul Librăriei online Libris.ro.

Cum se distrau romanii odinioara, de Adrian Majuru

Ce vreau eu mai mult si mai mult pentru dumneavoastra, cititorii blogului nostru, este sa va determin sa cumparati si sa cititi aceasta carte. De ce sa o si cumparati, daca puteti sa o cititi imprumutata de la prieteni sau de la vreo biblioteca? Pentru ca daca o veti citi, vi se va lipi de suflet (pentru ca e scrisa cu mult suflet) si veti dori in mod sigur sa o aveti in biblioteca personala, pentru a o rasfoi uneori, atunci cand viata agitata din jurul dvs va va cere un moment de respiro. Un moment in care sa va intoarceti in timp si sa trageti in piept parfumul timpului prin care antecesorii nostri au trecut, reinvatand de la ei placerea simpla de a trai si de a se bucura de ragazurile vietii.

Cartea aceasta este un mic tratat de istorie si antropologie, dar este si un curs de “Joie de Vivre”!

Cuvintele autorului, Adrian Majuru, referitoare la “cu-zambetul-pe buze-in istorie” mi se par perfect potrivite pentru a va incita la lectura acestui volum.

Iar daca vreti sa stiti mai multe despre autor, iata o prezentare pe care am gasit-o pe situl Fundatiei Calea Victoriei.

Intr-o conditie grafica excelenta, cu ilustratii bogate si fermecatoare ca impact vizual, subdivizat in numeroase capitole care creioneaza mai toate posibilitatile de distractie si de petrecere a timpului liber al romanilor – de la omul simplu, la middle class si pana la elite, de la “distractiile in viata privata” la “distractia in spatiul public”, de la “vacantele urbane” si pana la “extravagante-mofturi-excese”, acest volum este o fresca a vietii Romaniei,  a Bucurestiului si a multor alte locuri pitoresti.

Adrian Majuru

Si data fiind varsta mea, datorita careia am acumulat memoria colectiva a unei largi familii traitoare in Bucuresti, insotita de povesti si fotografii martore ale orelor de distractie si de destindere, aceasta carte este si un remember emotionant al tuturor antecesorilor mei: strabunici, bunici, parinti, unchi, matusi, veri si verisoare. Si a vietii unei societati asezate, cu adevarat asezate, ale carei valori si structuri s-au pierdut din pacate, in mare parte. Nu sunt neaparat nostalgica, ci realista.

Poate ca o astfel de carte , dincolo de valoarea istorica-documentara, ne va deschide si portile unei reasezari morale. Pentru ca si distractia are o valenta morala.

Cand am citit undeva, intr-o revista, un promo la aparitia acestei carti pe piata, m-am imbracat si am mers imediat, in apropierea casei mele, la libraria “Adevarul”, pentru ca sa mi-o cumpar! Sper ca veti face si dvs. la fel. Mai trebuie sa va spun doar….”pe locuri, fiti gata, START!”