Puteţi cumpăra cartea acum, de pe site-ul Editurii Compania.

Am făcut rareori pe acest site recenzii ale unor cărţi de poezie, pentru că m-am considerat întotdeauna un nespecialist al acestui gen, fiind pentru mine prea greu de pătruns în misterele, metaforele sau altor forme de expresie poetică. Cu toate acestea, nu refuz să citesc poezie, nu refuz să comentez anumite forme poetice şi anumiţi autori în cercuri restrânse de prieteni.

Odată cu apariţia antologiei de la editura Compania, am aflat şi numele unor autori români tineri, dar şi felul în care literatura românească de acest gen îşi construieşte viitorul. Dacă despre unii autori aflasem deja lucruri frumoase (cum ar fi despre Marin Mălaicu-Hondrari, Claudiu Komartin, Radu Vancu, Dan Coman), acum am fost impresionat de alţii şi de poeziile lor, pe care le veţi regăsi mai jos.

Pentru că nu sunt un specialist în poezie, mai cu seamă cea modernă, contemporană nouă, vă voi lăsa în continuare cu câteva dintre cele mai frumoase poezii din această carte, după părerea mea.

Azi nu mi-e frică de linişte, de Gabi Eftimie

de obicei vorbeam cu el când dormea
şi el mă asculta
îi spuneam cele mai interesante lucruri
care s-au întâmplat în capul meu
îl mângâiam în timp ce vorbeam cu el

era prietenul meu cel mai bun

îi ţineam mâna pe capul meu în timp ce dormea
să simt căldura şi liniştea şi îi povesteam
despre pietrele pe care le ridicam când eram copil
sub care găseam gândaci şi târâtoare
îi spuneam despre un loc unde plouă întruna
şi unde
atunci când vor să moară
oamenii se culcă pe jos cu gurile deschise
cu feţele întoarse spre cer

Ce ascunzi în palmă?, de Claudiu Komartin

Tot ce e înăuntru toată chestia aia învăluită într-un abur auriu
susurând a împăcare şi linişte
s-a surpat
parcă aş avea iar 8 ani şi toată puştimea din vecini
nu vrea altceva decât să-şi şteargă bocancii pe mine
arată-ne ce ascunzi în palmă, arată-ne
îmi spun ei
după ce s-au aşezat ne-ntrebati
şi mă pocnesc peste ceafă îmi zdrelesc buzele
cu palmele lor înnegrite de praf
pe care şi le mai şterg uneori cu scuipat
în timp ce eu hohotesc şi hohotul meu se întinde ca o apă
limpede peste masa cuprinsă de flăcări
arată-ne arată-ne arată-ne totul
flăcări sumbre şi reci pe care nimeni nu le observă

am intrat într-un spaţiu strâmt şi prost luminat
după câteva clipe am înţeles că nimic nu o să mai fie la fel
nimic nu va putea înlocui camera îngustă şi primitoare
în care am crescut
în care am avut primele experienţe şi am visat cu ochii deschişi
acum ochii mei încă mai încearcă să se obişnuiască
îmi arde gâtul
parcă aş respira nisip
iar asta e numai o parte a poveştii

nu mi-a luat mai mult de 30 de secunde
am fugit fără să privesc inapoi
nu mai voiam nimic
nu mai voiam să fiu bun sau măcar viu nu mai voiam
nici să le fac tuturor proştilor pe plac
arată-ne ce ascunzi în palmă, arată-ne!
mă împiedicam la fiecare pas alunecam prin noroi
nu mai puteam nici să urăsc
eram nerăbdător şi ostil şi aş fi primit orice

sunt un iepure uite cum fug

sunt un şoarece într-un labirint îngheţat
zdrobeşte-mi capul mai repede

arată-ne arată-ne arată-ne totul

sunt o insectă brutală şi tânără
iubeşte-mă

Pindar şi mahmureala, de Radu Vancu

Cami în braţele mele, noaptea smolită sfârâind sub picăturile ploii.
filmul suedez văzut la raluca, reconstruction, în englezeşte, a ajutat,
nu mai e supărată pe mine şi corpului meu îi e mai bine,
chiar dacă mahmureala de la ţuica de aseară nu mi-a trecut de tot
şi carnea îmi arde încă întunecată ca noaptea.
alcoolul e bun, însă acum e de două ori mai bună apa

nevăzută a ploii alinându-mi fierbinţeala. post potatum omne animal triste.

tristă e carnea după beţia cu alcool ca şi după beţia cu cărţi.
invers decât cei din familia noastră, am cunoscut-o mai întâi pe cea de-a doua,
deşi acum cea dintâi îmi e tot mai familiară. nu încăpeam două beţii deodată,
duhul băuturii îmi era în vremurile alea duhnet. ne pornim încet către casă.
reconstruction. da, reconstruiesc acum convalescenţele tale după excesele etilice,

când beai jumătate de litru de apă din sticla de lapte umplută la robinet
şi mă uitam catalepsat de fascin la gâtul tău pulsând ritmic şi la ochii închişi de plăcere,
de-aş fi ştiut deja că zeii există şi în bucătărie aş fi putut crede că eşti un zeu, zeul meu,
cu maioul rupt şi pătat de sânge şi chinuit de setea febricitantă a mahmurelii;
nu ştiai grecii, dar îi contraziceai în clipele alea când străluceai de bucuria bolii învinse –
(orice beţie e o boală învinsă) – aurul e bun, apa însă e de două ori mai bună.

(va urma)

“Absenţă. Absence”, de Antigone Kefala
Editura Omonia, Bucureşti, 2010
Ediţie bilingvă. Selecţie, traducere şi cuvânt-înainte de Ioana Ieronim

Puteti cumpara cartea acum, de la Editura Omonia.

Am spus-o şi cu precedentul prilej când am vorbit de o carte de poezie că nu sunt un specialist în comentarea acestui gen literar şi că iau de fiecare dată versurile care îmi apar în faţă într-un sens complet personal. De aceea, şi receptarea poeziilor este diferită în funcţie de starea de moment şi de felul în care aprecierea personală, subiectivă asupra felului în care versurile ajung la sufletul sau mintea mea: îmi plac, mărturisesc de acum, mai multe poeziile de dragoste sau cele spuse cu mult umor şi apreciez sau înţeleg mai puţin poeziile prea metaforice.

Editura Omonia se ocupă de aproape 20 de ani de promovarea în România a literaturii şi civilizaţiei Greciei moderne, o iniţiativă laudabilă, iar printre cele mai valoroase cărţi pentru cultura română se află şi acelea ale unor autori greci, care au pornit drumul culturii din ţara noastră. Un exemplu elocvent în acest sens este şi scriitoarea Antigone Kefala, care din cauza împrejurărilor din timpul şi după cel de-al doilea război mondial, a emigrat la vârsta de 12 ani din România, Brăila în speţă, spre alte locuri.

Născută la Brăila, în 1935, dintr-o familie cu origini greceşti, dar aflată de trei generaţii în oraşul de pe Dunăre, a plecat împreună cu familia, în 1947, în Grecia, apoi în Noua Zeelandă, pentru ca, după terminarea studiilor superioare, să se stabilească în Australia, unde trăieşte şi astăzi. De altfel, într-un frumos eseu de introducere a cărţii, intitulat „Drumul spre limbă”, Antigone Kefala îşi aminteşte toate împrejurările prin care a trecut, inclusiv primele articole publicate şi anii în care era respinsă de revistele de specialitate şi de edituri.

Poezia ei este plină de metafore, destul de grea pentru cititorul nespecializat în poezie, însă printre rânduri descoperim o persoană aparent tristă, care are încă nostalgia locurilor pe care le-a tranzitat şi, mai ales, locul de unde a plecat. Tristeţea sau seriozitatea provin nu neapărat din iubire pentru România, Grecia sau Noua Zeelandă, ci din sentimentul dezrădăcinării, al schimbării succesive a locuinţelor, oraşelor şi tărilor, al unor greutăţi în adaptare la noi societăţi şi colectivităţi.

Una dintre poeziile ilustrative în acest sens este cea intitulată „Viaţa de familie”:

„Sunt obosită să trăiesc acasă printre străini,

să stau cu ei la masă,

aşteptând acceptarea care nu mai vine,

o înţelegere care nu se va naşte,

măsura din noi consumată.

Atunci ies pe străzile aglomerate,

şi vă văd, tineri care atâta cunoaşteţi, pe întotdeauna,

vorbind, râzând prin trenuri,

fără să ştiţi de sămânţa care lucrează

cu mâini oarbe încă de pe acum;

şi mă gândesc la el,

tăcut, greu de anii netrăiţi,

păşind singur prin hăţişurile grădinilor,

sub ploaie, căutând uitarea.”

Într-un interviu pe care îl găsim în cuvântul-înainte la carte, semnat de Ioana Ieronim, autoarea mărturiseşte, referindu-se la ea şi la familia ei: „Emigrarea ne-a marcat fundamental, într-o mare măsură am devenit alţi oameni… Ce am pierdut – siguranţa unui ataşament mult mai direct la un peisagiu, un fel de viaţă, o istorie, o cultură create de un trecut în care crescusem şi ne simţeam acasă… Ce am câştigat – desigur o imagine mult mai largă asupra lumii, a vieţii, a oamenilor.”

Încheiem prezentarea noastră cu o altă poezie frumoasă, „Venind acasă”:

„Ce-ar fi

ca noi, coborând din autobuz

în aceste cartiere abandonate

palide sub luminile străzii,

ce-ar fi ca noi la coborâre

să uităm cine suntem

să ne rătăcim în această absenţă

golită de memorie

noi, singurii martori ai noştri

în faţa cui

se va juca atunci drama?”

Puteti cumpara cartea acum, de la Editura Omonia.

Antologie poetica, de Yannis Ritsos
Editura Omonia, Bucuresti, 2009
Studiu introductiv, cronologie si traducere de Tudor Dinu

Puteti comanda cartea de pe site-ul Editurii Omonia

Stiam ca trebuie sa incerc sa sa ma eliberez de preconcepte si reluarea legaturii cu poezia lui Yannis Ritsos mi-a dovedit-o. Pastram din anii scolari si ai tineretii, imaginea unui poet si a unei poezii militant comuniste, indesata pe gat de propaganda culturala a timpului in care si in Romania isi gasisera un adapost multi refugiati politici greci (perioada Manolis Glezos). Ba chiar am avut si in Liceu colegi greci, care ne invitau de multe ori la manifestarile lor culturale, cu muzica, cu prietenie si cu multa dragoste de viata.

Imi amintesc ca in anii copilariei si adolescentei, sala de asteptare a cabinetului tatalui meu era un turn Babel, pentru ca auzeai vorbindu-se multe dintre limbile pamantului: se adunau acolo, in nelinistita si dureroasa asteptare (era un cabinet stomatologic?), rusi albi, polonezi, armeni, basarabeni, greci, turci, tatari. Tata invatase cate un minim necesar profesiei, din toate limbile adunate pe pamant romanesc, desi mai toti acesti refugiati vorbeau si o franceza impecabila, ba chiar si germana si engleza (educatia in familiile refugiatilor a prevazut – premonic – si invatarea limbilor straine). Astfel ca am fost obisnuita cu rezonanta limbii elene, facuta parca sa picure melodios vers dupa vers.

Antologia de fata, luata cu reticenta in mana pentru inceput, dar parcursa apoi cu placere, pagina de pagina, mi-a dezvaluit un poet complet si complex, cu o stapanire desavarsita si muzical sensibila a magicului pe care il dezvolta mai ales in creatiile lui de maturitate artistica, atunci cand zbuciumul vietii s-a potolit, atunci cand meandrele politice si sociale ale epocii strabatute i-au reasezat valorile si i-au permis talentului sa se exprime in cea mai elevata ipostaza, o combinatie fericita de lirism pur, dar si cu implicatii filozofice, religioase, sociale si politice. Astfel incat, intr-un stil de versificare alb, ritmat si plin de o stranie muzicalitate, Ritsos a lasat la sfarsitul vietii sale, in anul 1990 opere precum „Simfonia de primavara”,  „Sonata clarului de luna”, „Optsprezece cantece” si „Umbre de pasari”, pline de fantezie, de viziune, de exuberanta, dar si de liniste meditativa.

Yannis Ritsos

„Ai intrebat apa / ai intrebat testoasa / stiai / ca nu-ti vor raspunde / propria ta intrebare / era raspunsul.” (Umbre de pasari – 9 – 1980)
„Lasa-ma sa vin cu tine. Ce luna e in seara asta!
E bine cu luna – n-o sa se vada
ca mi-a albit parul. Luna
imi va face iarasi parul auriu. N-o sa intelegi.
Lasa-ma sa vin cu tine.
……….
Stiu ca fiecare se indreapta singur catre dragoste,
singur catre slava si moarte.
Stiu. Am trait-o. Nu ma ajuta.
Lasa-ma sa vin cu tine……….” (Sonata clarului de luna – 1956)
„18. Nu plange grecitatea
Nu deplange grecitatea – cand se duce sa se inconvoaie
cu cutitul la os, cu hamul pe grumaz.
Iat-o, se avanta iarasi, capata puteri si se inversuneaza
si prinde fiara cu harponul soarelui” (Optsprezece cantece – 1970)

Cele „Optsprezece cantece ale patriei amare” au fost puse pe muzica de Mikis Teodorakis. Iata la linkul prezentat mai jos, cantaretii  Dimitris Basis si  Nena Venetsianou, acompaniati de Orchestra Populara  Mikis Theodorakis, interpretand cantecele lui Mikis Theodorakis pe versurile lui Yannis Ritsos, intr-un concert de la Odeon Herodes Atticus din Athena, iulie 2009, un Tribut in onoarea poetului la implinirea a 100 de ani de la nasterea sa.

De asemenea, in urmatorul videoclip, veti gasi din concertul live cu  Dimitris Basis and Nena Venetsianou cantecul  “Pou petakse t’agori mou”, din ciclul  Epitaphios al lui Yannis Ritsos, pe muzica compusa de Míkis Theodorákis.

Fundatia Culturala Greaca a marcat implinirea a 100 de ani de la nasterea lui Yannis Ritsos (19909-1990), la Muzeul George Enescu, prin prezentarea Antologiei poetice publicate de Editura Omonia, în traducerea neoelenistului Tudor Dinu, si prin concertul sustinut de Aliki Kagialoglou, care a interpretat, acompaniata la pian, piese muzicale pe versuri de Yannis Ritsos (din ciclurile poetice Epitaf, Elenitate si Sonata clarului de luna). La eveniment a participat actrita Adela Marculescu, care a recitat în limba româna poeme de Yannis Ritsos cuprinse în Antologia prezentata cu aceasta ocazie.

Studiul introductiv si cronologia intocmita de catre neoelenistul Tudor Dinu a fost de mare valoare pentru mine, pentru ca m-a introdus in epoca, familiarizandu-ma cu problemele sociale, politice, de familie, de boala, de aspiratii, dar si cu reperele importante ale operei acestuia.

Puteti comanda cartea de pe site-ul Editurii Omonia