Epoca imperiilor, de Robert Aldrich

Puteti cumpara cartea acum, de pe site-ul Editurii All.

Impresionanta si masiva lucrare coordonata de istoricul australian Robert Aldrich Epoca imperiilor [1] reprezinta o succinta trecere in revista a istorie a treisprezece state moderne si contemporane care au cunoscut in epoca moderna si contemporana dezvoltari imperial-coloniale.  Au fost lasate de o parte imperiile asiatice (cel chinez, japonez, siamez etc.) si s-a preferat concentrarea asupra imperiilor coloniale europene (Anglia, Franta, Olanda, Spania, Portugalia, Belgua, Italia, Germania, Austro-Ungaria )  sau influentate, intr-un fel sau altul, de Europa (cel otoman, cel rusesc si cel american). Dar care este definitia unui imperiu in conceptia coordonatorului? „Imperiul nu este un termen usor de definit, desi poate fi privit, in esenta, ca o forma de guvernare a unui anumit grup aflat in centrul vietii politice, asupra unei serii diverse de tari si popoare diferite, adesea indepartate, guvernare  exercitata in general ca urmare a cuceririi militare. (…)Imperiul reprezinta unul dintre termenii cheie in istoria omenirii si urmarirea originilor sale implica o reintoarcere la cele mai vechi epoci istorice.”[2]

Intr-adevar „Expasiunea puterilor imperiale incepand cu secolul al XVI-lea si pana la inceputul secolului al XIX-lea este una dintre chestiuniile fundamentale al istorie si multa cerneala a curs scriindu-se despre imperii.”Aceste istorii sunt deosebit de complexe si complicate, viziunea maniheista nefiind recomandata (colonistul raul absolut, iar colonizatul bine absolut) in abordarea stiintifica chiar daca, de exemplu, istoriografia si propaganda regimurilor comuniste au facut mult caz de aceasta dihotomie.  „Istoria coloniala nu se limiteaza la hartile descoperitorilor, la cronologia cuceririlor, la panteonul exploratorilor, colonistilor si administratorilor si la balanta de venituri si cheltuieli a activitatii economice. Ea vizeaza insesi fundamentele culturii occidentale: idei de guvernare si modalitati prin care drepturile si puterea politica se extind sau nu asupra populatiei; notiuni precum rasa, etnicitatea, cultura si ideologia (…) Studiul colonialismului este o investigatie a influentei avute de europeni (si alti colonizatori) asupra teritoriilor si populatiilor indepartate, dar totodata si impactul Americiilor, Asiei, Africii si Oceaniei asupra Europei insesi.”[3]

Avand in vedere uriasul volum de informatii pe care-l presupune studirerea fiecarui imperiul colonial in parte, nu ne propunem decat o modesta si exhaustiva trecere in revista a celor mai importane si putin cunoscute astfel de uriase entitati politice care, nu trebuie sa uitam, au gravat istoria oferind continutul actualului prezent geo-politic.  Trei dintre imperiile coloniale analizate in aceasta carte ne sunt mai mult decat familiare: cel otoman, tarist/sovietic si habsburgic/austro-ungar. Imperiul otoman nu reprezinta balaurul absolut, concept in care am fost noi crescuti altfel ar fi imposibil sa ne explicam cum a reusit sa dureze atat de mult timp, de la intemeierea sa in secolul al XIV-lea (Osman a pus bazele lui in perioada 1300-1324) pana la transformarea lui in statul turc modern, dupa infrangerea din Primul Razboi Mondial (in ajunul lui, otomanii inca mai stapaneau macar de jure daca nu si de facto uriase intinderi precum Siria, Irak, Palestina, Arabia, Liban) „Intrebarea este nu de ce Imperiul Otoman a intrat in declin, ci cum de a supravietuit el pana in secolul al XX-lea”[4]

Inspirata denumire a capitolului dedicat imperiului colonial spaniol („Spania: genealogia colonialismul modern”) releva importanta esentiala a experientei coloniale spaniole pentru istoria coloniala in genere. Sa nu uitam ca descoperirea Americii a fost facut de Cristofor Columb in anul 1492 in fruntea caravelelor spaniole, momentul zero pentru constituirea unui alt urias imperiu atat in America (America de Sud si Centrala, Caraibe) cat si in Asia (Filipine). „Cucerirea de noi teritorii si subjugarea populatiilor lor, intr-o lume care fusese complet necunoscuta europenilor, poate fi privita ca o prelungire a perioadei de expansiune a conducatorilor catolici spanioli in interiorul peninsulei iberice.” Odata porniti, suveranii castilieni si aragonezi au fost foarte greu de oprit! Imperiul colonial spaniol nu a urmat un plan prestabilit, deopotriva ce cunostintele geografice erau difuze si se schimbau de la o expeditie la alta. Mai intai au fost cucerite Caraibele (1492-1496) urmate de Imperiul Aztec din Mexic si America Centrala (1519-29) si apoi de Imperiul Inca din nord-vestul Americi de Sud (Peru, Ecuador, Chile) in perioada 1531-34.

Se cunoaste mai putin faptul ca aceste imense cuceriri au fost facute mai degraba de huestes, mici bande militare, intreprinderi private, finantate de oamenii de afaceri din Spania si nu de regele de la Madrid. Abia dupa ce greul fusese facut de aceste huestes a patruns si administratia si armata regelui. Pe la inceputul implantarii hispanice nu se folosea nici macar termenul modern de colonii, titulatura inventata de francezi si englezi abia la finele secolului al XVIII-lea. Chiar daca autoritatile coloniale spaniole au incercat sa impuna o segregare rasiala stricta intre cele trei mari grupuri etnice ( indienii supravietuitori, colonisitii spanioli albi si sclavii negri) aceasta s-a dovedit un vis utopic. „De-a lungul timpului, distinctiile dintre caste au devenit tot mai subtile, dand nastere unei complexe demarcatii de categorii si subcategorii rasiale”[5]

Bogatiile uriase pe care si le-au exploatat si insusit spaniolii din America s-au dovedit o capcana  pentru economia spaniola din Metropola care, incetul cu incetul, a pierdut cursa industrializarii cu principalii sai competitori europeni, Marea Britanie, Franta si chiar cu Olanda. Invadarea Spaniei de catre Napoleon in 1808 a condus la eroziunea legaturilor din metropola si coloniile sale americane, fapt ce a produs izbucnirea unui lung razboi de independenta, dupa modelul celui nord-american, prin care tarile sud-americane si-au castigat, intr-un final fericit, dreptul la autodeterminare. Nu fara ca Spania sa nu se opuna din rasputeri! Ramasitele imensului imperiu colonial, Filipine, Puerto Rico si Cuba au mai fost detinute de Spania inca un secol, pana cand puterea iberica, aflata intr-un continuu declin politico-economic, a fost infranta in timpul razboiului americano-spaniol din 1898. In mod paradoxal fluxul migrator a fost impulsionat in secolul al XIX-lea in intreaga lume sud-americana si, mai ales, in Cuba (stim bine ca Fidel Castro provine dintr-o familie al carui tata s-a nascut in Galicia, ramanand in Cuba dupa infrangerea spaniola in fata americanilor  !) Autorul capitolului, Josep Fradera, nu sufla, din pacate nici un cuvant despre ulrimele posesiuni coloniale spaniole, Marocul spaniol (Ceuta si Mellila inca fac part din Spania) Sahara Occidentala sau Guinnea Ecuatoriala. Probabil ca nu mai aveau nici o importanta fata de pierdutele perle ale coranei !

 „Portugalia a fost prima tara europeana care a dobandit un imperiu peste mari si ultima care a renuntat la el. Pe la 1540, una dintre cele mai mici, mai izolate si mai sarace natiuni ale Europei crease un imperiu comercial de peste cinci ori mai mare decat suprafata ei, intins de-a lungul intregului glob. Centrul de gravitatie imperial s-a mutat pe rand din Africa in Asia, apoi in America de Sud, inainte de 1600 si din nou in Africa, pe la 1820.”[6] Daca in cazul Spaniei, Frantei si Marii Britanii enumerarea tuturor posesinilor ar inseamna o munca sisifica, Portugalia a colonizat in America de Sud doar Brazilia, in Africa Angola, Mozambic, Insulele Capului Verde si Guineea Bissau iar in Asia, Timorul de Est, Macao (port pe coastele  chinezsti) si Goa (coastele indiene).

Principala mostenire a colonialismului portughez ramane, indiscutabil, Brazilia. „Pe la 1600, mai mult de 50.000 de portughezi, inclusiv numeroase femei, s-au stabilit la Pernambuco si Bahia. Pana pe la 1620 Brazilia a ramas principalul producator de trestie de zahar.”[7] Cucerirea Portugaliei de catre Napoleon in 1807 a dus la refugierea curtii regale a lui Joao VII la Rio si a unei suite de 10.000 de persoane, transportati de marina britanica. Printul mostenitor, Pedro, a hotarat sa ramana in Brazilia si dupa eliberarea Portugaliei, proclamand Imperiul Brazilian (iata, un nou imperiu!) in 1822. Din acest motiv, in secolul al XIX-lea intreaga atentie a portughezilor s-a concentrat in jurul posesiunilor ramase in Africa si care au fost poftite, nu o data, de catre marile puteri coloniale existente (Franta) sau emergente (Germania) in goana lor disperata dupa colonii. Cand s-a retras in 1975 din Angola si Mozambic aproximativ o jumatate de milion de colonisti portughezi au revenit in tara. Din nefericire pentru Portugalia, ea a ramas la fel de saraca, la sfarsitul imperiului, pe cat fusese si la inceputurile lui fapt ce vine sa demonstreze ca posesiunile coloniale nu au insemnat in mod automat si dobandirea unei prosperitati materiale sustenabile.[8] Atat in cazul Spaniei cat si al Portugalie, veniturile obtinute din exploatarea coloniilor au  mers mai degraba in consum decat in competivitate economica, pentru a folosi termenii analizei economice de astazi.

Olanda este o alta tara mica, dar…voinica, cel putin cand vine vorba despre trecutul colonial, de prim ordin. „Incepand cu 1682, odata cu intemeierea West Indische Compagnie (WIC), comertul olandez, explorarea si exploatarea s-au intins de-a lungul intregului glob. In America de Nord si Caraibe, posesiunile olandeze erau desfasurate de la New York, oras intemeiat de olandezi sub denumirea de New Amsterdam, pana la insulele din Indiile de Vest incluzand Aruba, Bonaire, Curacao, Sint Marten, Sint Eustacius si Saba, inca parte din Regatul Olandei.”[9] Principala colonie olandza a ramas insa Indonezia sau Indiile olandeze care si-au dobandit independenta in 1949, dupa o lunga ocupatie japoneza si o incercare nereusita a fostei metropole de a prelua puterea, fapt ce a dus la un adevarat razboi de eliberare nationala.

In mod paradoxal, cea mai importanta colonizare olandeza nu s-a aflat mult timp sub guvernarea olandeza, ne referim la fermierii olandezi, burii sau afrikaanerii, care s-au instalat in Africa de Sud, catre jumtatatea secolului al XIX-lea alegand mai degraba sa patrunda in interiorul Africii negre decat sa ramana sub dominatia britanica, constituind doua republici independente Transval si Orange.[10] „Relatiile externe ale Olandei au fost caracterizate printr-un uimitor amestec de pace, profituri si principii. Imperialismul poate fi considerat, din punct de vedere istoric, ca un secondant important al activitatilor comerciale olandez. Ca natiune a liberului schimb si ca membru activ al organizatiilor internationale, Olanda este adesea dornica sa ofere un exemplu altor state, uneori lasand in urma chiar propria sa istorie complexa si in egala masura de exploatare.”[11]

In 1975 Guyana olandeza si-a declarat independenta devenind Surinam, fara ca Olanda sa se mai impotriveasca acestui proces care devenise unul inevitabil. De altfel, atractia pe care a continuat sa o manifeste Olanda printre surinamezi s-a manifestat printr-un lung si numeros exod al acestora catre fosta metropola  (iar microbistii cunosc foarte bine nenumarate nume de fotbalisti foarte talentati care au o astfel de descedenta si care au aparat cu mult succes culorile Olandei).[12]

(va urma)

Puteti cumpara cartea acum, de pe site-ul Editurii All.

Rafael, o viata fericita, de Antonio Forcellino

Puteti cumpara cartea acum, de pe site-ul Editurii All.

Pentru mine, Giorgio Vasari, cu cele trei volume ale sale “Vietile pictorilor, sculptorilor si arhitectilor”, aparute la Editura Meridiane in 1968 in traducerea (si note) lui Stefan Crudu (un intelectual fin pe care am avut onoarea sa il cunosc personal), a reprezentat un reper de mare valoarea in instructia mea in domeniu. Un reper care nici astazi nu paleste, chiar daca specialisti de marca contemporani, aplecati cu stiinta, talent si onestitate asupra vietii si operei marilor creatori renascentisti, ii aduc critici legate de imperfectiunea documentarii sale sau legate de partipriuri sau de “retusurile” aduse portretelor sale, “sub semnul dorintei de a fi artist in naratiune”.

Antonio Forcellini este fara indoiala unul dintre cercetatorii contemporani de varf ai artei renascentiste si este in acelasi timp si un profesionist restaurator cu mare contributie in redarea catre universalitate a infatisarii unor opere nemuritoare precum Moise al lui Michelangelor sau Arcul de triumf al lui Traian.

Scrierile sale bogat documentate: Michelangelo Buonarroti. Storia di una passione eretica (2002), Michelangelo. Una vita inquieta (2005), Raffaello. Una vita felice (2006), Oro Fiamma (2006), 1545. Gli ultimi giorni del Rinascimento (2008), La facciata del Duomo di Siena: iconografia, stile, indagini storiche e scientifiche (2007), La pietà perduta (2010), reflecta profunda sa dedicare ca istoric al artei, dar si un real talent scriitoricesc.

De aceea, cei interesati sa cunoasca fenomenul artistic al acestei extraordinare perioade de emulatie care a fost Renasterea, trebuie sa ii citeasca si pe Vasari – pentru cantonarea sa reala in timp si pentru fiorul autentic al trairilor si simtirilor si pe Forcellino, pentru cercetarea sa moderna, cu instrumentele stiintelor secolului nostru. Si pe ambii, pentru talentul lor literar de necontestat.

Antonio Forcellino

Inca din Introducerea la lucrarea sa “Rafael, O viata fericita”, Forcellino ne atrage atentia asupra mereu importantei activitati de cercetare, deoarece “lipsa documentelor biografice (la un moment dat) a devenit spatiul ideal pentru construirea unor filtre interpretative dense, a unor prejudecati, a unor presupuse lentile pentru focalizarea corecta a vietii si operei artistului. In anii din urma, aceste prejudecati au mai palit odata cu iesirea la lumina a unor noi documente care ne impun schimbarea lentilelor de observatie. Identificarea deplina a figurii paterne, Giovanni Santi, barbatul si artistul, impune, bunaoara, o revizuire a legendei vasariene care, cu toate ca nu se intemeiaza pe niciun document sigur, a fost acceptata de critica pana in ziua de astazi, plasandu-l pe Rafael printre elevii lui Perugino si rezolvand in termeni pur stilistici o filiatie mult mai complexa.  Formarea legata de extraordinara figura paterna ne permite, in schimb, sa urmarim altfel evolutiile ulterioare ale artistului”.

De altfel, Forcellino chiar isi incepe cartea cu primul capitol pe care il intituleaza “Fiul lui Giovanni” si in care creioneaza un tablou viu si cuprinzator atat al timpului si locului, cat si al omului/artistului/tata formator – modelul artistic viitor al noului sau nascut Rafael.

“Pasiunea pentru pictura, care constituia principala lui activitate profesionala, se intrezareste dindaratul luciditatii cu care ii insiruie Giovanni pe cei mai buni artisti ai vremii sale (…) Judecata sa e punctuala si o precede cu mult pe cea usuratica pe care o va da Vasari cu saizeci de ani mai tarziu despre aceeasi artisti.”

Insa, pentru a ne contura pe de-a intregul tabloul familial, Forcellino intarzie si asupra figurii materne, Magia: “Despre ea stim foarte putine lucruri, pentru ca femeile din secolul al XV-lea prind cu greu contur in biografiile epocii. Insa din consistenta dotei stim ca familia ei era de conditie buna si chiar garderoba ei era inzestrata cu vesminte splendide”. Amanuntele inedite pe care ni le comunica scriitorul, contureaza imaginea vietii sociale in timp. De pilda, “conditia distinsa a familiei lui Giovanni Santi” rezulta si din bogatia dotei sotiei sale, a rochiilor, stofelor si tesaturilor pretioase din care erau iscusit lucrate acestea.

Coperta editiei italiene

Autorul continua sa contureze mediul si organizarea lui traditionala, pentru a ne introduce complet apoi in devenirea lui Rafael. Ori “Casa si atelierul”, laolalta,  sunt acele ambiente formatoare caracteristice epocii. Acolo tinerii se instruiesc de la varste fragede, invata sa prepare panzele, sa pregateasca fondurile, trudesc la amestecurile de pigmenti, separa galbenusurile de ou de albusuri in vederea utilizarii reusite, fasoneaza indelung suprafetele de lucru pentru netezirea si compactarea necesara, exerseaza desenele preagatitoare si fixarea lor prin filtrarea prafului de carbune prin gaurelele practicate cu varful de ac… tehnici laborioase si lente… treceri de la tempera la uleiuri… ”Casa si atelierul”, membrii familiei si ucenicii … laolalta alcatuiesc un univers viu si talentat sub mana maestrului. Astfel ca baiatul, Rafael, a “devenit una cu atelierul tatalui”. Grea meserie, Giovanni o stie, asa dupa a preluat ideea de la marele Cenini: ”Sa stii ca nu trebuie sa fie mai scurta vremea pentru invatat: sa studieze mai intai de micut una cum sa foloseasca desenul pe planseta mica: sa stea apoi in atelier cu un maestru care sa stie a lucra cu toate uneltele ce tin de arta noastra; si sa stea si sa inceapa sa trieze culori; si sa invete sa fiarba lipiciurile si sa deosebeasca (tipurile de) creta si sa deprinda practica de a acoperi cu ghips icoanele, de a le netezi si a le rade; sa puna aur; sa piseze bine; vreme de sase ani. Si apoi, sa se deprinda sa coloreze, sa infrumuseteze cu mordanti, sa faca vesminte de aur, sa se obisnuiasca sa lucreze pe perete alti sase ani, desenand mereu fara contenire nici in zi de sarbatoare, nici in zi de lucru”

Dar Rafael e precoce, e chiar “un maestru precoce”. Si ne spune autorul ca nu peste mult timp, din Urbino, in Umbria, sub protectia ducilor de Montefeltro, la Citta di Castello, activitatea lui se desprinde de pluton. Un prim contract il citeaza ca “maestru”. Si Maestrul incepe reinoirea artei italiene. Simplifica si aeriseste compozitia, confera spatiu personajelor sale si “noutatea cea mai surprinzatoare o intalnim oricum in chipuri, care au abandonat constructia geometrica a celor pictate de tata”. In pictura sa timpurie, “in expresiile psihologice ale sfintilor si Fecioarei” (tabloul Rastignirea): Rafael cauta “noutatea cea mai semnificativa”, o verosmilitatea spatiala. Pasul urmator al tanarului pictor o reprezinta “sfidarea maestrilor”, bogata Perugia recurge la “noua stea din Urbino”.

Insa Antonio Forcellino incadreaza figura pictorului, munca sa si traiectoria sa, in intreg contextul politico-militar al timpului. Ratate sperante de pace, Lucrezia Borgia…nu e loc de scapare, “in mana familiei Borgia – cetatea eterna – unde in deceniile precedente orice artist avea un mediu in care sa lucreze, parea sa fi devenit locul cel mai insuportabil din lume”.

Rotile istoriei se invart insa si Forcelinno ne conduce cu eleganta in anul 1504, in Florenta ce iesea din criza provocata de alungarea familiei de Medici. O competitie benefica intre familiile bogate care “se rasfrange in cea dintre arhitectii care le slujeau, iar modelele noilor cladiri se apropiau tot mai mult de delicatetea si de regula clasica”. E vremea lui Leonardo da Vinci, cel care “a adus multa stralucire picturii (…) nimic n-a socotit mai important decat regulile opticii, de care s-a slujit ca sa cerceteze cu precizie si cu de-amanuntul legile luminii si umbrelor”. Rafael a vazut si a admirat operele lui Leonardo din Florenta: “Portretul Ginevrei Benci” si cartonul cu “Madonna, Sfanta Ana si Pruncul cu un miel” si incepe sa-i imite tehnica revolutionara.  Florenta este zguduita de marea provocare din cei doi giganti ai zilei: Leonardo si Michelangelo, dar in aceasta tensiune Rafael a “gasit starea psihologica ideala din care sa-si alimenteze cautarea, liber sa observe, sa copieze si sa deseneze”. Forcellino il urmareste cu multa atentie pe Rafael pictorul in cautarea expresiei proprii, pe Rafael managerul in cautarea relatiilor si contractelor benefice artistic si material, pe Rafael tanarul solar, frumos si agreabil, mereu in cautarea implinirii in iubirile care il asaltau.

Madonna Sixtina

Roma a reprezentat urmatorul pas firesc in cautarea frumusetii si armoniei. Are douazeci si cinci de ani si este covarsit de frumusetea Coloseumului, dar si de faptul ca “marile arce ale termelor, forurilor si palatelor imperiale (erau) transformate in grote si pesteri, unde isi gaseau adapost tot felul de primejdii” Orasul era “o pestera de talhari si ucigasi”. La Roma, “intelegerea cu papa Iuliu al II-lea a fost imediata”, iar Vaticanul a devenit un teren fertil pentru tanarul artist. “Disputa despre sfantul sacrament” (Sala Semnaturii – Vatican, “Scoala din Atena” – Sala semnaturii – Vatican) sunt lucrari de mare respiratie si inovatie artistica. Si mai ales de o siguranta matura! Frumusetea si armonia se implinesc intr-o siguranta matura pe care cu greu contemporanii o pot ghici dincolo de chipul angelic al lui Rafael.

Forcellino are calitatea ca prin scriitura sa bogata si atractiva ne furnizeaza multe elemente tehniciste privind maniera picturii dezvoltate de Rafael, explicatii si descrieri pe care cititorul le asimileaza cu usurinta datorita stilului ales literar. Lucrarile lui Rafael se intruchipeaza si prind viata sub ochii nostri, sigur – si cu ajutorul ilustratiilor inmanunchiate la sfarsitul volumului. Iar daca cititorul este curios, dincolo de materialul redus pus la dispozitie, cu siguranta va gasi in librarii sau pe internet albume si imagini graitoare. Si daca este si mai curios, prin intermediul notelor din fiecare capitol – adunate toate tot in ultima parte a volumului, isi va contura mai bine conjunctura istorica, sociala, politica si artistica a timpului si va gasi si trimiteri spre alte scrieri si autori. Pentru ca – intradevar – istoria Renasterii italiene este bogata, dar si tensionata si sistemul religios al papalitatii, al Vaticanului si puternicul lui efect asupra dezvoltarii arhitecturii si picturii este apasat conturat in aceasta biografie a lui Rafael.

Cat de benefica a fost influenta bisericii catolice asupra dezvoltarii talentelor si competiilor artistice renascentiste, cat de deschisi la punga in favoarea artei au fost marile familii nobiliare … dar nimic din toate acestea nu au putut impiedica “Steaua cazuta din cer”. “Rafael a inventat un artist nou, in stare sa-si dea lui insusi directia si scopurile propriei cautari. Curtea mergea in urma lui, societatea intreaga il urma si el era atat de constient de acest lucru, incat sa manifeste chiar si in modul de a socializa o diversitate nemaivazuta inainte.”  “Un artist print”, pe care “Roma il preamarea cu tot mai mult entuziasm”, “noul oras purta de acum semnele artei lui Rafael in toate locurile mai insemnate”. Excese amoroase, febra, delir, vinerea sfanta, 6 aprilie 1520 “orasul a celebrat riturile intunecate si dureroase ale mortii lui Cristos” …. “Rafael murea”…37 de ani!  Fara sa desavarseasca “Schimbarea la fata a lui Cristos”.

Sigur ca Forcellino ocoleste cu hotarare si delicatete sa insiste asupra acestui aspect al vietii maestrului si asupra obiceiurilor si comportamentului libertin al vremurilor (cauza a multor boli oribile si fatale) si putem sa intelegem aceasta discretie, pentru ca pana la urma, prin iubire si din iubire avem astazi “Cele trei gratii”, “Madona cu scaunul”, “Madona sixtina” si multe alte reflectii ale frumusetii.

Pe cale logica, voi cauta acum si celalalt volum biografic al lui Forcellino, aparut tot la Editura All, “Michelangelo, O viata nelinistita”!

Puteti cumpara cartea acum, de pe site-ul Editurii All.

Roumanie, capitale… Paris, de Jean-Yves Conrad

Prima parte aici.

Elena Vacaresco (1864-1947), s-a nascut la Bucuresti intr-o familie de poeti si diplomati. Numita domnisoara de onoare a reginei Elisabeta (Carmen Sylva), s-a indragostit de printul-mostenitor Ferdinand. In ciuda faptului ca dragostea i-a fost impartasita, regele Carol I s-a opus cu violenta uniunii celor doi spunandu-i lui Lascar Catargiu, in franceza, “C’est un enfantillage”(“e o copilarie”), chiar daca regina Elisabeta a sustinut aceasta legatura. In 1916 s-a stabilit definitiv la Paris. In 1886 a publicat la Paris primul volum de poezii “Chants d’Amour” urmat de volume de traduceri din Carmen Sylva, romane, volume de poezie. Elena Vacarescu a fost alaturi de Nicolae Titulescu reprezentanta Romaniei la Societatea Natiunilor din momentul infiintarii ei. A devenit ofiter al Academiei Franceze, comandor al Legiunii de Onoare, a primit marea cruce a Coroanei Romaniei. In 1925 a fost aleasa membru corespondenta al Academiei Romane.

A participat si la Conferinta de Pace de la Paris din 1946, decednd in 1947. Corpul ei a fost repatriat in Bucuresti in 1959. Despre Paris ea scrie in 1918: “Prin toate fortele sale, orasul, plin de magie, ma incanta si imi starneste aminitiri si imi aduce aminte de fidelitatea imuabila care ma leaga de el pentru ca de 50 de ani sunt predestinata sa-si slujesc prestigiul si gloria, acolo la noi, unde lumea il adora.” In apartamentul sau din no.7 rue de Chaillot, Elena Vacaresco isi tinea seratele sale celebre unde se discuta atat politica cat si literatura de catre mari figuri intelectuale ale vietii pariziene.

Pe avenue Hoche, la numarul 7, putem vedea in fata ambasadei Japoniei, Academia Internationala de Diplomatie. Unul dintre fondatorii acestei renumite institutii a fost Nicolae Titulescu, el deveinind vicepresedintele ei la 8 ianuarie 1927 iar in decembrie 1934 fiind numit chiar presedintele Academiei. Titulescu a ramas in aceasta functie pana la moartea lui la Cannes, in 1941 sustinand o serie de conferinte interesante si apreciate in epoca, precum cea din 15 martie 1929 avand ca tematica minoritatile, un subiect mult mai arzator in acea perioada (cand in Regatul Romaniei traiau  aproape 30% de ne-romani). In anul 2003 a fost inaugurata o placa memoriala la intrarea in acest imobil, amintind trecatorilor de marele diplomat roman, a carui deviza (“Cei care isi dau viata pentru o idee sunt eroi care nu au un alt testament decat acesta: continuati!”) este reprodusa.

Si multi muzicieni romani au trecut prin Paris. Cei mai reprezentativi sunt George Enescu si  Dinu Lipatti.

Jean-Yves Conrad

George Enescu s-a nascut la Livieni, in Moldova, in anul 1881. A descoperit vioara la varsta de trei ani. Dupa ce a studiat la Academia de Muzica din Viena (1895-1899) si-a continuat studiile la Conservatorul din Paris. A trait alternativ la Paris ( la nr.26-28 rue de Clichy) si la Bucuresti pana in 1946 cand insaurarea regimului comunist il determina sa se stabileasca definitiv, pana la moarteasa din 1955, la Paris.  Discursul lui Tony Aubin, presedintele societatii prietenilor lui Enesco  este edificator pentru personalitatea marelui compozitor “Enescu a avut trei patrii: Romania, Franta si Muzica. Le-a posedat pe toate trei si a fost posedat de ele. De la tara sa natala a preluat acel amestec subtil de nostalgie, de melancolie, de dragoste, ardoare exprimata in cuvantul dor[1], acest gust de viata si de miscare cunoscut de catre autohtonii Moldovei, de unde este originar si de catre tiganii pe care-i frecventa. De la Franta a preluat ceea ce ea-i putea da cel mai bine :ordinea, cunosterea, disciplina si multe brate de prieteni, larg deschise.” O alta referire la cultura franceza am gasit-o in amintirile lui George Enescu “La şapte ani la Viena am fost dat în grija unei institutoare cu care am invatat intr-adevar limba franceza la care îmi plăceau nazalizările şi am incercat sa o stăpânesc bine, in ciuda dificultatilor. Când vorbesc frantuzeste, se simte ca sunt român după uşoara rulare a lui r, desi, străduindu-mă pot vorbi cu accent parizian”.[2]

Dinu Lipatti (1917-1950) Nascut la Bucuresti si avandu-l drept nas pe George Enescu, Dinu Lipatii a urmat studii muzicale la Buburesti  (cu Mihail Jora). In 1932 a obtinut doua premii George Enescu iar in 1934 a inceput sa studieze la Conservatorul din Paris. La 25 februarie 1935 cantand o sonata de-a lui Enescu in prezenta compozitaorului, acesta l-a laudat spunandu-i “Dinu, ai cantat exact cum as fi simtit eu insumi dar nu as fi putut sa o cant mai bine”. A murit la numai 33 de ani fiind ingropat in cimitirul Chene-Bourg, una din comunele din preajma Genevei.

Importanti sciitori romani de origine evreiasca s-au stabilit la Paris atat pentru a fugi dintr-un climat din ce in ce mai antisemit  cum era caracterizata Romania interbelica cat si pentru a se afirma in centrul civilizatiei europene.

Eduard Ilarie- Voronca (1903-1946). Nascut la Braila, intr-o familie de evrei, a studiat Dreptul, a citit mult, descoperind dadaismul. Ajuns la Paris in 1925 a obtinut o licenta in Drept la Sorbona, devenind corespondentul ziarelor Cahier du Sud si Nouvelles Litteraire. A publicat mai multe volume de poezie in limba romana. S-a sinucis in 1946, la cea de a doua sa tentativă fiind înmormântat la cimitirul Pantin-Parisien.

Benjamin Fundoianu (Benjamin Fondane) (1898-1944). Nascut la Iasi din parinti evrei, ia pseudonimul Fundoianu in1914, pe care il transforma in Fondane odata cu instalarea sa la Paris, in 1923. A devenit cetatean francez in 1938 fiind moblizat in septembrie 1939. Facut prizonier in iunie 1940 odata cu capitularea armeti franceze, a evadat din detentie. Capturat din nou, a fost eliberat pe motive de sanatate. A trait de-a lungul ocupatiei in apartementul sau parizian, fara sa poarte steaua galbena a lui David. Arestat de catre germani a fost trimis la Auscchwitz in mai 1944, in ciuda incercarilor unor intelectuali prieteni (printre care Emil Cioran si Stefan Lupascu) de a obtine eliberarea lui. Sotiei sale Genevieve ii scrie din arest “ stii, ti-am mai spus-o destinul nostru include si lucruri pe care nu le putem schimba. Calatorul nu a terminat sa calatoreasca, am scris. Ei bine, am avut dreptate, continui sa calatoresc.” A sfarsit gazat la 30 octombrie 1944 la Birkenau. Sotia lui s-a calugarit, dupa cum a indemnat-o el sa faca in cazul in care nu se va intoarce.

Tristan Tzara

Tristan Tzara (Samuel Rosenstock), s-a nascut la Moinesti in 1896. In toamna lui 1915 a parasit Bucurestiul pentru Zurich, unde in anul 1916 a fondat curentul dada, miscare literara care i-a influentat pe scriitorii francezi Andre Breton, Loius Aragon si Phillippe Soupault. Intr-o braserie din Zurich a fost strafulgerat “Sunt impotriva oricărui sistem, cel mai acceptabil sistem este acela de a nu avea vreunul”. S-a stabilit la Paris, unde l-a angajat pe arhitectul austriac Adolf Loos sa-i construiasca o vila in conformitate cu ideile curentului dada (forme pure, functionale, fara ornamente) imobil care mai exista si astazi, pe avenue Junot, nr.15 Dupa ocuparea Parisului in vara lui 1940 de catre germani s-a refugiat in sudul Frantei, ramas sub administratia Maresalului Petain, spre deosebire de Benjamin Fondane.

Intre 1922- 1930 Panait Istrati a locuit in casa din rue du Colisée, casa prietenului sau cizmar Georges Ionesco unde a scris Kyra Kyralina (1924), Codine, Mikhail, Oncle Anghel (1925), Presentation des Haidouks et Domnitza de Snagov ( 1926), Les Chardons du Baragan (1928) toate in limba lui Moliere

Elvira Popescu, fondatoarea Teatrului Mic din Bucuresti a facut de asemenea cariera la Paris jucand in cincizeci de filme franceze si in numeroase piese de teatru fiind directoarea Theatre de Paris si a Theatre de Marigny. Acest succes nu a impiedicat-o sa declare ziaristilor francezi, cu prilejul vizitei lui Nicolae Ceausescu din Franta, in iunie 1971 (raspuns la vizita lui de Gaule din 1968) “ Sunt foarte emotionata. Stiu ceea ce datorze Frantei dar o parte din inima mea a ramas in Romania. Nu inteleg nimic din politica, sunt o sentimentala. Doresc doar ca bunul Dumnezeu sa-i dea o viata lunga presedintelui Ceausescu pentra a face ca Romania sa-si uite toate tristetile”[3] A murit in apartamentul sau parizian la 12 decembrie 1993 (mai avea trei ani si ar fi implinit 100 de ani!)

Materia cartii este insotita de cateva anexe extrem de interesante care dovedesc, in plus, daca mai era nevoie efortul insemnat pe care l-a depus autorul. Sunt prezentate tabele cu elevii romani care au studiat la academia Julian (anexa 1) elevii romani ai Scolii Nationale Superioare de Arte Frumoase (anexa 2) lista cu artistii romani care au expus in saloanele si expozitiile pariziene la sfarsitul secolului al XIX-lea si inceputul sec. al XX-lea (anexa 3), lista elevilor romani la Sorbona (anexa 5)- printre ei ii regasim pe Constantin Argetoianu, I.G Duca- drept, A.I Cuza, Pompilu Eliade- litere,  G. Gafencu- drept, Constantin Istrati- chimie, N. Iorga- istorie, M. Sebastian- drept, Gellu Naum- doctor in filosofie; anexa cu suprarealistii de origine romana care au trait la Paris, o interesanta lista cu diplomatii care s-au succedat la legatia Romaniei  in capitala Frantei (anexa unde ii regasim pe Vasile Alecsandri, Nicolae Cretzulescu, Gheorghe Tatarescu; brevetul inventiei lui Traian Vuia (anexa 13); anexa 15-o lista cu elevii prestigiosi ai scolii romane din Paris (ii regasim pe istoricii C.G. Giurescu,P.P. Panaitescu, Radu Vulpe.

Putem constata regresul absolut pe care l-au adus cei 45 de ani de totalitarism comunist prin observarea atenta a situatie noastre de acum, comparativ cu situatia romanilor de dinainte de 1940. Noi trebuie sa facem eforturi serioase pentru a reveni la statul pe care ei il aveau inainte de 1940. Privim libera circulatie a persoanelor ca pe ceva cu totul si cu totul fantastic si nou pentru ca anii  de comunism ne-au inchis ca intr-o cusca in interiorul acestor granite dar pana la urma nu facem altceva decat sa militam pentru ceea ce bunicii si strabunicii nostri detineau fara ca macar sa gandeasca macar la ea. Vechea elita politică şi spirituală (de multe ori cele două elite se confundau) din Regatul Român era perfect integrată în Europa şi nu în orice Europă ci în cea mai civilizată şi stilată Europă, Europa Parisului, unde se stabilea defintiv sau provizoriu, unde scria, studia, si unde se impunea  prin calitatea ei remarcabilă., îmbinând vigoarea Orientului cu rafinamentul Occidentului (pe care, să fim cinstiti, şi-l permiteau). Cine nu crede în această aserţiune cam lungă nu are decât să răsfoiască preţ de cateva minute cartea lui Jean-Yves Conrad. Va descoperi o alta Romanie, cea a oamenilor stilati şi cultivaţi care luau cu asalt Parisul. Poate aceasta tara (idealizata evident) il va ajuta să uite exodul cersetorilor si salahorilor romani carora, dupa o jumatete de secol, le-a venit rândul să ia cu asalt Parisul.

Roumanie, capitale… Paris, de Jean-Yves Conrad

În anul 2003 a apărut la editura pariziana Oxus în colecţia coordonată de către Basarab Nicolescu una dintre cele mai interesante cărţi editate în spaţiul francofon in ultimul timp având ca subiect România: “Roumanie, capitale…Paris” scrisă de Jean-Yves Conrad, cu subtitlul explicativ “guides des promenades insolites sur les traces des Roumains céelèbres de Paris.”[1] Editura Oxus a publicat deja cinci lucrări biografice despre românii din Paris, despre Benjamin Fondane, Victor Brauner, Gherasim Luca, Emil Cioran si Mircea Eliade. La aceeaşi editură se află în pregătire alte cărţi despre românii celebri care au trait si creat în Franţa, mai ales la Paris, precum Constantin Brancusi, Eugen Ionesco, Tristan Tzara sau Panait Istrati si care vor aparea in acest an.

Autorul recunoaşte în prefaţa cărţii că unul dintre motivele care l-a determinat să scrie aceasta carte îl constituie şi  “l’injustice manifeste qui a accablé et accable encore la Roumanie dans mon pays.” (vechile stereotipuri cu cerşetori, case de copii, politicieni corupţi şi ex-comunişti)[2]. Un altul este dorinţa autorului de a reda românilor si româncelor din întreaga lume mândria de a fi român, astfel încât ei sa nu mai simta niciodată inconvenientul de a te naşte român, dupa cum spunea Emil Cioran.

Materia cărţii scrisă de Jean- Yves Conrad este structurată în 15 fascicule/ plimbări aplicate prin Paris pe urmele unor români celebri în domeniul lor de activitate. Accentul este pus pe latura umanistă, e drept, emigraţia română concentrată în Paris numărând cu predilecţie compozitori, scriitori, sculptori şi mai puţin oameni de ştiinta. Fiecare capitol este precedat de un citat considerat semnificativ despre Paris extras din opera acelor români care au iubit şi trăit in Oraşul-Luminilor. Autorul inserează în textul celor cincisprezece plimbări şi scurte biografii ale personajelor evocate fapt ce ar trebui să ajute la cunosterea de către cititorul francez a acelor personalităţi culturale româneşti care au locuit in cladirile orasului. Evident, un francez care nu are minime cunoştinţe despre România va găsi dificilă dacă nu total incoprehensibilă cartea lui Jean-Yves Conrad. Autorul se concetrează cu predilecţie asupra vechiului exil romanesc, din secolul al XIX-lea si prima jumatate a secolului al XX-lea si eludeaza voit exilul recent (astfel Virgil Ierunca si Monica Lovinescu nu sunt prezentati deloc).

Istoricul A.D. Xenopol scria în anul 1909, în studiul său intitulat “ La France vue déhors. Paris vu de Roumanie” că “Parisul este pentru românii liberi, adică pentru acea parte a poporului român care se află în afara arcului carpatic, soarele care a făcut să apară germenii vieţii civilizate. Toate ideile generoase care au transformat mediul complet oriental al societatii romane si care i-au dat luciul occidental-european au venit din acest mare legan al luminilor.”

Parisul este si orasul de care se leaga numele celor trei mari oameni de cultura interbelici, Eliade, Ionesco si Cioran. Cioran a trait cea mai mare parte din viata lui la Paris, in celebra lui mansarda din cartierul Saint-Germain-des-Près, rue de l’Odeon unde si-a scris cea mai mare parte din cartile sale in limba franceza, cele care aveau sa-i aduca o faima universala. “Pentru mine, Parisul a însemnat idolatrie. Dar m-am lăsat pentru că îmbătrânesc la fel precum şi oraşul. Încântarea a luat sfârşit. Dar nu îl părăsesc şi asta deoarece am trăit în el timp de patruzeci de ani. Nu mă mai inspiră. Chamfort a scris înainte de Revoluţia Franceză Paris, oraşul luminilor, oraşul plăcerilor, unde patru oameni din cinci mor de tristeţe. Este un oraş trist. Este o prăpastie. S-a transformat într-un infern- sau într-un coşmar- pe care nu îl pot abandona. Nu aş putea trăi altundeva.” a mărturisit Cioran într-un dialog cu Esther Seligson în1985.

Jean-Yves Conrad

Ionesco, fiul unui român si al unei franţuzoaice, născut la Slatina, a trait mult prea puţin timp în România, între anii 1924 si 1938 când s-a stabilit defintiv la Paris. Nu a abandonat însă moştenirea românească în creaţia sa artistică ce i-a adus faima, teatrul absurdului avându-şi multe rădăcini în societatea românească de zi cu zi. A fost ales membru al Academiei Franceze în 1970. A murit la Paris, în 1994 iar corpul său se odihneşte în cimitirul Montparnasse.

Eliade a avut si el o perioadă pariziană destul de lungă, între 1945, anul în care şi-a încheiat activitatea de ataşat cultural la legatia Romaniei din Portugalia lui Salazar şi 1957 cand a devenit titularul catedrei de Istoria religiilor la Universitatea din Chicago, funcţie pe care a deţinut-o până la sfârşitul vieţii lui, în anul 1986.

Parisul a reprezentat o placă turnantă a emigraţiei române dintotdeauna, de la începutul existenţei exilului românesc de aceea, în mare măsură, o istorie a traseelor românilor în Paris se confunda cu istoria exilului românesc (dat fiind importanţa acestui oras in economia generala a exilului românesc.) Parisul chiar a fost (dar nu mai este) capitala exilului romanesc istoric, şi mai ales a exilului intelectual valah. Iar exilul este de multe ori perceput ca o dramă după cum o atestă şi inscripţia funerara de pe mormantul lui George Silviu din cimitirul Père-Lachaise, scrisa in română “Aici a trăit şi-a murit/ Un biet visător/ Un poet, un nebun/ Trăindu-şi tristeţea în care a căzut…./…Doar umbre de stihuri în urmă-i rămân!/ Aici a trait si-a murit un român.” George Silviu, nascut la Focsani in 1901 a fost avocat , ziarist, dramaturg si mai ales poet, ramas in Romania dupa 1945, încarcerat si eliberat, s-a refugiat in Franta in anul 1961. Pana in anul morţii sale a continuat să scrie si să publice in limba română. A murit in anul 1971 la Paris.

Parisul rămâne oraşul principal al scriitoarelor române de viţă nobilă. “Franţa celui de al II-lea Imperiu a constituit un pol de atracţie pentru frumosele emigrante din Europa de Est si mai ales din România. În mediul literar si artistic parizian, ele si-au gasit locul proprice pentru a inflori si straluci. Iar accentul lor nu facea altceva decat sa le faca si mai adorabile, accent care era greu sesizabil deoarece nu trebuie uitat că limba franceza era si limba lor materna, învăţată încă din fragedă pruncie de la guvernantele franceze angajate de părinţii lor.” (Maurice Rostand)

Martha Bibesco a fost cea de a doua fiică a liderului conservator Ion Lahovari si a sotiei sale Emma Lahovari (nascuta Mavrocordat). Fratele sau mai mare George, nascut in 1884 a murit in 1892. Încercările doamnei Lahovari de a avea un nou fiu s-au soldat cu eşecuri, ea mai având două fiice, născute după moartea unicului său fiu, Madeleine, în 1893 si Marguerite, in 1897. Intre doamna Lahovari si cele patru fiice  s-a creat treptat o prapastie, ca si cum ele ar fi fost raspunzatoare de moartea fratelui lor. Starea mintala a doamnei Lahovari a alunecat treptat intr-o melancolie morbida, rezolvata doar de sinuciderea ei la Lausanne in timpul primului razboi mondial. Marguerite a mostenit firea capricioasa a mamei sale, recurgand la acelasi gest disperat in 1917, in Italia. Acest cadru biografic i-a servit Marthei drept cadru si model care va fi copiat destul de fidel in romanul ei de mare succes “Papagalul verde”(Le Perroquet Vert”, Paris 1924). Viata Marthei Bibesco in sine a constituit un roman fascinant. Casatorită în 1902, la doar 16 ani, cu prinţul George-Valentin Bibescu, pentru a scapa de un mediu familial profund viciat, dând naştere dupa doar un an singurului sau copil, Valentina in conditii grele, fiind gata sa-si dea viata, renuntand la orice contact sexual cu un sot cu care nu avea absolut nimic, acest fiind un mare amator de sporturi chic –mai ales sporturile nobilimii europene de atunci, polo-ul pe cai, automobilismul si zborul- Martha Bibesco a fost unul din personajele mondene ale Europei.

A intretinut de-a lungul vietii ei diverse legaturi mai mult sau mai putin amoroase cu oameni celebri ai epocii precum regele Alfons al XIII-lea, printul mostenitor al Imperiului German, lordul Thomson, printul de Beauvau-Craon sau cu agitatorul socialist René de Jouvenel sau prim-ministrul britanic Ramsey MacDonald dar si stranse prietenii si corespondenţe literare cu Marcel Proust, Cocteau sau Claudel. Sotul ei i-a cumparat palatul de la Mogosoaia unde fost vizitata de multe personalitati al epocii ( printre care si Antoine de Saint-Exupery) si castelul de la Posada. Langa Posada, la Comarnic sotul ei detinea fabrica de ciment care le asigura venituri substantiale. De-a lungul celui de al doilea razboi mondial, ea s-a refugiat din Franta in Romania, la palatul Mogosoaia, unde a condus un fel de salon diplomatic. In septembrie 1945 a fost alertată de ambasada Franţei asupra faptului că ar fi putut fi arestată. Părăseşte definitiv România cu un avion englez cu destinatia Napoli stabilindu-se pana la sfarsitul vietii la Paris unde si-a continuat activitatea literara si viata mondena[3]. A primit complimente chiar de la Charles de Gaule care, primind un articol de-al ei  despre Napoleon publicat in Revue de Paris in 1970 el a spus « Vis-a –vis de Napoleon, comme a tous les egards, vous etes l’Europe ». A murit la Paris in 1972 fiind înmormântată la Menars, lângă Orleans, unde se afla proprietatea soacrei sale. Pe mormantul ei este inscripţionat numele său şi mentiunea « Ecrivain français.»

În 1929 ea scria despre viitoarea sa ţară adoptivă (căci ea a adoptat înca de la inceput franceza ca limbă de expresie artistică)“ Franţa oferă lumii exemplul unei minuni: este atat o tara clasica cat si contemporana”

Iulia Hasdeu

Iulia Hasdeu (1869- 1888) a trait o bună parte a scurtei sale vietii sale la Paris. Pe strada Saint-Suplice nr.28 se află o inscripţie din bronz, cu menţiunea Cette maison garde le souvenir d’un grand esprit. La moartea ei, M. Arc scria in revista La Roumanie despre “Iulia Hasdeu  care  a plecat din aceata lume ca un inger, alba toata si plina de lumina.”

Dora d’Istria (1828-1888). Născută Elena Ghica, ea era nepoata lui Grigore Ghica al IV-lea, primul domnitor autohton [4](1822-1828) dupa secolul dominat de fanarioti. Foarte erudita, vorbind la zece ani nu mai putin de noua limbi, ea a fost o mare admiratoare a lui Ioan Eliade Radulescu caruia i-a pastrat o amintire plina de afectiune, Dora d’Istria a trait in Paris pe strada rue de Vaugirard, la numarul 42 intr-un celebru hotel care a gazduit revolutionarii pasoptisti romani din Paris, numit Hotel des Principautes Unies (acum pe acest loc se afla Hotel du Luxembourg). Dora d’Istria si-a iubit mult tara de origine precum si stramosii. Avand o conditie sportiva de invidiat, ea a fost prima femeia care a escaladat varful Monch, din Alpii elvetieni unde a infipt drapelul Principatului Roman. Volumul sau de calatorie intitulat “Excursions en Roumelie et en Morée” are o dedicatie speciala pentru Grigore al III-lea, unchiul sau patern, domnul Moldovei care a platit cu viata impotrivirea sa fata de intelegerea tacita dintre Imperiul Austriac si cel Otoman privind cedarea Bucovinei.

Anna de Noailles (1876-1933) Anna, printesa Brancoveanu, contesa Mathieu de Noailles, s-a nascut la Paris in 1876 dintr-un tata roman si o mama grecoaica, impregnata de cultura franceza adversara literara si politica a Marrthei Bibesco. Scrie poeme in franceza fiind atrasa de peisajele franceze si de lumina : Le Coeur innombrable (1901), L’Ombre des Jours (1902). Si-a publicat memoriile inainte de a muri in 1933 : Cartea vietii mele (Le livre de ma vie) In 1931 a fost ridicata la gradul de mare comandor al Legiunii de Onoare fiind prima femeie care a obtinut acest titlu. La ceremonie a participat si Geoerge Enescu. Inmormantata in cimitirul parizian Pere- Lachaise, inima a fost ingropa pe malul lacului Leman (Geneva);

(va urma)

Ţările Române între Imperiul Otoman şi Europa creştină, de Bogdan Murgescu

Puteţi cumpăra cartea acum, de pe site-ul Editurii Polirom.

Cartea lui Bogdan Murgescu se diferenţiază de istoriografia clasică românească în analizarea relaţiilor dintre Ţările Române şi Imperiul Otoman pentru că pune accentul pe ideea de nuanţare, de ne-prezentare meniheistă (alb-noi /negru-turcii) a unei lungi istorii, intrată în conştiinţa româneasca cu precădere prin latura ei conflictuală (minoritară). Ceea ce este aberant căci muntenii, moldovenii şi transilvanenii au trait cu o prezenţă otomană puternică în regiune timp de patru-cinci secole – cine ar fi putut să ducă un război atât de lung?

Varianta clasică este că Imperiul Otoman a subjugat şi crunt exploatat economic cele două ţări. [1] Nu că nu ar fi facut-o dar, pe lângă această perspectivă, mai apare şi o alta, care este bine dezvoltată de istoricul Universitatii din Bucuresti. Se stie mai puţin sau deloc ca Tarile Romane au fost obligate din acest motiv (plata obligatiilor financiare catre Poarta) sa se interegreze in economia europeană a timpului, depăşind faza de autarhie, devenind economii axate cu predilecţie pe export. Din aceasta perspectiva devine absolut clar interesul Portii de a exploata economic cele doua entitati, deloc sarace din perspectiva economiei medievale, decat sa le subjuge si includa politico-administrativ in hotarele Imperiului Otoman. Nu mai este nici un dubiu că Imperiul Otoman a stors cât a putut cele două ţări însă care mare putere nu a făcut la fel!?

“Datorită amplasării geografice a Tarilor Române, ele au trebuit adesea să contribuie cu bunuri la efortul militar al Porţii. Produsele româneşti erau necesare pentru a completa proviziile armatelor otomane atunci când acestea luptau pe o arie extinsă, care includea malul stâng al Dunarii, regiunea de la nordul Marii Negre, Caucazul şi chiar Moreea (1715)”[2] Ţările Române au avut şi beneficii vizibile din această cedare şi ne-transformare în simple paşalîcuri : nu s-au ridicat minarete la nord de Dunare iar în acea perioadă chestiunea religioasă era cât se poate de serioasă căci “până în secolul al XVI-lea, atât în Ţările Române, cât şi în Imperiul Otoman religia era cu mult mai importantă decât etnia în definirea solidarităţilor”[3] (…) creştinismul era foarte important pentru muntenii şi moldovenii din secolele XIV-XVI, în vreme ce identitatea etnică era, în cel mai bun caz, marginală”, domnii au fost aleşi din rândul creştinilor, marea majoritate de confesiune ortodoxă dar şi, poate, faptul că atunci cand refluxul otoman a fost evident, în secolul al XIX-lea, reconstrucţia unei formule statale noi, iniţial autonome iar apoi complet independentă a fost posibilă mai repede decât la sud de Dunăre.

Chiar şi perioada domniilor fanariote este pusă sub semnul întrebării căci “ideea propagată de mulţi istorici români şi străini că în 1711 (1716) a avut loc o schimbare de regim politic prin înlocuirea domnilor pământeni cu domni fanarioţi reprezintă doar un mit istoriografic. Nici unul dintre istoricii care au legat această ipotetică decizie otomană de a numi fanarioţi de experienţa nefericită a trădării lui Dimitrie Cantemir, care s-a alăturat Rusiei în războiul antiotoman din 1711 nu a reuşit să identifice vreun izvor în epocă care să ateste o asemenea decizie. De altfel, o asemenea decizie principială nici nu era în practica otomană iar sultanul nu avea nici un interes să-şi restrângă libertatea de a alege pe cine socotea mai potrivit pentru a deveni domn al Moldovei sau al Ţării Româneşti.”[4] Având în vedere religia comună a românilor şi grecilor şi faptul că aceasta conta mai mult decât apartenenţa etnică, domnii din Fanar au fost respinşi de familiile boiereşti din Ţările Române pe considerentul că nu erau “pământene” care a devenit central în ideologia politică a  boierilor romani. Dar nu a împiedicat ca aproape toate familiile vechi boiereşti româneşti să se înrudească cu cele greceşti, fără discriminare, într-o simbioză foarte interesantă.

Bogdan Murgescu se referă şi la un alt mit istoric românesc: noi am fi apărat Creştinătatea. Vechea poveste axată asupra teoriei În timp ce ei îşi construiau catedralele noi luptam cu turcii. Cea care a apărat Europa Centrală şi Occidentală de penetrarea otomană a fost dinastia de Habsburg care a fost ajutată şi de alţi actori europeni, după cum o dovedeşte bilantul contabil al conflictului de 15 ani (la care au luat parte şi Ţările Române- în frunte cu domnitorul Mihai Viteazu). “Istoricii au calculat că, pentru Habsburgi, costurile frontierei militare care avea în jur de 21.000-22.500 de soldaţi şi peste 120 de fortificaţii, se ridicau la 1,7-2,1 milioane de florini chiar şi în anii 1570 şi 1580, o perioadă de pace armată (…) În perioadele de război deschis, numărul soldaţilor şi costurile totale se dublau cel puţin, iar nevoia de subsidii creştea şi mai mult. S-a estimat că în timpul războiului din 1593-1606 Habsburgii au primit subsidii în valoare de aproape 27,5 milioane de florini, principalii contributori fiind Imperiul german (cca 20 milioane de florini) Spania (3,75 milioane) şi papalitatea ( 2,85 milioane) ceea ce duce la o medie anuală de aproximativ 2 milioane de florini. Putem afirma cu destulă siguranţă că totalul cheltuielilor Habsburgilor în decursul acestui război s-a ridicat, în medie, la aproximativ 4 milioane de florini pe an, restul fiind acoperit de veniturile provenite din teritoriile stăpânite direct de Habsburgi şi de credite.”[5] De altfel chiar şi Mihai Viteazu a primit generoase subsidii pentru a creea diversiunea de la Dunare care a jucat un rol benefic din perspectiva Habsburgilor căci ţinea mobilizate numeroase trupe otomane la Dunăre, în dreptul Ţării Româneşti şi nu în Ungaria, unde era teatrul principal al războiului. Armata lui Mihai Viteazu era alcătuită din foarte mulţi…mercenari care trebuiau plătiţi! Greu de acceptat că acţiunile lui Mihai Viteazu au fost minore in contextul larg al razboiului dintre cele două mari puteri!

Bogdan Murgescu

Un accent deosebit este pus pe analiza economică, marea majoritate a studiilor reunite în volum axându-se pe aceasta latură mai tehnică. Suntem încă tributari istoriei politice care, de foarte multe ori, este doar vârful icebergului unor curente şi tendinţe economice. “Creşterea economică şi demografică a Ţărilor Române în secolele XVII-XVIII a fost favorizată de stabilizarea la niveluri relativ reduse a presiunii financiare otomane comparativ cu a doua jumătate a secolului al XVI-lea. În acelasi timp, un element deosebit de important a fost adoptarea culturii porumbului, mult mai productivă decât cea a cerealelor tradiţionale. Aceasta a îngăduit atât extinderea terenurilor cultivate în zone mai înalte, cât şi creşterea productivităţii agricole. Pe această bază a fost posibilă o creştere apreciabilă a populaţiei”[6] căci “sporul demografic a fost un factor crucial al creşterii economice de ansamblu în societăţile preindustriale.” “Mulţi istorici din regiune consideră că otomanii au fost responsabili pentru întârzierea economică din ţările lor, însă, în realitate, sud-estul Europei pierdea teren în faţa economiilor mai dinamice ale Europei Apusene şi Centrale încă din timpul Evului Mediu, declinul economic al Bizanţului în faţa oraşelor-state italiene Genova şi Veneţia fiind simptomul cel mai vizibil al acestei evoluţii. De aceea, este rezonabilă afirmaţia că Europa de Sud-Est începuse să fie relativ înapoiată economic încă dinainte de cucerirea otomană.” [7]

Tangenţial, Murgescu atinge şi un spinos subiect cam eludat de către istoriografia românească contemporană : filorusismul unor segmente importante din societatea moldo-munteană. Pe lângă Dimitrie Cantemir care s-a alăturat deschis ruşilor, chiar şi  Brâncoveanu îl compara pe ţarul Petru cel Mare cu un al doilea Mesia şi îl ruga “să ne izbavească de robia diavului în carne şi oase şi de chinuitorul celor pravoslavnici.”[8] Pusă în contexul epocii, opţiunea rusă nu mai pare atât de antinaţională (concept care, evident,  nici nu exista în epocă!), iar unii reprezentanţi ai elitei politice a Principatelor (boierimea)  chiar a luat în calcul şi solicitat alipirea la Rusia, fapt prea puţin cunoscut. Chiar dacă Rusia şi-a urmat propriile interese în zonă, acestea au ameliorat soarta Ţărilor Române căci “Rusia s-a erijat în protector militar şi diplomatic al Moldovei şi Ţării Româneşti împotriva abuzurilor otomane, iar acest statut i-a fost recunsocut oficial prin Tratatul de la Kuciuk-Kainargi (1774).” “Rusofobia s-a impus treptat în cultura politică românească în cursul secolului al XIX” fiind apoi alimentată de diverse discursuri naţionaliste.”[9] Evident, Imperiul Otoman încetase să mai reprezinte un pericol în timp ce Rusia nu, astfel încât colaborarea militară ruso-romană din 1877-78 nu mai apare ca fiind excepţională.

Un capitol deosebit de interesant este cel în care profesorul Murgescu se concentrează asupra ponderii cerealelor româneşti în comerţul european (secolele XVI-XX) şi în care istoricul întreprinde o analiză demitizanta, distrugând un alt mit românesc atat de bine înşururbat în mentalul nostru (atingerea lui este considerată un sacrilegiu national) : România, grânarul Europei. Se demonstrează că în Evul Mediu aportul cerealier al Ţărilor Române la hrănirea Imperiului Otoman a fost nesemnificativ, el concentrându-se mai degrabă pe livrări de animale şi alte produse (miere, sare, lemn etc.) ”nici Ţara Românească şi nici Moldova nu contribuiau cu mai mult de 5% din cantitate consumată de Istambul. În consecinţă, ponderea combinată a Ţărilor Române nu depăşea 10% din consumul de creale al capitalei otomane.”[10] De altfel, nici Ţările Române nu produceau prea multe creale, de vină fiind atât instabilitatea geo-politică (desele războaie purtate atât de domnii români care recurgeau la bine-cunoscuta tactică a pământului pârjolit în calea inamicului dar şi de marile puteri zonale: Imperiul Otoman, cel Habsburgic, Polonia, Rusia-mai târziu) cererea europeana puţin semnificativă cât şi populaţiile lor, înca destul de modeste.

Abia în secolul al XIX-lea “comerţul internaţional cu cereale a crescut cantitativ. În cazul particular al României, sporul producţiei agricole şi al exporturilor de cereale constituie aspectele cele mai frapante ale evoluţiei economice.” Din păcate, tipic românesc “sporul producţiei a fost îndeosebi extensiv, fiind realizat mai ales prin extinderea suprafeţelor cultivate cu cereale. Astfel, în perioada 1831-1850 în unele judeţe suprafeţele însămânţate cu grâu au crescut de trei-patru ori.” Chiar şi aşa, în anul 1860 România asigura 4,4% din importurile europene de cereale iar în 1913 cota sa de piaţă sporise la 8,7% ceea ce nu era deloc rău dar foarte departe de accepţiunea de grânar al Europei. În fond, România nici nu avea cum să concureze din punct de vedere al întinderii geografice cu Statele Unite, Argentina sau Rusia! Însă există şi un revers al medaliei, care va fi descoperit în timpul Marii Crize “dacă pentru Europa Apuseană însemnătatea cerealelor româneşti a fost secundară, pentru România exporturile de cereale au avut o însemnătate decisivă. Astfel, cerealele reprezentau (cu variaţii de la un an la altul, care puteau ajunge şi până la +/-10%) circa trei sferturi din valoarea exporturilor româneşti din anii 1860-1914, asigurând nu doar excedentul balanţei de plăţi externe, ci şi finanţarea funcţionării statului român, a eforturilor de modernizare a ţării şi consumului elitelor.”[11]

Chiar şi astfel “cvasimonocultura cerealieră constituia astfel o fundatură economico-socială, generând un sistem oneros pentru majoritatea producătorilor (să ne gândim la situaţia socială deplorabilă a ţărănimii de dinainte de primul război mondial) şi blocând totodată orice tentative de schimbare modernizatoare a structurii economice a ţării”. În perioada interbelică, chiar dacă structura economică a României s-a mai schimbat întrucâtva prin unirea unei Transilvanii mai industralizată cu Vechiul Regat, productivitatea agricultrii româneşti a scăzut prin împroprietăririle masive din acest motiv “exporturile interbelice nu au depăşit nivelurile atinse în deceniul premergător primului război mondial decât în anii 1927 “, iar “exporturile au fost complet defazate în raport cu conjunctura economică mondială(…) Romania nu a avut prea multe cereale de exportat când preţurile erau ridicate, dar a exportat masiv atunci când preţurile s-au aflat la nivelul lor cel mai scăzut din întreaga perioadă interbelică.” Reducerea considerabilă a ponderii exporturilor cerealiere (0,7 milioane tone în perioada 1981-89) prin dezvoltarea industrială din timpul regimului comunist ar fi fost notabilă dacă dezvoltarea industrială ar fi fost făcută cu cap, raţional, luând în considerare mai degrabă criteriile economice decât pe cele politice. Nefiind cazul, în 1990 ne-am trezit atât cu o agricultură sufocată cât şi cu o industrie falimentară, lungul drum al revenirii/însănătoşirii continuând şi astăzi (o simţim pe propria noastră piele doar)!

Am remarcat faptul că anumite informaţii şi citate sunt repetate, preluate, se plimbă dintr-un studiu-capitol într-altul, aceasta fiind şi capcana pe care o implică volumele realizate astfel, prin contopirea unor materiale apărute disparat, în diverse reviste de specialitate, comunicări în cadrul colocviilor etc. Din altă perspectivă, mai puţin academică, această repetio nu poate servi decât cititorului, prin simplul motiv că repetare ajută la o mai bună şi rapidă memorare! Lăsând la o parte această observaţie subiectivă, volumul lui Bogdan Murgescu reprezintă o contribuţie importantă la destramarea multor locuri comune dubioase din concepţia noastră asupra istoriei noastre, venind în continuarea efortului de primenire iniţiat de Lucian Boia încă de la apariţia celebrei sale lucrări “Istorie şi mit în conştiinţa românească” (1997) pentru că este greu să concepem un viitor trainic şi european continuând să ne minţim. În plus, impactul unor astfel de comunicări ştiinţifice este unul limitat, în timp ce adunarea lor în copertele unei cărţi o garanţie a unui impact semnificativ mai mare.

Germanofilii. Elita intelectuală românească în anii Primului Război Mondial, de Lucian Boia

Puteţi cumpăra cartea acum, de pe site-ul Librăriei online Libris.ro.

Nu am citit cartea “Germanofilii. Elita intelectuală românească în anii Primului Război Mondial”[1] când a apărut, în 2009 (Mea Culpa!), însă ultima carte scoasă de Lucian Boia, Capcanele istoriei. Elita intelectuala româneasca intre 1930 şi 1950 [2] m-a făcut să îmi îndrept atenţia şi către prima parte a unei posibile trilogii extrem de interesante căci, nu mă îndoiesc asupra faptului că interesul domnului profesor Lucian Boia s-ar putea îndrepta şi către poziţionarea intelectuailor români în perioada anilor 1950-1990. Volumul “Germanofilii. Elita intelectuală româneasca în anii Primului Război Mondial” reprezintă un studiu deosebit de instructiv faţă de poziţionarea unei bune părţi a elitei intelectuale româneşti în preajma Primului Război Mondial şi a dilemei: cu cine şi împotriva cui se aliază România?

Îmi place din lectura fiecărei cărţi scrise de Lucian Boia faptul că înveţi ceva de fiecare dată, ştii sigur că nu vei străbate aceleaşi cărări bătătorite ale obositei istoriografii naţionaliste româneşti, asta şi pentru ca fiind un istoric adevărat, Boia merge la surse (presa perioadei, memoriile actorilor implicaţi, documentele Academiei etc.) nu accepta re-pre-luările la cinşpea mână. In plus, are simţul relativului care este foarte important în a judeca evenimente pe care tu nu le-ai trăit, dar al căror final (fericit sau nu) îl ştii. “Dreptatea istorică este foarte relativă şi depinde mai puţin de trecut cât de punctul de observaţie al prezentului. La sfârşitul Primului Război Mondial, dreptatea proclamată a fost a acelora care se pronunţaseră pentru acţiunea împotriva Puterilor Centrale; adversarii acestei soluţii au fost priviţi ca nişte rătăciţi, dacă nu chiar trădători. Şi astăzi, interpretarea dominantă merge în aceeaşi direcţie: misiunea României a fost de a elibera Transilvania”[3]

Noi, în continuare, avem iluzia, inculcată atât de sistemul educaţional comunist în care se preda o istorie falsificată în proporţie de cel puţin 50%, interpretată, reinterpretată, schilodită, dacă nu chiar violată, departe de un minim bun-simţ dar şi de cel postdecembrist, care a menţinut filonul unităţii naţionale şi al luptei împotriva asupritorilor străini că lucrurile au fost simple în 1916: era evident că trebuia să îi eliberam pe fraţii noştri ardelenii (implicit, lăsându-i de izbelişte pe fraţii noştri basarabenii). Boia dovedeşte foarte limpede atât în această lucrare, cât şi în Capcanele istoriei, că tabloul cuprinde foarte multe nuanţe care merită analizate, disecate şi, cel mai greu, asumate. Nu ştiu cât de greu este să acceptăm, dar nu am fost un popor format numai din eroi şi caractere sau numai din laşi şi colaboraţioniştii oricăror regimuri (străine sau autohtone), combinaţia dintre cele doua extreme fiind o constanta a istoriei noastre. În plus, cele doua lucrări importante ale profesorului Boia vin sa zgâlţâie puţin fundaţia de beton a edificiul panteonului interbelicului romanesc. Imaginea idilica a interbelicului romanesc este foarte departe de adevăr. Oameni politici venali, lipsiţi de scrupule (în frunte chiar cu Majestatea sa Carol al II-lea) sau partide politice tip ciupercă au exista cu duiumul şi atunci ca şi acum. Oameni de cultură ahtiaţi după onoruri, bani, situaţii erau numeroşi şi atunci ca şi acum.

Lucrarea este bine delimitată în două componente importante: o parte teoretică, de analiză istorică, de plasare a contextului, fapt esenţial pentru a înţelege opţiunile detestaţilor germanofili, precum şi de o prezentare ordonată alfabetic a germanofililor. În istoria oficială şi îngustă, Puterile Centrale (Germania, Austro-Ungaria şi statele care i s-au asociat, precum Bulgaria şi Imperiul Otoman) au fost puse la zid, fiind considerate singurele responsabile pentru declanşarea măcelului din 1914 însă “există şi o dreptate a celuilalt, care nu mai poate fi ignorată odată ce ne consideram europeni. Dacă în această privinţă, ca în atâtea altele, românii au încă o întârziere, francezii şi germanii, depăşind cea mai puternică dintre adversităţile care au dezbinat şi însângerat Europa, se dovedesc deja capabili să-şi rescrie istoria comună, fără judecăţi discriminatorii.”[4] Într-adevăr, îi dam dreptate lui Lucian Boia “Daca n-ar fi reacţionat, Austro-Ungaria si-ar fi pierdut credibilitatea atât pe scena europeană, cât şi în faţa propriilor popoare. Nu urmărea scopuri expansioniste, fiindcă nu i-ar fi servit la nimic – dimpotrivă – să-şi introducă între frontiere alte sute de mii de slavi.” E drept, şi-ar fi pierdut credibilitatea, dar şi-ar fi prelungit existenţa. Insa aceasta nu aveau cum sa o ştie decidenţii austro-ungari din 1914 când însăşi ideea de război mondial in sine nu exista (in mod paradoxal, contele Tisza, premierul Ungariei, se declarase iniţial împotriva războiului). Putem fi siguri că nici ei, ca nimeni de altfel in epoca nu-si imaginau faptul ca războiul va lua o asemenea amploare şi, mai mult, ca va dura mai bine de patru ani! “Nu este cazul nici să fie idealizată Serbia, ţara care a manifestat, împreună cu celelalte componente ale Iugoslaviei, pe tot parcursul secolului al XX-lea, un potenţial de instabilitate, anarhie şi terorism cu totul ieşite din comun. Faţa de masacrele recente din Bosnia, perioada stăpânirii austro-ungare apare de-a dreptul idilică.”[5]

În general, Lucian Boia preferă să nu intre în multe detalii despre parcursul profesional al acestora după Primul Război Mondial, însă din ce am constatat, marea majoritate a acestora nu au avut prea mult de suferit în România Mare. Evident, colaboraţionismul lor era variabil, unii dintre ei chiar s-au pus în slujba autorităţilor germane de ocupaţie (precum Tzigara – Samurcaş, devenit prefect al Politiei Capitalei sau P.P. Carp care plănuia nu numai să prezideze un guvern român pro-german, dar doar după definitivarea înfrângerii României prin ocuparea şi a Moldovei dar şi înlăturarea dinastiei de Hohenzollern-Sigmaringen, nedemnă să mai conducă România), în timp ce alţii doar au rămas în teritoriul ocupat, colaborând sau nu cu germanii (mai ales la publicaţiile scoase în timpul celor doi ani de ocupaţie militară). Unul din gesturile cele mai clare ale colaboraţioniştilor români a fost iniţierea, la sugestia germanilor, a unui manifest semnat de personalităţi culturale, politice dar şi religioase (mitropoliţi ortodocşi) care a fost multiplicat şi aruncat în tranşeele soldaţilor români prin care se cerea încetarea unei inutile vărsări de sânge (apel explicit la dezertare). “Este interesant de urmărit şi proporţia germanofililor pe regiuni istorice. Germanofilii moldoveni sunt mai numeroşi decât germanofilii munteni. Muntenii nu sunt atât de preocupaţi de propria provincie şi se identifică astfel mai uşor, cu România; se aflau oricum în poziţie dominantă: capitala la Bucureşti, cea mai mare parte a burgheziei şi elitei politice, de obârşie muntenească. Moldovenii aveau însă o prolemă cu Moldova, care după unirea din 1859 nu încetase să piardă din substanţă în favoarea Muntenie. (…) La 1859 Bucureştiul număra 120.000 locuitori iar Iaşiul 65.000 aşadar pe jumătate din populaţia oraşului care avea să devină capitala unică a ţării. În 1912 Bucureştiul atinsese 340.000 de locuitori, în timp ce Iaşiul abia depăşea 75.000, un raport de 5 la 1.”

Uşor explicabilă această stare de spirit, după cele petrecute în secolul al XIX-lea, decuparea Basarabiei, revenirea celor trei judeţe sud-basarabene în 1856 şi confiscarea lor iară în 1878: “Faţă de Rusia, moldovenii manifestau o sensibilitate mai acută decât muntenii. Pericolul rusesc privea România în ansamblu, dar Moldova în şi mai mare măsură. Iaşiul se afla la doi paşi de frontieră.”[6] Nu ar trebui uitat nici faptul că Muntenia avea o economie mai dinamică decât cea din Moldova, extinderea peste Carpaţi putând să-i favorizeze prin câştigarea unor pieţe importante. Şi, să nu uităm, rezervorul de cadre administrative româneşti se afla tot în Muntenia. Fascinantă şi tăinuită a fost şi atitudinea liderilor transilvăneni care nu prea s-au înghesuit să promoveze cauza intrării României în război pentru a-i elibera. În plus, nu este deloc sigur că doreau să fie eliberaţi de români! În afara câtorva adepţi furibunzi ai Antantei (printre care se număra, la un loc de onoare, poetul Octavian Goga) majoritatea ardelenilor din Regat au fost foarte rezervaţi, dacă nu de-a dreptul germanofili (pentru că, până la urmă, toţi îşi făcuseră studiile universitare la Viena sau Berlin, fiind germanofoni dar şi bine impregnaţi cu cultura germană).

Celebru rămâne cazul renumitului lingvist Sextil Puşcariu care se afla în vacanţă în România, la Techirghiol în iunie 1914 când izbucneşte războiul între Serbia şi Austro-Ungaria şi care nu ştie cum să ajungă mai repede acasă, la Braşov pentru a se prezenta la incorporare. În armata K.u.K.! Avea să fie trimis pe frontul din Italia unde a stat (nu a luptat!)  până în 1918 (nu chiar în prima linie, dar ce mai contează?!)[7] Ce să mai spunem de liderii politici ardeleni din Transilvania care “şi-au exprimat fidelitatea faţă de dubla monarhie”[8] Doar Iuliu Maniu a fost şi el ofiţer în armata austro-ungară, ajungând în toamna lui 1918 să menţină ordinea la Viena, comandând regimentele transilvănene! “Pentru intelectualii transilvăneni (ca şi pentru cei bucovineni) alegerea era destul de complicată. Mai complicată, oricum, faţă de cum au apărut până acum lucrurile în evocări istoriografice. A contat faptul că erau în genere de formaţie culturală germană, spre deosebire de majoritatea intelectualilor din Regat, instruiţi în spiritul culturii franceze.”[9] Pentru ei, “abia după intrarea României în război împotriva Austro-Ungariei şi doar după prăbuşirea ordinii interne din imperiul dualist, alegerea a devenit clară: între perspectiva de a rămâne ataşaţi Ungariei şi a se uni cu România, hotărârea nu putea fi decât una, şi practic unanimă.” Mitul bunului împărat, unul utopic, întreţinut de către propaganda austriacă (şi pentru a-i ţine sub presiune pe maghiari) se sfărâmase iar ataşamentul pentru dinastia de Habsburg, care nu trebuie minimalizat chiar dacă a produs rezultate minime pentru românii din Ungaria, a dispărut pentru că dinastia s-a prăbuşit în ruinele imperiului.

Relevant pentru distanţa de la implicarea spirituală şi propagandistică în determinarea unei direcţii de acţiune majore în existenţa unui stat precum este declanşarea unui război şi urmarea pe tărâm concret a consecinţelor acestei implicări este faptul că “foarte puţini membri al elitei intelectuale, inclusiv oameni tineri şi dintre cei care ceruseră insistent intrarea României în război, au luptat pe front. Unii au fost mobilizaţi în spatele frontului (M. Sadoveanu care a editat in 1917-18 ziarul România, destinat ostaşilor) alţii nici nu au fost mobilizaţi, pe motive formal justificate, dar nimic nu i-ar fi împiedicat să se prezinte voluntari”[10] Figuri aparte fac G. Topârceanu, care a luptat la Turtucaia, fiind luat prizonier de bulgari care-l critică pe celebrul E. Lovinescu, foarte antantofil dar care n-a participat deloc la acţiunea militară a României chiar dacă era în floarea vârstei (născut fiind la 1881- în 1916 avea 35 de ani!), dar şi Camil Petrescu care, e drept, nu era celebrul scriitor interbelic, însă experienţa a folosit-o în scopuri literare în bine-cunoscutul său roman “Ultima noapte de pace. Prima noapte de război”. Rebreanu, chiar daca a scris Pădurea spânzuraţilor nu a luat parte nici el la război!

Greul a rămas pe umerii ţăranului român, în mod natural, poate şi din cauza proporţiei zdrobitoare pe care o cunoştea ţăranul român în rândul populaţiei României antebelice (aprox.90% )[11] care era cel mult indiferent fata de marele ideal naţional de unire al tuturor românilor, după cum bine o observa Constantin Argetoianu în Memoriile sale “Preţul bucatelor, scumpetea uneltelor şi traiului, împărţirea pământurilor despre care se zvonise – erau singurele lucruri cu care te puteai apropia de sate, indiferente faţă de <idealul naţional> şi ostile oricărui război, care pentru ţărănime se rezuma la două noţiuni: concentrare şi rechiziţii. Ţăranul român s-a bătut foarte bine, a fost un admirabil soldat, fiindcă din fire este nepăsător, răbdător şi supus dar a intrat în război fără nici o vlagă. Ţăranii noştri de la câmp aproape că nici nu ştiau de existenţa Ardealului şi ceea ce se petrecea sau nu se petrecea dincolo de munţi le era cu totul indiferent”. Să ne mai mire faptul că “numărul persoanelor de oarecare notorietate din sfera politică sau intelectuală care să fi murit pe front este infim, deşi, în ansamblu, pierderile României, procentual, au fost mai mari după ale Franţei. În Franţa, dimpotrivă, lista scriitorilor dispăruţi în război este impresionantă (s-a avansat cifra de 450) au căzut de asemenea nu mai puţin de 17 parlamentari francezi.” Şi, precizează Lucian Boia cu acurateţe “Membrii elitei româneşti au predicat războiul, dar pe front s-au jertfit îndeosebi oamenii simpli, ţăranii în primul rând.”[12] Nu au mers pe front dar nu s-au ferit să adopte proceduri standard, e drept, implementate  de toate statele beligerante, timide dar prevestind tratamentul la care a fost supusă populaţia civilă in timpul celui de al Doilea Război Mondial. “Îndată după intrarea în război, s-a procedat la deportarea în judeţul Ialomiţa a cetăţenilor statelor cu care România se afla în conflict (în majoritate supuşi austro-ungari) şi, har Domnului, România se afla în război cu Germania, Austro-Ungaria, Bulgaria şi Turcia! Odată cu retragerea autorităţilor şi armatei în Moldova, cei mai mulţi au fost eliberaţi, alţii însă, ţinuţi ca ostatici, au luat şi ei, fără voia lor calea refugiului.” Lagărul din Ialomiţa s-a umplut însă cu deţinuţi români care nu se aflau pe placul autorităţilor de ocupaţie, abia “spre sfârşitul anului 1917 s-a ajuns în sfârşit la un acord, şi ostaticii au fost eliberaţi de ambele părţi.”[13]

Într-un interviu publicat recent, profesorul Lucian Boia trage concluziile efortului său din ambele cărţi dedicate poziţionărilor membrilor elitei poporului român: intelectualii din perioada 1914-1950 „Să nu ne facem atâtea iluzii cu privire la intelectuali-că ar fi oameni liberi, că ar avea o judecată critică şi că ar găsi mereu soluţii adecvate. Nu, s-a văzut de-a lungul istoriei, intelectualul este adesea tentat să se supună istoriei, iar în unele situaţii este chiar dependent de putere”.[14] Să ne obişnuim deci cu faptul că “istoria e complexă, iar tratarea ei dintr-un singur unghi riscă să o sărăcească şi chiar să o falsifice.”[15] Iar dacă o facem şi în funcţie de cât de repede acceptam faptul că intelectualul nu este un super-om (indiferent de bibliotecile scrise sau citite) ne diminuam gradul de mirare. În plus, oricum prestigiul intelectualului roman este în cădere abruptă. Dacă nu a avut un prea mare caracter în perioada antebelică şi interbelica (ca să nu mai vorbim despre cea comunistă), in mod sigur nu-l va regăsi acum!

Puteţi cumpăra cartea acum, de pe site-ul Librariei online Libris.ro.

History and Memory in Modern Ireland

Puteti cumpara cartea acum, de pe Books-Express.ro.

Prima parte aici.

Una din cele mai mari probleme memoriale care exista in Irlanda de Nord nu de ieri, de azi ci probabil de când englezii au decis sa colonizeze cu fermieri scoţieni si englezi vechea provincie a Ulster, o constituie hipertrofierea conştiinţei istorice fapt ce continua sa reprezinte o piedica serioasa in vederea reconcilierii celor doua tradiţii. Acest aspect disecat de Edna Longley in capitolul dedicat Irlandei de Nord a fost folosit de-a lungul timpului in scopuri politice atât de către tabăra nationlist-republicana, in plina ofensiva pentru a distruge un sistem discriminatoriu si injust cat si de către cea unionista-protestanta, in defeniva, încercând sa-si apere poziţiile privilegiate justificate tocmai prin legăturile speciale de fidelitate fata de Marea Britanie.

În aceste condiţii siturile memoriale sunt de fapt doar locuri generatoare de conflict, ambele tabere păstrând amintirea intactă printr-o adevărată artă murală menită atât a ridica un zid cât se poate de tangibil înainte de 1998, mai permeabil după Acordurile de Pace cât şi a glorifica actorii principali ai conflictului, rezistenţei, victimele sau combatanţii în altare suis-generis al eroilor. Această artă murală, dacă o putem numi astfel, este constituită din imense picturi pe calcanul caselor. Din fericire şi paradoxal, aceste vestigii ale unui trecut violent au devenit atractive pentru industria turistică fiind vizitate în cadrul unor turnee trans-confesionale! Una din caracteristicele esenţiale ale memoriei comunitare din Irlanda de Nord este dată de capacitatea fiecăreia din cele două comunităţi de a reprima şi exclude, cum sunt excluse şi şterse victimele provocate de tabăra noastră şi, de asemenea, cum sunt uitate, pe drum, experienţele pozitive comune.“A-şi aduce aminte de victimele catolice nu reprezintă o prioritate pentru marea majoritate a protestanţilor.

În comemorarea victimelor conflictului, se urmează curentul european fiind reţinută amintirea individuală (precedentul Zidul Vietnamului din Statele Unite fiind deseori invocat). Cel mai important efort de documentare şi păstrare a memorie războiului civil din Irlanda de Nord a fost consemnat în 1999 când  a apărut volumul bine documentat Lost Lives,  The stories of the men, women and children who died as a result of the Northern Ireland troubles şi care face un bilanţ pertinent al violenţelor intercomunitare dar nu numai, având în vedere că o mare parte din efortul IRA s-a concentrat împotriva prezenţei Poliţiei Regale din Ulster (dominată de comunitatea protestantă) şi Armatei Britanice ”Până în decembrie 1997 3.585 de oameni au fost ucişi, 91 % bărbaţi, 74% având vârsta sub 39 de ani, 53% civili, 28,8% membrii ai forţelor de ordine, 12,5% paramilitari republicani, 3% paramilitari protestanţi.”[1]

Un capitol înrudit cu cel precedent este şi cel intitulat  For God and for Ulster (preluând una din devizele protestanţilor nord-irlandezi) scris de David Officer, referitor la soarta dar şi reflexia în timp a sacrificiului soldaţilor din Divizia 36 a Armatei Britanice compusă cu predilecţie din protestanţi din Ulster. În dimineaţa zilei de 1 iulie 1916 această unitate a atacat poziţiile de la marginea pădurii Thiepval, parte a unui efort general al Aliaţilor de a ieşi din războiul tranşeelor prin preluarea unei ofensive strategice, cea de pe râul Somme. Chiar dacă ofensiva Diviziei 36 a cunoscut un relativ succes, tipic pentru felul cum s-a desfăşurat războiul tranşeelor din 1914-18, reuşind să cucerească primele trei linii ale defensivei germane, contra-atacul german din aceeaşi zi a respins trupele britanice înapoi de unde plecaseră, preţul plătit de divizia protestanta fiind mare: 5000 de morţi într-o singură zi.

Evident, comunitatea protestantă din Irlanda a folosit acest masacru inutil idealizându-l, folosindu-l în scopuri pur propagandistice pentru a evidenţia suplimentar ataşamentul ei faţă de cauza imperială britanică. În timp ce Sudul tocmai fusese frământat de Rebeliunea din Săptămâna Paştelui din Dublin când naţionaliştii-republicani se ridicaseră împotriva ocupantului englez, militarii protestanţi sângerau pentru Coroana britanică. Acest eveniment sângeros şi banal pentru Primul Război Mondial era descris astfel în presa unionistă „numele Ulster-ului a fost scris în paginile fiecăruia din capitolele glorioase ale istoriei britanice de trei secole, iar acum, un nou capitol s-a deschis.” sau „Oamenii din Ulster pot fi distruşi dar nu se vor plânge niciodată atunci când cauza lor este cea dreaptă”. În mod paradoxal, prima victimă înregistrată de către Divizia protestantă a fost soldatul catolic Patrick Hanna.

Una dintre cele mai interesant contribuţii la materia volumului o reprezintă capitolul dedicat memoriei irlandezo-americanilor.[2] Din start memoria lor a fost puternic ancorată de evenimentul major din istoria poporului irlandez, Marea Foamete din anii 1850 care a dus la înjumătăţirea populaţiei insulei de smarald, de la aproximativ 8 milioane de suflete la doar 4, jumătate murind de foame, jumătate luând calea exilului (cifre aproximative, căci şi astăzi aceste cifre sunt imposibil de stabilit cu exactitate). „În societăţile cu o agricultura de subzistenţă, recolte proaste, molimele animalelor care duceau la lipsuri alimentare erau frecvente şi, de asemenea, se cunoşteau foarte bine strategii de supravieţuire. Eşecul recoltelor era interpretat de regulă într-o cheie supranaturală. Dacă recoltele erau proaste, animalele mureau toate acestea puteau fi consecinţa unui atac de natură magică din parte inamicului. Atunci când întregi comunităţi se confruntau cu astfel de fenomene, vina nu era atribuită decât unei pedepse de natură divină.”[3] Chiar dacă sentimentele antibritanice ar fi trebuit să-i apropie pe imigranţii irlandezi cu americanii de souche, integrarea lor nu a fost deloc uşoară căci, în afara acestui sentiment comun, totul separa cele două grupuri. În fond, irlandezii catolici, într-o mare măsură vorbind gaelica au dat în America peste aceeaşi elită anglo-saxonă protestantă, mult mai întreprinzătoare şi liberală dar, în esenţă, la fel de temătoare faţa de virusul celtic. Ceea ce a schimbat această percepţie a majorităţii americane a fost implicarea trup şi suflet a irlandezilor catolici în sângerosul război civil american dintre 1861-65. Chiar dacă iniţial irlandezii nu au susţinut abordarea radicală cu privire la abolirea sclaviei în statele din Sud, odată conflictul izbucnit, s-au aflat trup şi suflet alături de noul stat de adopţie.

Curajul regimentelor irlandeze din tabăra nordista căci în statele pro-aboliţioniste din Nord se afla concentrată cea mai mare parte a comunităţii irlandeze (mai ales în oraşele New-York şi Boston) i-a făcut pe unii istorici americani să afirme că fără Marea Foamete care i-a obligat pe irlandezi să părăsească în număr mare Irlanda, soarta războiului de secesiune ar fi fost alta, Armata Nordistă fiind învinsă. În plus, participarea masivă a emigranţilor irlandezi le-a oferit prilejul de a depăşi şi în propriul lor mental imaginea eşecului naţional dat de calamitatea Marii Foamete cu care debarcaseră in America. Cea mai celebră luptă la care au luat parte irlandezii din regimentul 28 Massachusetts a fost cea din preajma oraşului Fredrickburg din Virgina, din 13 decembrie 1862 când au luat cu asalt poziţiile puternic fortificate ale Confederaţiei, suferind pierderi însemnate. Din cei 1200 de irlandezi care făceau parte din brigadă înaintea şarjei, 545 au murit în acea zi fatidică, inclusiv 3 din cei 5 comandanţi.

„Istoricii şi adepţii comemorărilor nu se află în relaţii prea prieteneşti dacă nu sunt de-a dreptul duşmani” dar şi unii şi alţii sunt dependenţi de istorie. Având în vedere tendinţele istoriografice romaneşti, ne puteam deci linişti, problema rolului imaginarului şi memoriei este una care preocupă multe alte cercuri universitare străine care încearcă să decripteze semnificaţiile trecutului, pentru a stabili rolul pe care acesta continuă să-l joace în prezent căci trecutul „is a very unfinished business”, iar în Irlanda aceasta este mai mult decât evident.

Puteti cumpara cartea acum, de pe Books-Express.ro.

History and Memory in Modern Ireland

Puteti cumpara cartea acum, de pe Books-Express.ro.

Volumul „History and Memory in Modern Ireland” cuprinde mai multe capitole care au reprezentat comunicări ale autorilor (în general, cadre universitare din lumea anglo-saxonă şi irlandeză) din timpul Conferinţei Istoricilor Irlandezi din Marea Britanie ce a avut loc în Durham (aprilie 1998) pentru a marca, în mod simbolic, semnarea Acordurilor din Vinerea cea Sfântă din Ulster care au pus punct lungului conflict interconfesional.

Ian Mc Bride subliniază pertinent în introducere că volumul „se axează asupra legăturilor dintre trecut şi prezent în societatea irlandeza” căci „ori de câte ori trecutul irlandez este invocat, trebuie să ne întrebăm nu de către ce grupuri este el folosit şi cărui scop îi serveşte ci împotriva cui?”.

„În Irlanda, după cum bine ştim, interpretarea trecutului s-a situat întotdeauna în centrul conflictului naţional (…) Irlanda, după cum a descoprit un analist politic, este un tărâm aproape fără istorie, pentru că violenţele din trecut sunt retrăite ca evenimente din prezent.”[1] Într-adevăr, „în Irlanda, mai mult decât în alte culturi, grupurile şi-au exprimat valorile şi credinţele prin reprezentările lor asupra trecutului. Nu există nici o dovadă că acest proces ar înceta, dimpotrivă, întrebările despre memoria colectivă sau comemorări au fost impulsionate în ultimii ani. O sursă nouă de îngrijorare o reprezintă creşterea industriei suvenirurilor istorice care riscă să rezume peisajul turismului istoric doar la atracţiile turistice.”[2]

„Îndurarea greutăţilor a fost fundamentală în trasarea coordonatelor Irlandei moderne, dar cum am putea caracteriza legătura dintre experienţe din trecut şi antagonismele din prezent?”[3] Din aceeaşi perspectivă teoretică, David Fitzpatrick consideră că „Viaţa în Irlanda a fost mult timp tulburată de o constantă, insistentă şi ceremonioasă invocare a morţii. Funcţiile comemorărilor variază în concordanţă cu legătura între cei morţi şi cei vii, cei care îi evocă. Comemorările eroilor morţi sau ale sfinţilor şi a evenimentelor asupra cărora şi-au lăsat amprenta sunt elemente esenţiale al organizării politice, sociale şi religioase din Irlanda. Invocând victorii sau lupte din trecut, organizatorii actuali caută nu numai să-şi autorizeze sau să-şi justifice ţelurile şi acţiunile din prezent dar şi să mobilizeze suporterii în afirmări publice a solidarităţii. Ceremonii publice precum funeraliile, evocări memoriale, procesiuni şi chete pentru monumente oferă ocazia unor angajamente puternice care transcend ocupaţiile de zi cu zi.”[4]

George Boyce, de la Universitatea din Swensea, consideră că “Fără anumite modalităţi de transmitere a memoriei, fiecare generaţie ar uita experienţele celei de dinainte. Statul intermediază aceste amintiri, încurajându-le pe unele, descurajându-le pe altele. În Irlanda, acest fapt a creat nu numai o cultură naţionalistă dar şi una republicană. În acelaşi timp, revizionismul istoric a început să se facă resimţit, provocând marile tematici ale istoriei Irlandei, tematici care se axau în jurul istoriei oficiale a unui popor care rupe lanţurile oprimării.”[5] Amintirea este oficializată prin implicarea autorităţilor care, chiar dacă oferă surse de finanţare, pot modifica sensul comemorariilor.  “Aniversările au apărut în Europa de astăzi şi pentru a permite intelectualilor care acceptă subsidii guvernamentale să articuleze valorile naţionale chiar dacă nu întotdeauna sunt de acord cu ceea ce trebuie făcut în numele acestor valori naţionale. În Statele Unite sectorul privat este cel care susţine astfel de comemorări căci Statele Unite au separat atât biserica de stat cât şi cultura de biserică. Dar în Europa, agenţiile naţionale promovează valorile culturale” [6]

O altă problema spinoasă din istoria contemporană a Irlandei, analizată pe larg de David Fitzpatrick[7], a fost cea legată de memoria participării voluntarilor irlandezi în Armata Britanică în timpul Primului Război Mondial, un gest care contravenea flagrant doctrinei naţionalist-republicane adoptată de ambele partide majore care au dominat scena politică irlandeză din 1922 până în ziua de azi: Fine Gael şi Fianna Fail, cele două ramuri ale partidului Sinn Fein. Cei 200.000 de veterani irlandezi ai Primului Război Mondial, răspândiţi în toate parohiile din Irlanda de Sud ridicau problematica poziţionării autorităţilor care au considerat mai prudentă o retragere strategică în faţa delicatei chestiuni (tolerând totuşi sărbătorirea neoficială, de către asociaţii ale veteranilor a Zilei Armistitiului-11 noiembrie).

Subiectul a fost atât de delicat în Republica Irlanda – irlandezi luptând nu împotriva duşmanului tradiţional ci pentru el, încât abia recent s-a recunoscut oficial jertfa irlandezilor din Armata Britanică, totul culminând cu ceremonia din 11 noiembrie 1998 când Regina Elisabeta a II-a şi Preşedintele Republicii Irlanda, Mary McAleese au participat la o ceremonia în localitatea Messines din Flandra, situat la 10 kilometri sud de Ypres, inaugurând un turn al păcii şi reconcilierii, înalt de 100 de picioare, zidit din piatră adusă din toate cele 32 de comitate ale întregii Irlande, construit de tineri şomeri din ambele parti ale frontierei. Acest eveniment a reprezentat  prima dată când statul irlandez a participat în mod activ şi oficial la comemorările de 11 noiembrie, recunoscând astfel jertfa a 50.000 de irlandezi[8] (30.00 din Sud, 20.000 din Nord).[9] Putina lume chiar din Republica Irlanda ştie ca cel mai tanar soldat britanic căzut in timpul Primului Război Mondial a fost John Condon, de numai 14 ani, din comitatul Waterford sau ca prima decoraţie Victoria Cross a fost înmânata locotenentului Maurice Deace din Mullingar, comitatul Westmeath.

(va urma)

Puteti cumpara cartea acum, de pe Books-Express.ro.

Executati prin infometare. Holocaustul ascuns, de Miron Dolot

Aparitia acestui volum la Editura Meteor Press vine la scurta distanta dupa “Copiii lui Stalin” si  fiind scrisa de un supravietuitor al timpurilor si al faptelor, este cutremuratoare. In preambul, autorul scrie: “Dedic aceasta carte acelor fermieri ucraineni care au fost lasati in mod deliberat sa moara in timpul foametei din 1932-1933, singurul meu regret fiind acela ca-mi este cu neputinta sa descriu pe de-a-ntregul suferinta lor.”

Autorul introducerii la volum, Adam Ulam, este si el marcat de incarcatura tragica si socanta  a relatarilor lui Miron Dolot – pseudonimul literar al lui Simon Starow (1916-1998) si spune ca “In Occident, au existat ecouri foarte slabe si razlete ale acestui dezastru provocat de om. De aceea, cu atat mai pretioasa si mai tulburatoare este aceasta marturie despre moartea satului ucrainean, candva pasnic si independent”.

Si tot Adam Ulam isi pune intrebarea: “Oare politica lui Stalin a fost motivata de nevoia de a obtine toate cerealele disponibile pentru a hrani orasele si a da si la export, obiectiv in raport cu care salvarea vietii catorva milioane de tarani a fost considerata neimportnta, sau a fost, asa cum sugereza autorul nostru, o incercare deliberata de a nimici nationalismul ucrainean si, astfel, de a consolida stapanirea ruseasca in Uniunea Sovietica.”

Citind aceasta carte – cu un efort de vointa – pentru ca iti induce stari de revolta mentala, dar si fizica – pe care trebuie sa iti impui sa le surmontezi, mi-am pus si eu intrebarea daca vinovatia apasa asupra unui singur om, Stalin. Raspunsul este insa acela ca vina este a sistemului, a comportamentului colectiv. Sistemul a pervertit firea umana si constiintele slabe, iar obedienta slugilor lui a fost apasarea  suplimentara pe grumazul poporului. Autorul ne arata insa, cu fiecare pagina, cum adeseori, chiar “functionarii partidului si ai statului”, carora li se dadusera puteri “aproape absolute”, cadeau victime ale sistemului si isi gaseau moartea rapida sau moartea lenta prin lagarele gulagului.

Miron Dolot, din inima acestei tragedii, consemneaza: “Nu puteam sa nu ne gandim ca eram niste pioni intr-un joc letal. Toate incordarile noastre de a scapa de moarte erau contracarate de oficialitati. Opunandu-ni-se si razbunandu-se pe noi, acestea apelau adeseori la masuri care ar fi fost ridicole daca n-ar fi ascuns un sadism incredibil”.

Homo homini lupus este o sintagma palida a monstruozitatilor terifiante la care s-au dedat oamenii contra semenilor lor. O ura ingusta si viscerala, focusata asupra satului, traditiilor si valorilor sale asezate din vechime, asupra dragostei taranului pentru familie, pentru pamant, pentru animalele din batatura, pentru muncile specifice si pentru un mod de viata sfintit de credinta in Dumnezeu.

Tavalugul colectivizarii fortate (si nu pot sa nu-mi amintesc de povestirile auzite din gura batranulor batuti in satele romanesti pentru a se inscrie in colectiva – si sa nu-mi amintesc de “Victoria de la Oltina” – 1961 – Paul Anghel – oribila si desantata apologie a fenomenului in Romania) a distrus satul si taranul ucrainean si rus si uzbek si georgian si armean si leton si eston, etc, etc.

Dolot prezinta maniera stupefiant de organizata a sobolanilor rosii ai Partidului Comunist, o armata de ideologi inarmati napustita asupra satelor si locuitorilor sai pentru a realiza colectivizarea si a strange produsele agricole. Satul ucrainean condus de de “miar” (sef de la Partid sau Comsomol), sub care urmau “sutele” si “zecile” si “grupele de cinci” cu “propagandistii speciali” aferenti si cu “agitatorii” si cu “comisiile de procurare a painii”…Nici cel mai bizar proiect science-fiction nu egaleaza realitatea bizara si cruda a paginilor acestei carti. Si perversitatea este coplesitoare, pentru ca “majoritatea numiti in aceste functii au fost alesi dintre fermieri obisnuiti si, ca atare, ei s-au trezit intr-o situatie precara. Cu toate ca nu urau nimic mai mult ca agricultura cooperatista, acestia au devenit instrumentul infaptuirii ei. Primind misiuni asemenea soldatilor, ei nu puteau decat sa faca ceea ce li se ordona. Persoanele care aveau o functie in aceste organizatii erau tratate ca oficialitati, indiferent daca erau sau nu erau angajati ai statului. Titulatura de <oficialitate> avea o mare importanta, caci dadea puteri aproape nelimitate celui care o poseda. De fapt, reprezentantul unui organ sau al unei organizatii administrative avea drepturi nelimitate de a comanda si de a pretinde. Astfel, oricine aducea cel putin cu o oficialitate inspira teama sateanului obisnuit, pe cand obtinerea unei functii oficiale ii oferea aceleiasi persoane un avantaj extraordinar.”

Iar perversitatea acestei manipulari in masa a atins si intinat si comportamentul copiilor. Miron Dolot ne relateaza: “Pionierii erau o organizatie politica destinata scolarilor cu varsta cuprinsa intre 8 si 14 ani. Membrii acestei organizatii ai copiilor erau mesageri si agenti in acelasi timp. Binecunoscutul caz al lui Pavlik Morozov serveste drept exemplu cu provire la modul in care erau folositi copiii de catre Partidul Comunist si conducerea statului. Fiu al unui fermier sarac, Pavlik traia intr-un sat situat undeva, dincolo de Urali, in Siberia. Acest scolar de 14 ani a devenit, peste noapte, cea mai elogiata persoana din Uniunea Sovietica, datorita faptului ca si-a denuntat tatal si pe cativa dintre vecinii sai care au ascuns de stat produse agricole. Acuzatii si tatal lui au fost arestati, disparand fara urma. Pavlik a fost ucis de satenii furiosi, printre care s-a aflat si unchiul sau. Toata masinaria propagandistica sovietica il elogia. A devenit erou national; numele lui a fost dat multor sate, organizatii, strazi si unitati militare, iar povestea lui a figurat la loc de frunte in enciclopedii si idctionare. Astfel, partidul ii incuraja pe copii, mai ales pe cei din organizatia de pionieri, sa-si spioneze parintii si sa-I denunte, ca, de altfel, pe oricine sfida partidul. Un asemenea denunt era considerat o fapta de eroism, cea mai inalta expresie a patriotismului sovietic.”

“Dictoanele comuniste (in fond atat de vechi in istorie – spun eu), conform carora scopul scuza mijloacele iar invingatorul are intotdeauna dreptate erau crezul zilei.”

Si in continuare, lectura acestei carti devine o tortura pentru minte si suflet! “Participarea maselor la conducerea socialista” transforma satul intr-un loc al crimei, al foamei fara limite, al disperarilor adanci, al nesperantei, al pierderii libertatii umane, al distrugerii existentei a mii si milioane de oameni. Sigur ca nu se putea ajunge si la manipularea cum ca “adevaratii vinovati care au deformat linia partidului si au provocat atata suferinta satului vostru au fost evreii. Da, evreii au facut-o, nu Partidul nostru Comunist iubit.”

Autorul continua sa descrie cresterea si dezvoltarea zilnica a raului coborat asupra satului sau si a Ucrainei si spune: “Privind acum in urma la acele evenimente, mi se pare ca am trait intr-o lume fantastic de diabolica. Toate evenimentele infatisate de mine acum, la care am fost martor si prin care am trecut atunci, imi par ireale din cauza cruzimii si a groazei de nedescris. Pur si simplu imi este din cale-afara de greu sa asociez toate acele intamplari cu viata adevarat dintr-o lume normala.”

Oameni descarnati, la limita infometarii, in bordeie ingropate in troiene, care sufereau si mureau de frig si inanitie, in iarna anului 1932! Un sat fantoma! Din care foarte putini au scapat cu viata, asa cum s-a intamplat cu depozitarul acestor cumplite memorii, supravietuitor impreuna cu mama si unul dintre fratii sai. De care cel de-al doilea Razboi Mondial l-au despartit definitiv.

Apropo de Razboi, imi amintesc ca la inceput, aparitia trupelor germane in satele ucrainene si rusesti a fost intampinata cu bucurie, ca o posibilitate de scapare si de speranta! O speranta pierduta repede, ca multe alte asteptari ale acestui popor!

Va recomand sa cititi aceasta carte, inca una dintre protile deschise catre partile intunecoase si profund rusinoase ale istoriei comunismului. Dar si o pagina referitoare la comorile spiritului, care a stiut sa supravietuiasca uneori fara sa-si stinga flacara valorilor umane.

Capcanele istoriei. Elita intelectuala romaneasca intre 1930 si 1950, de Lucian Boia

Se pare că, în orice epocă, există un număr impresionant de intelectuali de mare anvergură care abia aşteaptă să cadă în capcanele istoriei. Le caută uneori cu lumânarea şi nu se lasă până nu le găsesc… Cum se produc aceste prăbuşiri voluntare şi, foarte adesea, lucrative ne  descrie, într-o manieră relaxată, dar extrem de bine documentată, Lucian Boia în „Capcanele istoriei”.

Cartea acoperă perioada cuprinsă între anii 1930 şi 1950, în care regimurile politice s-au succedat cu repeziciune, fapt ce ajută la punerea în lumină a modului în care mulţi oameni de mare prestigiu intelectual au înţeles să se comporte în raporturile lor cu deţinătorii vremelnici ai puterii. După cum scrie chiar Lucian Boia, intelectualul „ar trebui să fie un om liber. Nu înseamnă că şi este. E supus, ca oricine, conjuncturilor istorice şi presiunilor ideologice.

Într-un fel sau altul, cariera lui e dependentă de Putere (cu atât mai mult într-un regim autoritar şi, fără doar şi poate, într-unul totali­tar). Nu puţini intelectuali au de altfel fascinaţia Puterii; se simt ei înşişi mai puternici, adăpostiţi la umbra ei. În tot cazul, intelectualul are o abilitate: aceea de a găsi de fiecare dată argumente potrivite pentru a justifica şi a se justifica. Mai ales atunci când i se pare că istoria şi-a dat verdictul. Pentru intelectual, glasul istoriei este irezistibil.“

Să ne oprim, de pildă, la momentul iunie 1940, când marii oameni de cultură se întreceau în a-i înălţa ode lui Carol al II-lea. Mihail Sadoveanu scria că „tot ce e durere, grijă şi speranţă în noi se află înmiit în fiinţa Sa”. Camil Petrescu îi făcea şi el un portret spectaculos monarhului: „Un măreţ prestigiu fizic, o inteligenţă genială cu o putere de muncă fabuloasă, pe care o vădeşte din zori şi până la miezul nopţii…”. Tudor Arghezi se exprima în versuri: „De-a pururea de-aci `nainte/Au să ni-l ţie vremurile minte./ O să-şi aducă-aminte vântul/Cel ce-i ascultă gândul şi cuvântul/Vântul acela, care de la cer/L-a pogorât pe un vultur de fier.” „Vulturul de fier” este avionul cu care Carol al II-lea a revenit în România în iunie 1930! Liviu Rebreanu şi George Călinescu publicau şi ei articole care pot fi încadrate în acelaşi tipar.

Peste doar câteva luni, Carol al II-lea – căruia Lucian Boia îi face un portret interesant şi nuanţat, diferit de postura de „oaie neagră” a dinastiei în care este adesea plasat, mai ales când este comparat cu înaintaşii săi Carol I şi Ferdinand sau cu fiul său Mihai –  a fost forţat să renunţe la tron. În consecinţă, mulţi dintre cei care îl lăudaseră aveau să întoarcă armele din dotare (a se citi condeiele), orientându-se către legionari, mareşalul Antonescu sau comunişti. Ori către toţi aceştia, în ordinea cronologică a preluării puterii…

Cameleonismul politic desăvârşit al lui Mihail Sadoveanu, care a culminat cu graba sa de a scrie „Lumina vine de la Răsărit” încă din 1945 – poate tocmai pentru a nu i-o lua alţii înainte –, este bine cunoscut. Dar ştiaţi că George Enescu a fost şef al subsecţiei de muzică a Asociaţiei Române pentru Strângerea Legăturilor cu Uniunea Sovietică (ARLUS)? Că filosoful Rădulescu-Motru, mereu dispus să sară în barca celor care se află la putere, nota în toamna lui 1944 că „dacă n-aş fi prea bătrân, partidul în care m-aş înscrie astăzi ar fi partidul comunist”? E adevărat însă că pentru alţii nici vârsta n-a fost un obstacol…

Marii oameni de cultură sunt şi ei oameni, iar talentul, oricât de mare ar fi, nu aduce neapărat cu sine şi coloană vertebrală.

Nota: 9.5/10