Executati prin infometare. Holocaustul ascuns, de Miron Dolot

Aparitia acestui volum la Editura Meteor Press vine la scurta distanta dupa “Copiii lui Stalin” si  fiind scrisa de un supravietuitor al timpurilor si al faptelor, este cutremuratoare. In preambul, autorul scrie: “Dedic aceasta carte acelor fermieri ucraineni care au fost lasati in mod deliberat sa moara in timpul foametei din 1932-1933, singurul meu regret fiind acela ca-mi este cu neputinta sa descriu pe de-a-ntregul suferinta lor.”

Autorul introducerii la volum, Adam Ulam, este si el marcat de incarcatura tragica si socanta  a relatarilor lui Miron Dolot – pseudonimul literar al lui Simon Starow (1916-1998) si spune ca “In Occident, au existat ecouri foarte slabe si razlete ale acestui dezastru provocat de om. De aceea, cu atat mai pretioasa si mai tulburatoare este aceasta marturie despre moartea satului ucrainean, candva pasnic si independent”.

Si tot Adam Ulam isi pune intrebarea: “Oare politica lui Stalin a fost motivata de nevoia de a obtine toate cerealele disponibile pentru a hrani orasele si a da si la export, obiectiv in raport cu care salvarea vietii catorva milioane de tarani a fost considerata neimportnta, sau a fost, asa cum sugereza autorul nostru, o incercare deliberata de a nimici nationalismul ucrainean si, astfel, de a consolida stapanirea ruseasca in Uniunea Sovietica.”

Citind aceasta carte – cu un efort de vointa – pentru ca iti induce stari de revolta mentala, dar si fizica – pe care trebuie sa iti impui sa le surmontezi, mi-am pus si eu intrebarea daca vinovatia apasa asupra unui singur om, Stalin. Raspunsul este insa acela ca vina este a sistemului, a comportamentului colectiv. Sistemul a pervertit firea umana si constiintele slabe, iar obedienta slugilor lui a fost apasarea  suplimentara pe grumazul poporului. Autorul ne arata insa, cu fiecare pagina, cum adeseori, chiar “functionarii partidului si ai statului”, carora li se dadusera puteri “aproape absolute”, cadeau victime ale sistemului si isi gaseau moartea rapida sau moartea lenta prin lagarele gulagului.

Miron Dolot, din inima acestei tragedii, consemneaza: “Nu puteam sa nu ne gandim ca eram niste pioni intr-un joc letal. Toate incordarile noastre de a scapa de moarte erau contracarate de oficialitati. Opunandu-ni-se si razbunandu-se pe noi, acestea apelau adeseori la masuri care ar fi fost ridicole daca n-ar fi ascuns un sadism incredibil”.

Homo homini lupus este o sintagma palida a monstruozitatilor terifiante la care s-au dedat oamenii contra semenilor lor. O ura ingusta si viscerala, focusata asupra satului, traditiilor si valorilor sale asezate din vechime, asupra dragostei taranului pentru familie, pentru pamant, pentru animalele din batatura, pentru muncile specifice si pentru un mod de viata sfintit de credinta in Dumnezeu.

Tavalugul colectivizarii fortate (si nu pot sa nu-mi amintesc de povestirile auzite din gura batranulor batuti in satele romanesti pentru a se inscrie in colectiva – si sa nu-mi amintesc de “Victoria de la Oltina” – 1961 – Paul Anghel – oribila si desantata apologie a fenomenului in Romania) a distrus satul si taranul ucrainean si rus si uzbek si georgian si armean si leton si eston, etc, etc.

Dolot prezinta maniera stupefiant de organizata a sobolanilor rosii ai Partidului Comunist, o armata de ideologi inarmati napustita asupra satelor si locuitorilor sai pentru a realiza colectivizarea si a strange produsele agricole. Satul ucrainean condus de de “miar” (sef de la Partid sau Comsomol), sub care urmau “sutele” si “zecile” si “grupele de cinci” cu “propagandistii speciali” aferenti si cu “agitatorii” si cu “comisiile de procurare a painii”…Nici cel mai bizar proiect science-fiction nu egaleaza realitatea bizara si cruda a paginilor acestei carti. Si perversitatea este coplesitoare, pentru ca “majoritatea numiti in aceste functii au fost alesi dintre fermieri obisnuiti si, ca atare, ei s-au trezit intr-o situatie precara. Cu toate ca nu urau nimic mai mult ca agricultura cooperatista, acestia au devenit instrumentul infaptuirii ei. Primind misiuni asemenea soldatilor, ei nu puteau decat sa faca ceea ce li se ordona. Persoanele care aveau o functie in aceste organizatii erau tratate ca oficialitati, indiferent daca erau sau nu erau angajati ai statului. Titulatura de <oficialitate> avea o mare importanta, caci dadea puteri aproape nelimitate celui care o poseda. De fapt, reprezentantul unui organ sau al unei organizatii administrative avea drepturi nelimitate de a comanda si de a pretinde. Astfel, oricine aducea cel putin cu o oficialitate inspira teama sateanului obisnuit, pe cand obtinerea unei functii oficiale ii oferea aceleiasi persoane un avantaj extraordinar.”

Iar perversitatea acestei manipulari in masa a atins si intinat si comportamentul copiilor. Miron Dolot ne relateaza: “Pionierii erau o organizatie politica destinata scolarilor cu varsta cuprinsa intre 8 si 14 ani. Membrii acestei organizatii ai copiilor erau mesageri si agenti in acelasi timp. Binecunoscutul caz al lui Pavlik Morozov serveste drept exemplu cu provire la modul in care erau folositi copiii de catre Partidul Comunist si conducerea statului. Fiu al unui fermier sarac, Pavlik traia intr-un sat situat undeva, dincolo de Urali, in Siberia. Acest scolar de 14 ani a devenit, peste noapte, cea mai elogiata persoana din Uniunea Sovietica, datorita faptului ca si-a denuntat tatal si pe cativa dintre vecinii sai care au ascuns de stat produse agricole. Acuzatii si tatal lui au fost arestati, disparand fara urma. Pavlik a fost ucis de satenii furiosi, printre care s-a aflat si unchiul sau. Toata masinaria propagandistica sovietica il elogia. A devenit erou national; numele lui a fost dat multor sate, organizatii, strazi si unitati militare, iar povestea lui a figurat la loc de frunte in enciclopedii si idctionare. Astfel, partidul ii incuraja pe copii, mai ales pe cei din organizatia de pionieri, sa-si spioneze parintii si sa-I denunte, ca, de altfel, pe oricine sfida partidul. Un asemenea denunt era considerat o fapta de eroism, cea mai inalta expresie a patriotismului sovietic.”

“Dictoanele comuniste (in fond atat de vechi in istorie – spun eu), conform carora scopul scuza mijloacele iar invingatorul are intotdeauna dreptate erau crezul zilei.”

Si in continuare, lectura acestei carti devine o tortura pentru minte si suflet! “Participarea maselor la conducerea socialista” transforma satul intr-un loc al crimei, al foamei fara limite, al disperarilor adanci, al nesperantei, al pierderii libertatii umane, al distrugerii existentei a mii si milioane de oameni. Sigur ca nu se putea ajunge si la manipularea cum ca “adevaratii vinovati care au deformat linia partidului si au provocat atata suferinta satului vostru au fost evreii. Da, evreii au facut-o, nu Partidul nostru Comunist iubit.”

Autorul continua sa descrie cresterea si dezvoltarea zilnica a raului coborat asupra satului sau si a Ucrainei si spune: “Privind acum in urma la acele evenimente, mi se pare ca am trait intr-o lume fantastic de diabolica. Toate evenimentele infatisate de mine acum, la care am fost martor si prin care am trecut atunci, imi par ireale din cauza cruzimii si a groazei de nedescris. Pur si simplu imi este din cale-afara de greu sa asociez toate acele intamplari cu viata adevarat dintr-o lume normala.”

Oameni descarnati, la limita infometarii, in bordeie ingropate in troiene, care sufereau si mureau de frig si inanitie, in iarna anului 1932! Un sat fantoma! Din care foarte putini au scapat cu viata, asa cum s-a intamplat cu depozitarul acestor cumplite memorii, supravietuitor impreuna cu mama si unul dintre fratii sai. De care cel de-al doilea Razboi Mondial l-au despartit definitiv.

Apropo de Razboi, imi amintesc ca la inceput, aparitia trupelor germane in satele ucrainene si rusesti a fost intampinata cu bucurie, ca o posibilitate de scapare si de speranta! O speranta pierduta repede, ca multe alte asteptari ale acestui popor!

Va recomand sa cititi aceasta carte, inca una dintre protile deschise catre partile intunecoase si profund rusinoase ale istoriei comunismului. Dar si o pagina referitoare la comorile spiritului, care a stiut sa supravietuiasca uneori fara sa-si stinga flacara valorilor umane.

Capcanele istoriei. Elita intelectuala romaneasca intre 1930 si 1950, de Lucian Boia

Se pare că, în orice epocă, există un număr impresionant de intelectuali de mare anvergură care abia aşteaptă să cadă în capcanele istoriei. Le caută uneori cu lumânarea şi nu se lasă până nu le găsesc… Cum se produc aceste prăbuşiri voluntare şi, foarte adesea, lucrative ne  descrie, într-o manieră relaxată, dar extrem de bine documentată, Lucian Boia în „Capcanele istoriei”.

Cartea acoperă perioada cuprinsă între anii 1930 şi 1950, în care regimurile politice s-au succedat cu repeziciune, fapt ce ajută la punerea în lumină a modului în care mulţi oameni de mare prestigiu intelectual au înţeles să se comporte în raporturile lor cu deţinătorii vremelnici ai puterii. După cum scrie chiar Lucian Boia, intelectualul „ar trebui să fie un om liber. Nu înseamnă că şi este. E supus, ca oricine, conjuncturilor istorice şi presiunilor ideologice.

Într-un fel sau altul, cariera lui e dependentă de Putere (cu atât mai mult într-un regim autoritar şi, fără doar şi poate, într-unul totali­tar). Nu puţini intelectuali au de altfel fascinaţia Puterii; se simt ei înşişi mai puternici, adăpostiţi la umbra ei. În tot cazul, intelectualul are o abilitate: aceea de a găsi de fiecare dată argumente potrivite pentru a justifica şi a se justifica. Mai ales atunci când i se pare că istoria şi-a dat verdictul. Pentru intelectual, glasul istoriei este irezistibil.“

Să ne oprim, de pildă, la momentul iunie 1940, când marii oameni de cultură se întreceau în a-i înălţa ode lui Carol al II-lea. Mihail Sadoveanu scria că „tot ce e durere, grijă şi speranţă în noi se află înmiit în fiinţa Sa”. Camil Petrescu îi făcea şi el un portret spectaculos monarhului: „Un măreţ prestigiu fizic, o inteligenţă genială cu o putere de muncă fabuloasă, pe care o vădeşte din zori şi până la miezul nopţii…”. Tudor Arghezi se exprima în versuri: „De-a pururea de-aci `nainte/Au să ni-l ţie vremurile minte./ O să-şi aducă-aminte vântul/Cel ce-i ascultă gândul şi cuvântul/Vântul acela, care de la cer/L-a pogorât pe un vultur de fier.” „Vulturul de fier” este avionul cu care Carol al II-lea a revenit în România în iunie 1930! Liviu Rebreanu şi George Călinescu publicau şi ei articole care pot fi încadrate în acelaşi tipar.

Peste doar câteva luni, Carol al II-lea – căruia Lucian Boia îi face un portret interesant şi nuanţat, diferit de postura de „oaie neagră” a dinastiei în care este adesea plasat, mai ales când este comparat cu înaintaşii săi Carol I şi Ferdinand sau cu fiul său Mihai –  a fost forţat să renunţe la tron. În consecinţă, mulţi dintre cei care îl lăudaseră aveau să întoarcă armele din dotare (a se citi condeiele), orientându-se către legionari, mareşalul Antonescu sau comunişti. Ori către toţi aceştia, în ordinea cronologică a preluării puterii…

Cameleonismul politic desăvârşit al lui Mihail Sadoveanu, care a culminat cu graba sa de a scrie „Lumina vine de la Răsărit” încă din 1945 – poate tocmai pentru a nu i-o lua alţii înainte –, este bine cunoscut. Dar ştiaţi că George Enescu a fost şef al subsecţiei de muzică a Asociaţiei Române pentru Strângerea Legăturilor cu Uniunea Sovietică (ARLUS)? Că filosoful Rădulescu-Motru, mereu dispus să sară în barca celor care se află la putere, nota în toamna lui 1944 că „dacă n-aş fi prea bătrân, partidul în care m-aş înscrie astăzi ar fi partidul comunist”? E adevărat însă că pentru alţii nici vârsta n-a fost un obstacol…

Marii oameni de cultură sunt şi ei oameni, iar talentul, oricât de mare ar fi, nu aduce neapărat cu sine şi coloană vertebrală.

Nota: 9.5/10

Capcanele istoriei. Elita intelectuala romaneasca intre 1930 si 1950, de Lucian Boia

Puteti cumpara cartea acum, de pe site-ul Librariei online Libris.ro.

Este deocamdată destul de greu de analizat (de cuantificat mult mai uşor, e suficient să numărăm cărţile publicate şi acestea nu sunt puţine!) aportul pe care l-a adus d-l profesor Lucian Boia istoriografiei româneşti postdecembriste dar şi, lărgind cu mult cadrul, chiar vieţii culturale româneşti. Cu siguranţă, el este apreciabil, notabil, lăudabil. Imposibil de trecut cu vederea, indiferent de ostilitatea pe care cineva o poate resimţi faţă de abordările neconvenţionale şi novatoare pe alocuri, cinstite şi interogative, greu de trecut cu vederea care au provocat destule scandaluri. Se poate afirma cu siguranţă că efortul său scriitoricesc (pentru că, până la urmă, orice istoric este sau sfârşeşte prin a fi şi scriitor) se află la antipodul vulgatei istoriografiei protocroniste, naţional-comuniste, inculcate poporului roman în ultimii douăzeci de ani ai dictaturii comuniste (înverzite!), după un masiv efort de început de rusificare/slavizare în conformitate cu interesele primei perioade a ocupaţiei sovietice.

Firul principal al studiului [1] îl reprezintă evoluţia/plasarea intelectualităţii (a celor mai relevanţi exponenţi, evident) române de-a lungul acestor două decenii extrem de turbulente din istoria României, în care s-au schimbat nu numai nenumărate guverne dar au avut loc lovituri de stat (februarie 1938/ 4-6 septembrie 1940, 23 august 1944, 6 februarie 1945) rebeliuni (21-23 ianuarie 1941) intrări în război (22 iunie 1941). Două decenii pline de evenimente politice, militare şi ideologice care nu aveau cum să nu privească masiv elita  intelectuală a ţării care, atunci, spre deosebire de perioada de după 1989, era puternic implicată în bunul (sau răul) mers al României, în mod direct, în viaţa politico-administrativă a ţării. A se vedea doar componenta efemerului guvern Goga Cuza (plin cu profesori universitari) care demonstrează încă odată faptul că un intelectual de anvergură nu trebuie şi, de cele mai multe ori, nu poate fi şi un politician de aceeaşi statură (şi aici cazul cel mai relevant este cel al lui Nicolae Iorga). Nu este nici o noutate că intelectualii au fost, sunt şi vor fi atraşi de puterea politică, gravitând, într-un fel sau altul, în jurul ei. Motivaţiile sunt diverse şi acoperă o paletă extrem de vastă însă, în mod cert, intelectualul şi, cu atât mai mult elita acestei categorii, crede că are un cuvânt major de spus în evoluţia societală şi, din această perspectivă, este gata să facă aproape orice compromis pentru a fi băgat în seamă. De aceea, decidenţilor politici nu le-a fost deloc greu să îl manipuleze, căci puterea politica dispunea (şi o face în continuare) de mijloacele atât în tărâm simbolic cât şi în cel real/pecuniar. Exemple: “Anual, Fundaţia pentru Literatură şi Artă, în numele Regelui, acorda un premiu naţional de literatură (în sumă de 100 000 lei). Cei dintâi premianţi au fost, în 1934, Tudor Arghezi şi George Bacovia” model care a fost preluat cu fidelitate şi de către comunişti (oricât de greu ar putea fi crezut, modelul fiind probabil, mai puţin cel carlist cât…cel stalnist: Premiul Stalin) “Regimul îşi răsplătea generos intelectualii de vârf: la fel de  bine cum înţelegea, prin contrast, să-i zdrobească pe intelectualii repudiaţi. Pe lângă salarii ridicate şi colaborări la ziare şi reviste generos renumerate, se adăugau pentru cei merituoşi şi râvnitele <premii de stat>: clasa I, 25 000 lei (după reforma monetară din 1952, de raportat la un salariu mediu mai mic de 10 000 lei anual), clasa a II-a, 15 000 lei; clasa a II-a, 7500 lei”[2]

Există totuşi o diferenţă fundamentală între regimurile semidemocratice sau chiar dictatoriale de dinainte de 1945 şi cel instaurat de puţinii comunişti, ajutaţi de tancurile sovietice. Dacă taberele (carliştii, simpatizanţii legionari, simpatizanţii de stânga, puţin numeroşi dar totuşi liberi să profeseze şi să trăiască, naţionaliştii antonescieni) se schimbau constant în funcţie de evoluţia vieţii politice, existând o rotaţie la nivelul demnităţilor publice importante (la nivel de catedre universitare, Academie, ziare importante şi chiar în structurile guvernamentale) aceasta nu se făcea prin anularea fizică a adversarilor înlăturaţi. Represiunea antilegionară decisă de Carol al II-lea, asasinarea lui Iorga şi a lui Madgearu au fost mai degrabă evenimente izolate. Amuzant este laxismul regimului Antonescu, totuşi, în condiţii de angajare masivă în războiul din Răsărit, parcă un regim mai lejer (cel puţin în graniţele României din 1940 şi nu în Basarabia, Bucovina de nord şi Transnistria) chiar decât cel carlist. Odată cu instaurarea comunismului foarte mulţi intelectuali de primă mărime au ajuns în închisori, mulţi dintre ei murind acolo (Radu Rosetti, Istrate Micescu, Alexandru Lapedatu, Gheorghe Brătianu, Mircea Vulcănescu etc.) “Eliminarea dintr-o poziţie intelectuală de prestigiu (academician, profesor universitar…) însemna un pas decisiv spre temniţă şi nu în puţine cazuri, date fiind condiţiile inumane de detenţie, spre moarte.”

Interesant şi relevantă faţă de lipsa de susţinere populară cu care s-au confruntat comuniştii la începuturile regimului este că nu făceau prea multe nazuri când venea vorba să îşi sporească firavele rânduri “Strategia comuniştilor este de a aduna cât mai multă lume şi cu deosebire exponenţii credibili al elitei. Sunt intransigenţi faţă de irecuperabili de felul Nichifor Crainic sau Ion Petrovici. Dincolo de o anumită linie (nu foarte clar definită) se arată extrem de maleabili. Spre deosebire de naţional-ţărănişti. Aceştia, imediat după 23 august 1944, au sentimentul că sunt marele partid al ţării.”[3]“Este de observat cât de mulţi oameni ai lui Carol al II-lea se alătură curentului dirijat de comunişti. Aveau şi avantajul, că susţinători ai dictaturii regale, de a fi fost antilegionari şi, în continuare, în relaţii reci cu regimul Antonescu.”[4]

Există însă totuşi şi vârfuri ale descurcărelii, cel mai elocvent caz fiind George Călinescu al cărui parcurs este analizat de-a lungul întregii cărţi (de altfel, este pe primul loc, dacă stăm să numărăm menţionările, conform Indicelor de nume). Îl aşează pe Carol II pe acelaşi plan cu Ludovic XIV: “Pe ce se întemeiază legătura firească între principe şi artist? Pe un interes reciproc care, în cele din urmă, reprezintă modul cel mai sigur de promovare a marilor şi eternelor valori” scria carlistul Călinescu în Revista Fundaţiilor Regale în iunie 1940, când se sărbătorea un deceniu de la Restauraţie, în articolul, sugestiv intitulat “Regele”. Boia remarcă pertinent şi ironic “Nu-l vom aştepta prea mult- doar cativa ani- pe celalalt Călinescu, Călinescu cel democrat.”[5] Care în anul 1939 editează la Iaşi Jurnalul literar refuzând totuşi colaborările unor intelectuali de stânga din Bucureşti pentru că George Călinescu ”nu acceptă pentru moment nici o colaborare de stânga, pentru a feri revista de atacurile criticilor literari de nuanţă naţionalistă”[6]Însă acesta este un detaliu nesemnificativ pentru noua putere comunistă.“Oarecare inclinare spre stânga avusese, poate, G. Călinescu; dar instabil cum era, oscila în bătaia vântului. Acum (în 1945-n.m) pare decis: e hotărât de stânga. Dacă pe vremea lui Carol II factorul decisiv în toate era principele, locul acestuia e luat de mase: doar ne aflăm în democraţie.(…)Nici un alt universitar, nici un alt scriitor n-a susţinut cu atâta energie democratizarea ţării, în fapt treptata ei comunizare în anii 1944-1947, aşa cum a făcut-o Călinescu (îşi vor fi spus cuvântul şi originea lui foarte modestă, de care era teribil de complexat, ca şi frustrările acumulate în dificila şi nesigura lui carieră universitară; venise acum momentul de a se înalţă la adevărata lui valoare.” Rapid, în sfârşit, a devenit profesor universitar la Universitatea din Bucureşti. De altfel, aderenţa lui entuziastă la noul regim avea să-i aducă şi două excursii gratuite în cele mai mari raiuri comuniste, din care au ieşit două cărţi apologetice penibile “Kiev, Moscova, Leningrad (1949) şi “Am fost în China nouă (1953). Adeziune totală, beneficii maxime. Aproape identic este şi traseul lui Cezar Petrescu care, de la carlism, a trecut fără probleme la comunism. Nu fără mari beneficii materiale “S-a păstrat tabelul cu veniturile din drepturi de autor ale academicianului Cezar Petrescu, pe anul 1955: suma totală este de 224 882 lei, echivalentă cam cu zece venituri anuale ale unui profesor universitar şi cu vreo 30, să spunem, de salarii medii anuale.”[7]Ciudat este şi colaboraţionismul lui George Enescu care decide tocmai acum, după 1945, să se implice stângaci şi inutil în politică, de parte învingătorului, mai întâi în ARLUS şi, mai apoi, candidat parlamentar pe listele Blocului Partidelor Democratice, dând şi curs unei invitaţii de a vizita, bine ghidat de către gazdele sovietice, Moscova, fiind evident acoperit de onoruri şi laude. O modă căci nici un alt regim nu a fost mai ospitalier cu oamenii de cultura cu orgoliu supradimensionat!

În afara veşnicului colaboraţionism intelectual românesc, un alt registru abordat şi analizat fără complexe îl constituie prezenţa elementului evreiesc în cultura românească din această perioadă. Chiar dacă acesta a persistat şi după anii 1950, masiva migraţie  a minorităţii evreieşti din România către Israel a determinat şi dispariţia uneia din cele mai spinoase probleme din România, care a agitat spiritele, mult mai mult decât era cazul, inflamându-le. “Fapt este că, în toată perioada de care ne ocupăm (de altfel şi înainte şi după), intelectualii evrei au fost când subreprezentaţi, când suprareprezentaţi (uneori, şi una şi alta), din cauze care ţin de istorie şi de situaţia lor specifica. Comuniştii au venit la putere, inevitabil, cu numeroşi evrei în primele rânduri şi încă şi mai numeroşi printre intelectuali. Pentru simplu motiv că aşa se prezenta partidul comunist până la 1944: autenticul partid comunist, nu partidul amplificat artificial (de aproape o sută de ori!) în primii ani după 23 august 1944. Cadrele de nădejde au rămas totuşi să fie recrutate din nucleul comunist originar. Iar acesta se prezenta oarecum invers faţă de societatea româneasca. În vechiul partid comunist, românii etnici erau minoritari. Iar evrei foarte numeroşi (dacă sintagma “foarte numeroşi” n-ar fi cumva ironica pentru un partid cu atât de puţini membri).”[8]Simpatic şi revelator pentru acuzele aduse la adresa evreilor de filocomunism “nu se căutau evrei cu orice preţ, ci persoane corespunzătoare unei anumite tipologii (intelectualii devotaţi partidului şi detaşaţi de cultura românească tradiţională). Tipologia aceasta era mai frecvent reprezentată printre evrei, însă ceea ce prima era tipologia şi nu evreitatea în sine. Dovada, tratamentul rezervat evreilor sionişti, supuşi unei drastice persecuţii începând din 1950”[9] Şi, de altfel nici cadrele evreieşti nu s-au simţit deloc bine după eliminarea Anei Pauker şi noua direcţie impusă de Stalin în preajma morţii sale.  De remarcat şi faptul că, prin forţa lucrurilor, evrei n-au avut cum să se compromită cu regimurile totalitare antisemite (legionarii şi Antonescu) spre deosebire de mulţi intelectuali români, inclusiv unii de stânga, într-un moment sau altul. Era, în spiritul comunist al acelor ani, nucleul intelectual cel mai pur.” Şi, de asemenea, este uşor explicabilă aderenţa acestor intelectuali evrei la P.C.d.R după ce ani şi ani de zile au suferit într-o atmosfera antisemită mai mult sau mai puţin radicală, fie că luăm în considerare România interbelică până în 1938 sau după acest an, când politica antisemita devine deja una oficială a statului roman, totul culminând, evident, cu umbrele din Transnistria.

Dintr-o altă perspectivă, una critica, Lucian Boia nu aduce foarte multe elemente de noutate acestei tematici căci despre parcursul sinuos al marii majoritati a intelectualilor aduşi in discuţie (atât cei care s-au implicat în extrema dreaptă cât şi cei de stânga chiar daca parcă mult mai mult s-a scris despre simpatiile de extremă dreapta, de vină fiind, evident, şi atracţia mult mai mare pentru aceasta în rândurile elitei intelectuale interbelice) s-a tot scris din 1990 încoace. Meritul lui Lucian Boia constă în cimentarea pietricelelor într-un mozaic tulburător, plin de savoare şi de reflexii, într-un stil atrăgător, fără a fi un moralist de serviciu, încercând să înţeleagă pentru a explica. Fără a arunca neapărat primul piatra. Mutând cadrul, aducându-l în prezent, ne-am întrebat cum ar arăta traseul lui Mircea Dinescu, de la disidentul curajos, poetul predecembrist plin de talent şi vervă în angajatul model al unui personaj dubios precum S.O. Vântu? Şi încă el nu a făcut politică în mod deschis! Ce să mai spunem de un Adrian Păunescu? Ne-am amuzat gândindu-ne la cum ar arăta un astfel de studiu aplicat elitei intelectuale romaneşti din perioada 1990-2010 scris aşa, cam prin anii 2050, când totul se va fi bine decantat.

Puteti cumpara cartea acum, de pe site-ul Librariei online Libris.ro.

Copiii lui Stalin. Trei generatii de dragoste si razboi (Stalin’s Children. Three Generations of Love and War), de Owen Matthews

Pe fondul informatiilor mele din ani, al lecturilor si al vizionarilor de filme documentare si artistice, aceasta carte pe care urmaream de vreun an sa o citesc, a venit si a pus in cel mai usturator mod acid efervescent pe coaja care incerca sa imi cicatrizeze nedumeririle si ranile intelectuale.

Cartea este istoria adevarata si cruda a “trei generatii de dragoste si razboi”. Dar este si fresca unui popor, unei societati, a rusilor care “in saptezeci de ani de conducere sovietica (…) isi pierdusera mare parte din cultura, religie si pe Dumnezeu; iar multi dintre ei isi pierdusera de asemenea mintile”. Analizand impactul tavalugului criminal al stalinismului/comunismului asupra vietii/nevietii acestor cetateni apartinand celor trei generatii cu descendenta din Boris Bibikov, dimpreuna cu toti aceia cu care viata i-a adus in relatii de “dragoste si de razboi”, autorul – nepotul celui de la baza acestei piramide construieste un univers mic incarcerat in inchisoarea unui univers imens.

Un univers imens – indoctrinat cu sloganuri precum “Flacai, sa indeplinim Planul! Lozinca scrisa cu creta de Boris Bibikov pe peretele toaletei fabricii!”

Un univers imens in care oamenii isi ascundeau trecutul de frica prezentului si viitorului.

“Boris Bibikov s-a nascut in Crimeea in anul 1903 sau 1904 – dosarul NKVD precizeaza 1903, mama lui afirma ca ar fi fost 1904. Tatal sau, Lev, mic propietar de pamanturi, a murit pe cand Boris si cei doi frati ai lui, Iakov si Isaac erau copii. Bibikov n-a vorbit niciodata despre el. Mama lui, Sofia, era evreica dintr-o familie avuta de negustori din Crimeea: tatal ei, Naum, detinea o moara de faina si un siloz de cereala, care ar putea justifica <profesiunea> bizara pe care Bibikov a completat-o pe formularul de arestare: <lucrator la moara>. Bibikov stia engleza si n-a luptat in Razboiul Civil. Asta e cam tot ce stim despre existenta lui anterioara intrarii in partid. Iakov, unicul frate Bibikov care a supravietuit celui de-al Doilea Razboi Mondial, traind pana in 1979, avea o obsesie similara – nu si-a mentionat niciodata originea sau fratele executat. Pentru fratii Bibikov exista doar viitorul, ei nu aruncau nicio privire catre trecut.”

Un univers imens in care “Marx si Lenin il inlocuiau in mod lent pe vechiul Dumnezeu al Rusiilor cu care ei fusesera crescuti”

Un univers imens al foametei criminale organizate cu incepere din anii ’31 pe tot cuprinsul tarii, in timp ce granele luau drumul exportului. “<Mizeria era atat de inimaginabila, atat de inumana, un dezastru atat de teribil, incat a inceput sa para aproape abstracta, fiindca nu se incadra intre granitele constiintei> a scris Boris Pasternak dupa o calatorie in Ucraina. Tanarul comunist maghiar Arthur Koestler a gasit <enorma tara invaluita in tacere>. Socialistul britanic Malcolm Muggeridge a mers cu trenul la Kiev, unde a vazut populatia murind de foame. <Si spun realmente murind de foame, nu subnutrita>, a scris el. Mai rau inca, Muggeridge a descoperit ca rezervele de grau existente erau destinate unitatilor de armata aduse pentru a impiedica revolutia taranilor. Plin de amaraciune, idealistul Muggeridge a parasit Uniunea Sovietica convins ca fusese martor la <una dintre cele mai monstruoase crime din istorie, intr-atat de groaznica, incat cei din viitor aproape ca nu vor putea crede ca s-a intamplat cu adevarat>”.

Owen Matthews

Un univers imens al “marilor epurari”, un univers in care stapanii isi devorau sclavii devotati. “Din cei 1996 de delegati la Congresul al XVII-lea, 1108 aveau sa moara in Marea Epurae.” Un nou razboi civil, dar <nu impotriva “albilor” sau a taranilor, ci impotriva celui mai insidios inamic: tradatorii aflati vhiar in sanul Partidului Comunist>.

Si referitor la acest aspect, autorul, adanc implicat si documentat asupra fenomenului, ne impartaseste: “Into the Wind, relatarea deprimanta a Evgheniei Ginzburg despre propria ei arestare si cei optsprezece ani de inchisoare din timpul Marii Epurari, descrie teribila <banda rulanta> a NKVD-ului. Detinutii erau interogati incontinuu de echipe de anchetatori, erau privati de hrana si somn, suduiti, batuti si umiliti pana isi semnau sau isi scriau marturisirile.”

“Caramizile NKVD-ului erau dusmanii de clasa si fiecare dusman trimis la zidul de executie insemna alta particica din marea edificare a socialismului. Daca justifici o moarte pentru binele unei cauze, atunci gasesti scuze pentru toate mortile”.

Revin si mai spun, un univers imens in care milioane de copii orfani sau smulsi de langa parintii trimisi sa putrezeasca in lagare de munca in indepartata Siberie sau in republicile estice, au fost incartiruiti in orfelinate, indoctrinati si decisi sa debiteze cele mai sinistre lozinci: “Iti multumim, tovarase Stalin, pentru copilaria noastra fericita!”. Un tata care isi devora odraslele!!!

Acesti copii, printre care se numara si cele doua fetite ale lui Boris Bibikov – Lenina (!!!) si Ludmila, trec si razbat prin ororile anilor ’30, traiesc si anii grei ai razboiului, dar raman cu schele fizice si psihice profunde. Ludmila “nu avea sa scape niciodata de sechelele psihologice ale infometarii. <Foametea din copilarie ramane toata viata alaturi de tine> mi-a spus. <Niciodata nu te mai poti simti realmente satul>”. Sa nu uitam si de sechelele numite absurde devotamente pentru idealurile sovietelor!!!

Owen Matthews, autorul, fiul Ludmilei, spune peste ani, in aceasta carte: <<Una peste alta, intr-o generatie care supravietuise perioadelor de foamete, Marii Epurari si razboiului, Lenina si Ludmila se puteau considera printre cei norocosi. Traiau si erau impreuna. Foarte multi din jurul lor suferisera pierderi grele. Poate ca de aceea surorile n-au fost distruse de intamplarile atat de traumatizante incat, pentru noi, supravietuirea lor pare aproape incredibila. (…) Deasemenea, neindoios, supravietuirea Leninei si a Ludmilei a avut legatura cu flexibilitatea lor inascuta, cu abilitatea de a trai clipa prezenta. Ignorand lumea mai larga, ele au trait “aici” si “acum”, poate arma cea mai puternica impotriva disperarii>>.

Insa autorul, Owen Matthews, fiul Ludmilei si al lui Mervyn Matthews largeste aria introspectiei sale istorice, sociale, politice si psihologice asupra anilor la fel de incitant-duri de dupa moartea lui Stalin, ani in care in fruntea URSS s-au asezat urmatorii criminali patati cu sangele propriului popor. Criminali care au largit si intarit lagarele Gulagului,  care au continuat sa distruga atat personalitati de seama ale Uniunii cat si milioane de umili cetateni care au trebuit sa dea uitarii viata din trecut, sa renunte la speranta de a se mai intoarce, sa-si goleasca mintea de furie si regrete si sa se dizolve in prezent. “In acest fel, majoritatea barbatilor si femeilor care au sustinu testul acela, au fost distrusi de el.”

De la NKVD la KGB pasul a fost mic si in esenta a avut atat o conotatie lingvistica, cat si una de perfectionare a metodologiei terorii.

Mervyn Matthews este un cetatean britanic despre care fiul sau spune “strainul cu ceafa lunga, rusifilul sfios si visator, cu degete prelungi si vocale pronuntate cu grija, atat de deschis si de inocent (…), atat de pierdut, atat de indragostit de Rusia, dar fara sa fi avut un camin acolo”, pentru care “Mila urma sa devina intruparea a tot ce iubea el in Rusia, a pasiunii si a focului acesteia”.  Un FOC care parjoleste soarta celor care se apropie prea mult de limbile lacome ale sale. Pentru ca Matthews sfideaza KGB-ul, un lucru de neinteles pentru oamenii normali si conformisti in vremuri anormale. Matthews, un om cu principii, “care avea sa plateasca din greu pentru principiile acelea”.

Autorul a adunat marturii cutremuratoare privind saga parintilor sai incorsetata in haina rigida si perversa a Sovietelor deceniilor 6 si 7 din secolul zbuciumat al himerei comuniste. Indelung placat si curtat de KGB – direct si de agenti acoperiti ai acestuia, printre care colegi si “prieteni” turnatori vanduti instrumentului de oprimare psihica-sociala si politica, profesorul universitar M.M isi permite naivitatea, dar si taria de a rezista! Pentru ca sovieticii nu i-au intees “patriotismul adanc inradacinat al clasei si generatiei lui Merwyn, care aprecia ca o culme a proastei educatii sa pleci din sala de cinematograf inainte de a se termina imnul national God Save The King”.

Autorul vine si exprima apoi o sentinta extrem de limpede a nelamuririi care ma tot incearca si pe mine privind spatiul si misterul rusesc: “Soljenitin a denumit <Arhipelagul Gula> reteaua de lagare si inchisori care acoperea Uniunea Sovietica. In realitate, Rusia intreaga era un arhipelag, un sir de insule izolate de caldura si lumina, rasfirat intr-un ocean ostil de pustietate. Undeva in vastitatea aceea a Rusiei se gaseste una dintre cheile pentru intelegerea tarii: ambiguitatea si fatalismul nascute din viata intr-o tara a carei traversare dura candva o jumatete de an, resemnarea cronica fata de capriciile autoritatilor, nascute din imposibilitatea istorica a comunicarii cu avanposturile unui imperu imens si atat de dificil de guvernat.”

Owen Matthews, jurnalist cu o experienta vasta in spatiul rusesc si in zonele estice de conflicte armate, a intreprins o vasta documentare atat in arhive, cat si prin discutii cu familia si cu martorii vremurilor, pentru a reconstrui traseele parintilor sai, trairile lor, iubirea lor, eforturile lor pentru a reusi sa se casatoreasca si sa isi cladeasca un camin in Marea Britanie. Si traind in timpul prezent aventura ruseasca, cunsocand in profunzime realitatile politice si sociale ale “noii Rusii”, autorul ne prezinta in paralel cu trecutul indepartat si apropiat, prezentul “rug al vanitatilor”:

Coperta editiei engleze

Intalnirea din anul 1963 dintre Ludmila si Merwyn le va marca vietile. Idila care se naste intre cele doua fiinte insetate de dragoste, “care gaseau unul in celalalt ceea ce nu avusesera parte in vietile lor dezarticulate pana atunci”, va umple perfect golul din viata lor. Intentia lor de a se casatori, a grabit mana KGBului, a carui rabdare se sfarsise. Semneaza cotractul de colaborare, ori va fi expulzat din tara!

Owen Matthews scrie aici cateva cuvinte care exprima diferenta de mentalitate dintre generatia sa si a tatalui sau: “Sfidarea KGB-ului de catre tata mi se paruse un act nobil si principial din primul moment in care aflasem despre ea. In acelasi timp insa, la alt nivel, o gasisem de neinteles. Cand am scris randurile acestea, m-am gandit ca daca as fi fost silit sa aleg intre a fi despartit mult timp de femeia pe care o iubeam si a iscali o hartie prin care declaram ca voi lucra pentru KGB, as fi semnat fara ezitare pe linia punctata. Indiferent care mi-ar fi fost sentimentele intime fata de KGB, as fi considerat ca fericirea mea personala era mai presus de orice altceva. Nu pot decide daca aceasta este o diferenta intre generatia mea si a tatei, sau o diferenta de temperament intre noi doi ca indivizi. (…) Totusi, refuzul lui n-a fost o chestiune de alegere intre conformism si nebunia extravaganta a tradarii. Simtul onoarei personale, profund inradacinat, nu i-a ingaduit pur si simplu s-o faca; in ciuda cinismului de-o viata fata de politica, el n-a avut niciodata indoieli despre dragostea lui fara de tara, Avea sa plateasca din greu pentru principiile acelea”.

Pentru ca au urmat ani grei, strabatuti de o corespondenta exaltata, aproape zilnica,  intre cei doi despartiti, ani in care Merwyn dovedeste o putere de lupta extraordinara in a-si realiza scopul, lupta pentru care angreneaza forte guvernamentale, forte politice britanice, intreprinde calatorii riscante pentru a intalni personalitati potrivite care sa ii sprijine demersul si intre aceste campanii chiar isi finalizeaza prima sa “lucrare sociologica despre tineretul sovietic”. Toate acestea umplu insa paharul si Merwyn isi distruge cariera universitara la Oxford. “Oxford, visul cel mai drag al tatei dupa Ludmila insasi, se sfarsise. (…) Alungarea din Oxford a fost o cadere in disgratie care avea sa-l marcheze pe Merwyn mai profund decat oricare episod din viata lui; o lovitura care urma sa-I otraveasca toate realizarile ulterioare”.

Intotdeauna exista brese si prin acestea Merwyn reuseste sa se strecoare de doua ori in URSS si bineinteles este expulzat de fiecare data! Insa reusesc sa se intalneasca in tarile Baltice. Intalniri care le reincarca sufletele cu dragoste.

Misterul iubirii, misterul Rusiei! “Cu certitudine Rusia reprezenta o atractie clara pentru oricine dovedea o predilectie sumbra spre iresponsabilitate crasa si autodistrugere. Iar daca aveai asa ceva, nimic nu te putea opri din a ti- o satisface. Era o lume stranie, ;ipsita de frica lui Dumnezeu, in care valorile fusesera inghetate si erai terifiant de liber sa explorezi cele mai dezgustatoare unghere ale propriei tale inimi intunecate.”

Intr-un schimb international, o afacere mediata de cele mai inalte forte la nivel mondial, Merwyn Matthews ajunge in octombrie 1969 la Moscova si pe 30 octombrie Mila si Merviusa s-au casatorit, “isi castigasera batalia de a fi impreuna”.

“Iubirea mea este mai puternica decat ura lor” scrisese Mila catre Mervyn.

Insa in fiecare fericire exista samburele nefericirii. “Dupa atatea asteptari, dupa atata idealizare, dupa atatea sacrificii si inalte idealuri arzatoare, putea realizarea sa fi fost altceva decat o dezamagire. (…) La sosirea victoriei, niciunul n-a stiut cum sa continue povestea”.

O carte pasionanta despre dragostea in vreme de razboi, despre crimele abominabile ale stalinismului si ale slujitorilor sai, dar mai presus de orice o carte despre fascinatia inca neelucidata stiintific a misterului “mamei Rusia” si a particularitatile sufletului rusesc.

O carte scrisa cu dinamism, cu sensibilitate, cu puternica introspectie sociala, politica si psihologica, cu duiosie, dar si cu multa amaraciune, cu romantism, dar si cu pragmatism.

O lectura obsedanta si indispensabila intelegerii ultimilor 100 de ani rusesti, europeni si pana la urma – mondiali.

Mottoul Epilogului cartii: “Este mult mai bine sa uiti si sa zambesti,/Decat sa-ti amintesti si sa fii trist. (Christina Rossetti) “ Iau aceste cuvinte cu propriul meu inteles: sa nu fii trist, sa zambesti, dar sa nu uiti, pentru ca daca uiti, istoria s-ar putea repeta.

“Primul împărat al Chinei”, de Jonathan Clements

Puteţi cumpăra cartea acum, de pe site-ul Editurii ALL.

Moto: „Caracterul este determinat şi modelat de experienţă, nu moştenit din naştere” (Li Si)

Dacă privim cartea „Primul împărat al Chinei” drept o carte propriu-zis de istorie, am greşi cu siguranţă categorisirea acesteia. Deşi abundă de amănunte ale primului împărat al Chinei, cu privire la modalitatea de ajungere la supremaţia absolută, dar şi cu privire la principalele caracteristici ale stilului de conducere şi de impunere în faţa unor supuşi atât de diferiţi, este o carte care se citeşte cu uşurinţă, ca o povestire. Nişte personaje de poveste, apropierea de miturile primordiale ale Chinei, dar şi de personajele care acum ni se par mitologice, dar care au existat aievea (unul dintre ei este Confucius) ne determină să ne facă să gândim că ne aflăm în faţa unui basm ancorat în realitate, reconstruit pe baza unor documente regăsite peste ani, dar şi pe baza descoperirilor arheologice ale Armatei de teracotă, din secolul al XX-lea.

Am fost mereu impresionat de istoria Chinei, cea de pe vremea dinastiilor şi a felului în care şi-au construit imperiul, cum l-au pierdut la începutul secolului trecut şi cum au reuşit să ridice construcţii monumentale (cum ar fi Marele zid chinezesc, început de pe vremea Primului împărat) sau şi-au impus multe invenţii în lumea întreagă, de-a lungul timpului. De aceea, cartea publicată de Editura All mi s-a mulat perfect pe preferinţe, aducându-mi cu această ocazie aminte de nişte notiţe pierdute pe o agendă, despre subiectele largi pe care doream să le ating în lecturile mele viitoare, unul dintre acestea fiind chiar istoria Chinei.

Despre Ying Zheng, cu siguranţă cei mai mulţi dintre noi nu ştim niciun amănunt sau prea puţine. El a fost cel care a reuşit, în secolul al III-lea î.Hr., să cucerească statele vecine şi să înglobeze în statul Qin (iată de unde vine denumirea actualei China!) toate teritoriile din jur, pentru a constitui primul imperiu, cel care se dorea a rămâne în această formă „zece mii de generaţii”. Istoria noii sale denumiri este extrem de interesantă: „În mod cert, Ying Zheng nu mai era rege în vechiul sens al cuvântului, dar nici nu putea lua titlurile foştilor conducători Zhou, de vreme ce îi depăşise în realizări. După dezbateri îndelungate, sfetnicii lui Ying Zheng au hotărât să combine mai mulţi termeni antici pentru cele mai înalte funcţii, inclusiv huang, vechiul nume pentru conducătorii lumii şi di, un cuvânt arhaic pentru fiinţa supremă a unei dinastii dispărute. Termenul final de huangdi înseamnă până în zilele noastre împărat în limba chineză.”

Jonathan Clements

Din acest moment, noul conducător a hotărât să nu i se mai spună pe numele de familie, să nu mai fie intitulat rege sau conducător. Lucrul s-a perpetuat peste generaţii, chiar dacă adevărata lui domnie a ţinut puţin mai mult decât un deceniu. De aici înainte deci, el va fi cunoscut pur şi simplu ca Primul împărat al dinastiei Qin – Qin Shi Huangdi. La moartea lui, succesorul se va numi simplu al Doilea împărat, succesorul acestuia al Treilea şi aşa mai departe, pentru totdeauna (chiar dacă nu s-a dovedit că dinastia Qin va ţine „zece mii de generaţii”.

Pe lângă povestea propriu-zisă a accederii la tron, a cuceririlor întreprinse atunci când Ying Zheng era doar un mic rege al unei ţări prea mici, ţara Qin, dar şi călătoriile interesante întreprinse în noul imperiu, pe unde a lăsat urme ale sale, a dorit să găsească nemurirea, dar a şi conceput şi urmărit cu atenţie construirea Marelui Zid, deosebit de interensante ni s-au părut şi aspectele mai puţin cunoscute ale Chinei antice, care nu se regăsesc decât cu mare greutate şi în alte părţi ale lumii.

În primul rând, ni se relevă faptul că dinastia Qin a fost primul sistem meritocratic din China, sistem politic bazat pe merit, pe aptitudinile individuale, nu pe relaţiile succesorale tipice aristocraţiei europene. Chiar dacă statul a fost profund legist (o doctrină care merită studiată mai atenţie şi discutată şi în paralel cu dinastiile ce au urmat), iar conducătorii din umbră au avut mereu o opoziţie puternică şi făţişă faţă de ideile confucianiste, înlocuirea nobilimii ereditare cu nobilimea calităţii este un concept introdus de Confucius, care i-a lăudat pe regii care şi-au lăsat ţara pe mâna unor oameni calificaţi s-o conducă şi nu au lăsat moştenire pe linie succesorală.

În al doilea rând, ni se relevă că exista o tradiţie în acea perioadă (şi în cea anterioară dinastiei Qin) cu privire la schimburile de ostatici în rândul prinţilor şi moştenitorilor din ţările vecine, aşa-numiţii „ostatici-zălog”. În câteva rânduri, ni se explică semnificaţia acestor schimburi: „Poate părea curios că moştenitorul tronului din Yan a fost ţinut ostatic de două ţări potenţial inamice, schimburi de felul acesta fiind însă în acea vreme un lucru obişnuit. Aceste situaţii se asemănau, în principiu, cu schimburile „adoptive” ale caselor regale europene în epoca medievală. Prin educarea laolaltă în străinătate a unor membri de familie se stabileau legături de armonie cu alte puteri străine.”

Coperta editiei engleze

În final, cartea conţine interesante tabele genealogice, precum şi două anexe cu privire la transcrierea în limbaj modern a numelor şi titlurilor antice şi, ceea ce este poate important şi pentru cititorii site-ului nostru, ecranizările moderne ale epopeii Primului împărat: „O lucrare istorică nu este cel mai nimerit loc pentru a recurge la dovezi din mass media de astăzi, dar merită menţionat faptul că aceasta a realizat cea mai grandioasă şi corectă evocare a vieţii şi vremurilor Primului împărat disponibilă în secolul douăzeci şi unu, iar cititorul ar putea găsi că deplasarea în sala de cinema este la fel de utilă ca o vizită la muzeu.”

Sunt astfel menţionate serialul de televiziune The Qin Emperor (1984), filmele The Emperor Shadow (Qin Song, 1996), The Emperor and the Assassin (Jing Ke ci Qin Wang, 1999), Hero (Ying Xiong, 2002) şi un alt serial de televiziune First Emperor (Qin Shi Huang, 2001). Caracteristica multora dintre acestea este coborârea tradiţiilor pe un plan mult mai laic, prin implicarea intrigii amoroase, care a lipsit din istorisirile ajunge până la noi. Astfel, serialul First Emperor, care a rulat timp de opt luni în peste treizeci de episoade, construieşte episoade întregi pe baza unor simple propoziţii luate din Însemnările istoricului şi speculează în mod frenetic pe tema maşinaţiilor pentru alegerea soţiei principale a lui Ying Zheng. La fel ca şi filmele precedente, serialul relevă cea mai notabilă absenţă din biografia prezentată de Istoric anume, viaţa amoroasă a Primului împărat care a reuşit, într-un fel sau altul, să producă douăzeci de copii fără să se facă mai mult de câte o referire sumară la soţia sau concubinele sale.

Puteţi cumpăra cartea acum, de pe site-ul Editurii ALL.

Ireland in the Twentieth Century, de Tim Pat Coogan

Puteti cumpăra cartea acum, de pe Books-Express.ro.

Prima parte aici.

La începutul primului război mondial situaţia politică din Irlanda era foarte tensionată, izbucnirea războiului îngheţând pe moment declanşarea unor mişcări violente. Indiferent de versiunea legii autonomiei una dintre părţi ar fi fost nemulţumită. Guvernul britanic a beneficiat de patriotismul ambelor părţi. După declaraţia de război a Marii Britanii din 4 august 1914, Carson a asigurat guvernul britanic de întregul sprijin al loialiştilor din Ulster.

Aceeaşi atitudine a avut-o şi John Redmond. Ambii lideri sperau că susţinerea Marii Britanii în timpul războiului le va oferi atuuri în noile negocieri de la sfârşitul războiului. Istoricul L.de Paor, în cartea sa Popoarele Irlandei scria că: în ziua declanşării războiului dintre Anglia şi Germania, John Redmond a luat dosarul irlandez care cântărea opt secole de istorie şi tradiţie şi l-a aruncat pe fereastră. El a îndreptat Irlanda către un anume curs de acţiune dar nu a veat autoritatea să o facă şi mai ales nu avea nici o garanţie din partea guvernului britanic că doleanţele naţionaliştilor autonomişti irlandezi vor fi întâmpinate favorabil la sfârşitul războiului”.

Dar John Redmond era conducătorul celui mai important partid politc irlandez, având 84 de parlamentari la Westminster şi, practic, singurul reprezentant real al naţionalismului moderat irlandez. În 1914 autoritatea acestui partid era determinantă în tabăra catolică. Partea a doua a afirmaţiei istoricului irlandez este adevărată. Fără îndoială că i se poate reproşa cu uşurinţă lui Redmond faptul că nu a obţinut nici o garanţie din partea guvernului britanic, a cărui politcă de tergiversări şi retractări ar fi trebuit să-i fi fost cunoscută. Redmond, avocat de meserie, ar fi trebuit să se asigure de avntajele pe care le putea obţine cooperând cu Marea Britanie, semnând sau iniţiând un contract sau un tratat.[1]

Legea pentru autoguvernarea Irlandei a fost semnată de regele George al V-lea la 18 septembrie 1914. Puţin timp după aceea, Redmond a fost de acord cu Carson acceptând ca aplicarea ei să fie suspendată de-a lungul războiului(“Suspensory Act”). Redmond a comis astfel o mare greşeală acordând astfel un nou răgaz unioniştilor pentru ca aceştia să-şi organizeze şi mai bine opoziţia lor faţă de autonomia câştigată atât de greu de naţionaliştii moderaţi irlandezi. La începutul războiului marea majoritate a irlandezilor îl aprobau pe John Redmond în atitudinea lui de susţinere a Aliaţilor.

Nu întreaga mişcare naţionalistă irlandeză a fost de acord să susţină necondiţionat efortul de război al Marii Britanii, dovedind faptul că ideea de unitate în viaţa politcă irlandeză era destul de îndepărtată. Cele două curente majore, cel radical şi cel moderat au ieşit din nou la suprafaţă. În  ciuda fragilei unităţi afişate prin constituirea în 1913 a organizaţiei “Irish Volunteers Force” fractura dintre cele două curente a trecut prin gruparea paramilitară a naţionaliştilor irlandezi. Partidul moderat autonomist condus de Redmond a atras de partea sa cea mai mare parte a “Irish Volunteers Force”. Aproximativ 170.000 de membrii s-au alăturat politicii de susţinere a Marii Britanii preconizată de John Redmond înfiintând “Irish National Volunteers”[2].

Tim Pat Coogan

Vechea organizaţie condusă de Mac Neill a rămas cu numai 10-12.000 de adepţi marea lor majoritate fiind şi membrii ai “Frăţiei Republicane Irlandeze”(I.R.B.)Aceştia erau de fapt nucleul dur al curentului republican-revoluţionar care se opunea cu toată tăria de care dispunea, politicii pro-engleze şi pro-autonomiste fiind împotriva angajării militare de partea Marii Britanii pe frontul de vest. Irish Volunteers Force a militat la începutul primului război mondial pentru păstrarea unei neutralităţi stricte, poziţia organizaţiei radicalizându-se odată cu trecerea timpului conform vechii devize England’s difficulty is Ireland opportunity[3]

Ideea de neutralitate era susţinută oficial nu numai de Irish Volunteers Force dar şi de moderatul Arthur Griffith, preşedintele partidului Sinn Fein care credea că Germania nu înseamnă nimic pentru noi dar aceasta nu înseamnă că este duşmanul nostru.” Mediul muncitoresc irlandez era,de asemenea,împotriva unei angajări militare, nevăzând rostul sacrificării a mii de irlandezi pentru o cauză străină. O pancardă de la intrarea în sediul Armatei Cetăţeneşti Irlandeze, Liberty Hall, conţinea esenţa atitudinii politice a sindicatelor şi a formaţiunii paramilitare de stanga condusă de James Connolly: We serve neither King nor Kaiser but Ireland[4] (). Deviza permitea o mare flexibilitate mişcării muncitoreşti.

Puţini au fost oamenii politici irlandezi care au adoptat o poziţie pro-germană clara, dorind o cooperare cu duşmanul Angliei. Unul dintre acestia a fost Sir Roger Casement, fost înalt funcţionar în Foreign Office până în 1913 care a plecat în Germania în luna octombrie 1914 pentru a încerca să convingă autorităţile germane să furnizeze arme Irish Volunteers Force. La 27 decembrie 1914, Sir Roger Casement a semnat cu Von Zimmermann un document prin care partea germană promitea echipament şi armament pentru o brigadă irlandeză formată prin recrutarea de voluntari din rândul prizonierilor irlandezi. Numai 52 au răspuns favorabil.În America organizaţia Clan na Gael a început să colecteze bani pentru a cumpăra arme. Executivul Clan na Gael a semnat o petiţie adresată Kaiserului Wilhelm al II-lea în care cerea includerea pe lista obiectivelor de război ale Germaniei şi a independenţei Irlandei.Grupările care au adoptat poziţia de neutralitate sau de împotrivire la adresa unei politicii de cooperare cu Marea Britanie erau din punct de vedere al consistenţei numerice, în minoritate faţă de marele Partid Autonomist Irlandez.Acest aspect a fost dovedit şi de marele aflux de voluntari naţionali irlandezi către Armata Britanică. Din întreaga Irlandă  naţionaliştii adepţi ai lui John Redmond s-au îndreptat către centrele de încorporare ale Armatei Britanice (serviciul militar nu era obligatoriu în Marea Britanie) având sentimentul că prin participarea la marea încleştare de pe Continent vor face din Irlanda una din micile naţiuni ale Europei,după cum erau Serbia şi Belgia.

Propaganda engleză a accentuat aceste sentimente afirmând că angajarea Marii Britanii pe Continent împotriva Germaniei s-a făcut pentru a apăra micile naţiuni cotropite sau pe punctul de a fi cucerite: Serbia şi mai ales Belgia^.Din această cauză voluntarii irlandezi aveau impresia că luptând pentru Belgia luptau pentru a obţine o Irlandă unită şi autonomă,parte integrantă din Europa postbelică.Irlandezii catolici au mai avut un motiv pentru a se înrola în Armata Britanică:ajutorarea Franţei catolice,vechiul aliat în lupta împotriva englezilor. Un martor descria atmosfera din faţa centrelor de recrutare afirmând că ofiţerilor britanici care agitau ideea sclaviei în care căzuse mica Belgie li se puneau întrebări jenante referitoare la libertatea Irlandei. Recruţii care întrerupeau discursul moralizator al ofiţerilor erau făcuţi să tacă de poliţişti, uneori chiar arestaţi. Redmond a încurajat valul de încorporări într-un discurs improvizat la Woodenbridge(în comitatul Wicklow) afirmând că în Armata Britanică curajul irlandez trebuie să se manifeste pe câmpul de luptă.[5]

Îndemnul lui a fost urmat de 200.00 de catolici irlandezi care,crezând că autonomia Irlandei este o realitate s-au înrolat şi au luptat pentru Marea Britanie de-a lungul primului război mondial.Probleme au apărut atunci când s-a discutat încadrarea acestor soldaţi.Kitchener, ministrul de război  în cabinetul Asquith, de origine irlandeză şi de religie protestantă, a tratat cu un dublu standard cele două comunităţi irlandeze.Kitchener nu a permis formarea unei armate naţionale irlandeze. Începând cu august 1914 voluntarii naţionali ai lui John Redmond alcătuiau în armata lui French din Franţa două regimente de cavalerie şi nouă regimente de infanterie.La 21 august 1914 s-au format diviziile a 10-a şi a 16-a irlandeze precum şi divizia a 36-a din Ulster, alcătuită din membrii Ulster Volunteers Force.Britanicii şi-au dat seama de nesiguranţa formării unei armate naţionale irlandeze catolice de aceea au preferat să menţină unităţile irlandeze separate,fără o comandă centralizată.Pentru a se asigura de loialitatea catolicilor,britanicii au încadrat trupele catolice cu ofiţeri protestanţi, împiedicând formarea unor ofiţeri de confesiune catolică la Trinity College din Dublin.

Puteti cumpăra cartea acum, de pe Books-Express.ro.

Ireland in the Twentieth Century, de Tim Pat Coogan

Puteti cumpăra cartea acum, de pe Books-Express.ro.

Tim Pat Coogan este unul dintre cei mai interesanţi şi cunoscuţi ziarişti şi scriitori istorici irlandezi contemporani, autor a numeroase cărţi de istorie despre perioada zbuciumata a evoluţiei insulei de smarald de la statutul de colonie britanică de la începutul secolului al XX-lea până la cel de republică independentă şi în plus, desemnată, flatant, drept tigru celtic. Coogan este autorul unor cărţi care au tratat subiecte sensibile ale acestei istorii problematice (ne aduce aminte de cazul românesc de recuperare a memoriei după 1989): Irlanda de la rebeliunea din 1916 încoace (Ireland Since The Rising-1966), una dintre primele cărţi dedicate probabil celui mai spinos subiect din istoria contemporană a Irlandei, o istorie a evoluţiei I.R.A. (lucrare pe care am găsit-o răscolind în cutiile pline cu cărţi vechi din celebrul târg de vechituri din platoul Plainpalais din Geneva) prima ediţie tipărită în 1970, biografii ale personajelor istorice care au definit şi marcat crearea statului irlandez contemporan, Michael Collins (1990) şi Eamon de Valera ( Long fellow, long shadow) o lucrare amplă despre diaspora irlandeză (Wherever Green is Worn -2000) şi Irlanda în cel de al XX-lea secol (Ireland in the Twentieth Century -2003). In afara acestor cărţi care umplu librăriile şi bibliotecile din întregul spaţiu anglofon, Coogan a fost intre anii 1968-1987 redactorul-şef al ziarului The Irish Press.

Volumul Ireland in the Twentieth Century reprezinta o lucrare remarcabila, o sinteza a desfasurarii evenimentelor din insula de smarald din secolul trecut, cel mai fericit secol din istoria Irlandei caci dintr-o simpla provincie a Imperiului Britanic a devenit un stat independent, prosper, respectat, cu un nivel de viata de invidiat. Criza economica inca nu-si facuse simtita prezenta!

Începutul secolului al XX-lea a găsit Irlanda divizată între cele două mari tendinţe: curentul naţionalist (sub diferite forme) şi curentul unionist (unitar în dorinţa de a rămâne în cadrul Marii Britanii). Liniştea din primii ani ai acestui secol a fost favorabilă organizării şi definirii ideologice a diverselor partide sau grupări politice din Irlanda.

Tim Pat Coogan

I.R.B. (Frăţia Republicană Irlandeză) după mulţi ani de tăcere a fost resuscitată la începutul secolului al XX-lea de o nouă generaţie de tineri, în frunte cu Padraig Pears, încurajată de un fenian, Thomas Clarke, cu vechi state de plată în puşcăriile engleze, unde a fost reţinut timp de 15 ani. Thomas Clarke deţinea o tutungerie în centrul Dublinului, fapt ce camufla activităţile politice ale proprietarului. Frăţia Republicană, prin activitate sa secretă, a influenţat puternic desfăşurarea evenimentelor politice şi militare din Irlanda, acţionând pentru obţinerea unei independenţe totale faţă de Marea Britanie precum şi pentru proclamarea unei republici.

Un nou curent politic a fost iniţiat de Arthur Griffith, un ziarist talentat, născut la Dublin în 1871. În 1897, Griffith împreună cu alţi irlandezi, a plecat în Africa de Sud, alăturîndu-se  cauzei burilor, de partea cărora a luptat. S-a întors în Irlanda în 1899.Griffith credea că violenţa nu putea fi soluţia obţinerii independenţei de către Irlanda. A preferat să teoretizeze rezistenţa pasivă şi boicotul economic fiind în favoarea unui protecţionism economic care ar fi permis Irlandei sudice şi agrare o dezvoltare industrială accentuată. Această idee era profund dezagreabilă unioniştilor din Ulster a căror prosperitate industrială depindea de politica de liber comerţ, practicată de Londra în cadrul Imperiului. Griffith şi-a exprimat opiniile politice la  început prin ziarul The United Irishman pe care l-a înfiinţat la 4 martie 1899 şi mai apoi prin ziarul “Sinn Fein”, cuvinte care în limba irlandeză înseamnă “Prin noi înşine”. Griffith  credea că ”nu e nevoie de o revoluţie pentru a-i scoate pe englezi afară, e de ajuns să-i ignori. Să încetăm toate legăturile cu uzinele lor, băncile lor, tribunalele lor, să nu le mai plătim taxele!” Griffith a fost puternic influenţat in ideile lui novatoare in Irlanda de ideologia contelui maghiarul Ferenc Deac care a condus la transformarea Imperiului Habsburgic in cel Austro-Ungar in anul 1867, model ungar, prin care parlamentarii maghiari aleşi în cadrul alegerilor din 1867 din Imperiul Habsburgic au refuzat să meargă în Parlamentul de la Viena, preferând întemeierea propriului lor parlament la Budapesta. Folosind acest model, Griffith dorea ca parlamentarii irlandezi să refuze să participe la lucrările Parlamentului de la Westminster, reînfiinţâd Parlamentul de la Dublin.

În continuarea acestei politci, Griffith dorea formarea unui dualism irlandezo-britanic. In conceptia lui Irlanda ar fi fost complet independenta, pastrand in mod formal ca suveran regele sau regina Marii Britanii.Ideile sale au devenit o alternativă atât la violenţele republicane radicale cât şi la autonomismul legaliştilor irlandezi, fapt ce a determinat transformarea mişcării conduse de A.Griffith în Partidul Sinn Fein. Prima convenţie a acestui nou partid a avut loc în anul 1905, moment în care i s-au alăturat şi alte câteva organizaţii precum Cumann na nGael [1], Daughters of Erin[2] şi Dungannon Clubs din Belfast.Adunarea l-a ales pe A.Griffith drept preşedinte, acesta fiind secondat de Sean T.O. Kelly[3] Treptat, mulţi membrii ai Frăţiei Republicane s-au înscris în noul partid, dându-şi seama de potenţialul politic al acestei mişcări. Acestia i-au dat o tentă mult mai radicală decât ar fi vrut initial A.Griffith. Partidul Sinn Fein s-a prezentat la alegerile parţiale din circumscripţia Leitrim de Nord  în anul 1907, pierzând detaşat în faţa candidatului autonomist.⁸ “Sinn Fein”s-a găsit izolată începând cu anul 1910 pe scena politică irlandeză datorită diferenţelor însemnate care existau între acest partid,Frăţia Republicană şi Partidul Autonomist Irlandez “Sinn Fein”,milita pentru un dualism monarhic,în timp ce Frăţia Republicană, pentru o republică independentă. De Partidul Autonomist o despărţea tactica preconizată pentru a duce lupta politică împotriva englezilor.Partidul Autonomist Irlandez s-a implicat în sistemul politc englez în timp ce “Sinn Fein”dorea respingerea acestei implicări,preferând izolaţionismul.

Un alt curent politic, apărut cu întârziere în Irlanda, datorită înapoierii industriale, l-a constituit sindicalismul revoluţionar. Mediul muncitoresc din Dublin era foarte nemulţumit datorită condiţiilor de viaţă foarte grele din ghettourile muncitoreşti.Acestea erau printre cele mai mizerabile din Europa. Slariile erau mici iar mortalitatea infantilă mai ridicată decât în oraşe precum Calcutta.În 1894 s-a constituit primul sindicat care avea filiale în întreaga ţară: “Irish Congress of Trade Unions”(“Congresul Sindicatelor Irlandeze”).Mişcarea socialistă s-a dezvoltat în Irlanda cu adevărat ,abia după venirea în insulă a lui James Larkin,un irlandez din Liverpool şi a lui James Connolly, irlandez din Edinburgh.Connolly a înfiinţat în 1896,la Dublin,”Partidul Republican Socialist Irlandez”(“Irish Socialist Republican Party”). Connolly scria în manifestul acestui partid că “dominarea unei naţiuni de o alta,cum este cazul Irlandei,constituie o barieră prntru o dezvoltare economică şi politică liberă,a naţiunii supuse şi nu poate servi decât intereselor claselor exploatatoare a celor două naţiuni”.

Connolly milita pentru o republică socialistă. Originalitatea gândirii sale consta în încercarea de a concilia socialismul revoluţionar irlandez cu naţionalismul republican irlandez.În lucrarea sa “Speranţa Irlandei”din 1897,el declara că: ”cele două curente de gândire din Irlanda,socialismul şi naţionalismul nu sunt antagonice ci complementare iar socialismul irlandez este în realitate un socialism patriotic”. Cele două curente aveau multe elemente doctrinare comune: ambele doreau independenţa Irlandei, ambele prevedeau folosirea mijloacelor violente (revoluţia) pentru înfăptuirea acestui deziderat şi ambele doreau o dezvoltare economică însemnată, separată de Marea Britanie. Partidul lui Connolly a avut un rol minor la începutul secolului. Din această cauză fondatorul a plecat in S.U.A.în 1903,întorcându-se în 1910.

James Larkin a înfiinţat “Sindicatul Transportatorilor Irlandezi” (“Irish Transport Union”) embrionul puternicului sindicat format în 1909 şi numit “Sindicatul Muncitorilor şi Transportatorilor Irlandezi”(“Irish Transport and General Workers Union”). Patronatul nu a privit cu ochi buni concentrarea mişcării sindicale care a organizat 30 de greve la începutul anului 1913. William Murphy, proprietar de tramvaie din Dublin şi al cotidianului independent “The Irish Independent”precum şi preşedintele “Uniunii Patronale Irlandeze”a declarat război sindicatelor în 1913 şi a interzis afilierea lor la “Sindicatul Muncitorilor şi Transportatorilor Irlandezi”,şantajând muncitorii cu desfacerea contractelor de muncă.În vara anului 1913 a izbucnit o lungă grevă generală care a durat 6 luni şi la care au participat aproximativ 20.000 de muncitori.Greva s-a sfârşit în februarie 1914 prin înfrângerea sindicatelor care nu au obţinut nimic din revendicările avute. Singurele victorii obţinute ale sindicatelor au fost menţinerea lor, precum şi formarea Armatei Cetăţeneşti Irlandeze (“Irish Citizen Army”) de către sindicalişti pentru a se putea apăra în cazul unor provocări ale poliţiei.Lupta sindicală,chiar dacă nu era legată direct de mişcarea naţionalistă şi de cererile acesteia,a sfârşit prin a avea o mare influenţă asupra clasei muncitoreşti din Dublin,determinând apropierea ei de mişcarea naţionalistă coordonată de celelalte clase sociale irlandeze(William Murphy era un fidel susţinător al Partidului Autonomist Irlandez).Înfrângerea sindicatelor a fost resimţită de Connolly şi Larkin care şi-au îndreptat atenţia nu înspre Partidul Autonomist,susţinut de patronatul învingător şi care dădea semne că ar accepta un compromis în ceea ce priveşte legea autonomiei, ci către filoanele intransigente ale mişcării naţionaliste irlandeze.

(va urma)

Comunism şi totalitarism, de Stephane Courtois

Puteti cumpara cartea acum, de pe Libris.ro.

Volumul Comunism şi totalitarism[1] semnat de renumitul istoric francez Stephane Courtois reuneşte o serie de articole, comunicării, recenzii sau studii publicate în siajul esenţialei “Cărţi negre a comunismului” pe care Courtois a coordonat-o şi care a apărut în 1997, provocând nenumărate reacţii. Materia cărţii este structurată în patru mari părţi care ordonă textele în funcţie de tematica lor principală: Lenin, inventatorul totalitarismului, Stalin sau victoria totalitarismului, Comunism, crima împotriva umanităţii, genocid şi, ultima, Istoria şi memoria comunismului. Una din ideile forţă care domină intervenţiile istoricului francez este legată de importanţa terorii pentru înţelegerea sistemului comunist. Un accent încăpăţânat poate şi pentru că societatea franceză nu a trăit un astfel de (lung) coşmar, ocupaţia nazistă fiind una totuşi de o altă natură, durând totuşi, doar patru ani. “Pentru a obţine o eficienţă maximă, teroarea trebuie să se sprijine pe o puternică poliţie politică, dar şi să beneficieze de alte patru condiţii: surpriza, secretul, delaţiunea şi izolarea. (…) Secretul întreţine şi frica, şi speranţa – persoanele dispar de seara până dimineaţa, dar apropiaţii lor speră mereu să le revadă, în timp ce ele au fost asasinate de mult – şi permite ascunderea faţă de restul lumii a amplorii masacrelor ce ar putea păta imaginea regimului. Delaţiunea dezintegrează societatea din interior, fiecare se teme să nu fie denunţat de colegii de muncă, de vecini, de apropiaţi pentru vorbe sau fapte ostile regimului sau din răzbunare.”[2]

“Teroarea este condiţia necesara a dictaturii proletariatului, a monopolului puterii comuniştilor şi a voinţei lor de a supune întreaga societate. De fapt, nici un regim totalitar nu a putut să se menţină fără această teroare de o mai mică sau mai mare intensitate.”[3]Această teroare, iniţiată de Lenin a fost dusă pe cele mai înalte culmi ale progresului de Stalin care “a fost pur şi simplu acela dintre conducătorii bolşevici care înţelesese cel mai devreme şi cel mai bine natura sistemului pe cale să se nască şi logicile interne inerente supravieţuirii, funcţionării şi extinderii mişcării, apoi regimului inventat de Lenin.”[4] Însă teroare poate fi de mai multe forme şi poate însuma diverse nuanţe, iarăşi, imposibil de descifrat de către un occidental.

Stephane Courtois

În capitolul “Teroarea poate fi blândă” Courtois punctează “episoadele cu adevărat tragice- asasinate în masă, deportări colective, sistem concentraţionar- care şochează prin cruzimea călăilor şi numărul victimelor, care se număra cu sutele de mii, chiar cu milioanele, nu trebuie să oculteze teroarea de mică intensitate criminală, mijloc preferat de inoculare a fricii în societate, cu scopul de a o putea dezintegra mai bine şi de a o controla.”[5] În fond, regimul comunist din RSR era caracterizat mai ales prin această teroare soft, concentrată în care am trăit două decenii şi jumătate. Cel mai de temut instrument folosit de regimurile comuniste pentru a domina populaţiile a fost cea alimentara. “Foamea a fost o armă teribilă în mâinile puterilor comuniste, iar dacă nu a dus întotdeauna la astfel de drame (foametea din Ucraina din anii 1932-33 care a făcut 5 milioane de victime –n.m.) nu e mai puţin adevărat că a rămas o ameninţare constantă. Lipsa constantă a bunurilor de consum de bază, comună tuturor regimurilor comuniste, a dat naştere fenomenului caracteristic al cozii. Pentru a-şi procura câteva ouă, o pereche de încălţăminte, sau un costum nou, cetăţeanul obişnuit trebuia să stea la coadă ore întregi, fără să aibă, de altfel, garanţia că, odată ajuns în faţă, va mai găsi obiectul dorit. Timpul astfel pierdut după ore de muncă sau din concediu a fost un mijloc de presiune asupra populaţiei, creând un climat de incertitudine, invidie şi ostilitate violentă între cetăţeni.”[6]

O altă armă folosită a fost legarea de glie (în URSS Stalin a folosit chiar paşapoartele interne pentru a controla mişcările cetăţenilor). “Această cvasiimposibilitate de a fugi a fost unul dintre principalele resorturi psihologice ale terorii blânde: ideea că vei fi constrâns să trăieşti până la capătul zilelor în acest sistem din care este imposibil să scapi a contribuit foarte mult la anihilarea voinţei de a opune rezistenţă şi a dus chiar şi în rândul celor mai decişi la acomodarea cu regimul, fie prin refugierea într-un fel de exil interior, fie prin căderea în apatie socială sau depresie (alcool, sinucidere etc.) fie prefăcându-se că participă la un consens aparent-un soi de schizofrenie colectivă. Nu este întâmplător faptul că, în regimurile comuniste, statistica sinuciderilor este un secret bine păzit.”[7]

Informaţii mai puţin cunoscute ne sunt prezentate în legătură cu unul dintre personajele sinistre ale Uniunii Sovietice, un om care ar fi figurat pe prima bancă a acuzării în cazul unui mare proces al comunismului: Nikolai Ejov (alături de Dzrejinski, întemeietorul CEKA, Iagoda – căruia i-a luat locul şi Beria). Capitolul se intitulează expresiv “Călăul fidel al lui Stalin” şi retrasează parcursul lui Ejov, de la modestele funcţii deţinute până la apogeul puterii sale, secretar al Comitetului Central alături de Stalin, Kaganovici, Jdanov şi Andreev, şeful NKVD, a cărui misiune a fost aceea de a organiza Marile Epurări. “În afara oricărei proceduri judiciare, Ejov a fost însărcinat să vindece populaţia de duşmanii poporului, conform unor cote fixate dinainte şi unor modalităţi care nu cuprindeau decât două categorii: 1.împuşcaţii; 2. deportaţii.”[8]  “Odată cu Marea Teroare, Ejov a devenit cel mai puternic om al lumii comuniste după Stalin. Ne imaginăm ce sentiment de megalomanie a pus stăpânire pe acest omuleţ de 151 centimetri, semianalfabet până la 20 de ani, ignorant în toate domeniile, cu excepţia aceluia a exterminării. Luat de valul acestui soi de nebunie criminală care-l făcea să trimită zilnic la moarte sau în Gulag mii de oameni nevinovaţi şi care îl determina să participe personal la şedinţele de tortură, Ejov a devenit insomniac. A început să bea până ajungea beat mort şi avea un comportament sexual frenetic, atât cu bărbaţi, cât şi cu femei. Soţia sa, Evghenia Solomonovna, nu ducea o viaţă mai puţin dezordonată. Era redactor-şef la URSS în construcţie, o luxoasă revistă de propagandă care slăvea victoriile regimului.”[9]

Căderea lui Ejov reprezintă un alt studiu caz ce relevă dinamica puterii în regimul totalitar sovietic căci bucuria de a beneficia de prerogative divine (dreptul la moarte şi la moarte, mai degrabă) se plăteşte scump. La 29 septembrie 1938 lui Ejov i-a fost desemnat un adjunct care îi contrasemna toate decretele. În noiembrie, Stalin l-a acuzat că a făcut prea mult, ceea ce Ejov a admis umil! Ulterior a fost desemnat responsabil al căilor navigabile, păstrându-şi celelalte funcţii din PCUS pe care le va pierde rapid. Pe 6 martie 1939 numele său a apărut ultima oară în presa sovietică (în Pavilionul canceroşilor, Alexandr Soljeniţîn descrie cum două din personajele centrale ale romanului, aflate pe cele două părţi ale baricadei, fostul activist Paul Nikolaievici Russanov şi fostul deţinut politic Oleg Kostoglotov duc în pavilionul spitalului adevărate lupte pentru a pune mâna primii pe oficiosul PCUS, celebra Pravda unde dispariţia subită a vreunui nume devenea probă indubitabilă a dinamicii vieţii politice a Uniunii Sovietice). Şi cum Stalin nu avea nevoie de martori în viaţă ai crimelor sale industriale, în mod logic, Ejov a avut aceeaşi soartă precum Iagoda, al cărui adjunct fusese sau Beria fiind condamnat la moarte, fiindu-i smulse sub tortură mărturisirea că ar fi fost agent atât al Japonie, Marii Britanii cât şi Poloniei. Aceasta nu l-a împiedicat să moară cu numele lui Stalin pe buze!

Coperta editiei franceze

Un alt capitol care trezeşte interesul este cel legat de celebrul Raport secret al lui Hrusciov („Raportul secret al lui Hrusciov: fractura sistemului comunist”) prezentat în timpul celui de al XX-lea Congres al PCUS din 25 februarie 1956. Stephane Courtois analizează succint contextul istoric al acestui eveniment marcant, de cotitură pentru lumea comunistă şi intenţiile deloc nevinovate ale lui Hrusciov, el însuşi un cadru de nădejde al oligarhiei staliniste, cu mâinile pătate cu mult sânge (mai ales  ucrainean) care, prin acest document viza atât să-şi întărească puterea personala cât şi să transmită un mesaj clar nomenklaturii sovietice şi celorlalţi membrii ai PCUS (7 milioane şi 17 milioane de comsomolişti): „perioada de teroare împotriva cadrelor este închisă”. Hrusciov a pus bazele de altfel a dihotomiei comuniste dar şi stângiste din prezent: Lenin a fost bun, Stalin a fost rău. „Proslăvindu-l pe Lenin, Hrusciov dezvoltă mitul bunului conducător comunist, nemilos cu duşmanul, dar drept faţă de comunişti. Dacă-i dăm crezare Primului Secretar, Lenin ar fi practicat conducerea colectivă, democrată, modestă, atentă la ceilalţi tovarăşi, bazându-se pe convingerea ideologică şi nu pe violenţa fizică. Imaginea idilica ce nu corespunde deloc la ceea ce ştim noi despre el-şi, mai mult, după deschiderea arhivelor sovietice – despre un Lenin autocrat, coleric, fanatic, întotdeauna gata să manipuleze  biciul excomunicarii- al excluderii din partid (…)”[10] Hrusciov nu face altceva decât să instrumentalizeze trecutul în scopuri politice, în buna maniera a predecesorilor săi (Lenin si Stalin)

Analizând tematica eseurilor lui Stephane Courtois ne dăm seama de adevărata luptă mediatică pe care a dus-o istoricul francez în Occident cu toţi cei care au recuzat comparaţia (mai mult decât îndreptăţită şi, poate, din punct de vedere a numărului victimelor, adepţii nazismul ar fi mai îndreptăţiţi să fie ofuscaţi de alăturarea cu fenomenul comunist) celor două regimuri totalitare. Bine scria Andreas Hilgruber, citat de istoricul francez, ”Unicitatea şi comparaţia nu se exclud.” Lupta cu stângismul occidental, bine infiltrat pe multe paliere ale societăţii vestice, reprezintă maturizarea seminţelor aruncate de URSS în Occident care au crescut sub umbrela “farmecului universal al lui Octombrie” (François Furet) şi care s-au aliat cu corectitudinea politică. Exemple precum Edouard Herriot, fost preşedinte a Consiliului de Miniştri al Franţei sau Walter Duranty, celebru corespondent de presă american la Moscova, care, vizitând Ucraina înfometată şi muribundă, au preferat (din interes) să se lase minţiţi şi să propage minciuna cu nonşalanţă ar trebui studiate cu mai multă atenţie pentru că “anumiţi dascăli care formează tânăra generaţie practică o eufemizare şi o negare, care vizează negaţionismul” ceea ce poate fi exrem de periculos pentru o Europă mai mult sau mai puţin unită căci, dacă evreii au mare grijă faţă de orice formă de punere sub semnul întrebării a Holocaustului, popoarele care au fost victimele totalitarismului comunist au aceeaşi datorie nobilă şi vitală.

Puteti cumpara cartea acum, de pe Libris.ro.

Editura Herald, Colecţia Cultură şi Civilizaţie, Bucureşti, 2009

Puteţi cumpăra cartea acum, de pe site-ul Editurii Herald.

Încep această prezentare a cărţii conferenţiarului de la Universitatea „Lucian Blaga” din Sibiu, Paul Brusanowski cu apreciarea mea pentru eforturile editurii Herald pentru aducerea la cunoştinţa publicului a culturilor şi civilizaţiilor care au existat (şi mai există poate încă) de-a lungul timpului pe tot cuprinsul Pământului, cu precădere în colecţia Cultură şi Civilizaţie. Fiind pasionat de civilizaţiile străvechi şi de modul în care ele au apărut, s-au dezvoltat sau chiar au dispărut, această colecţie va fi atent monitorizată de mine şi astăzi mă voi apleca asupra unei culturi de reală valoare şi importanţă, dar şi foarte controversată: cea a Islamului.

Cartea lui Paul Brusanowski, subtitulată sugestiv De la teocraţia medineză instituită de Muhammad la Frăţia Musulmană din perioada interbelică, analizează sub multiple aspecte şi cu foarte multe amănunte binevenite întreaga perioadă cuprinsă între anul 622, când Muhammad a părăsit Mecca şi s-a refugiat la Medina (dată considerată de altfel drept începutul cronologiei arabe şi islamice) şi până în anul 1948, când a izbucnit primul râzboi arabo-israelian (prezentat foarte succint, semn că autorul nu a dorit să intre prea adânc în polemica iscată după întemeierea statului Israel).

Pentru o persoană care doreşte să se informeze asupra islamismului (atât politic, dar mai ales religios), această carte este un document foarte valoros, pentru că sunt prezentate pe larg atât fundamentele statale, diferenţele dintre diferitele partide politice şi religioase, cât şi ideile principale ale religiei mahomedane, destul de greu accesibile şi foarte interpretabile în lumea modernă, din cauza stricteţii lor. Noutatea adusă de Islam este tocmai aceasta întrepătrundere între stat şi religie, importanţa statului teocratic pentru asigurarea refacerii comuniunii omului cu Dumnezeu.

Paul Brusanowski

Din punct de vedere statal, în lumea silamică, forma de guvernământ a fost un  compromis între suveranitatea absolută cu caracter oriental şi teocraţia laică: „Teocraţie, pentru că statul se baza pe o lege revelată; teocraţie laică, pentru că islamul n-a cunoscut nici clasă sacerdotală, nici autoritate doctrinară independentă. În adevăr, califul care era şeful teoretic al comunităţii religioase, nu putea face nimic fără învăţaţi. Aceşti reglementau multe aspecte ale vieţii în societate, aparţineau mai multor şcoli şi luau deci hotărâri divergente, pe care el trebuia să se mulţumească a le arbitra. Într-un cuvânt, el îi comanda pe oamenii de religie, dar se sprijinea pe ei, fără ca, fie el, fie ceilalţi să-şi poată efectiv impune voinţa, cel puţin în sistemul sunnit. Acest echilibru marca limitele despotismului subiacent care constituia totuşi trăsătura dominantă a organizării de stat în Evul Mediu islamic.”

Mult mai interesantă, din punctul meu de vedere, a fost cartea sub aspectul reliefării trăsăturilor distincte ale religiei, începând cu epoca apariţiei profetului Muhammad, trecând prin împărţirea între mai multe şcoli juridice şi religioase până la exacerbarea naţionalismului islamic din zilele noastre. Aflăm cu această ocazie care sunt principalele idei ale propovăduirii lui Muhammad, pe care le voi prezenta pe scurt în continuare:

-Monoteismul absolut. Vechea divinitate cunoscută în Arabia sub numele Al-Lâh (Allah, Dumnezeul) este singurul Dumnezeu;

-Totul îşi datorează existenţa lui Dumnezeu, de aceea tot ce există trebuie să I se supună Lui (cuvântul Islam provine dintr-o formă verbală a rădăcinii slm, anume aslama, „a se supune”, iar cuvântul musulman înseamnă „cel ce se supune”);

-Muhammad este mesagerul uman sau profetul lui Dumnezeu; el dobândeşte de la Allah cunoaşterea, astfel că ceilalţi oameni trebuie să respecte adevărurile spuse de profet. Revelaţia i se dă direct de Dumnezeu, prin intermediul arhanghelului Gavriil. Textul sfânt, Qur’ân-ul (Coranul, derivat de la qara’a, „a citi, a recita”), este cuvântul sau logosul lui Dumnezeu;

-Lipsa păcatului strămoşesc. Fiind creatură, omul este dator la recunoştinţă nelimitată faţă de Dumnezeu. Lipsa acestei recunoştinţe constituie sâmburele necredinţei. Căderea omului a constat în nesupunere şi de aceea el a şi fost alungat din rai. Dar păcatul nu aparţine fiinţei umane, căci acesta a păcătuit datorită necunoaşterii. Lipsa de călăuzire l-a adus pe om pe o cale greşită.

-Se accentuează faptul că omul trebui să trăiască în comunitate, să-şi încordeze forţele (jihad) pentru propovăduirea lui Dumnezeu şi pentru urmarea poruncilor Lui. Deci „războiul sfânt – jihad-ul” este „încordarea tuturor forţelor pentru slujirea lui Dumnezeu în lume”. Omul a fost creat de Dumnezeu cu raţiune. Dar el trebuie să-şi folosească raţiunea într-un singur scop: pentru a-şi înfrâna poftele şi a accepta condiţia sa reală (războiul sau jihadul interior).”

Nici stabilirea celor „cinci stâlpi ai Islamului” (arkan), în ultimii doi ani ai vieţii lui  Muhammad, nu este uitată şi prezentată pe larg:

-Mărturisirea de credinţă (şahada): „Nu există alt Dumnezeu decât Allah, şi Muhammad este trimisul lui Allah”;

-Rugăciunea rituală (salat) de cinci ori pe zi (în zori, la amiază, după-amiază, la apusul soarelui, seara);

-Postul (sawn sau siyam) din luna sfântă a Ramadhan-ului (luna revelaţiei);

Mecca

-Pelerinajul odată în viaţă la Mecca (hajj), în zilele 7-13 ale lunii musulmane Dhu’l-hajj.

-Pomana (sadaqa, zakat): un impozit de aproximativ 2,5% din întreaga avuţie (fiind deci un impozit pe proprietate şi nu pe venit), care trebuie să fie împărţit săracilor, orfanilor, călătorilor şi celor convertiţi la religia islamică.

De asemenea, avem câteva precizări despre creştinism şi Iisus, în sensul că acesta din urmă apare menţionat de mai multe ori în Coran, nefiind niciodată criticat, ci este chiar considerat cel mai mare profet de până la Muhammad: „Credinţa în Treime ar fi, potrivit Coranului, o falsificare a mesajului pe care l-a adus Hristos. Însă mult mai important de reţinut este faptul că în Coran se menţionează faptul că Hristos a prezis sosirea în lume a profetului Muhammad, dar că respectivul verset biblic a fost falsificat ulterior de către creştini.”

Un alt subiect care trebuie lămurit şi a fost necesar să îl studiez cu atenţie este acela al diferenţei dintre sunniţi şi şiiţi, o divizare care s-a petrecut la începutul epocii abbaside. În primul rând, autorul atrage atenţia asupra faptului că termenul de sunnit este oarecum impropriu, deoarece şi şiiţii se bazează, în susţinerea doctrinei lor, tot pe sunna, adică pe cutuma provenită de la profet: „Şi Shi’ah şi-a fundamentat învăţătura pe sunna, modelul şi indicaţiile profetului şi a tovarăşului săi; desigur că a fost o altă înţelegere şi o altă transmitere, care o deosebea de consensul şi de transmiterea sunniţilor ortodocşi, adică loiali Abbasizilor: Şiismul îi considera doar pe Ali şi pe urmaşii săi transmiţătorii legitimi şi autentici”. Cele două grupări au fost despărţite în special de opinia politică („sunnismul este caracterizat, în mod fundamental, printr-o preocupare de realism politic”). Prin doctrina politico-teologică a califului al-Qadir, sunnismul a fost definit explicit şi pozitiv şi, din anul 1043, anul decretării acestei doctrine drept ortodoxă şi obligatory, nu mai era posibil să fii un simplu musulman, ci puteai fi ori sunnit, ori şiit.

Închei prin câteva consideraţii interesante despre un capitol important din istoria Islamului, care ne-a afectat destul de mult şi pe noi, ca naţiune, şi anume perioada existenţei Imperiului Otoman. Paul Brusanowski face o diferenţă  între termenii “turc” şi “otoman”, pe care foarte mulţi îi confundă: “Majoritatea turcilor nu erau otomani şi majoritatea otomanilor nu erau turci. Otomanii reprezentau o clasă socială, elita conducătoare a statului, atât la Constantinopol, cât şi în unităţile administrativ-teritoriale. În perioada de glorie a imperiului, cei mai mulţi otomani au fost de origine europeană (greci, sârbi, albanezi, chiar şi italieni, unguri, germani, francezi, însă aproape niciodată români), născuţi creştini şi convertiţi la islam, cu educaţie înaltă (cei mai mulţi cunoşteau şi limbile persană şi arabă), sclavi, dar cu multă putere şi avere. Astfel, din cei 71 de mari viziri dintre anii 1453-1676, doar 13 au fost de origine turcă (în cea mai mare parte fii de renegaţi), în timp ce 22 au fost de origine slavă (sârbi, bosniaci, croaţi), 20 de origine albaneză, 7 greacă şi 9 de alte patru etnii.”

De asemenea, se precizează (un lucru care merită cercetat mai aprofundat) că situaţia populaţiei creştine din Balcani nu a fost imposibilă sub dominaţia otomană. Diferitele etnii au convieţuit la început în pace, fiind apărate de un organism statal care garanta liniştea şi buna ordine. Bazat pe un sistem politic interesant, Imperiul otoman a fost un stat multietnic şi pluriconfesional, cu un grad mare de toleranţă, bazat însă pe doctrina islamică despre stat, doctrină care constituia liantul pentru păstrarea sistemului unit. Iorga a considerat că declinul în care a intrat Imperiul otoman îşi avea originile “din germenii pe care-i aduseseră tocmai renegaţii, din vechiul mediu moral creştin: intriga grecească, trădarea sârbească, aviditatea bulgară, încăpăţânarea albaneză.” Nimic despre români, care erau prea puţini sau inexistenţi în structurile conducătoare ale Imperiului Otoman.

O carte deosebit de interesantă, captivantă, de unde, cu siguranţă, puteţi învăţa multe lucruri despre fundamentele Islamului statal şi religios.

Puteţi cumpăra cartea acum, de pe site-ul Editurii Herald.

„Mituri precolumbiene. Mexic, America Centrală, Peru”, de Lewis Spence

Puteti cumpăra cartea acum, de pe site-ul Editurii Herald.

Din perspectiva pasionatului de istorie a Americii Centrale şi de Sud, reeditarea lucrării lui Lewis Spence, publicată iniţial în anul 1913 la Londra, The Miths of Mexico & Peru de către editura Herald nu poate aduce decât o încântare. Lucrarea despre care vorbim, în ciuda lucrurilor descoperite în ultimii 100 de ani despre civilizaţiile precolumbiene, îşi dovedeşte valoarea şi ne aduce o perspectivă interesantă despre ceea ce se credea şi ce se aflase până la începutul secolului al XX-lea despre azteci, incaşi, tolteci sau mayaşi.

Aşa cum spune şi titlul, lucrarea se centrează pe mitologiile acestor popoare, dar oferă şi suficiente amănunte istorice, care ne-au interesat cu precădere şi despre care vom scrie pe larg şi în această prezentare a cărţii. Astfel, sunt şapte capitole, în care autorul trece cu vedere principalele forme ale civilizaţiilor precolumbiene şi mitologiile aferente fiecăreia dintre acestea: Civilizaţia Mexicului, Mituri şi legende ale vechilor mexicani, Mayaşii şi mitologia lor, Miturile Maya, Civilizaţia vechiului Peru, Mitologia Peru-ului.

Aztecii. Aztecii reprezintă populaţia precolumbiană din partea centrală a Mexicului de azi. Imperiul Aztec a fost fondat în anul 1248 şi a dispărut în anul 1521, odată cu apariţia şi cucerirea Mezoamericii de către conchistadorii spanioli. Oraşul principal al imperiului a fost Tenochtitlan. Termenul de azteci a apărut şi a fost adoptat de comunitatea ştiinţifică în secolul al XIX-lea şi este din ce în ce mai discutat în prezent, când oamenii de ştiinţă încearcă să impună sintagma de „populaţia Mexica”.

Chichen Itza

Din acest punct de vedere, aztecii sunt consideraţi precursorii actualei populaţii a Mexicului, iar Lewis Spence aduce consideraţii interesante despre mexicani, o comparaţie între vechii şi actualii locuitori ai ţării din America Centrală: „Mexicanul e grav, taciturn şi melancolic, cu o dragoste adânc înrădăcinată pentru tot ce este misterios, uşor de rănit, aproape inuman în violenţa pasiunilor sale când e stârnit. În mod obişnuit e înzestrat cu o minte logică, este calm în faţa agresiunii şi abil în a descoperi părţile subtile ale lucrurilor cu mare fineţe. Liniştit şi imitativ, vechiul mexican s-a remarcat în acele arte care aveau nevoie în execuţie de asemenea calităţi. El avea o afecţiune reală pentru frumosul din natură şi pasiune pentru flori, dar din muzica aztecă lipsea veselia, iar distracţiile naţionale aveau prea des un caracter sumbru şi feroce.”

Cu privire la religia acestui popor, se aduc amănunte importante despre rolul clerului aztec, având în vedere că mitologia acestei civilizaţii ocupa un rol primordial în viaţa de zi cu zi. Astfel, clerul era aşezat în cadrul populaţiei pe o poziţie aproape de neatins, ţinând în mâinile sale o bună parte din puterea claselor superioare, mai cu seamă în privinţa problemelor legate de educaţie şi de înzestrare artistică. Cu toate acestea, nu erau o simplă clasă socială superioară, ci membrii ei duceau o viaţă austeră de post, penitenţă şi rugăciune, penitenţă şi rugăciune, cu respectarea constantă a unui ritual anevoios şi exigent, care cuprindea ”sacrificiul, păstrarea unui foc veşnic arzând, intonarea de cântece sfinte adresate zeilor, dansuri şi organizarea unor festivaluri ciclice. Preoţii aveau obligaţia să se trezească în timpul nopţii pentru a face rugăciuni şi se păstrau într-o condiţie de curăţenie absolută prin abluţiuni permanente.”

Machu Picchu

Mayaşii. Maya este o etnie indigenă din America Centrală, care a avut o civilizaţie veche şi un imperiu în perioada precolumbiană. În perioada de înflorire a imperiului s-a dezvoltat o cultură impresionantă, arta şi meşteşugurile ei erau cu totul inedite şi unice şi purtau marca unei origini de o considerabilă vechime. După cum precizează chiar Lewis Spence pe bună dreptate, informaţii care s-au confirmat ulterior, „sfera civilizaţiei maya şi influenţa ei este foarte bine marcată şi cuprinde peninsula Yucatan, Chiapas, până la istmul Tehuantepec în nord, şi toată Guatemala până la graniţele actualei republici San Salvador. Totuşi, adevăratul nucleu al civilizaţiei maya trebuie căutat în partea Chiapas-ului care ajunge până la malurile râului Usumancinta şi în văile afluenţilor săi. Aici arta şi arhitectura maya au ajuns la o splendoare necunoscută în altă parte şi tot în această regiune bizarul sistem de scriere maya avea cei mai experimentaţi reprezentanţi.”

Incaşii. Imperiul Inca a fost cel mai mare imperiu din America precolumbiană, constituindu-se în actualul Peru, dar care, prin cuceriri şi asimilări, a încorporat o mare parte din vestul Americii de Sud, având centrul în jurul Anzilor şi a inclus mare parte din teritoriul ocupat azi de Ecuador, Peru, Bolivia, Argentina şi Chile. În 1533, Atahualpa, ultimul împărat incaş (numit Sapa Inca) a fost omorât la ordinul conchistadorului Francisco Pizarro, marcându-se astfel începutul dominaţiei spaniole.

Poate că cea mai interesantă şi captivantă parte a cărţii lui Lewis Spence este cea despre incaşi. În primul rând, el consideră că civilizaţia incaşă este cea mai înapoiată din punct de vedere al realizărilor culturale: „Rasa quichua-aymara care popula Peru-ul era inferioară mexicanilor sub aspectul culturii generale, fapt dovedit în inabilitatea ei de a inventa vreo metodă de comunicare scrisă sau vreun fel de calcul adecvat al timpului.” Cu toate acestea, nu se poate uita organizarea extraordinară a societăţii şi controlul exclusiv (şi absolut, în cele din urmă) a conducătorilor incaşi. Organizarea administrativă şi politică era extrem de eficace, existând conducători numiţi de la centru până la nivelul fiecărei familii.

Coperta editiei engleze

În al doilea rând, astfel cum precizam şi mai sus, cartea lui Lewis Spence a apărut la Londra în anul 1913, dar este redactată probabil în anii precedenţi, ceea ce explică faptul că, în niciun rând, nu se face vreo precizare cu privire la descoperirea, în anul 1911, a oraşului ceremonial secret Machu Picchu, pe înălţimile Anzilor. Din acest punct de vedere, ar fi necesară o discuţie mai amplă şi lecturarea unor cărţi care să conţină şi descoperiri ulterioare anului 1913, precum şi analiza la zi a tuturor acestora, care poate aduce lucruri noi sau poate aduce negarea unora dintre cele precizate de Lewis Spence în cartea de faţă.

Cu toate acestea, chiar autorul englez ne explică, în final, că „astăzi mulţi savanţi se străduiesc să îmbogăţească cunoştinţele noastre despre civilizaţiile din Mexic şi Peru. Din păcate, la miturile acestor nu mai putem adăuga nimic, întrucât cele mai multe dintre ele au pierit în flăcările autodafé-urilor spaniole. Însă pentru cele care au supravieţuit trebuie să fim recunoscători, deoarece ne-au permis să deschidem multe ferestre prin care putem capta strălucirea unor civilizaţii îndepărtate şi atât de diferite de cele din Orient.”

 Puteti cumpăra cartea acum, de pe site-ul Editurii Herald.