Abisex, de Sorin Delaskela

Guest post de Irina-Elena Aiacoboae.

Romanul lui Sorin Delaskela, fost Sorin Vidan, a ajuns la a doua ediţie, graţie editurii Herg Benet Publishers. Prima ediţie a romanului Abisex a fost publicată de editura Brumar în 2007. Autor al unor volume de eseuri a fost menţionat în al treilea volum al lui Dan C. Mihăescu „Literatura română în postcomunism” la capitolul „Fervoarea libertăţii. Politică şi literatură. Spectacole de idei” alături de Gabriel Liiceanu, Monica Lovinescu, Emil Hurezeanu şi alţii.

Abisex este o carte care poate leza pudicitatea la o prima răsfoire prin cuvintele crude, abrupte ce descriu relaţiile bărbatului cu femeile. Dacă nu şochează cuceresc, dar nu te lasă indiferent căutarea personajului posedat de sexul flămând, în eternele frământări de trupuri, în metamorfozele leneşe care compensează prin scrisul alert, sacadat, furios pe propria descumpănire, confuzie, căutare a identităţii şi ţelurilor: „Aş putea fi, aproape fără nici un efort, băieţel, femeie sau cărăbuş. Şi e mult mai liniştitor să fii ceva foarte exact. Pompier, de exemplu. Să ştii exact ce ai de făcut.”

Sorin Delaskela

Personajul aleargă detaşat printre rândurile cărţii după repere, bifând un „paso doble” cu fiecare femeie în care îşi caută un sens sau pe care încearcă să o priceapă, pendulând sarcastic între observarea interioară şi ceea a femeilor, străzilor, oraşului, evitând, cu tot dinadinsul, derizoriul şi politeţea: „Deodată parcă înţelegi totul, absolut totul, şi în acelaşi timp nu mai înţelegi nimic, pierzi totul, scapi printre degete un adevăr în a cărui putere credeai.”

Şi, dacă aştepţi să se hotărască, îl vezi pendulând între iubire şi ură, între o boare de delicateţe sau puritate şi abject, prinzând iubirea pentru un moment şi întrebându-se a doua zi despre ce a fost vorba ieri, căutând simplitatea şi normalitatea în spatele vulnerabilităţii şi dualităţii gândurilor despre el şi o lume care îl intimidează.

O lume pe care o descoperă simplă, lucidă, sensibilă, cu rarele ei momente de transformare trăite prin iubire, deşi pare să le recunoască arareori: „I-am atins buzele aşa cum numai în dragostea cea mai puternică şi absurdă atingi. Trupurile noastre vibrau. Deşi totul a ţinut doar o clipă, pentru mine cel puţin, lucrurile au avut o rezonanţă tragică: simţisem dragostea, în forma ei pură, transumană, vuietul ei colosal trecuse prin dreptul inimii mele şi-n istoria inimii mele momentul acesta rămâne unic, inexprimabil. În fond, ceea ce ne macină e tocmai dragostea, absenţa sau existenţa ei, oricum, nebunia ei.”<

Puteti cumpăra cartea acum, de pe site-ul Editurii Herg Benet.

“Sânge regesc”, de Vanora Bennett

Puteţi cumpăra cartea acum, de pe site-ul Editurii All.

Moto: „Când vezi un lucru în deplina-i frumuseţe, asta-ţi schimbă pentru totdeauna felul în care-l priveşti. Să nu uiţi asta.”

Colecţia „Roman istoric” de la Editura ALLFA a fost întotdeauna printre favoritele mele. Nu putem uita niciodată romanele cu care ne-am început lectura şi pentru mulţi dintre noi ceea ce ne amintim din copilărie sunt romanele istorice, fie ele scrise de Alexandre Dumas, de Michel Zevaco sau de alţi autori cunoscuţi. Alături de aventurile lui Jules Verne, ne-au fost punct de pornire în explorarea necunoscutului şi în dezvoltarea imaginaţiei.

De aceea, am cumpărat de-a lungul ultimilor ani din nou romane istorice, pe care le-am savurat cu aceeaşi plăcere. O întâlnire frumoasă a fost, astfel, de curând cu José Frèches şi cele două volume despre Ghandi, una dintre personalităţile istorice foarte interesante şi despre a cărui viaţă am citit cu mare interes. De aceea, romanul „Sânge regesc” al Vanorei Bennett, oferit de Editura ALLFA, a fost binevenit şi, în ciuda celor peste 650 de pagini, mi-a redeschis apetitul pentru lectura romanelor istorice.

Vanora Bennett

Ceea ce face din romanul „Sânge regesc” interesant şi demn de citit este tocmai ficţionalizarea fără pereche a unei bucăţi de istorie autentică. Catherine de Valois şi iubitul său, Owain Tudor, dar şi soţul său, Henric al V-lea al Angliei, au existat şi şi-au trăit zilele în jurul regatelor de atunci ale Angliei şi Franţei, iar faptele pe care le-au trăit nu au fost departe de cele descrise de Vanora Bennett în romanul său, publicat iniţial în anul 2009.

Catherine de Valois este astfel personajul principal al romanului, o femeie care şi-a pus accentul atât pe istoria Franţei, dar mai ales pe istoria Angliei: fiica regelui Carol al VI-lea al Franţei (cunoscut sub numele de Carol Nebunul, cu dese crize de schizofrenie, astfel cum este reliefat şi în acest roman, un personaj odinioară puternic, acum demn de milă), soţia regelui Henric al V-lea al Angliei (cel care a deţinut pentru scurta vreme cele două coroane vecine, cea a Franţei şi respectiv a Angliei), mama regelui Henric al VI-lea al Angliei (care în carte este doar un copilaş, viitorul rege fiind încă prea fraged pentru a schimba ceva în viaţa grea a mamei sale, după moartea lui Henric al V-lea).

De asemenea, iubirea sa pentru Owain Tudor, cea care este de altfel intriga principală a romanului „Sânge regesc”, a avut ca rezultat o nouă dinastie: nepotul lor a devenit Henric al VII-lea al Angliei, întemeietorul dinastiei Tudorilor. Cu alte cuvinte, un personaj important al istoriei, o fiinţă care a atras în jurul său atât regi şi membri ai familiilor domnitoare ale Europei, dar care a atras simpatii şi din rândul oamenilor simpli, fiind mereu tentată să îşi găsească prietenii (dar şi iubitul) departe de regalitate şi de regulile stricte ale oficialităţilor.

Nu trebuie uitată nici Christine de Pisan, un alt personaj şi una dintre cele mai importante scriitoare ale Evului Mediu, despre care, recunosc, nu aflasem nimic până la acest roman. Autoare a unei balade despre Ioana d’Arc, şi ea un personaj al cărţii, important şi centru al revoltei franceze împotriva englezilor, ea este în mijlocul unei discuţii din care aflăm cum era descrisă iubirea curtenească în romanele cavalereşti medievale:

Coperta editiei engleze

„În iubirea curtenească, aşa cum reieşea ea din cărţi, se părea că doamna trebuia să fie întotdeauna distantă şi superioară. Rolul ei era acela de a-l educa pe îndrăgostit, a cărui stare morală trebuia îmbunătăţită pentru a-l face demn de ea. Însă el  nu putea nădăjdui vreodată să devină îndeajuns de bun ca s-o câştige. Adevăratul scop al dragostei lor n-avea nimic de-a face cu obţinerea satisfacţiilor împreunării fizice. Era o dragoste care nu putea fi niciodată satisfăcută; era o dragoste ce putea exista doar în afara căsătoriei.

Când Owain îşi luă inima în dinţi şi întrebă, la Christine la masă, de ce doamnele din poeme trebuie să fie întotdeauna aşa de aspre, Jean fu cel care-i răspunse, cu o urmă de burzuluială în glas:

-       Pentru că dacă vreodată ar ceda, cu ce s-ar alege, la capătul tuturor acelor ani de devotament cavaleresc fremătând, de nu cu adulterul şi cu dezastrul moral, nu-i aşa?

Ideea iubirii curteneşti e… mai sigură: o viaţă întreagă de adulter spiritual. Desăvârşeşte-te şi lasă-te desăvârşit! Suspină şi lasă să se suspine după tine! Dar nicicând vreo clipă de iubire fizică. Niciodată, nici măcar un sărut.”

Un roman frumos, personaje importante şi a căror cale în viaţă se plimbă în jurul iubirii şi al imprimării propriilor urme în istoria care le determină mişcările. Poate cuvintele care ilustrează cel mai bine esenţa romanului sunt următoarele:  „Nimic altceva nu biruieşte decât adevărul, iar biruinţa adevărată este dragostea.”

Puteţi cumpăra cartea acum, de pe site-ul Editurii All.

Sefora. Biblia la feminin, de Marek Halter

Evreu nascut in Polonia anului 1936, Marek Halter – victima a legilor rasiale naziste, ajunge cu familia sa in ghettoul  din Varsovia, de unde reusesc cu totii sa scape. Peregrinari prin Uniunea Sovietica pana hat departe in Uzbekistan, o reintoarcere in 1946 in Polonia, urmata de emigrarea in Franta il duc pe Halter in cele din urma spre lumea artei: studiaza la Paris pantomima cu renumitul Marcel Marceau si isi exerseaza cu succes talentul de pictor.

In 1967 – ca urmare a implicarii in activitatile militante impotriva  rasismului si antisemitismului, a  fondat Comitetul International de Negociere a Pacii in Orientul Apropiat.

In anii 70 a luat condeiul in mana si printre preocuparile sale literare  s-a aplecat constant asupra problematicii biblice, pe care a studiat-o atent si riguros si a reflectat-o in scrierile sale.

Astfel a ajuns sa ofere cititorilor romanele sale „The Book of Abraham”, „The Children of Abraham”, „The Wind of Khazars”, „ Mary of Nazareth”. etc.

Si asa dupa cum putem citi pe coperta a patra a volumului editat la Ed. Vremea, Marek Halter spune: „Intr-o buna zi, m-am intrebat daca absenta unei priviri feminine asupra Bibliei nu sta cumva la originea tuturor neintelegerilor care nasc atatea intrebari si discutii printre oameni. Asa ca am incercat sa recitesc Biblia prin prisma femeilor care apar in ea. Brusc, totul s-a schimbat. Evenimentele istorice si-au regasit locul, neverosimilul a disparut”. Si astfel au prins viata in romanele sale omonime figurile biblice renumite:  Sarah (2004), Tsipporah (2005) si Lilah (2006).

Marek Halter

Daca romanul „Maria din Nazareth” a fost citit si recenzat cu ceva vreme in urma de colegul Dan pe acest blog, iata ca acum am ajuns si eu la una dintre cartile lui Marek Halter si anume la cel cu titlul tradus in limba romana „Sefora”. Zipporah/Tsippora  inseamna in limba ebraica pasare si intalnim acest nume in Cartea Exodus, fiind vorba despre sotia lui Moise (fiica lui Jethro inteleptul din Midian) cu origine kushita (africana – nubiana).

Scris intr-o maniera calda, cu multa atentie la detalii geo istorice si politice, dar si la detalii etnografice (obiceiuri, credinte, imbracaminte, gospodarie, educatie), cu multa empatie pentru personajele carora le da viata cu fior autentic, Halter reuseste o imagine aproape cinematografica a lumii de cu mii de ani in urma si ne transmite emotii si implicari profunde.

Puterea credintei, iubirii, devotamentului si sacrificiului femeii din spatele barbatului care va deveni figura emblematica a poporului evre, este descrisa cu mult talent si intelegere a destinului acestui personaj hotarator in istorie. Caci fara ajutorul frumoasei kushite Sefora si a inteleptului sau tata Jethro, Moise nu ar fi si stiut niciodata „cum sa se descopere”, nu ar fi auzit niciodata „chemarea lui Iahve”, nu ar fi inteles niciodata ca numai gresind, ajungi sa afli adevarul si sa-ti gasesti credinta, asa cum ii spune batranul Jethro: „Acesta-i adevarul, baiete. Din marele Legamant al stramosilor nostri cu Cel Vesnic care i-a scos din nefiinta nu ne-a ramas decat umbra si mania. Cu fiecare zi ce trece, furia lui Horeb se adapa din greselile noastre. El cere dreptate si cinste. Ne priveste si-si pierde rabdarea. Din pacate, el ne cunoaste atat trecutul, cat si viitorul care ne asteapta. Vede inaintea noastra prin intuneric. Se ingrijoreaza, se ingrijoreaza! Bubuie ca sa ne scoata din toropeala noastra. Dar nu primeste in schimb decat frica, in timp ce El doreste putina indrazneala si vrednicie.” Si ii mai spune si Sefora „ Pricinile din care nu facem ceea ce ne inspaimanta sunt intotdeauna numeroase. Ele imbraca adesea infatisarea intelepciunii. Dar ceea ce zamisleste teama este intotdeaua ceva rau. Ridica-ti privirea spre varful muntelui, Moise.”

Fara puterea Seforei, Moise ar fi ramas ingenunchiat in temerile si indoielile sale, evreii ar fi continuat sa se chinuie sub jugul amarnic al robiei egiptene si nu ar fi ajuns niciodata poporul liber condus in Cannan sub calauza imperativului Legii – cele 10 Porunci primite pe Muntele Sinai. Transformarea aceasta captivanta a lui Moise, din tanarul print crescut ca fiu al Faraonului, in fugarul debusolat, mai apoi in ciobanul multumit cu mica sa turma si dragostea femeii de langa el, ajungand la inteleptul conducator al poporului sau caruia ii spune „ Nu suntem lapte si miere, ci inimi pustii in desert. Canaanul nu este inca pentru noi”, nu ar fi fost posibila fara – cum am mai spus, femeia extraordinara care a fost Sefora.

Halter isi incheie romanul cu cuvintele: „Si a ratacit prin pustiu, aidoma celor din poporul sau pe care-i scosese din Egipt, pana la moartea sa, cand s-a preschimbat in pulbere. Fara cripta de piatra, fara pestera sfanta pentru oasele sale, dar dainuind de-a pururi in uriasul mormant al cuvintelor ai al amintirii. Dar cine isi mai aminteste de Sefora cea neagra, kusheita? Cine isi mai aduce aminte de faptele ei si cine ii mai rosteste numele?”

Numele Seforei, iubirea, credinta ei si influenta ei benefica asupra celui ales de Dumnezeu nu este insa uitat nici in Biblie, nici – iata, in acest act artistic deosebit al lui Marek Halter, o carte care se citeste pe nerasuflate si care are o putere evocatoare iesita din comun. Poate datorita stilului literar, lejer narativ, dar bine inchegat, poate datorita mesajelor etice si morale, poate datorita culorii exotice-mistice. Si daca vorbesc despre mesaje, iata ca unul dintre ele, extrem de important si de acutizat pana in zilele noastre si pe care il transmite romanul lui Halter este si acela relevat de acest fragment din Leviticul, 19, 33-34, citat in preambului volumului: „De se va aseza vreun strain in pamantul vostru, sa nu-l umiliti. Strainul, care s-a asezat la voi, sa fie pentru voi ca si unul dintre voi; sa-l iubiti ca pe voi insiva, ca si voi ati fost straini in pamantul Egiptului. Eu sunt Domnul Dumnezeul vostru.”

Vanatorii de zmeie, de Khaled Hosseini

Puteti cumpara cartea acum, de pe site-ul librariei online Libris.ro.

Zi de zi, imagini ale violentei patrund in viata si mintea noastra, prin ziare si televiziune. Zi de zi, scene de razboi ne impresioneaza, ne socheaza sau pur si simplu ne lasa indiferenti. Cati ne mai intrebam cum arata viata in aceste zone de conflict? Ne mai gandim oare ca, in timp ce soldatii partilor implicate in conflict se impusca pe strada, exista oameni care pleaca de acasa spre locurile lor de munca, ca exista parinti si bunici care ofteaza si deplang vremurile de pace demult apuse, ca exista copii care se nasc si cresc printre focuri de arme, pentru care prezentul inseamna soldati, tancuri si mitraliere iar trecutul doar povesti din amintirile parintilor…

Chiar si in vreme de razboi viata merge mai departe. Care este insa pretul platit de cei ce supravietuiesc? Cate atrocitati vad si traiesc mare parte din ei si in ce fel le modeleaza vietile cele intamplate? Un mic raspuns la intrebarile de mai sus ne ofera Khaled Hosseini in opera sa de debut, “Vanatorii de zmeie”.

Se spune despre Afganistan ca “este o tara cu multi copii dar fara copilarie”. “Vanatorii de zmeie” este un roman despre copilaria pierduta, despre durere, vinovatie, dragoste, respect, despre iertare si as vrea sa cred ca si despre speranta. O speranta palida, anemica, mai mult schitata in umbra unui suras. Romanul ne spune povestea unei prietenii atipice, cea dintre Amir, fiul unui om de afaceri afgan si Hassan, fiul servitorului tatalui sau.

Primul apartine clasei privilegiate, se bucura de prezenta si influenta tatalui sau, dorindu-si mai  multa atentie din partea acestuia, merge la scoala, iubeste lectura, are jucarii frumoase si scumpe printre care si un zmeu, obiect mult apreciat de copii afgani.

Khaled Hosseini

Hassan s-a nascut servitor- hazara, si se pregateste de mic pentru o viata in slujba stapanului sau, nu stie sa citeasca si nu va invata, nu are jucarii ci doar il ajuta pe Amir sa se joace cu ale sale, in special cu zmeul. Hassan s-a nascut cu buza de iepure, ceea ce ii da fetei sale un aspect deosebit. Hassan este un vanator de zmeie innascut.

“Campionatul de vanatoare de zmeie era un vechi obicei de iarna in Afganistan.Incepea dimineata devreme si nu se termina pana cand pe cer nu mai ramanea, plutind, decat zmeul castigator…..Oamenii se adunau pe trotuare si acoperisuri, ca sa-si incurajeze copiii. Strazile erau pline de concurenti, tragand si desfasurand sforile zmeielor, care se opinteau spre inaltul cerului, straduindu-se sa castige teren, si sa incurce sforile adversarului! Fiecare vanator avea un fel de asistent – in cazul meu Hassan, care tinea mosorul si derula sfoara….Afganii pretuiesc datinile, dar detesta regulile. Si asta era valabil si in cazul vanatorilor de zmeie. Regulile erau simple: fara reguli; inalta zmeul; taie-i pe adversari; succes!…Adevarata distractie incepea dupa ce zmeul era taiat.Aici interveneau vanatorii de zmeie, pusti care urmareau zmeul purtat de vant pe deasupra cartierului, pana ce incepea sa descrie spirale, cazand pe vreun maidan sau in curtea cuiva sau pe vreun acoperis.”

Vanatoarea de zmeie este mai mult decat o competitie, este un fel de ritual de trecere si Amir isi doreste mult victoria. Intr-un act de iubire si loialitate,dornic sa ii aduca bucurie deplina stapanului sau, Hassan urmareste ultimul zmeu cazut si devine victima unui acte de violenta cruda – un viol. Amir asista, fara sa poata interveni, la scena cruda prin care trece prietenul sau si acest fapt schimba radical relatia intre cei doi.

In ciuda diferentelor care ii separa, cei doi copii cresc  si se joaca impreuna la periferia Kabulului, insa odata cu trecerea timpului si interventia nefericitei intamplari, isi dau seama ca locul lor in societate ii diferentiaza si ii separa mai mult decat au crezut.

Cand armata rusa invadeaza Afganistanul, Amir si tatal sau emigreaza in SUA, continuindu-si viata in mijlocul comunitatii afgane din California. Relatia dintre tata si fiu se strange si mai tare, devin mult mai apropiati, Amir se casatoreste, merge la facultate, isi continua viata. Cu toate acestea nu poate sa nu se intrebe mereu ce s-a intamplat cu prietenul sau din copilarie, Hassan.

The Kite Runner

Amir este un baiat cu probleme, ce creste transformandu-se intr-un adult macinat de remuscari si regrete. Bantuit de amintirea de a nu-si fi ajutat prietenul la nevoie, se crede las, nedemn si singura modalitate de a scapa de mustrarile de constiinta este de a fugi de trecut, de a-l uita. Dar si in roman ca si in viata, trecutul navaleste in prezent atunci cand te astepti mai putin. Si in cazul lui Amir trecutul reinvie prin Sohrab, fiul lui Hassan. Brusc, in vara anului 2001, Amir acum trecut de 30 de ani este chemat inapoi in Afganistan, de vorbele cu talc ale lui Rahim Khan: ” Exista o cale de a fi din nou bun”. Este inceputul unei aventuri periculoase, ce necesita mare curaj fizic si tarie morala, pentru ca este o calatorie a descoperirii de sine..

Ne este prezentat cu mult patos si culoare Afganistanul, atat inainte cat si dupa invazia rusa si instaurarea talibanilor si nu putem sa nu remarcam cat de tulburata a fost aceasta regiune si cat de adanc s-a inradacinat in mintea oamenilor tensiunea rasiala. Dincolo de autenticitatea detaliilor in descriere, romanul are si persoanje foarte bine conturate, insufletite, vii, caractere puternice cum ar fi Amir, Hassan, Baba dar si persoanje secundare cum ar fi Rahim Khan, Assef, Ali, Generalul, Farid, persoanje care ne ofera o imagine completa si complexa a diferitelor personalitati si medii combinate pentru a crea societatea afgana in prezent.

“Vanatorii de zmeie” nu este doar o explorare a ororilor razboiului, este povestea unui om care trebuie sa-si depaseasca frica din trecut pentru a-si salva viitorul, este povestea legaturilor de familie marcate de regret si remuscare.

M-am oprit de multe ori din lectura cartii pentru a-mi reaminti ca este totusi un roman de fictiune si nu inspirat de un caz real. Dincolo de bucuria lecturii, gustul amar nu mi-a disparut insa. Este greu de crezut si mai ales de acceptat ca astfel de lucruri se intampla, ca oamenii ranesc oameni, ca o singura alegere gresita iti schimba cursul vietii..

Si pot sa va spun acum, ca este o carte superba – pentru ca este, si va recomand s-o cititi – pentru ca sigur va va impresiona, dar cat despre placere…

Puteti cumpara cartea acum, de pe site-ul librariei online Libris.ro.

“Litera din scrisoarea misterioasă

Puteţi cumpăra cartea acum, de pe site-ul Editurii Polirom.

Nu mai citisem de mult timp pe Alex. Leo Şerban, vorbind aici de cărţile sale. De fapt, singura carte a lui pe care am studiat-o, citit-o şi recitit-o, şi pe care probabil o voi reciti în curând pentru a o prezenta mai în amănunţime a fost „De ce vedem filme”, o colecţie a articolelor sale despre filmele preferate. Am citit deseori articolele sale publicate pe Internet, dar şi multe comentarii pe care le făcea pe diferite bloguri literare sau cinefile, mai directe sau mai simpatice, mai arogante sau mai violente. Impresia mea era că deranja şi era invectiv în unele locuri, pentru a fi cu adevărat galant şi laudativ în celelalte. Un stil personal.

De altfel, descrierea mea, subiectivă, poate fi trecută uşor în umbră de cea făcută de Horia-Roman Papapievici în „încercarea sa de portret”, un fel de prefaţă a acestei „novelle” a lui Alex. Leo Şerban: „Leo era un individualist ireductibil; era, de aceea, pro-capitalist. Nu era doar inteligent: era un om extrem de inteligent; er, de aceea, alergic la prostie şi intolerant la mediocritate. Era un om civilizat: putea fi, de aceea, şi incisiv, şi necruţător; fără a fi, din acest motiv, nici agresiv, nici vulgar, nici grobian. Era un dandy, un artist, un estet – un om la care estetica tindea să devină etică, iar etica se voia estetică. A fost un om care resimţea răul, instinctiv, ca pe o vulgaritate; iar binele, ca pe o chestiune de gust. Ar fi putut fi relativist, din hedonism, dacă nu ar fi avut oroare de indistincţia nuanţelor.”

Nu citesc decât arareori cărţi complicate şi mă feresc, poate din cauza timpului prea scurt de a citi şi aprofunda filosofia sau literatura filosofică. De aceea, mi-a fost întrucâtva teamă de această carte a lui Alex. Leo Şerban, teamă accentuată şi de „încercarea de portret” a lui Patapievici, prea complicată, cu ziceri „adânci”, cu exemple de filosofie şi logică, întinsă pe nu mai puţin decât 50 de pagini. Pentru cineva care doreşte să îl citească pentru prima dată pe ALS, nu este un serviciu prea uşor de suportat.

„Novella” lui Alex. Leo Şerban este însă o splendoare. Dacă povestea are un început uşor sinuos, în care, pentru un spectator obişnuit, este mai greu de urmărit în paralel două planuri diferite şi care nu par a se uni la un moment dat, totul devine lin şi miraculos odată cu apropierea acestora şi cufundarea într-o singură povestire.

Alex. Leo Şerban

Primul plan: Jorge Luis Borges şi Fernando Pessoa sunt scriitori celebri şi în acelaşi timp dificili: scrierile lor au un stil inconfundabil, dar sunt greoaie şi necesită multă atenţie (şi nu pot fi citite, de exemplu, în tren sau în metrou. Eu am citit mult timp jumătate din „Cartea neliniştirii” a lui Pessoa, pentru a o abandona la un moment dat). Întâlnirea dintre cei doi, făcută peste timp şi cu ajutorul heteronimelor lui Pessoa (trei la număr, cel puţin în faza iniţială), ne introduce într-o fază fantastică a povestirii, undeva în stilul romanelor lui Mircea Eliade. Doi scriitori importanţi care se plimbă între Lisabona şi Buenos Aires, două oraşe favorite pentru Alex. Leo Şerban, capitala Argentinei fiind locul unde ei trebuiau sa ajungă pentru a intra pe panta unei povestiri obişnuite, în căutarea unui răspuns.

Al doilea plan: domnul Franz este căutat de Interpol, ca traficant de opere de artă, ajuns în Buenos Aires pentru a se ascunde şi unde trăieşte o viaţă normală. Într-o zi însă, se află în faţa unei descoperiri: sub parchetul propriei case, găseşte o scrisoare: „Domnul Franz a deschis cu grijă plicul, urmărit de la distanţă de cele două femei. (…) Conţinea următoarele:

„La série de O n’est point la même. Il faut trouver les différences”.

După care urma:

„OOOOOOOOOOOOOOOOOOOOOOOOOOOOOOO”.

Domnul Franz s-a uitat perplex la „diferitele” serii de O-uri. Să fi fost o ghicitoare? Un cod? Sau cheia pentru o comoară? (…) Concluzia lui firească, bazată pe un şir lung şi neîntrerupt de lovituri norocoase anterioare, îl făcea să considere mesajul drept o informaţie preţioasă ce avea să-l conducă la descoperirea unei comori. Din nefericire, nu-şi putea alunga totuşi din minte gândul insistent (şi iritant), deşi palid în comparaţie cu celalalt, că ar putea fi vorba de o farsă la adresa găsitorului…”

În momentul în care cele două planuri se întrepătrund, romanul lui ALS devine cu adevărat antrenant şi ţine cititorul într-un suspans inedit pentru o poveste, până la urmă, poliţistă. Pentru că este un roman poliţist intelectual, unde nu există detectivi, ci scriitori-filosofi care încearcă să înţeleagă ce se petrece în jurul lor, alerta produsă nu neapărat de „scrisoarea misterioasă”, ci de faptul că Interpolul a ajuns în Argentina şi încearcă să îl prindă, cu propriile mijloace, pe domnul Franz. Sau este în final doar o impresie a acestora, care îşi supralicitează minţile şi au parte astfel de vise cu ochii deschişi?

Dacă e să reproşezi ceva cărţii lui Alex. Leo Şerban, este aceea că, pentru un roman care s-a dorit cel puţin european (el fiind scris, de altfel, în limba engleză), sunt suficiente referiri la o cultură care străinilor le este complet necunoscută, referindu-ne aici la cultura română. Într-o descriere logică a cuvântului francez „cerveau”, ce legătură are cu românescul „cer”, ca doar nimeni nu visează niciodată decât în limbile pe care le cunoaşte: „Din punct de vedere vizual, cuvântul cerveau e o adevărată capodoperă. Cele şapte litere sunt grupate în două buchete (cer şi eau) despărţite la mijloc printr-un V: cer înseamnă trei litere prezente în cuvântul „creier” din numeroase limbi de origine latină – de la cerebrum la cerebello – iar eau (cea mai uşoară combinaţie de vocale din franceză) înseamnă, în aceeaşi limbă, „apă”. Iar în româneşte, „cer” înseamnă şi firmament – întrucât profeticul vis cu ochii deschişi al lui Borges vorbea şi puţin româneşte…” Un semn de exclamare evident!

Chiar cu puţinele sale defecte exprimate mai sus, dar şi cu prea-multele explicaţii oferite de ALS printre rânduri, care dau impresia nu unei „nuvella”, ci unui proiect de scenariu de film (plăcerea autorului, se pare), romanul „Litera din scrisoarea misterioasă” este o operă reuşită: amestec între filosofie şi roman poliţist, care ne readuce în atenţie doi scriitori importanţi (Jorge Luis Borges şi Fernando Pessoa) şi în care Alex. Leo Şerban reuşeşte să surprindă personalitatea lor şi modul în care ei gândeau şi gândesc pentru totdeauna în operele lor.

Puteţi cumpăra cartea acum, de pe site-ul Editurii Polirom.

“Şuncă pe pâine”, de Charles Bukowski

Puteţi cumpăra cartea acum, de pe site-ul Librariei online Libris.ro.

Moto: „Nu ştiam dacă sunt nefericit. Mă simţeam prea mizerabil ca să fiu nefericit.”

Prietenii mei şi cititorii acestui blog cunosc pasiunea mea pentru Charles Bukowski şi felul cum a pornit ea: acum aproape trei ani, Cinabru îmi recomanda autorul american şi, ciudată întâmplare!, cartea pe care îmi sugera să o citesc era „Ham on Rye”, atunci netradusă în limba română şi în mod sigur mai greu de lecturat de mine. Anii au trecut, între timp am trecut prin „Femei” şi „Cea mai frumoasă femeie din lume şi alte povestiri”, iar Charles Bukowski a devenit unul dintre autorii mei favoriţi, astfel încât, în momentul în care „Ham on Rye” a fost tradusă la Editura Polirom, această carte a fost următoarea alegere dintre cărţile lui Bukowski.

De ce îl plac atât de mult pe Bukowski sau, mai concret, pe Henry Chinaski, alter ego-ul autorului? Nu este un personaj pe care să îl placi de la început, nu este un personaj agreabil, mai degrabă stigmatizat în societate şi antipatic dacă îl priveşti doar din persectiva viciilor sale: băutură, lene, femei, antisocializare. Deşi am recomandat de mult ori cărţile care îl aveau ca subiect principal, descriind părţile bune, dar şi defectele sale vizibile de la mare distanţă, puţine persoane l-au ales. Cu toate acestea, succesul recomandărilor nu s-a lăsat aşteptat: absolut toţi cei care au ales să citească măcar câteva pagini au continuat să citească toată cartea sau toate cărţile. Bukowski nu merită lăsat din mână şi nici nu aţi putea să faceţi asta.

Deci, cum este Henry Chinaski? Este un personaj care nu poate fi apreciat din start: are o lene înnăscută, dorind să ajungă cumva să câştige bani din nimic, lucru pe care de altfel l-a şi reuşit peste ani; este un adolescent, în „Şuncă pe pâine”, care nu cunoaşte decât nefericirea şi descoperă treptat adevăratele plăceri ale vieţii sale: femeile (pe care le zăreşte de departe şi nu putem spune că este încă pasionat de ele cu adevărat), prietenii (care sunt puţini şi, este cu atât mai trist, oamenii sunt fără niciun viitor), băutura: „„Niciodată nu mă mai simţisem aşa de bine. Era mai bine decât atunci când mă masturbam. Am trecut de la un butoi la altul. Era ceva magic. De ce nu-mi spusese nimeni? Cu asta, viaţa era minunată, un bărbat care bea era perfect, nu-l mai putea atinge nimic.”

Charles Bukowski

Henry Chinaski este un personaj pe care doreşti să îl îndepărtezi, nu are aparent nicio calitate, în sufletul tău îl vrei personaj negativ şi totuşi totul concurează pentru altfel de sentimente: ajungi nu să îl placi, nici să îi aprobi toate faptele şi lucrurile grave pe care le face; ajungi să îl accepţi, cred că acesta este cuvântul corect, pentru că este natural, este real, face lucruri pe care cu toţii le-am făcut şi pe care le-am văzut în jurul nostru. Ajungi să aştepţi următoare mişcare, chiar dacă este încă o beţie, o ceartă cu părinţii sau prima experienţă sexuală.

Atunci când vorbesc despre „Şuncă pe pâine”, nu pot avea decât cuvinte de laudă, este romanul tinereţii oricărui răzvrătit, oricărui rebel sau oricărui băiat cât de cât normal (dar poate şi fetele se găseau în aceeaşi situaţie, nu am de unde să ştiu): descoperirea primei sticle de vin, a primelor imagini cu femei dezbrăcate, a primei masturbări şi a certurilor dese cu parinţii; o lume din care căutam să scăpăm, a dorinţei unei totale independenţe, a unei vitejii tinereşti pe care nu o putem regăsi decât în propria adolescenţă.

Henry nu este un băiat neobişnuit, dar câteva caracteristici sunt importante în copilăria sa. Una este dificultatea cu care comunică, fiind solitar atât la şcoală, dar mai ales în propria familie. Mama sa se află sub influenţa covâşitoare a tatălui, iar acesta din urmă are un program zilnic fără cusur: dimineaţa pleacă la serviciu (doar o formă de autoapărare faţă de societate, întrucât este şomer de prea mult timp), la amiază se întoarce la familia sa, iar invariabil în fiecare seară îşi bate fiul: „Mă străduiam să nu ţip. Ştiam că s-ar putea să se oprească dacă ţip, dar pentru că ştiam şi că îşi doreşte să mă audă cum ţip, mă abţineam. Deşi rămâneam tăcut, îmi curgeau lacrimile. După o vreme totul a devenit un vârtej, un talmeş-balmeş, şi nu mai exista decât posibilitatea fatală de-a rămâne acolo pe vecie. În sfârşit, ca şi cum ceva s-ar fi pus în funcţiune, am început să suspin, înghiţind şi înecându-mă cu flegma sărată care mi se scurgea pe gâtlej. S-a oprit.” sau „Faţa lui era oribilă, buzele impinse în afară, unsuroase şi umezite de plăcere. Se purta de parcă nu s-ar fi întâmplat nimic, de parcă nu m-ar fi bătut. După ce m-am întors în dormitor, m-am gândit: oamenii ăştia nu sunt părinţii mei, probabil că m-au adoptat şi acum sunt nemulţumiţi de ce am devenit.” (pag. 48)

Coperta editiei americane

Henry este un „anti” convins, un rebel al oricărei conformităţi, un om care va răzbi neaşteptat în această lume a alinierii, chiar dacă nu nici cuvintele dulci şi politicoase, nici adaptarea la anumite forme ale socializării umane precum religia sau o slujbă statornică. Pentru ilustrarea acestei forme de claustrare umane, indusă mai mult în interior (el continuând să frecventeze petreceri, şcoala, poate şi o primă meserie, cluburi obscure), este necesar să fie citată aproape toată cartea: „Hotărâsem că sunt împotriva religiei cu câţiva ani înainte. Dacă era adevărată, făcea din oameni nişte proşti sau îi înnebunea. Iar dacă nu era, proştii erau cu atât mai proşti.” (pag. 182); „Voiam un loc în care să mă ascund, un loc în care să nu fie nevoie să faci nimic. Gândul de-a fi ceva nu numai că mă îngrozea, mă îmbolnăvea de-a binelea. Gândul de-a fi avocat, consilier, inginer sau ceva asemănător mi se părea imposibil. De-a mă însura, de-a face copii, de-a fi prins într-o structură familială. De-a merge undeva la muncă zi de zi şi de-a mă întoarce. Era imposibil. Să fac lucruri, lucruri simple, să iau parte la picnicurile în familie, la Crăciunuri, la sărbătorile de 4 Iulie, de Ziua Muncii, de Ziua Mamei… omul să năştea numai ca să îndure lucrurile astea şi apoi să moară? Preferam să fiu spălător de vase, să mă întorc singur într-o cămăruţă şi să beau până adorm.” (pag. 254)

Nu rămâne decât să vă recomand cărţile lui Charles Bukowski, un autentic scriitor al naturaleţei vieţilor noastre, un realist adevărat care şi-a trăit viaţa aşa cum şi-a trăit şi literatura sa. Nimic nu pare fantezie în ceea ce a relevat pe hârtie Bukowski, nu putem decât să ne bucurăm că un astfel de autor a existat şi că a supravieţuit primelor decenii ale vieţii sale, cu adevărat interesante, dar şi întunecate şi grele, pentru a deveni ulterior un scriitor de succes şi totuşi greu de înţeles: „Am observat că în ambele extreme ale societăţii, atât în cea foarte săracă, cât şi în cea foarte bogată, nebunilor li se permitea adesea să se amestece liber printre ceilalţi. Ştiam că nici eu nu sunt pe de-a-ntregul sănătos. Ştiam încă, aşa cum ştiusem de copil, că era ceva ciudat la mine. Mă simţeam de parcă mi-ar fi fost dat să ajung un criminal, un spărgător de bănci, un sfânt, un violator, un călugăr, un pustnic. (…) Stând acolo şi bând, m-am gândit la sinucidere, dar am simţit un ataşament bizar faţă de corpul meu, faţă de viaţa mea. Aşa pline de cicatrici cum erau, erau ale mele. Mă uitam în oglinda dulapului şi rânjeam: dacă tot te duci, ai putea foarte bine să iei cu tine opt, zece sau douăzeci dintre ei…” (pag. 366-367)

Puteţi cumpăra cartea acum, de pe site-ul Librariei online Libris.ro.

Matei Brunul, de Lucian Dan Teodorovici

Puteti cumpara cartea acum, de pe Libraria online Libris.ro.

Povestea pe care ne-o istoriseste Lucian Dan Teodorovici – care din pacate – pentru multi romani nu este o poveste, ci tragica realitate careia i-au fost victime – te cutremura si te marcheaza pentru multa vreme dupa ce ai citit si ultima fila a volumului. Sunt realitati despre care mi s-a vorbit in familie, despre care mi-au istorisit cu reticenta si durere persoane care au trecut prin ele si despre care am citit multa literatura si lucrari memorialistice. Si memoria imi readuce acum in minte romanul lui Eginald Schlattner – Manusi rosii. Si imi mai amintesc ca discutand cu regizorul Radu Gabrea pe marginea romanului si a filmului realizat de domnia sa si asupra  experintei lui Felix Goldschmidt – personajul principal – mi s-a explicat cat de aproape imposibil omeneste a fost pentru un om sa reziste torturilor fizice si psihice, fara ca la capatul puterilor sa nu semneze orice declaratie ii va fi fost ceruta. Sa incercam fiecare dintre noi sa ne punem in pielea acestor victime, ar fi un exercitiu greu de imaginat si sa dea Dumnezeu sa nu ajungem vreodata sa traim astfel de experiente pentru a avea ocazia sa experimentam conduita pe care am urma-o.

Dar pentru a sti ce nenorocire a creat omenirea, care a fost premiza si traiectoria ei si sa nu  repetam vreodata aceasta neagra pata a trecutului, romanul lui L.D.T. este o lectie buna. O lectie construita exemplar, a soartei omului ingenunchiat sub vreme, dupa cum incepe sa inteleaga la un moment dat eroul sau, Bruno Matei: “Pentru ca abia atunci, in iarna dintre 1948 si 1949, a inceput sa intelega ca istoria mare avea intotdeauna o putere covarsitoare asupra istoriei mici, personale. Chiar daca nu intotdeauna aveai sansa de-a intelege asta la timp.”

Matei Brunul este inca unul dintre romanele contemporane care vine sa infatiseze universul socio-psihologic al mecanismului creuzetului in care se macinau identitati umane distincte pentru a se plamadi marionetele obediente ale noii oranduiri. Dar este una dintre acele carti exemplare ca structura, poveste, mesaj si stil si se inscrie printre cele mai bune ca tematica, ale ultimilor ani. Alaturi de “Inca de pe atunci vulpea era vanator” – Herta Muller, sau “Manusi rosii” – Eginald Schlattner. Daca la Herta Muller „Cei de la Serviciul Secret intrau la noi in casa, in absenţa noastra, fara nicio reţinere”, la Schlattner si la Lucian Dan Teodorovici sistemul “ticalosit” patrunde in sufletele, in constiintele, in mintile si in vietile oamenilor – pervertindu-le constient/inconstient – determinand  duplicitati si mutatii psihologice fundamentale. Iar cele mai sigure victime sunt acele exemplare umane, care asemeni papusilor-marioneta, nu au bine conturat si fixat centrul interior de greutate/echilibru.

Lucian Dan Teodorovici construieste doua lumi in antiteza, doua sisteme ale acelorasi meleaguri romanesti, una antebelica in  care se plamadeste constiinta frageda a tanarului Matei (inclusiv cu popasul sau peninsular in Italia) si una kafkiana, postbelica, a Romaniei comuniste. Doua lumi unite de pasiunea lui Matei Bruno pentru “teatro delle marionette –cu papusi mai mici, mai vechi, nascute in antichitatea orientala si ajunse, pe calea razboaielor, la romani, care le lasasera apoi mostenire intregii Europe a Evului Mediu si in special Italiei”. Si tocmai aceasta pasiune il atrage in capcana pe care i-o intinde cu cinism istoria. O capcana in care lumea de lemn, sfoara si panza a marionetelor se transforma intr-o lume a papusilor vii, a marionetelor din carne si sange, pe de o parte marionetele-victime manuite in universuri concentrationare, pe de cealalta parte marionetele-tortionari hotarate sa dea nastere  omului-nou-intr-o-societate-noua.

Autorul construieste un univers halucinant al locurilor de detentie romanesti, presarate pe tot intinsul tarii, din capitala si pana in Dobrogea si pana hat… spre hotarele de nord. Cu o plasticitate dureroasa a ordinii, regulilor, intamplarilor si oamenilor care strabat aceste locuri, si le hranesc cu sufletelor lor vandute, cu mintile lor ratacite, cu sperantele lor pierdute. Un univers  subuman  al supravietuirii si a compromisului, al acelui “treispe-paispe” mai “sperietoare decat gardienii”. “Zelul reeducator” in fata caruia unii au reusit sa taca…dar foarte putini au fost acestia … si pretul platit a fost adeseori anihilarea fizica.

Lucian Dan Teodorovici

In acest sens sunt cateva cuvinte de mare subtilitate, prin care autorul conexeaza natura marionetei-jucarie cu natura umana a marionetei-fiinta: „Orice miscare a marionetei se bazeaza pe un centru de greutate. Daca este manuit cum se cuvine, daca marionetistul il cunoaste, il simte pana la identificarea cu el, celelalte parti ale corpului, care sunt doar niste parghii, pendule, se misca pe linia dorita de el. Forta gravitatiei isi face datoria. La om, sufletul e o necunoscuta. Sufletul marionetei e insa usor de gasit, e tocmai acel centru de greutate. Și el dicteaza miscarea, actiunea, ii dicteaza practic viata. Viata marionetei sta in mainile marionetistului. Niciodata nu poti manipula papusa, niciodata n-o poti face sa traiasca asa cum vrei tu, daca nu inveti sa-i controlezi in profunzime sufletul, indiferent de locul in care se afla. Sufletul sau centrul de greutate…”

Au fost oare comunistii si tortionarii atat de fin psihologi si au ales acele metode perfecte de reeducare si convertire a tuturor categoriilor sociale – de la taranul analfabet pana la intelectualul stilat, intr-o masa amorfa inregimentata in procesul de noua constructie sociala? Nici vorba… Instinctele primare, cruzimea, teroarea, delatiunea, violenta au creat vidul, lipsa palpabila a sperantei, transformarea moralului si umanului in amoral si inuman. Domneste monopolul violentei, in lipsa – sau anihilarea educatiei si a culturii.

Amenzia lui Bruno Matei (urmare a unui accident … sau poate nu un accident, ci o modalitate de evadare) poate fi considerata o metoda de autoaparare a eroului, o autolobotomizare.  Datorita careia, iesind din inchisoarea sa mica si plasat in inchisoarea mare care devenise tara, lipsit de cohortele de gardieni ai caror ochi l-au urmarit douazeci de ani, se capatuieste numai cu doi gardieni…propriii si numai ai lui! Doi gardieni “prieteni” meniti sa ii jaloneze orele si zilele “libertatii” si “rascumpararii pacatelor”. O libertate fara libertate, aidoma cu libertatile schizofrenice ale majoritatii cetatenilor. Teoretic, omul marioneta Matei Brunul a cazut, insa alaturi de papusa marioneta Vasilache, se cauta pe sine, isi cauta centrul de greutate, incearca sa se redescopere pe el si greselile trecutului.

Autorul construieste in zona “libertatii” lui Matei Brunul, grotesti figuri ale decidentilor noii societati. Printre ele straluceste bovin-malefic, “tovarasul Bojin”, emblematic pentru modalitatea de gestionare a caracteristicii primordiale “iepocii” – duplicitatea! Pentru ca tovarasul Bojin gandeste: “un adevar din mintea proprie, care de cele mai multe ori era mai bine sa ramana acolo. Iar celalalt adevar, tot mai important in viaţa lui, era adevarul rostit, oficial”. Oamenii noi , inregimentati in campul general al muncii, gandeau, atata cat gandeau– una in propria bucatarie si in propria pijama si alta declarau – lozincile zilei alaturi de celelalte fantome ale prezentului. Trecutul si normalitate dispar din circumvolutiunile natiunii, pentru a-si face rareori aparitia in subconstientul viselor din dormitoare.

Bruno – vulpea vanata , Bojin – securistul vanator, Eliza – informatorul ogar sunt, ca si la Herta Muller, eroii fabulei, adunati intr-o bula atemporala. Cerul Romaniei era plin in “iepoca’ de mii de bule; atemporale, pentru ca nimeni, dar nimeni nu mai spera sa revina la timpurile normalitatii. Poate chiar aceasta inversare “inca de pe atunci vulpea era vanator” a Hertei Muller, a fost scanteia care a declansat schimbarea.

Pentru Matei Brunul insa, nu va veni niciodata izbavirea. Asemenea lui Moise, el nu va putea pasi dincolo de limita sa. Acesta pare a fi sfarsitul romanului, rezolvarea pe care ne-o propune Autorul. “Nu numarul pasilor conteaza” gandeste Matei Brunul. Poate cum si de ce ii faci in viata!

Romanul lui Lucian Dan Teodorovici  il percepi cu usurinta cinematografic. Datorita ritmului, decupajelor, jocului trecut-prezent al capitolelor, creionarii personajelor si proiectarii lor in universul cenusiu si pervertit al unei Romanii kafkiene sau orwelliene. Sper sa vedem cat de curand ecranizarea acestui roman si chiar am o propunere pentru intruchiparea lui Materi Brunul, anume pe Marius Manole (sau poate – din nou Alexandru Mihaescu).

A trecut mai bine de o luna decand am terminat de citit aceasta carte, am lasat timpul sa decanteze impresiile si impulsurile immediate, asa ca pot sa spun ca fata de realismul-crud al atmosferei concentrationare (multe surse valoroase de informare) si fata de realismul-dureros al “epocii de aur”, momentele adolescentei si devenirii eroului, inclusiv insertiile privind Italia si parintii sai, sunt la un nivel mai putin elaborat, definit si motivat. Aceasta scadere am simtit-o in nevoia de a-i intelege mai complet personalitatea si caracterul lui Matei Bruno.

“Daca ne gandim la trecut, ce facem cu viitorul, nu-i asa?” spune la un moment dat tovarasul Bojin! Si sunt multi care inca incearca sa ne convinga de valabilitatea acestei asertiuni. Lucian Dan Teodorovici trage acest semnal de alarma intelectuala!

Puteti cumpara cartea acum, de pe Libraria online Libris.ro.

Pata cu bucluc (A Spot of Bother), de Mark Haddon

M-a incantat acest roman despre care Dan Suciu spune in prefata sa ca “lectura acestui roman poate inlocui fara probleme orice serial. Are tot ceea ce are si un film bun, iar in timp ce-l citeam l-am si vazut, scena dupa scena, are insa in plus avantajul interioritatii personajelor, sarmul naratorului si o totala lipsa de conventionalitate obligatorie pentru orice produs tv. Si hohotele de ras sunt pe bune, nu pe banda. E o caret pe care vrei sa o lasi foarte des din mana, pentr a-ti prelungi astfel placerea. Cam in felul in care iti portionai in copilarie ciocolata. Pana la urma insa iti e imposibil sa te abtii si o rantai pe toata intr-o singura repriza.”

Am citat aceste fragment din prefata, pentru ca spune exact ceea ce am simtit si am gandit si eu. In plus de asta, eu am mers la biblioteca si am prelungit detinerea cartii, pentru ca voiam s-o mai tin langa mine si sa mai recitesc pasaje din ea .

Si am trait mental, tot timpul lecturii, o paralela intre Corectii a lui Jonathan Frazen si acest roman, pentru ca ambele prezinta o serie de probleme posibile si imposibile existente sau inchipuite in patrulaterul unei familii compuse din tata-mama-fiica-fiu plus personajele adiacente din dotarea fiecaruia. Insa daca modalitatea de atacare a problemelor este una profund dramatica la Franzen, Haddon extrage din fiecare situatie si din fiecare trasatura de caracter a eroilor sai, esenta umoristica, care impreuna cu empatia pe care simti ca o are pentru personajele sale si intamplarile in care ii arunca viata – conduc la un spectacol extraordinar al naturii umane.

Ma gandesc ca pentru fiecare urmeaza – mai mult sau mai putin – o perioada de vacanta, de relaxare si poate – de dispozitie catre o lectura agreabila, amuzanta  si cu folos.

De aceea nu comentez mai mult, va semnalez doar ca o posibila lectura acest roman si sper ca cei care imi vor urma sfatul, vor fi la fel de multumiti ca si mine, de alegerea facuta. Si astept sa ne impartasiti impresiile .

Si sa nu uit, exista si filmul, realizat in 2009. Sunt pe cale sa il obtin, greu-greu…dar sper sa se implineasca . Sunt tare curioasa ce aspect va avea in acest caz paralela carte/film.

Autorul, la rampa!, de David Lodge

Puteti cumpara cartea acum, de pe site-ul Librariei online Libris.ro.

În romanul „Autorul, la rampă!”, David Lodge construieşte un portret subtil al marelui romancier Henry James. Şi alţi scriitori de renume precum George Bernard Shaw, Oscar Wilde, H.G. Wells sau Robert Louis Stevenson sunt readuşi la viaţă, fie şi episodic, în paginile acestei cărţi. Lumea acestora este descrisă cu un amestec ingenios de sarcasm, realism şi afecţiune.

Lodge surprinde excelent drama unui Henry James ale cărui creaţii literare sunt lipsite de succes comercial. Când încercarea sa de a cuceri marele public cu o piesă eşuează încă din seara premierei, scriitorul este complet bulversat.

Ajuns la vârsta de 50 de ani, are senzaţia angoasantă că timpul se scurge prea repede şi că nu va fi în stare să valorifice la nivel maxim potenţialul creator cu care se simte înzestrat. Până la urmă, James va găsi forţa de a depăşi această perioadă critică a vieţii sale şi, mai mult decât atât, o va exploata creator în operele sale ulterioare.

Pentru a crea tensiune dramatică, Lodge pune sub lupă evoluţia relaţiei de prietenie dintre Henry James şi George du Maurier. Acesta din urmă scrie romanul „Trilby”, care cunoaşte imediat un mare succes de public, iar James, aparent incapabil să găsească drumul către cititori sau spectatori, oscilează între bucuria pentru triumful neaşteptat al prietenului său şi invidie. Aşa cum se întâmplă adesea, timpul decantează valorile şi, în prezent, George du Maurier este cunoscut mai degrabă drept bunicul lui Daphne du Maurier – cea care a scris  romanul de succes „Rebecca” – decât ca autorul lui „Trilby”, în vreme ce James este văzut ca un incontestabil mare maestru al artei romanului.

În cartea „Autorul, la rampă!”, ritmul naraţiunii nu este la fel de alert ca în alte romane ale lui David Lodge, fie şi numai pentru că viaţa personală a lui Henry James a fost departe de a fi trepidantă, iar întreaga lui pasiune s-a îndreptat către literatură. Dar cei care au citit „Portretul unei doamne” sau „Ambasadorii” şi vor să afle despre autorul acestor cărţi celebre mai mult decât pot spune dicţionarele literare îşi vor vedea răbdarea răsplătită.

Nota: 8/10

Puteti cumpara cartea acum, de pe site-ul Librariei online Libris.ro.

Orasele invizibile, de Italo Calvino

Puteti cumpara cartea acum, de pe site-ul Editurii All.

Greu de categorisit o carte cum este ‘Orasele invizibile‘ a lui Italo Calvino. Structura exterioara aduce cu cea a colectiilor de povestiri orientale, cele ’1001 de nopti’ vin imediat in minte la lectura dialogurilor intre hanul mongol Kubilai Han si calatorul venetian Marco Polo si chiar si evolutia relatiilor intre cei doi (unul dintre putinele elemente dinamice in narativul cartii) are ceva din tensiunea dintre conducatorul ultra-puternic si supusul care isi castiga favorurile sau doar timpul incercand sa croseteze noi tesaturi din panzele fragile ale imaginatiei. 

O examinare mai atenta dezvaluie insa nu numai o rigurozitate a compozitiei ci si reguli matematice ale caror sens ascuns pare sa promita semnificatii misterioase: cele noua capitole include fiecare cate cinci povestiri cu exceptia primului si ultimului care au cate zece fiecare; cincizeci si cinci de relatari deci, fiecare cuprinzand descrierea cate unui oras imaginar, descrieri grupate in unsprezece categorii (numar prim!) de cate cinci fiecare. In sectiunile intermediare nu sunt amestecate niciodata doua povestiri din aceeasi categorie. Simetrie deci si joc aritmetic secund. Nici numele oraselor nu par a fi alese la intamplare. Toate orasele pe care Calvino le pune pe seama lui don Marco au nume de femei, adaugand dimensiunea erotica la fantasticul fermecat al relatarii.

Italo Calvino

Dincolo de structura narativa cititorul descopera o colectie de relatari produs al imaginatiei scriitorului, imbinand relectia sociala si filozofica cu tonul poetic. Daca ar fi sa caracterizez senzatia pe care mi-a lasat-o lectura acestei carti unice, cea mai apropiata asociatie ar fi cea a citirii unei carti de poezie, una dintre acele carti in care satisfactia lecturii se imbina cu bucuria cunoasterii, in care sentimentele si rationamentul  se combina cu permanente trimiteri la repere culturale si de civilizatie familiare. La momentul aparitiei cartii preocuparile ecologice si sociale legate de extinderea urbana necontrolata erau deja la ordinea zilei, si Calvino nu a ezitat sa infiltreze in fiecare elemente si mesaje sociale care sunt perfect aplicabile si contemporaneitatii: ‘opulenta Leoniei se masoara nu atat dupa lucrurile fabricate vandute cumparate in fiecare zi, cat dupa lucrurile aruncate in fiecare zi, pentru a le face loc celor noi’ (pag. 102)

Placerea citirii fiecareia dintre descrierile oraselor invizibie este imensa si fiecare poate fi citita separat, ca un poem, iar ordinea citirii nu prea conteaza. Din acest punct de vedere este o carte de o perfecta simetrie, fara niciun aparent inceput sau sfarsit. Multe dintre secvente sunt mai degraba calatorii in propria imaginatie decat in memorie, calatorii in timp mai mult decat calatorii in spatiu. Adevaratul spatiu este cel al imaginatiei povestitorului:

Coperta editiei italiene

‘Feriti-va sa le spuneti ca, uneori, orase diferite se succed pe aceeasi intindere de pamant si sub acelasi nume, se nasc si mor fara sa le fi cunoscut, fara sa fi putut comunica. Cateodata, pana si numele locuitorilor raman aceleasi, si tonul vocilor, chiar si trasaturile fetelor; dar zeii care locuiesc dedesuptul numelor si deasupra locurilor au plecat fara sa spuna un cuvant si in locul lor s-au cuibarit zei straini. Zadarnic este sa te intrebi daca acestia sunt mai buni sau mai rai decat cei vechi, fiinca nu exista niciun raport intre ei, dupa cum vechile carti postale nu arata Maurilla asa cum era, ci un alt oras care, intamplator, se numea Maurilia, la fel ca acesta’ (pag. 30)

Publicata in 1972, cand Italo Calvino se afla in fruntea pleiadei de scriitori italieni dintre cei mai cunoscuti ai epocii ajungand la rangul de cel mai tradus prozator din peninsula in intreaga lume, ‘Orasele invizibile’ apare acum la editura ALLFA in colectia ‘Strada Fictiunii’ intr-o traducere precisa si eficienta semnata de Oana Bosca-Malin, care nu da impresia ca traducatoarea ar fi tradat prea mult continutul si limbajul cartii. Este o lectura redusa in dimensiuni dar concentrata in continut si senzatii, una dintre acele carti care definesc profilul unui scriitor in memoria cititorilor sai.

Puteti cumpara cartea acum, de pe site-ul Editurii All.