Scaunul gol

Scaunul gol (The Empty Chair – 2000), de Jeffrey Deaver
Editura Rao International Publishing Company, 2007
Traducere din limba engleza Raul Cojocaru

„Gestalt” (Teoria Scaunului gol) nu este numai o teorie, o metoda terapeutica. Gestalt este o „filozofie de viata” ce insista pe „aici si acum”, matrice in care se reproduce corporal si emotional trecutul si terenul experientei unde se construieste viitorul. Gestalt insista pe responsabilitatea pe care o are orice persoana pentru propriile sentimente si schimbarile sale de comportament, pentru relatia actuala precum si pentru transfer, pentru trecerea la actiune vazuta ca terenul experientei ce permite clarificarea comportamentelor sale si evitarea repetarii inadecvate a unui trecut care nu mai exista in prezent.” O informare mai detaliata se poate gasi aici.

Fapt este ca aceasta teorie reprezinta un sistem psihologic complex care pune accent pe dezvoltarea constiintei de sine si a responsabilitatii personale a subiectului si il ajuta sa poata face fata evenimentelor care survin in viata sa.

Un titlu foarte atractiv care  coaguleaza  interesant substanta dramatica a acestui roman al lui Jeffrey Deaver, din seria Lincoln Rhyme.

Un roman pe care l-am ales pentru ca mi-a placut  Colectionarul de oase (Editura Polirom – 2007, dar si filmul „ The Bone Collector” (1999), in regia lui Phillip Noyce, cu Denzel Washington si Angelina Jolie.

Jeffrey Deaver

Un roman pe care l-am citit cu sufletul la gura pentru ca are o constructie extraordinar de bine inchegata, alerta, cu o actiune credibila si justificata din punct de vedere uman, psihologic si politist. Un roman pe care l-am citit vazandu-l si vazandu-i din nou pe Denzel Washington si Angelina Jolie in rolurile celor doi politisti criminalisti – quadruplegicul Lincoln Rhyme si Amelia Sachs.

Un roman care ne introduce in atmosfera unei mici localitati din Carolina de Nord si a unei comunitati omenesti roasa de tenebrele cele mai sumbre al firii: lacomii verace, multiple crime atroce, dezumanizare profunda. Dar in care mai exista si oameni cinstiti, profesionisti seriosi, capabili sa inteleaga pericolul si sa lupte cu toate fortele pentru salvarea semenilor lor. Iar cuplul de criminalisti, Rhyme si Sachs, uniti prin inteligenta, profesionalism si devotament dus pana la sacrificiu, dar si printr-o profunda legatura sentimentala, reusesc sa starpeasca in final „cuibul de viespi” care otravea mica localitate si comunitate din Tanner’s Corner.

Coperta editiei engleze

As fi o criminala daca as povesti macar o parte din subiectul acestui roman, pentru ca as produce un mare inconvenient celor amatori sa il citeasca. Si asa cum am intors curioasa si prinsa de actiune, pagina cu pagina, nestiind unde ma va conduce autorul, asa vreau sa las si altora surpriza intacta J.

Motto-ul romanului il reprezinta urmatoarele cuvinte ale lui Hipocrat: „Din creier si numai din creier, ne vin toate placerile, bucuriile, rasetele si vorbele de duh, la fel ca si amaraciunea, durerea, suferinta si lacrimile…Creierul este de asemenea lacasul nebuniei si al delirului, al groazei si al temerilor care ne cuprind zi si noapte…”. Concis si profund!

Surprinzatoare si complexa este  personalitatea lui Jeffrey Deaver, jurnalist, cantaret de muzica folk, avocat si autor de bestsellere internationale, ale carui carti s-au tradus in 25 de limbi si s-au vandut in 150 de tari!

Lectura placuta !!!

Umbra lui Poe

Umbra lui Poe (The Poe Shadow), de Matthew Pearl
Editura Humanitas Fiction, 2008
Traducere din limba engleza si note Alina Cârâc

Puteti cumpara cartea acum, de pe Tamada.ro.

“Dintre marile nume ale literaturii americane, cel dintai intrat in aria literaturii universale a fost Edgar Allan Poe. El se numara printre primii scriitori din lumea noua receptati masiv pe batranul continent si pretuirea lui a fost de un ordin mult asemanator aceleia harazite de Europa germanului E. T. A. Hoffman. Ceea ce l-a impus in randurile unui anumit public a fost nu arta sa complexa si complicata, nu viziunea lui atat de amestecata asupra lumii, tinand deopotriva de un fel de rationalism analitic iluminist si de o sete de cunoastere si de sinteza romantica, nici mestesugul poetic stralucit, ci continutul sumbru, senzational al operei, inrudita de aproape cu romanul “negru”,  gotic” englez de la sfarsitul veacului al XVIII-lea si cu unele filoane ale romantismului tenebros german, din acelea care il influenteaza si pe S.T. Colleridge, romanticul englez, la vremea lui.” Am prezentat acest citat cu care isi incepe Zoe Dumitrescu-Busulenga Studiul sau introductiv la editia din anul 1963 a operelor lui Edgar Allan Poe (traducere: proza Ion Vinea, poezie: Emil Gulian si Dan Botta) – Editura pentru Literatura Universala, pentru a face o scurta introducere erudita in personalitatea sciitorului – eroul caruia se dedica Matthew Pearl in ultimul sau roman Umbra lui Poe.

Am ales acest roman din oferta Librariei online Tamada, din doua motive, dintre care primul este cel mai puternic: inca din copilarie si din adolescenta am avut o atractie pentru scrierile lui Poe si o placere nebuna ori de cate ori reuseam sa pun mana pe cate un volum editat in Romania. Spun copilarie, pentru la varsta de 9 ani – si imi amintesc cu precizie asta, am citit “Carabusul de Aur”. Au urmat apoi  neuitatele “Crimele din Rue Morgue”, “Prabusirea casei Usher”, “Manuscris gasit intr-o sticla”, “Hruba si pendulul”, “Jucatorul de sah al lui Maelzel”, “O pogorare in Maelstrom”, “Ochelarii” si nu in ultimul rand poeziile “Corbul”, “Lenore” si multe altele. Al doilea motiv pentru care am ales acest roman a fost autorul, iar romanul lui precedent « Clubul Dante” a fost chezasia unei noi satisfactii. Pe care am avut-o cu prea plin !

Matthew Pearl

Si o surpriza pe masura satisfactiei oferite de lectura. Caci in mod sigur, misterul personalitatii romantice, complexe si contradictorii a lui Poe a actionat nu numai asupra adolescentei mele (cum mi-as fi putut inchipui asta), ci si asupra unui scriitor atat de inzestrat precum Pearl. Caci fara aceasta atractie spre autor si opera, Matthew Pearl nu ar fi construit probabil o schema atat de elaborat – documentata, de bogata dramatic si de patrunsa de spiritul vremurilor de mijloc de secol 19.

Desi arhitectura romanului se bazeaza pe o intriga de tip thriller, ochiului atent i se va dezvalui o fresca minutios desenata atat a Americii cat si batranului continent. O fresca istorica, politica si sociala, populata cu personaje definitorii pentru sublinierea adancurilor tenebroase ale epocii, dar o fresca pe alocuri poleita si cu tente de umor si ironie nascute din analiza atenta si documentata a scriitorului. Matthew Pearl un neglijeaza ca in finalul romanului sau, in capitolul “Nota istorica” sa ne releveze dozajul melanjului de realitate si fictiune din Umbra lui Poe, realitate bazata pe sursele serioase de informare ramase din epoca (pe care le-a studiat si le-a conjugat cu perseverenta) si fictiune nascuta din imaginatia constructiva a talentului sau literar.

Astfel, Quentin Clark, un tanar avocat din Baltimore, martor in ziua de 9 octombrie 1849 al modestei ceremonii funerare ce s-a dovedit a fi tocmai a idolului sau literar Edgar A.Poe…distins poet american, om de litere si critic, (mort)  in cel de-al treizeci si optulea an al vietii sale” (de fapt – si corect -al treizeci si noualea), devine captiv al scopului de a determina cauza acestei disparitii si de a reabilita numele si imaginea postuma a nefericitului Poe.

The Poe Shadow

“A murit in orasul nostru”. Acestea sunt cuvintele care  declanseaza intrarea lui Quentin Clarke in aventura vietii sale. Si in finalul actiunilor sale el ajunge sa ne impartaseasca “adevarul despre moartea acestui om”. Si ne mai spune ca “cineva trebuia sa o faca. Nu putem ramane indiferenti. Eu n-am putut ramane indiferent.”.

Avand – in calitate de avocat “drept client un mort si drept data de infatisare Ziua de Apoi”, tanarul Quentin Clarke, puternic influentat in lecturile sale de « istorisirea detectivistica » – Crimele din Rue Morgue a lui Poe si fascinat de personalitatea eroului acestuia C. Auguste Dupin si de metoda novatoare a acestuia « ratiocinarea  – utilizarea imaginatiei in analiza si ridicarea analizei pe culmile imaginatiei”, se avanta in cercetari meticuloase pentru aflarea adevaratelor circumstante si cauze ale mortii  autorului sau preferat. Intreprindere care il arunca in curand in sacrificii personale: periclitarea logodnei, a profesiei, a echilibrului material si social.

Bazandu-se si pe legatura directa epistolara pe care o initiase cu autorul sau preferat, in ideea ambitiilor acestuia de a infiinta  revista The Stylus – care “le va da prilej oamenilor de geniu sa triumfe asupra oamenilor de talent, care mai degraba simt decat gandesc”, recitindu-I opera, intelegand iar si iar ca “la Poe, desi moartea nu este un subiect placut, nu este nici interzis. Nu reprezinta nici un sfarsit fara speranta, e o experienta careia cei vii ii pot da forma. Teologia ne spune ca spiritele traiesc dincolo de trup, iar Poe chiar credea asta”, Clarke vrea sa afle adevarul, vrea sa demoleze cuvintele lui Neilson – varul lui Poe.

“Ma tem ca secretul ultimelor sale zile il insoteste in mormant. Nu asa merge viata uneori, domnule Clark? Moartea inghite omul atat de deplin, incat nu ramane din el nici urma! Sa nu lasi nici o umbra, nici macar umbra unei umbre ” – spune Neilson.

Ce poate fi mai mult decat aceasta determinare, sa mergi pe urma umbrei lui Poe ! Si singurul care ar fi putut sa-i fie tovaras de nadejde tanarului Clarke este Auguste Dupin, extraordinarul detectiv francez, initiatorul metodei ratiocinarii. Grea intreprindere insa – caci Parisul este inselator, fiecare pas pare a-i scoate in cale personaje care l-ar fi putut inspira pe Poe, aventura si pericolul pandesc la fiecare colt de strada si in final, in arena raman doar doi luptatori pasibili a-si revendica personalitatea marelui detectiv –  Monsieur Auguste Duponte si Baronul Dupin. Si caile tuturor se intretaie in Baltimore.

« Ratiocinare s.f. proces rational deliberat, ajutat de imaginatie si spirit : observarea aprofundata si predictia complexitatilor din activitatile omului, mai ales in paradoxala si repetata lor simplitate. Notiunea nu e perfect sinonima cu logica sau calcul »

Edgar Allen Poe

Singura preocupare a lui Quentin Clarke devine ADEVARUL. « Din nefericire, adevarul nu exista decat atunci cand l-ai descoperit » Si fiecare pas si fiecare cercetare si fiecare analiza si fiecare greseala, pot reprezenta un pas inainte catre adevar.

Actiunea este construita intr-un ritm sustinut si bogatia de informatii istorice, politice si sociale este coplesitoare. Personajele care strabat romanul, toata goana aceasta neostoita « vesnic dupa fantoma », indoielile, imaginatia, dovezile puse cap la cap, toate vin sa aprofundeze personalitatea extraordinara a lui Edgar Poe. Detractorii si defaimatorii sunt invinsi pana la urma. “Poe s-a mai straduit o data sa-si infranga soarta, s-a zbatut pana in ultima clipa, pana cand a fost scos din lupta si din viata”. Nu insa si din Panteonul literaturii universale. Caci in clipele mortii sale, “asa trebuie sa fi gandit Poe, la fel ca un prizonier care nu se gandeste la temnita, ci la evadare. Nu la moartea care ii da tarcoale, ci la viata pe care o lasa in urma”.

Devotamentul cu care Clarke s-a daruit cauzei sale este rasplatit! Va trebui insa sa cititi acest roman extraordinar, pentru a afla singuri, in linistea si placerea lecturii dumneavoastra, fiecare pas care conduce catre deznodamantul indelung pregatit, calculat si construit.

Matthew Pearl ne spune prin pana eroului sau:”Asteptam sa-mi spun povestea, povestea lui Edgar Poe, asteptam momentul in care mintea lui Poe putea fi dezvaluita, asteptam ziua cand altii vor avea nevoie de ceea ce aflasem despre el. Am scris aceasta istorisire intr-o caligrafie ingrijita, in caiete speciale – mai multe, pentru ca mereu am adaugat impresii -, apoi m-am oprit si iar am scris. Uneori scoteam bastonul de Malacca pentru a-i simti greutatea in maini. Cand ramanean singur, trageam din teaca lama scanteietoare si radeam surprins, gandindu-ma la Poe si la sosirea sa in Baltimore. Il vedeam mergand pe strazi si plin de incredere, imbracat elegant si invartind bastonul”.

Iata cateva cuvinte apreciative si in final pline de duiosie si umor, extrase din BOOKPAGE : «  Teoria fascinanta a lui Matthew Pearl este perfect plauzibila. Romanul, o frumoasa mostra de gandire logica aplicata in literatura, i-ar fi placut, desigur si lui Edgar Allan Poe »

Acesta este linkul care va conduce catre site-ul autorului si in care veti putea gasi multe date si referinte interesante.

Puteti cumpara cartea acum, de pe Tamada.ro.

Eseu despre orbire

“Eseu despre orbire”, de Jose Saramago
Editura Polirom, Iaşi, 2008
Traducere din limba portugheză de Mioara Caragea

Puteti cumpăra cartea acum, de pe Cartepremium.ro.

Înainte să vorbesc de cartea propriu-zisă, m-am gândit să amintesc aici două evenimente care mi s-au întâmplat în ultimul timp în legătură cu această carte. Primul dintre acestea este coincidenţa cu moartea scriitorului, veste tristă pe care am aflat-o pe data de 18 iunie si despre care am scris atunci pe site. Cartea am primit-o încă din luna ianuarie 2010, prin amabilitatea unuia dintre partenerii noştri, librăria online Cartepremium.ro. Lucrul susţinut, alte cărţi la rând, alte contracte, m-au făcut să tot amân cartea, să o uit prin sertare, când, într-o dimineaţă de 18 iunie 2010, când încă nu aflasem vestea decesului lui Saramago, m-au determinat să o îndes între bagajele pe care le pregăteam pentru concediu.

Cei care mă cunosc ştiu că nu sunt un om pe care îl interesează înscrierea în moda zilei, în „trendul” momentului, aşa cum mulţi au făcut-o, de exemplu, după moartea lui Michael Jackson sau după primirea premiului Nobel de către Herta Muller. Sunt chiar în contradictoriu cu aceste tendinţe, aprecierea unui artist, scriitor, om de cultură nu trebuie realizată numai în astfel de momente, ci este important ca respectul pentru acesta să fie acordat în orice condiţii, pentru strict opera sa. De aceea, pura coincidenţă cu moartea scriitorului nu m-a împiedicat să încep lectura „Eseului despre orbire” si lectura operei lui Saramago, acest roman fiind de altfel primul pe care îl citesc din întreaga sa operă.

În al doilea rând, de-a lungul timpului, am primit critici cu privire la faptul că privesc filmele (pe care apoi le recenzez), dintr-o perspectivă (total) neprofesionistă. Unul dintre motive este acela că, de obicei, nu mă interesez de scenarist, de unde a fost preluat scenariul, care a fost cartea de la care a plecat întreaga idee a filmului. La fel s-a întâmplat si cu Blindness, un film pe care l-am văzut acum peste doi ani şi am rămas pur şi simplu impresionat: incidente cu efecte planetare, o atmosfera inchisă şi terifiantă, conflicte care par noi, dar sunt în această lume de generaţii întregi etc. Mi-a plăcut atunci, era unul dintre rarele filme pe care le-aş fi revăzut şi despre care nu am ştiut nicio clipă că îşi are izvorul în Eseu despre orbire. Dar destul despre mine, recenzia pare până acum doar o serie de impresii personale care nu au legătură directă cu această carte.

Jose Saramago

Am descoperit lumea din filmul pe care îl văzusem acum ceva timp în această carte, dar de o manieră destul de diferită şi superioară din multe puncte de vedere. Lumea pe care o imaginează Saramago este una complet diferită de cea pe care o zărim în fiecare zi, este o lume complet diferită şi extraordinar de sumbră. Şi toată teroarea şi duhoarea unei lumi schimbate ni se relevă încet-încet, pentru că, la început, suntem în prezenţa prezentului aşa cum îl trăim (claxoane la un semafor, o vizită la medic, un act sexual într-un hotel, un furt de maşină), până şi plasarea oamenilor deveniţi orbi în carantină, într-un fost spital de nebuni, este obişnuită, pentru că le sunt asigurate mâncarea şi traiul zilnic, până şi comunicarea cu lumea exterioară.

Treptat însă, întreaga viaţă se schimbă, iar condiţiile din sanatoriu, apoi de pe străzile oraşelor sunt din ce în ce mai sumbre. Am văzut atâtea scenarii apocaliptice, cu precădere în filme, însă acesta este de departe cel mai lubugru: toată lumea este moartă, nimeni nu îşi mai recunoaşte vechea casă şi singura cale este a supravieţuirii prin orice mijloace. Goana după mâncare devină cea mai importantă activitate zilnică, ce se sfârşeşte deseori în lupte pe viaţă şi pe moarte pentru ultima bucăţică, din ce în ce mai greu de găsit. De altfel, una dintre scenele terifiante este aceea în care soţia doctorului se reîntoarce în subsolul supermarketului, unde mai mulţi orbi, datorită mirosului şi a simţului că acolo este mâncare, au fost prinşi şi au murit de vii, într-o adevărată capcană umană.

Coperta editiei portugheze

Ne aflăm într-o lume depersonalizată şi, pe bună dreptate, în opinia lui Saramago nimeni nu mai are nume şi devin doctorul, soţia lui, taximetristul, primul orb şi soţia lui, bătrânul cu legătură neagră, băieţelul strabic etc. Nici ţara nu este importantă, nici oraşul în care aceştia locuiesc, deşi în viziunea cinematografică totul s-a americanizat şi, după ce te afli în lumea cărţii, filmul ti se pare nepotrivit, nu îţi poţi închipui cum bătrânul cu legătură neagră este, de fapt, un om de culoare neagră sau primul orb este un asiatic. M-am gândit deseori la afirmaţiile lui Adrian Marino, care spunea că închisoarea te imbecilizează, omul nu devine deloc o fiinţă mai frumoasă, ci dimpotrivă te face mai urât din punct de vedere sufletesc, mai imposibil. Aceeaşi lume, ancorată deci puternic în realitate, înfăţişează şi Saramago: proastă organizare, impusă mai mult de cei puternici, apariţia unor lideri autoritari, a căror singură armă este un pistol şi controlul asupra alimentelor. Oamenii aflaţi în situaţii tragice sunt egoişti, închistaţi, fără să le pese de suferinţele celorlalţi, dimpotrivă.

Am avut încă de la început temeri cu privire la stilul lui Saramago. Citesc adeseori eseuri sau cărţi de istorie, însă în privinţa romanelor mă sperie întrucâtva faptul că lipsesc cu desăvârşire, la prima vedere, dialogurile. Ele sunt inserate printre rânduri, într-o formă de scriere continuă, care aminteşte de Toamna patriarhului, a lui Gabriel Garcia Marquez.  Cu toate acestea, este un roman care se citeşte uşor, iar pentru cei pe care nu îi dezgustă scenele prea dure, chiar cu pasiune.

Stilul lui Saramago în acest roman este unul captivant, în ciuda aparenţelor modului stilistic în care organizează textul sau imaginilor terifiante pe care le descrie cu simplitate, dar fără să menajeze deloc cititorul. Am totuşi o rezervă că mi-ar fi plăcut aşa de mult cartea dacă nu aş fi văzut în prealabil filmul. Cine ştie?

Puteti cumpăra cartea acum, de pe Cartepremium.ro.

La sud de granita, la vest de soare

La sud de granita, la vest de soare, de Haruki Murakami
Traducere din limba japoneza de Angela Hondru
Editura Polirom, Iasi, 2004

Puteti cumpara cartea acum, de pe Tamada.ro.

S-a intamplat ca Haruki Murakami sa-mi starneasca curiozitatea intr-o calatorie cu metroul.Ma uitam fascinata vreme de mai multe statii la persoana care parea total absorbita de actiunea cartii pe care o citea, m-a intrigat titlul misterios si deschis oricaror interpretari si anticipatii. Departe a mers gandul pana s-a intalnit cu cartea, insa nu pana la … Nat King Cole si al sau “South of the border”. Data fiind originea japoneza a autorului, imi imaginasem un roman incarcat de misterul traditiilor asiatice, departe de stilul simplu, direct, permeabil care faciliteaza o lectura usoara, cursiva.

“La sud de granita, la vest de soare” nu este o poveste orientala, ci una despre fragilitatea sufletului uman, despre gesturi mici cu urmari dezastruoase, despre obsesie si consecintele ei, despre misterul continuu si uneori impenetrabil al fiintei de langa tine. Este un roman despre criza varstei mijlocii, cu consecintele ei asupra familiei si celui ce o traieste.

Eroul principal, naratorul, este Hajime, nascut in 1951, copil singur la parinti, ceea ce-l individualizeaza si deosebeste de ceilalti de-a lungul timpului, contribuind la crearea unui complex de inferioritate caci, asa cum marturiseste chiar eroul “Acolo unde am crescut eu orice familie obisnuita avea doi sau trei copii, iar prietenii mei din copilarie faceau parte din asemenea familii tipice, adica mai aveau unul sau doi frati. Daca nu erau doi copii in familie, atunci erau trei, iar daca nu erau trei, atunci erau doi. Rareori se intalneau familii cu sase sau sapte copii, dar si mai neobisnuite erau cazurile in care copilul era singur la parinti.”

Copilaria si-o petrece in compania lui Shimamoto, o colega de clasa cu un defect la picior, de care il apropie conditia comuna- singuratatea, lipsa fratilor. Cei doi impart pasiuni comune precum muzica si lectura insa nu si o iubire constienta pentru ca asa cum recunoaste Hajime ” cand am cunoscut-o, aveam doisprezece ani si nu stiam inca ce inseamna dorinta trupeasca, desi marturisesc ca ma interesau oarecum sanii ei si ceea ce se ascundea sub fusta. Concret insa, habar nu aveam ce inseamna si nici unde ar putea duce chestia asta.” Copilul de doisprezece ani este fascinat si adimira personalitatea puternica a colegei de clasa care il ajuta in relatia cu ceilalti colegi si mai mult decat atat alaturi de prietena sa, ascultand muzica, experimenteaza minunata posibilitate a impartasirii emotiilor. Desi aparent lipsita de importanta, relatia cu Shimamoto ajunge un fel de etalon la care sunt raportate experientele urmatoare. Hajime se indeparteaza de Shimamoto cand se muta in alt oras si la alta scoala unde o cunoaste pe Izumi insa emotional, Shimamoto ii ramane in suflet si il insoteste in noua relatie. Izumi nu va putea trece peste tradarea lui Hajimi care traieste primele experiente sexuale alaturi de verisoara acesteia, relatia lor esuind astfel cum esuaza si Izumi in viata de dupa Hajimi.

Haruki Murakami

Timpul trece, eroul nostru ajunge proprietarul unui modern club de jazz in Tokyo, conduce un BMW, are o casnicie fericita cu Yukiko si doi copii minunati. Fara probleme financiare si absorbit de munca pe care o face cu placere, Hajimi aproape isi savureaza viata confortabila pana intr-o zi cand o fantoma din trecut isi face aparitia intr-unul din barurile sale si ii schimba viata. In prezenta lui Shimamoto, dupa douazeci si cinci de ani, totul se transforma, iubirea renaste, prioritatile se schimba, ceea ce era important pana ieri brusc trece in planul doi. In fond Shimamoto este persoana care l-a inteles cel mai bine, alaturi de care, influientati de Nat King Cole a imaginat spatiul minunat, ideal, la sud de granita, la vest de soare. Vizitele la bar ale vechii iubiri ii dau ocazita lui Hajime sa spere la viata ideala pe care o credea odata posibila in teritoriul magic mentionat in cantece.

Hajime n-a renuntat niciodata la Shimamoto, a pastrat-o vie in suflet, a cautat-o in siluetele femeilor intalnite pe strada, a alergat dupa imaginea ei inchipuita. Dupa revenire, misterul continua s-o insoteasca, apare si dispare pe neasteptate, nu dezvaluie nimic din viata ei, il roaga pe Hajime s-o insoteasca in calatoriile sale si el accepta punandu-si astfel in pericol casnicia. Amandoi sunt gata sa faca sacrificii pentru a-si implini relatia insa in timp ce pentru el sacrificiu inseamna destramarea si renuntarea la familie, pentru ea sacrificiul este insasi metoda de implinire a uniunii. Reunindu-se dupa o atat de lunga asteptare, cei doi sunt incapabili sa readuca la viata perfectiunea relatiei lor din tinerete.

Coperta editiei japoneze

Ca o ironie, in final Hajime descopera ca taramul lui de vis, inca nedescoperit pe deplin, este de fapt sotia sa care sub masca de gingasie si candoare a ingropat iadul sau personal, propria experienta devastatoare, traita cu putin inainte de a-si intalni sotul pentru prima data. Pentru a trai in prezent Hajime trebuie sa coboare in trecut, sa-si umple spatiul construit de Shimamoto, pentru a descoperi, astfel cum face chiar ea ca “tristul adevar este ca exista lucruri care nu mai pot merge inapoi. O data ce pornesc inainte, oricate eforturi ai face, ele nu se mai pot intoarce in punctul in care s-au aflat candva. Daca un lucru porneste stramb, chiar daca numai un pic, asa va merge pana la capat.” Obstacole insurmontabile fac aceasta relatie imposibila, insa obstacolele nu vin din exterior ci din sufletele celor doi si nu pot fi trecute cu forta amintirilor si a dorintei.

Chiar lipsita de elemente fantastice si misterioase, fara aluzii si inserturi orientale, romanul lui Murakami este strabatut de o unda de mister, alaturi de descrieri simple dar detaliate ale ambiantei si actiunii. Mai mult decat despre o poveste de dragoste, autorul ne vorbeste despre importanta si influienta faptelor aparent insignifiante, despre vieti distruse de fapte minore, despre diferitele feluri de dragoste si fericire pe care le poti trai intr-o viata. “La sud de granita, la vest de soare” este o explorare a sexului, a dragostei si a obsesiei, o privire nostalgica, melancolica asupra varstelor si trairilor specifice, carora autorul le-a gasit finalitatea si implinirea in caldura, stabilitatea si siguranta familiei.

Puteti cumpara cartea acum, de pe Tamada.ro.

Oscar si Tanti Roz (Oscar et la Dame Rose -2002), de Eric-Emmanuel Schmitt
Editura Humanitas Fiction, Bucuresti, 2006
Traducere din limba franceza de Paola Bentz-Fanci

Henry James spunea ca scopul unui roman este : « sa ajute inima omului sa se cunoasca pe sine insasi ».

Am citit in ultima vreme mai multe romane care trateaza problemele bolii si ale mortii apropiate si emblematic a fost din acest punct de vedere « Marti cu Morrie », despre care mi-am impartasit gandurile pe acest blog.La fel a fost si cazul romanului « Scafandrul si fluturele » al lui Jean-Dominique Bauby (Ed. Humanitas 2008 in traducrea Lidiei Bodea) – o veritabila si cutremuratoare dovada a vointei si talentului unui spirit golit in totalitate de orice capacitate fizica, un spirit condamnat la nefiinta, dar salvat intru posteritate.

De adata aceasta, emotionanta poveste a micutului in varsta de numai 10 ani, condamnat la pieire de o nemiloasa leucemie, cu care facem cunostinta in ultimele lui zile – atat de crud si putin numarate, rafineaza cu multa delicatete, duiosie si sensibilitate atat impactul ideei de moarte, acceptarea acestei treceri atat de catre cel ce o va face cat si de catre cei ce mai raman, dar si problematica credintei in Dumnezeu.

In cazul lui Oscar, zana buna, infirmiera voluntara, Tanti Roz (numita astfel dupa culoarea halatului de spital pe care il poarta) reprezinta caldura, bunatatea, intelegerea , intelepciunea si prietenia – reprezinta “indrumatorul” care il invata cum trebuie traita din plin fiecare zi din viata, astfel incat intr-un timp scurt sa poata acumula o gama intreaga de experiente si simtiri, sa-si implineasca dorintele si visele fiecarui deceniu de trai. Prin echivalarea – din zori si pana in seara – a unei zile din scurta viata pe care o mai are de trait, cu un parcurs de zece ani din existenta viitoare reala , care ii este refuzata de boala nemiloasa, Oscar creste, evolueaza, se intelepteste si isi umple sufletul si mintea cu toatele datului unei fiinte umane implinite.

Eric-Emmanuel Schmitt

Si calea spirituala pe care o deschide Tanti Roz in fata lui Oscar este credinta simpla, curata si din ce in ce mai profunda in Dumnezeu, un Dumnezeu “prieten”, dispus sa ii implineasca cate o dorinta in fiecare zi, gata sa il invete tot ce se poate sti despre rabdarea si curajul de a trai frumos, chiar si numai acele cateva zile ce ii mai sunt date. Oscar incepe sa ii scrie in fiecare seara cate o scrisoare acestui Dumnezeu – prieten, incheind de fiecare data cu “te pup” – exact ca si unui prieten! Covarsitor de emotionante pagini! Iata cateva exemple:

“Dumnezeu are un fel special de a-i vizita pe oameni El ii viziteaza in gand. In spirit. (…)Te pup. Pe maine, Oscar”
“Draga Dumnezeu, Gata, m-am casatorit. Suntem in 21 decembrie, merg pe 30 de ani si sunt insurat”

Despre Suferinta si Viata:
” Nimeni un poate trai fara suferinta, Oscar. Nici Dumnezeu, si nici tu. Nici parintii tai si nici eu. Suferinta fizica o induri. Pe cea morala ti-o alegi.Nu de tine le e frica, Oscar. Ci de boala.
- Boala face parte din mine. De ce trebuie sa se poarte altfel numai fiindca sunt bolnav? Un stiu sa iubeasca decat un Oscar sanatos? (….)
- Stii, Oscar, intr-o zi o sa mori. Dar parintii tai vor muri si ei.
- Vrei sa spui ca la “Viata” un exista solutie?
- Vreau sa spun ca la “Viata”exista mai multe solutii, prin urmare ea n-are solutie.
- Dupa mine, Tanti Roz, singura solutie la viata este sa traiesti ».

« Mi-am dat seama imediat ca venisesi. Si ca-mi dezvaluiai secretul, marele tau secret: priveste lumea in fiecare zi ca si cum ai vedea-o pentru intaia oara. Iti multumesc, draga Dumnezeu, ca ai facut asta pentru mine. Este ca si cum m-ai fi luat de mana si m-ai fi dus in miezul tainei ca sa o cuprind cu mintea. Iti multumesc. Pe maine. Te pup, PS Dorinta: Ai putea sa mai faci o data chestia asta si pentru parintii mei? Tanti Roz cred c-o stie deja. Si pentru Peggy, de asemenea, daca ai nitel timp…”

Oscar et la dame rose

“Draga Dumnezeu. O suta zece ani. E mult. Cred c-am inceput sa mor. Oscar”

Fraza finala a nuveleieste plina de o duiosie, o iubire si o intelegere sfasietoare: “Pana in ultima clipa el a fost cel care a vegheat asupra noastra, si nu invers.”

Inca o lectie de viata si intradevar aceasta nuvela isi atinge scopul: « sa ajute inima omului sa se cunoasca pe sine insasi ».

Eric-Emmanule Schmitt este un fin cunoscator al sufletului uman si cu precadere al copilului, adolescentului, tanarului – asa cum rezulta si din “Monsieur Ibrahim et les fleurs du Coran”, “Milarepa”, “L’enfant de Noe”. Recomand vizitand website-ul autorului:
http://www.eric-emmanuel-schmitt.com/en/portrait_en.php?oesec_id=2

Si neaparat, faceti-va timp si mergeti la Teatrul Bulandra, care ofera un spectacol de neuitat in regia lui Chris Simion :
http://www.bulandra.ro/ro/spectacole/oscar.php
http://www.realitatea.net/oscar-si-tanti-roz-solutia-pentru-frica-de-moarte-vezi-video_704202.html

Sa un uit ecranizarea “Oscar and the Lady in Pink” – 2009, in regia chiar a lui Eric-Emmanuel Schmitt, actori: Amir, Michelle Laroque, Max von Sydow si muzica Michel Legrand
http://oscaretladamerose.com/

“În zahăr de pepene”, de Richard Brautigan

Richard Brautigan (1935-1984) a fost un reprezentant al mişcărilor Beat şi hippy din America postbelică şi acest lucru s-a văzut atât în viaţa personală, dar şi în opera sa literară, care este compusă din 11 volume de proză şi nouă de poezie, iar cele mai importante romane ale sale sunt „La pescuit de păstrăvi în America” şi „În zahăr de pepene”.

Să vorbim acum despre acest din urmă roman, care poate fi lecturat cu uşurinţă în câteva ore de un cititor obişnuit şi care ne introduce într-o lume cu totul diferită de cea a noastră, ca înfăţişare, dar asemănătoare în privinţa calităţilor şi defectelor umane, a personalităţilor, a concepţiilor.

Richard Brautigan

Ce e deosebit aici? În primul rând, ne aflăm într-o societate care pare că a supravieţuit oamenilor aşa cum îi cunoaştem noi, care şi-au schimbat modul în care trăiesc, mediul este total tranformat, iar rămăşiţele umanităţii anterioare sunt privite cu mirare, cu distanţă şi chiar cu teamă. Singurul loc în care asemenea lucruri mai apar la suprafaţă este Uzina Uitată, nedefinită cu adevărat, dar imensă, care este ocolită de aproape toţi locuitorii, excepţie făcând o bandă de răufăcători şi persoanele melancolice, care mereu par că trăiesc departe de prezent.

În această lume, într-un orăşel care se numeşte MOARTEu şi în împrejurimile sale, totul ni se pare schimbat, neverosimil, substanţele care formează universul sunt impresionant de ciudate. Astfel, chiar titlul romanului ne spune un ingredient principal – zahărul de pepene şi pepenii de diferite culori–, altele fiind păstrăvii şi diferitele sale forme de înfăţişare, pinii sau pietrele. Cum vi se pare, de exemplu, o lampă care merge cu ulei de pepene-cu-păstrăv?

Pe de altă parte, pare că nimic nu este diferit. Iubiri apăsătoare, gelozii care sfârşesc în sinucidere, lupte fratricide între rivali, care văd lumea această nouă fiecare într-o altă lumină.

Eroul nostru, pe care îl privim la fiecare pas, trecând din prima iubire în alta, nu are nume: „Poate că priveai un râu. Lângă tine era cineva pe care-l iubeai. Acel cineva era pe punctul de a te atinge. Ai simţit asta înainte de a se întâmpla. Apoi s-a întâmplat. Acela-i numele meu.” El insă priveşte lumea pentru noi şi ne-o dezvăluie din prisma iubirii sale pentru cei din jur, pentru ceea ce îl înconjoară, dar şi pentru noua sa prietenă, care îl admiră (ca toată lumea, de altfel) pentru curajul de a scrie prima carte a acelor locuri dupa douazeci şi ceva de ani.

În rest, descoperiţi în carte. Eu spun că merită o privire (chiar mai multe), este uşor de lecturat, interesantă, mai ales pentru fanii distopiilor, printre care mă număr şi eu. Vă recomand această carte.

“O dragoste”, de Dino Buzzati

Iar descrierea cartii, citita undeva prin strafundurile Internetului, ca fiind o ilustare a acestui miraj si a posibilitatilor lui de a fi transpus in realitate, in ciuda conditiilor vitrege si a circumstantelor cel putin ciudate (dragostea intre un barbat de 50 de ani si o prostituata), mi-a impus hotararea de a pune mana pe roman si a vedea: chiar asa este? Poate dragostea imposibila sa devina posibila si prin ce metode, cine va ceda? Intrebari care sunt primordiale romanului, care renasc in acesta, iar pentru multe dintre ele se ofera si raspunsuri.

De multe ori, nefiind decat un cititor, amatorismul razbatand si din recenziile pe care le fac pe acest blog sau in alte locuri, am tendinta sa folosesc mult citatele. Iar romanul lui Buzzati abunda de superbe cuvinte asupra dragostei, asupra trairilor celor doua personaje, cu precadere ale lui Antonio Dorigo, un arhitect de aproape cincizeci de ani, care povesteste la persoana intai prima lui mare iubire. pentru o prostituata de doar 20 de ani (Laide), pe care o intaleste intr-un bordel de (semi)lux din Milano. Desi nu o mare frumusete, mai ales in conditiile “meseriei” pe care o practica, il farmeca pe acesta cu misterul pe care il degaja si cu perspectiva (inoculata deja?!?) de a o face o fata onorabila, sperand de multe ori sa nu fie ceea ce este decat cu el sau cat mai putin timp, de a o determina sa redevina balerina cu succes de la Scala.

Nu gandeste prea mult si nu intelege ce i se intampla. Cum se poate ca, in ciuda conventiilor sociale, sa inceapa sa simta “ceva”, nedeslusit la inceput, apoi din ce in ce mai puternic, un sentiment care se dezvolta subit, neasteptat, pentru o femeie care il farmeca cu gratia ei si cu erotismul care degaja din ea? “Acum isi da seama ca, cu cat incearca sa se revolte, cu atat gandul la ea il persecuta, milimetric, in orice moment al zilei, orice lucru persoana situatie lectura amintire il conduce fulgerator la ea prin repere intortocheate si maligne. Un soi de arsura interioara in zona gurii sau a stomacului, in sus catre stern, o tensiune imobila si dureroasa a intregii fiinte, ca atunci cand dintr-un moment intr-altul se poate petrece un lucru inspaimantator si ramai incovoiat in spasme, neliniste, teroare, umilinta, nevoie disperata, slabiciune, dorinta, boala, amestecate impreuna ca sa formeze un intreg, o patimire totala si compacta. Si sa inteleaga ca povestea e ridicola, stupida si distructiva, ca e capcana clasica in care nimeresc mitocanii de provincie, ca oricine l-ar fi luat drept imbecil si ca de aceea nu poate astepta de la nimeni nici o consolare, ajutor sau mila, consolare si ajutor pot veni numai si numai de la ea (…) Si totusi, poti fi copil si la cincizeci de ani, slab, ratacit si inspaimantat aidoma copilului pierdut in bezna padurii. Ingrijorarea, setea, frica, nauceala, gelozia, nerabdarea, disperarea. Dragostea!”

Dragostea si mai ales dependenta lui fata de ea devine osesiva. Nu mai traieste decat pentru ea si prin ea, incepe sa isi neglijeze serviciul, sa minta pe cei din jur doar pentru a-i satisface ei micile capricii in schimbul unui mic semn de dragoste. “I-ar fi de-ajuns – se gandea – ca Laide sa devina putin a lui, sa traiasca putin pentru el, gandul de-a putea intra ca personaj in existenta acestei fetite si a deveni ceva important pentru ea era obsesia lui. Ar fi fost mai mandru decat daca o preafrumoasa si atatputernica regina, mai mandru decat daca Marylin Monroe i-ar fi cazut la picioare nebuna de dragoste”.

Nu traise pana atunci dragostea, nu intelegea subjugarea sufletului pentru o singura persoana, nu cunostea frumusetea lumii in transpunerea iubirii. Totul pare mai frumos, lucrurile din jur se incarca de simboluri nemaivazute in alt moment al vietii, exagerarea simplicatii si inexistenta (sau ignoranta) rautatii sunt caracteristici ale iubirii oarbe. “Dintr-o data intelese semnificatia lumii vizibile; atunci cand ea ne lasa cu rasuflarea taiata spunem “ce frumos”, iar in suflet ne patrunde ceva maret. Toata viata traise fara a banui pricina acestui lucru. De atatea ori ramasese in admiratie dinaintea unui peisaj, a unui monument, a unor piete, a unui crampei de strada, a unei gradini, a unui interior de biserica, a unei stanci, a unei stradute, a unui desert. Abia acum, in sfarsit, ii pricepea taina.
O taina foarte simpla: dragostea. Tot ceea ce ne fascineaza in lumea neinsufletita, padurile, sesurile, raurile, muntii, marile, vaile, stepele, mai mult, si orasele, palatele, pietrele, mai mult, noaptea, stelele, vantul, toate acestea, indiferente in sine si goale de sens, se umplu de inteles omenesc, fara ca noi s-a banuim, contin presimtirea dragostei.
Cat il uimea faptul ca nu-si daduse seama pana atunci! Ce interes ar fi putut trezi o stanca, o padure, o ruina, daca in ele n-ar fi fost implicata o asteptare? Si a cui asteptare, daca nu a ei, a fapturii care ne-ar putea face fericiti? Ce sens ar avea valea romantica, numai stanci si privelisti misterioase, daca gandul nu ar putea-o conduce pe ea intr-o plimbare in amurg printre abia auzitele chemari de pasari? (…) Ce meschina ar fi, dinaintea spectacolului naturii, exaltarea noastra spirituala, daca ne-ar privi doar pe noi si nu s-ar putea rasfrange si asupra altei fiinte!”

Cauta in multe momente sa se elibereze de aceasta tensiune. Mai ales ca obiectivitatea sa lasa de dorit, apare gelozia care ii strapunge personalitatea si il determina sa judece din ce in ce mai greu. Sunt zile in care se simte eliberat, in care pleaca din casa si simte ca ea e departe, atat fizic, cat si sentimental, iar in clipa urmatoare durerea revine si se simte din nou singur si indragostit. Iar ea este atat de distanta si rece (sa fi fost doar aparent?) si il chinui intr-atat, incat dragostea lui, normal, creste in fiecare zi: “Si unde vroia sa sfarseasca? La ce fel de sfarsit voia sa ajunga? N-ar fi putut s-o spuna el insusi, nici nu terminase de rostit toate acestea ca deja se caia, daca era un pas gresit, daca ea chiar o lua de buna? Daca ea ar fi spus ca da, daca-i dadea dreptate, daca intelegea ca-i mai bine sa se desparta? La gandul acesta simti ceva cumplit, ca un spasm rasucit in dreptul stomacului.
Insa Laide nu raspunde ca da. Continuand sa priveasca soseaua, raspunse calma:
-Nu, stii, fara mine nu esti in stare sa traiesti.”

Iar finalul este total neasteptat, pentru ca dragostea lui Antonio gaseste portita spre vesnicie si implinire reciproca. Ma asteptam la o renuntare, la o fuga in lume si disparitie a lui Laide sau chiar la sinuciderea lui Antonio. Dovada ca pana si sufletul barbatesc poate surprinde, ca putem si noi iubi cu disperare si cu adevarat, ca putem deveni sclavii femeii iubite, indiferent cat de absurda poate parea uneori dragostea. Iar pentru asta trebuie sa spargi prejudecati, sa nu iti pese de nimic decat de fiinta iubita, ajungand ca tu insuti sa cazi in noroi, sa suferi, doar pentru fericirea oferita de o clipa de atentie, de mangaiere, de apropiere, de IUBIRE. Insa e asta solutia? Intrebari raman si asta determina o carte sa fie buna si recomandata si altor cititori. “Vai mie, vindecat. Iar infernul nu mai exista. Ea se afla aici, adormita. Dar atunci ar trebui sa fie fericit, sunt fericit? Nu. Oboseala, gol, melancolie, una dintre acele uriase melancolii, care-l napadeau copil fiind la caderea caderea serii, doar ca atunci in melancolie era tainuit gandul timpului viitor, al numerosilor ani care se pierd in departare, in timp ce acum nu mai e gandul anilor care vor veni, acum se poate intrezari deja, acolo in fund, poarta ferecata care se va deschide spre intuneric. Iata explicatia, gata cu mahnirea gelozia disperarea insa tot asa-i domolita si furtuna”.

“Următoarea poveste”, de Cees Nooteboom

O nouă „cărticică” de la Cotidianul pe care am apucat-o din bibliotecă pentru a-mi vindeca o după-amiază şi am sfârşit să îi citesc febril finalul depăşind pauza de masă, interesat să văd finalul. Pe ansamblu, nu m-a entuziasmat aşa de mult, însă povestea m-a prins, m-a acaparat, deşi rămân la părerea că felul cum a fost spusă a fost complicat şi de multe ori pe dinafara subiectului principal.

Despre autor ce sa spun, nu e foarte cunoscut sau cel puţin eu nu auzisem decât de această carte de la Cotidianul. Pe numele său întreg Cornelis Johannes Jacobus Maria Nooteboom, el este un scriitor olandez de succes, cu un motiv predominant al călătoriei în propria viaţă şi operă (regăsit şi în Următoarea poveste, între Olanda, Portugalia şi Brazilia). Romanul de faţă i-a adus şi un premiu important, respectiv Premiul European pentru Literatura Aristeion in 1993.

Începutul este o fantezie: o persoană adoarme la Amsterdam şi se trezeşte într-un hotel din Lisabona, în care mai fusese acum mult timp, în care se consumase o primă dragoste şi de care îşi aduce aminte acum ca o pedeapsă. În acest moment, ne aşteptăm ca totul să se îndrepte spre un roman psihologic, la limita raţiunii, chiar unul sci-fi. Pentru ca iniţial singura măsura care pare pierdută este a timpului. Profesorul Herman Mussert realizează că se află în cu totul alt timp decât cel de la care a plecat, îşi dă seama de eroarea timpului, dar concomitent existenţa este ordonată, nimic nu întrerupe ordinea ei şi viaţa curge ca şi cum totul ar fi normal. Numai el se află într-un loc unde trebuie să îşi regândească trecutul: „După părerea mea, ceasurile îndeplineau două funcţii. Prima era aceea de a le indica oamenilor ora exactă, cea de-a doua de-a mă convinge pe mine că timpul este un mister, un fenomen capricios şi nemăsurat care se sustrage cunoaşterii şi pe care noi, neajutoraţi, l-am însoţit cu iluzia ordinii. „Timpul este acel sistem care face ca lucrurile să nu se petreacă simultan.”

Povestea îşi schimbă sensul, totul se îndreptă, nici eu nu ştiu cum, spre istorisirea iubirilor personajului principal. Care nu au fost multe, chiar se rezumă la două persoane care au trecut prin viaţa lui şi pentru care abia acum, într-un moment de linişte a timpului, trebuie să îşi desluşească adevăratele sentimente. De altfel, abia în ultima frază a cărţii aflăm care este cea pe care a iubit-o întotdeauna, deşi a urât întotdeauna dragostea, a căutat să o evite, a dorit să nu existe în viaţa lui.

Cees Nooteboom

Care sunt cele două însă? Una este amanta lui, o femeie căsătorită pe care o întâlneşte pe ascuns, dar care reprezintă poate propriul drum spre aprecierea iubirii. Ea sa fie izbăvirea, când ea este cea care îl laudă, îi arogă merite pentru limbile lui moarte pe care le predă? Îl apreciază că povesteşte frumos (oare o stare incipientă a viitorului scriitor de ghiduri de călătorie în ţări în care nu a fost niciodată?), îl crede nebun, dar unul simpatic. O dragoste, aproape imposibilă şi asta pentru că Platon găsise o formulă magică: „Dragoste este în cel care iubeşte, nu în cel iubit.” Dar soţul ei, care o urmăreşte îndeaproape, îşi dă seama repede de adevăr, cu toate că profesorul simte că se îndrăgosteşte: „Pentru a fi aproape de ea, trebuia să suport umbra unui poet îmbrăcat în trening, însă cine a intrat în pielea unui îndrăgostit mănâncă şi bea tot, castroane de ciulini, butoaie de oţet.”

Cealaltă fiinţă feminină reprezintă întruparea unei dorinţe pe care o are aproape orice persoană: o iubire de-a dreptul imposibilă, între două persoane care nu pot fi împreună niciodată, motivele pot exista în orice loc: stare socială total diferită, relaţii profesionale apropiate, dar total nepotrivite pentru o relaţie, depărtare, stare familială sau diferenţe totale de religie. În cazul profesorului, motivul este simplu, dar în acelaşi timp complicat şi complex: cea care îl iubeşte şi pentru care nutreşte (doar?) o admiraţie este eleva sa.

Deşi încearcă să îşi cunoască destinul, după dedublarea temporală, chiar triplarea, pentru că o mare parte din carte ne găsim într-un vapor, care pare aruncat spre apele Infernului, adevărata iubire nu o poate găsi (şi probabil că fiecare din noi o vom cunoaşte tot acolo) decât în moarte. Şi cum finalul surprinde, rămâne să aflaţi voi care este adevărata dragoste a profesorului din carte.

Nu mai scriu, în final, decât o mărturisire suculentă a unui preot din carte, căruia i s-a făcut lehamite de spovedaniile oamenilor ce îi treceau prin biserică: „Mi se făcea rău de îndată ce păşeam în catedrală, după ce ieşeam din sacristie. Aveam senzaţia că sunt o cârpă întinsă pe jos pe care cei care veneau o foloseau ca să-şi cureţe vieţile. Dumneavoastră nu ştiţi de ce sunt în stare oamenii. Şi nici nu le-aţi văzut vreodată chipurile atât de aproape, ipocrizia, desfrâul, paturile lor puturoase, lăcomia de bani. Şi veneau mereu, şi eram mereu silit să le şterg păcatele. Dar astfel accepţi o complicitate oribilă, devenind o parte a acelei relaţii pe care ei nu au fost în stare să o curme, o parte e hidoşeniei caracterelor lor. Am fugit, m-am dus la mânăstire. Nu mai suportam vocile omeneşti decât atunci când le auzeam cântând.”

“Povestea unei fete şi a unui pian cu coadă”, de Elena Bociorişvili

De altfel, autoarea gruzino-canadiană este recunoscută peste Ocean ca fiind creatoarea unui nou gen literar, respectiv romanul stenografic, cu fraze foarte scurte.

Deşi putem să ne încurcăm deseori în completarea exactă a cadrului familial aflat în centrul poveştii, treptat atenţia ne este atrasă de către Faina/Fafocika (primul nume dă, de altfel, şi titlul original al cărţii), tânara fată care îşi doreşte un singur lucru si anume plecarea din sânul familiei, printr-o căsătorie rapidă. Numai ca ea îşi doreşte în primul rând dragostea, o incită ceea ce aude că se întâmplă într-o iubire pătimaşă, pe care doar şi-o închipuie în toate formele ei, fiind departe de lumea dezlănţuită şi la cheremul unei familii care o exploatează.

Primul pas spre liberare are loc într-o sală de cinematograf şi scena la limita erotismului o îngrozeşte, pentru că nu el era bărbatul pe care şi-l dorea, dar tradiţia deja îi şoptea altceva: «Numai gândul că iubeşte pe altul o îngrozea pe Fafocika. Era convinsă, nu ştia nici ea de ce, că, dacă un bărbat şi o femeie se sărută şi se îmbrăţisează, sunt obligaţi să încheie căsătoria. Credea că nu mai are scăpare dacă logodnicul i-a ţinut sânul în palmă ca pe un ciorchine de strugure. De s-ar desface logodna aşa, de la sine, nu din vina ei, ci din cine ştie ce motive, ca să iasă basma curată ! Dar cum să facă ? »

Încrengătura familială ne zăpăceşte în acest roman. Şi asta pentru că apar o multitudine de personaje cu nume gruzine sau ruseşti, ceea ce nu ar fi grav dacă ne-am afla în faâa unui roman de dimensiuni normale sau considerabile. Dar în privinţa acestui roman scurt, nu te poţi hotârî unde să te opreşti, ce personaj trebuie să urmăreşti, care este cheia acestuia (în afara Fainei) şi deja descoperi că ai ajuns la final şi nu ai rămas cu aproape nimic.

Decât cu o imagine din interiorul vieţii gruzine de zi cu zi, din oraşele Tbilisi şi Kutaisi, cu descrierea postrăzboi a frământării familiale, a lipsei de mâncare şi a improvizaţiei, a bărbaţilor care nu mişcă nimic în casă, trăgând foloasele de eroi de război. Un sistem de viaţă încă bazată pe multe tradiţii, pe ritualuri ancestrale privind căsătoria şi înmormântarea.

Să nu uităm însă şi de descrierea pianului «cu coadă pe care stătuse lungit cândva taciturnul Andro Kobaidze acoperit tot de flori ca de medalii, pe care dansaseră copiii, pe care se tolănise cândva Fafocika, în pielea goală, cu picioarele desfăcute, pianul ăsta a luat drumul Berlinului ».