Rosteste-i numele, de Francisco Goldman

Puteti cumpara cartea acum, de pe site-ul Editurii Polirom.

Un roman surprinzator prin felul extrem de modern, dar si cu adancimi ancestrale, in care developeaza trairile si sentimentele omenesti.

Poate pentru ca autorul si personajul sau principal au radacinile infipte atat in lumea noua cat si in mistice, misterioase si vechi taramuri: Francesco Goldman a crescut in Boston si Guatemala, Aura Estrada a trait in Mexic si in New York.

Goldman vine in fata cititorului si  cu  sinceritate vibrand de emotie etaleaza o bogata experienta de viata ridicata la inalt nivel intelectual si senzitiv. Nu numai misterul descoperirii iubirii: “It was like my indispensable other self“, ci si contopirea profunda a celor doua entitati in aceasta iubire: “There is the way I portray myself” se releva in  interviul publicat de Lyla Biock in TheParisReview.

Romanul lui Francisco Goldman nu este numai povestea unei iubiri dintre o femeie si un barbat, ci este si o fresca analitica, plina de culoare si de informatii bogate a umanitatii, a aspiratiilor intelectuale, a societatii, cutumelor si sperantelor unor oameni traind in Statele Unite si in Mexic, in mediul academic, in cel literar sau in viata de zi cu zi. O incursiune intr-un amestec ciudat de misticism istoric si pragmatism contemporan, care invaluie profunzimea relatiilor interumane. O fina analiza psihologica a acestor relatii interumane, relatii care construiesc si definesc lumea fiecarui individ in parte, pornind de la parinti si ajungand la partenerul perfect de cuplu… mereu in cautarea echilibrului. Dezechilibrul in relatia parinte-copil, conduce la cautarea unei balante in relatia iubit-iubita / sot-sotie. Si e un dar de la Dumnezeu, faptul ca cele doua personaje ale acestei zguduitoare povesti reale se descopera si  isi gasesc echilibrul perfect unul in celalalt. Un dar pe care Dumnezeu, din ratiuni numai de el stiute, il limiteaza in timp. Un timp scurt, care insa inchide in el experienta veacurilor.

Francisco Goldman

Sa descopere iubirea rotunda si plina de mister, este – in sfarsit – pentru Francisco/Frank/Paco Goldman – experienta suprema si plina de raspundere a vietii, la o varsta coapta si cu un ecart de peste douazeci de ani fata de partenera sa si intr-o subtila concurenta cu mama Aurei:

“Discutia aceea mi-a oferit o noua banuiala cu privire la profunzimea legaturii Aurei cu mama ei, asemanatoare cu ceva depozitat intr-un seif dintr-o banca, la douasprezece etaje sub pamant, la care numai ele stiau combinatia. Nu aveam raspunderea sa impartasesc o parte din ceea ce simtea Aura pentru mama ei, din acel amestec de mila, veneratie si admiratie recunoscatoare? Chiar impartaseam acel sentiment, cel putin partial. Acest grad de intimitate si incredere si solicitarile pe care le implica erau ceva cu totul nou pentru mine: o expansiune a atentiei si o concomitenta ingustare a concentrarii pentru a fi in stare sa inregistrez tot ce puteam, trecut si prezent, in interiorul razei vietii Aurei; sa incerc sa inteleg macar, atat cat dorea ea sa imi permita; sa fiu in stare sa anticipez si sa protejez, sa fiu mereu pregatit. Ma credeti sau nu, iubirea esra ceva nou pentru mine. Cum de-am ajuns sa am mai bine de patruzeci de ani fara sa fi aflat despre iubire sau sa o fi descoperit? Iar mai tarziu, la putin peste un an de la moartea Aurei, simteam panica de a pierde sau de a fi pierdut deja aceasta capacitate de a tine la altcineva in acest mod.”

Pierderea brusca si profund nedreapta a partenerei sale, durere nevindecata de trecerea timpului, pierderea propriului Univers, se reflecta in pasaje emotionante: “In majoritatea zilelor, cand deschid ochii dimineata, prima imagine pe care o zaresc, proiectata din creierul meu si prin orbitele oculare ca niste raze laser ale groazei, este Aura cand mi-au spus ca e moarta si m-am napustit la patul ei sa o vad. Sau bandajul lat alcatuit din spuma oceanului care se retragea, lasand la iveala trupul ei plutind cu fata in jos, iar eu intotdeauna strig: NU!”

Coperta editiei americane

Si amintirea ei revine obsedanta: “…am mers mai departea pe poteca, spre laguna aceea ascunsa, unde ne-am asezat pe un doc jos din lemn; nu mai era nimeni prin preajma. In scurt timp, priveam pastelurile irizare ale apusului intinzandu-se peste apa si stralucind pe cerul de deasupra fasiei de jungla dintre noi si ocean. Peste tot se auzeau tipete de pasari, de parca fiecare copac si fiecare planta incandescenta ascundeau o pasare zgomotoasa sau doua. Ne-am simtit amandoi coplesiti de ganduri noi umplandu-se de un sentiment de uimire mistica si singuratate impreuna. Era de parca tocmai ne casatoriseram in cadrul unei ceremonii secrete, acompaniate de pasari. Uneori cred ca ca, daca cenote-le sunt cu adevarat intrari in lumea de dincolo, iar eu pot sa intru pe una ca sa fiu din nou cu Aura,  atunci malul acelei lagune din jungla e locul unde voi iesi si o voi gasi asteptandu-ma.”

Alaturi de prietenii comuni, Francisco Goldman incearca  sprijin in emotiile care il framanta: “Incercam, cu totii sa o gasim pe Aura unul in altul, presupun, desi nu cred ca ne dadeam seama de asta. Eram singuri, inca in stare de soc, speriati.”

Psihologic si determinat, autorul cauta sprijin si la nivel documentar, isi diseca durerea si si trairile:  “Niciodata in viata mea nu mai iubisem pe cineva atat de mult cat o iubisem pe Aura, nici macar de departe, nici vreun parinte, frate ori vreo iubita anterioara, nici pe prima mea sotie; poate nu iubisem pe nimeni cu adevarat inainte de Aura. Eram convins ca o iubeam pe Aura asa cum trebuie un sot sa-si iubeasca sotia, in cel mai sacru  mod conjugal si mult mai mult. Literatura despre durerea pierderii unei persoane apropiate, toate studiile stiintifice despre vaduve si vaduvi pe care le cautasem in biblioteci si online, erau derutante in aceasta chestiune   (…) Daca sotul/sotia ta era ceea ce se numea o <figura de atasament> – cineva pe care il considerai cauza fericirii tale si a propriei tale identitati ca om fericit in mod rezonabil si functionand responsabil in lume -, atunci erai in mod deosebit terminat.”

Pentru ca Moartea face parte acum din Viata: “Momente de despartire temporara, absenta sau chiar pierdere care erau precum niste mici repetitii pentru ceea ce avea sa vina. Nu premonitii, ci adevarate incercari, moartea venind prin portalul ei, luand-o pe Aura, aducand-o inapoi, retragandu-se inapoi in gaura ei.”

Departe de a se lamenta, autorul constata de-a lungul anilor care nu ii ostoiesc durerea, ca: “Fiecare zi, o ruina fantomatica. Fiecare zi, ruina zilei care ar fi trebuit sa fie. Fiecare secunda de la ceas care ticaie inainte, orice fac, vad sau gandesc, totul e facut din cenusa si cioburi carbonizate, ruinele viitorului. Viata pe care urma sa o traim, copilul pe care urma sa il avem, anii pe care urma sa-i petrecem impreuna, totul a fost de parca viata aceea aexistase deja cu milenii in urma, intr-un oras secret pierdut in jungl, acum prabusit in ruine, acoperit de vegetatie, cu locuitorii nimiciti, niciodata descoperiti, povestea lor niciodata spusa de vreo fiinta umana din afara lui – un oras pierdut cu un nume pierdut, pe care numai eu mi-l amintesc – Soobway.”

Si constata “cumplita ciudatenie si lipsa de sens” a Adevarului pe care trebuie sa il accepte si cu care trebuie sa traiasca: “Un accident atat de neobisnuit si groaznic i s-a intamplat unei singure persoane. (…)Aura a fost deosebit de nenorocoasa. A murit pentru ca eu m-am purtat asa cum imi e firea, ca un etern adolescent, un ninote. A murit deoarece, dand pe dinafara de dragoste, m-am dus dupa ea in apa. Insa toate acestea sunt, de asemenea, o ocolire a ADEVARULUI, fata de care relatarea mea sarguincios construita se prabuseste ca un val urias de nimic. Faptul ca m-am purtat asa cum imi e firea nu ar fi trebuit sa fie de ajuns sa o ucida pe Aura. De asemenea, faptul ca Aura s-a purtat asa cum ii era firea, avantandu-se in valul ala pentru indiferent ce motiv, n-ar fi trebuit sa fie suficient ca sa o ucida. Cumplita ciudatenie si lipsa de sens a acestui fapt – asta este ADEVARUL.”

Umbre

Pe de alta parte, Goldman evoca  amintirea unei fotografii emblematice si  intelegem mesajul sofisticat al nemuririi umbrelor:

“Fotografia alb-negru de pe invitatiile noastre de nunta  (…) facuta pe o strada din apropierea apartamentului (…) din Montmartre. O infatiseaza pe Aura de la mijloc in jos, in palton si cizme, un picior al meu e in partea stanga si ne tinem de maini in m ijloc; esenta fotografiei este reprezentata, insa, de umbrele noastre complete, tinandu-se de maini, care cad pe piatra cubica luminata de soare.”

Mantra lui Francisco Golman devine acest “rosteste-i numele”. Refugiat pe scara exterioara de incendiu a locuintei new-yorkeze, acolo unde Aura isi fuma in liniste tigara, barbatul isi decripteaza aceasta mantra:  “Imi vreau prietena inapoi, mi-am zis in sinea mea; vorbeam in semne si formam o echipa grozava. Poate ca m-am saturat de oameni care nu pricep cum e, dar nu e ca si cum as dori ca toata lumea sa treaca prin asta. (…) Daca o ai, nu-i da drumul, tine-o strans, m-am gandit. Asta e sfatul meu pentru toti cei in viata. Simte-i mirosul, vara-ti nasul in parul ei, inspir-o adanc. Rosteste-i numele. Va fi intotdeauna numele ei. Nici macar moartea nu poate rapi asta. Acelasi in viata, ca si in moarte, mereu. Aura Estrada.”

…Pana cand moartea ne va desparti…o sintagma dureroasa, dar care, iata, cata lumina si iubire imbraca in cuvinte suferinta si talentul lui Francisco Goldman. Si cata frumusete si nemurire  ii confera muritoarei Aura Estrada.

O carte pe care o recomand pentru frumusetea literara pe care a conferit-o autorul unei tragedii personale cu valente universale.

Puteti cumpara cartea acum, de pe site-ul Editurii Polirom.

O intamplare ciudata cu un caine la miezul noptii, de Mark Haddon

A doua mea intalnire cu Mark Haddon, dupa “Pata cu bucluc”, a avut loc saptamana trecuta si intermediata tot de catre Biblioteca Municipala Mihail Sadoveanu.

Din nou o carte care nu mi-a permis s-o las din mana, s-a tinut scai de mine prin toate colturile “vastei” mele resedinte, pana la momentul in care si ultimele pagini cu continut demonstrativ matematic s-au incheiat cu sintagma QED!

QED, acesta este rezultatul acestui “roman uimitor – haios si trist deopotriva, pe care nu-l mai lasi din mana” (coperta IV). Si linkurile pe care mintea mea le face mereu in avalansa acumulativa a cartilor si filmelor ingurgitate, m-au dus catre “Extremely Loud & Incredibly Close”!

O carte despre “anormalitate” intr-o lume “normala”? Nu pot accepta asta, deoarece de multe ori lumea noastra normala devine anormala prin felul in care receptam gresit si actionam si mai gresit. Asa ca cine ne da noua dreptul sa ne socotim normali in comparatie cu alti semeni construiti diferit si uneori, poate cu mult mai dotati mental si mai bogati sufleteste.

“O intamplare ciudata...” deschide ochii si mintea. Numai daca am fi atenti la urmatorul citat – si tot ar fi un castig: “Domnul Jeavons a spus ca-mi place matematica fiindca este lipsita de pericole. A spus ca-mi place matematica fiindca presupune rezolvarea unor probleme, iar aceste probleme sunt dificile si interesante, dar in final ajungi la un raspuns simplu. Ce voia el sa spuna era ca matematica nu este ca viata, fiindca in viata nu exista raspunsuri simple in final. Stiu ca asta a vrut sa spuna fiindca asta a spus in final”.

Mark Haddon

Acestea sunt cuvintele pustiului Chistopher John Francis Boone, despre care nicio clipa autorul nu ne spune care ar fi diagnosticul pentru care urmeaza o scoala pentru copii cu nevoi speciale. Un copil extrem de dotat ca inteligenta, dar o inteligenta de tip special, incadrata se pare de catre neuro-psihiatrie sub eticheta de sindrom Asperger, ceea ce conform dictionarelor de specialitate ar insemna: “incapacitatea de a întelege cum cred altii și de a se transpune în situatia altor persoane” si „incapacitatea de a dialoga reciproc, de a întelege <ceea ce nu este spus? și de a <citi printre rânduri> “ si  „comportament repetitiv” si „vorbire și limbaj de dezvoltare întârziate”.

In aceasta situatie, cred ca noi, cei “normali” trebuie sa stim, sa intelegem si sa acceptam ca oamenii nu sunt repetitivi, nu sunt creati si replicati pe banda, ca exista oameni al caror creier si a caror dotare mentala si senzitiva difera, nu neaparat la nivel cantitativ sau calitatativ, ci infinit de sensibil in alt mod. Si acest altfel, nu ii face inferiori noua si mai ales nu ii face “anormali”. Trebuie doar sa ne cunoastem intre noi, sa ne apropiem, sa ne intelegem, pentru a putea comunica si beneficia unii de calitatile celorlalti.

Structura mentala si afectiva a lui Christopher este de o inocenta construita matematic si de aceea – logic. El stie, de exemplu, ca “numerele prime sunt ca viata. Sunt foarte logice, dar nu poti niciodata sa le determini regulile, chiar daca ti-ai petrece tot timpul gandindu-te la ele”.

Coperta editiei engleze

Calatoria cititorului alaturi de Christopher incepe o data cu descoperirea acestuia, in miezul noptii,  a cadavrului pudelului Wellington, casapit de dintii unei furci, pe peluza doamnei Shears. O calatorie alaturi de un pusti de cincisprezece ani, care va fi initiatica si benefica pentru ambele parti – noi – cititorii si personajul romanului. Pustiul isi “va implini niste vise”, daramand putin-cate-putin din zidurile care il inconjoara, castigandu-si “examenul de matematica”,  punand la cale urmatoarul examen “de matematici superioare de nivel A”, recastigandu-si mama, rezolvandu-si criza familiala si ordonandu-si sistemul de valori al viitorului… Totul datorita imboldului detectivistic si hotararii de a scrie o carte dedicata acestei aventuri de a-l descoperi pe ucigasului bietului pudel. Iar noi, cititorii, dupa cum am spus, intelegem cat de subtire este linia care demarca normalitatea de anormalitate. In fond, cuvinte pe care ni nu ar trebui sa le mai folosim in acest context.

Ceea ce  face extrem de original acest roman este empatia inteligenta a autorului si maniera scriiturii sale, impregnata cu multa reprezentare grafica (ca exemplificare a gandirii logice-matematice a personajului), o transpunere care se bazeaza pe un studiu atent si profund al tipologiei pe care ne-o prezinta si a unei societati parca “mai normale si mai deschise” catre intelegere si cooperare.

Si poate ca fiecare dintre noi, reusind sa trecem  niste hopuri in viata – prin propriile determinari si actiuni -, ar trebui sa spunem precum Christopher: “Stiu ca pot sa fac asta, fiinca am ajuns singur la Londra, si pentru ca am rezolvat misterul <cine l-a omorat pe Wellington?> si am gasit-o pe mama si am fost curajos si am scris o carte, iar asta inseamna ca pot sa fac orice”.

Iata cateva pareri expuse in prestigioase piblicatii:

“Though Christopher insists, ‘This will not be a funny book. I cannot tell jokes because I do not understand them,’ the novel brims with touching, ironic humor. The result is an eye-opening work in a unique and compelling literary voice.” Publishers Weekly

“This original and affecting novel is a triumph of empathy; whether describing Christopher’s favorite dream…or his vision of the universe collapsing in a thunder or stars, the author makes his hero’s severely limited world a thrilling place to be.” The New Yorker

Ultimele o suta de zile, de Patrick McGuinness

Puteti cumpara cartea acum, de pe site-ul Editurii Polirom.

Patrick McGuinnes este un scriitor puţin cunoscut în spaţiul cultural românesc sau, cel puţin, a fost până la publicarea volumului „Ultimele o sută de zile”. Născut tocmai în Tunisia în 1968, mama lui fiind belgiancă francofonă, iar tatăl său cetăţean britanic cu decendenţă irlandeză, după cum numele său o relevă indubitabil, a crescut şi trăit în Venezuela, Iran, Anglia, Belgia şi România, experienţa pe care a folosit-o pentru a publica anul trecut primul său roman The Last hundred days care a cunoscut un relativ succes în spaţiul anglofon, fiind răsplătit chiar cu prestigiosul premiu britanic Costa Book Awards. Traducerea rapidă a lucrării în limba română rămâne lăudabilă căci ne oferă posibilitatea de a ne privi trecutul recent în oglindă. Însă este această oglindă una autentică sau doar tremuratul unei ape care, ştim bine, distorsionează imginea celui care se oglindeste?

Atunci când deschizi o carte a cărei titlu este “Ultimele o sută de zile” iar subtitlul, cel de prezentare “Un roman despre sfârşitul comunismului în România” ai anumite aşteptări justificate, mai ales dacă este scris de un străin, Patrick Mc Guinness, care s-a aflat în acele moment de cumpănă în Republica Socialistă Română având posibilitatea de a observa, oarecum detaşat, dar atent, prăbuşirea unei lumi corupte până în măduva oaselor şi naşterea alteia, cam la fel de viciate, din start. Din nefericire, lectura volumului ‘Ultimele o sută de zile” s-a dovedit o adevărată încercare, challange- pentru a fi în pas cu timpul şi limba în care a fost scrisă cartea- pentru răbdarea noastră.

Firul narativ al cărţii este cât se poate de simplu chiar dacă autorul încearcă să-l transforme într-unul complicat şi complex (nu este!): un lector englez ajunge în România lui Ceauşescu la jumătatea lui aprilie 1989 pentru a preda limba şi literatura engleză la Universitatea din Bucureşti. Prima observaţie: din aprilie până în 22 decembrie 1989 sunt mai multe zile decat cele o sută clamate în titlul cărţii. O altă metodă pentru a atrage atenţia publicul anglofon? Passons. Dacă volumul ar fi rămas netradus, ar fi reprezentat doar o altă descriere insolită a dictaturii lui Ceausescu, una exotică, nebună şi totalitară, amestec de stalinism sovietic cu influenţe nord-coreene, imposibil de înţeles de către cititorii anglofoni care, până la urmă, nu au experimentat niciodată un asemenea sistem kafkian, pe propria lor piele.

Patrick McGuinness

Versiunea românească a cărţii presupune un risc destul de mare tocmai pentru că noi, românii, cam ştim (sau măcar avem iluzia) ce s-a întâmplat în anul 1989, de aceea nu putem să nu remarcăm numeroasele inadvertenţe istorice pe care autorul le livreaza cititorilor (Euronews ar fi transmis Revoluţia din decebrie 1989, “În faţa gării, o statuie a Tovarăşului, din marmură albă, domină puţinătatea împrejurimilor”[1]- nu ţinem minte ca România să fi fost împânzită de statuile lui nea Nicu, nu încă, urma, probabil, “Pe vremuri, ţăranii care trăiau în apropierea de graniţe îşi construiau bisericile pe roţi, ca să le poată muta ori de câte ori erau călcaţi de turci”[2] un cutremur devastator de pământ ar fi avut loc în ajunul revoluţiei, oferind regimului communist un nou prilej pentru a dărâma vechiul centru istoric al Bucureştiului, grevele muncitoreşti din Timişoara ar fi declanşat evenimentele din capitala Banatului „lucrătorii de la uzina petro-chimică Timis oferiseră armatei un ultimatum: alaturaţi-vă nouă sau părăsiţi oraşul; dacă nu, detonăm uzina şi, odată cu ea, mare parte din oraş”[3] şi ar fi fost urmate de alte greve muncitoreşti în Bucureşti; în ajunul Revoluţiei Constantin Manea, nomenklaturistul umanist de la Interne care mirosise bine de unde bătea vântul schimbării, foloseşte metoda fostului ministru al Apararii, Victor Stănculescu, pentru a fugi de răspunderea implicării în represiune- piciorul în ghips- iar la reşedinţa acestuia, zăpada era dată cu lopată în zilele premergătoare revoluţiei când toată lumea ştie ce vreme frumoasă a fost atunci, fără strop de zăpadă! etc.)

Este drept, acest talmeş-balmeş istoric, condimentat totuşi şi cu informaţii exacte despre evoluţia României din acele momente,  poate fi scuzat cu uşurinţa prin recurgerea la argumentul că volumul nu este unul de literatură memorialistică sau o analiză istorică exactă ci un roman în care ficţiunea poate lucra aşa cum doreşte, recompunând elemente disparate pentru a oferi imaginea de ansamblu dorită de autor. De acord, însă atunci când jonglezi cu date şi evenimente istorice uşor verificabile, o minimă coerenţă trebuie avută în vedere. Măcar eludezi anumite informaţii de care nu eşti sigur!

Acţiunea, relatată la persoana întâi, este un amestec eterogen între un thriller poliţisto-politic, una de dragoste (autorul trăieşte un scurt dar intens amor, foarte improbabil, cu fiica ministrului adjunct de Interne, Constantin Manea, al carei prenume este şi mai fatasmagoric, Cilea, şi care se termină rapid pentru că Cilea revine la mai vechea pasiune faţă de un alt mafiot dubios, Belanger, cel căruia autorul i-ar fi luat locul de lector) cu ample referiri la situaţia societală dezastruoasă din România lui Ceauşescu. La aceste ingrediente se adaugă şi implicarea britanicului în mişcarea de rezistenţă anticomunistă (!-care?) infiltrata de Securitate, ample referiri la demolarea vechiului Bucureşti şi incursiuni în istoria comunismului românesc, totul aşezat pe fundalul unei societăţi în descompunere, dar care avea să-şi revină rapid tocmai sub conducerea nomenklaturiştilor nemulţumiţi, reuniţi în Frontul Salvării Naţionale a cărui constituire este mult antedatată. Pentru această corespondenţă, McGuinness foloseşte prototipul lui Trofim care nu este nimeni altcineva decât un Silviu Brucan profund umanizat.

Coperta editiei engleze

Singurele bârne care susţin edificiul narativ al cărţii sunt tocmai cele care sunt extrase din realitatea istorică nealterată, brută şi brurtală, imaginile unei Românii aflate la capătul suflării şi răbdării, România anului 1989.”Plictiseala totalitară este altfel (faţă de plictiseala din Vest-n.m). O stare de aşteptare deja încărcată de dezamagire, în care evenimentul şi anticiparea sa se împletesc într-un ciclu neîntrerupt de tensiune şi acalmie.”[4] „Aici, în România lui Ceauşescu, totul era lipsă şi absenţă, spaţiu neumplut, iar lumea suprabundenţei materiale părea la fel de extraterestră precum legile fizicii în Star Treck”[5] Autorul descrie pertinent complotul care a dus la preluarea puterii de către forţele nomenklaturist reciclate dar marşează şi pe ideea existenţei a două tendinţe în Securitatea lui Ceauşescu, Securitatea bună şi patrioată versus Securitatea vicioasă, violentă, sadică, ceea ce este greu de dovedit chiar dacă o întreagă pseudo-literatură apologetică al cărei cap de afiş a fost, în mod incontestabil, Pavel Coruţ, a făcut totul pentru a demonstra existenţa unei Securităţi patrioate! De asemenea, este imposibil de precizat  care din cele doua a învins (daca au existat două), cert este doar că Securitatea a reuşit să se substituie oricărei forme de justiţie popular-revoluţionară, ba mai mult, să preia o bună parte din controlul României politice şi economice postdecembriste (care este ponderea este deocamdată prea devreme de stabilit!)  Concluzia lui McGuinness îşi păstrează actualitatea şi s-a dovedit a fi fost realitatea postdecembristă cu exactitate „La bordel nou, aceleaşi curve bătrâne…la urma urmei, experienţa e de apreciat la o curvă…”[6]

Dacă Patrick  McGuinness s-ar fi mulţumit să se concentreze doar asupra celor trăite în mod real şi nemijlocit în perioada în care a fost în România ultimelor luni ale regimului ceauşist (ne-a fost imposibil să descoperim cât a zăbovit el cu adevărat în ţara noastră), ar fi conferit cărţii o doză de autenticitate memorialistică de prim ordin, iar volumul său nu ar fi fost un eşec, în opinia noastră, cel puţin. Lectura cărţii sale ne lasă impresia că McGuinness a căutat mai degrabă obţinerea recunoaşterii literare în spaţiul anglofon. În ce măsură a reusit, rămâne un subiect care merită dezbătut, însă cititorul român va fi destul de greu de captivat cu relatarea ficţională a unor evenimente care au avut în mod logic, o cu totul altă semnificaţie pentru el, mult mai profundă şi directă. Vorba aia, tocăniţa engleza (celebra the stew) nu prea seamănă cu ghiveciul românesc!

Puteti cumpara cartea acum, de pe site-ul Editurii Polirom.

Cea mai frumoasa carte din lume si alte povestiri, de Eric-Emmanuel Schmitt

Puteti cumpara cartea acum, de pe site-ul librariei online Libris.ro.

Ce tema centrala poate avea “Cea mai frumoasa carte din lume”, alta decat dragostea… Eric Emmanuel Schmitt ne daruieste opt povesti moderne de iubire, povesti despre femei si alegerile pe care acestea le fac si care schimba in bine sau mai putin bine viata lor sau a celor din jurul lor.

Sunt povesti despre bucurie, iertare, dragoste si generozitate. Fiecare dintre cele opt povestiri patrunde adanc in sufletul personajului central feminin, pana la acel sentiment de umanitate si iubire, uneori atat de bine ascuns sau reprimat sub imaginea dura sau indiferenta de zi cu zi.

Sunt povesti cu rasturnari de situatii, povesti ale caror personaje isi gasesc fericirea sau linistea sufleteasca, pacea interioara sau adevarul mult cautat dupa lungi calatorii in directia gresita. Eroinele celor opt povestiri urmeaza calea fericirii altora spre a descoperi, intr-un final neasteptat, drumul spre propria fericire.

Eric-Emmanuel Schmitt

Fiecare povestire trateaza o problema de viata, sensilitatea, bucuria, gasirea iubirii, pierderea ei, durearea disparitiei cuiva drag. Lecturand, mergi pe o cale pe care o crezi batuta deja, previzibila, pentru ca in cele din urma sclipirea de inspiratie a autorului sa te conduca intr-un loc minunat si deosebit, cu totul diferit de propriul exercitiu de imaginatie.

In “Wanda Winnipeg” personajul principal, o femeie bogata cu un trecut umil pierdut in negura vremii trecute, redescopera in oraselul in care si-a trait copilaria si adolescenta, pictorul necunoscut care o ajutase sa dobandeasca ”o stiinta enciclopedica asupra relatiilor dintre un barbat si o femeie in pat”. Sub anonimatul asigurat de schimbarile lasate de trecerea timpului Wanda rascumpara cu o mare suma de bani, in numele pasiunii pentru pictura, gestul de a-si fi abandonat pe neasteptate“profesorul” in urma cu multi ani.

“E o frumoasa zi cu ploaie” pune fata in fata o femeie cinica si un barbat indragostit de viata. Helene nu iubeste nimic, doar ii tolereaza pe cei din jur, inclusive pe Antoine care ii devine sot. Antoine este un optimist, iubeste viata si o iubeste pe Helene. Disparitia lui va fi o usurare si o eliberare pentru Helene sau doar momentul in care ea va intelege ce e iubirea?

“Intrusa” ne-o prezinta pe Odille Versini, suferind de Alzheimer, terorizata in propria casa de imaginea unei femei care ii tulbura linistea cu aparitiile neasteptate. Sub imperiul maladiei care o afecteaza fara sa banuiasca, simtindu-se din nou la 30 de ani, Odille isi gaseste alinarea in vizitele fiului ei in care isi vede sotul – sprijinul de odinioara.

“-Uneori, ajung sa-mi doresc sa vina foarte repede ziua in care mama va redeveni un nou-nascut ca s-o strang in brate. Am sa-i spun in sfarsit cat de mult o iubesc. Va fi un sarut de adio pentru mine. Pentru ea, o sarutare de bun venit…” – superba declaratie de dragoste si intelegere din partea unui copil pentru parintele sau cu probleme…

Coperta editiei franceze

In “Falsul” abilitatea de a avea incredere este testata in mod diferit de doua femei, cu rezultate surprinzatoare. Aimee nu crede in bunatate si generozitate. Tradata de viata si de iubitul Georges si enervata de bunatatea pe care i-o arata chiriasa Kumiko, se foloseste de un tablou de Picasso pentru a se razbuna pe aceasta. Gestul sau ii adduce pace in suflet  si bogatie victimei.

In  “Totul pentru a fi fericita” un adulter condamnabil se transforma intr-o superba declaratie de dragoste la fel cum in “Printesa desculta” magia unei nopti de iubire ramane vie dupa 15 ani chiar si dupa descoperirea amanuntelor menite sa destrame farmecul povestii.

In “Odette Toulemonde”eroina isi intalneste autorul preferat, pe Balthasar, impreuna traind o poveste de dragoste neasteptata si socanta.

“Cea mai frumoasa carte din lume”, povestirea care da titlul cartii, ne transporta in mijlocul unui gulag sovietic. Tatyana si colegele sale de suferinta se straduiesc sa gaseasca o modalitate sa transmita mesaje copiilor lor – intamplator sau nu tot fete.Pe foite de tigara si cu un creion furat si tinut ascuns, la sugestia “celei mai sentimentale, mai zapacite, mai blege” dintre ele, eroinele noastre vor scrie “cea mai frumoasa carte din lume”.

Daca apreciati nostalgia, patosul, schimbarile bruste de situatie, daca sunteti pregatiti sa va lasati prada emotiilor, lecturati cu incredere cele opt povestiri adresate mintii si inimilor deschise… deschise iubirii… Lectura placuta!

Puteti cumpara cartea acum, de pe site-ul librariei online Libris.ro.

Deania neagra, de Alexandru Petria

Puteti cumpara cartea acum, de pe site-ul Editurii Herg Benet.

Pentru cinefilul din mine, volumul de schite al lui Alexandru Petria ‘Deania neagra‘, aparut la editura Herg Benet in 2011 se asociaza imediat cu cele doua colectii de filme scurte adunate de Cristian Mungiu sub titlul ‘Amintiri din epoca de aur‘. Ca si acolo este vorba despre episoade disparate legate de trecutul apropriat dar ne-asumat inca in intregime al Romaniei – epoca zisa de aur la Mungiu, perioada zisa a tranzitiei la Petria. In ambele lucrari stilul este eclectic, sau altfel spus diferite episoade sunt abordate stilistic si narativ in mod diferit, dar asta contribuie in mod paradoxal la coeziunea fiecareia dintre colectii in parte dand senzatia de episoade culese din realitate. Episoadele daca ar fi luate in sine ar putea fi considerate ca lucrari umoristice unele, fantastice sau grotesti altele. Impreuna si combinate ele prezinta tabloul paradoxalei Romanii, cu oamenii ei si cu sistemele ei, comice daca nu ar fi tragice, tragice daca nu ar fi grotesti, tara la rascruce de imperii si permanent bantuita de spectrele celor doi Caragiale – Ion Luca si Matei.

Deania este liantul comun al schitelor lui Petria, orasel fara identitate intr-un Ardeal depersonalizat, evitand orice urma de ‘culoare locala’. 27 de schite, din care niciuna nu depaseste cateva pagini creaza imaginea unui mozaic parca incomplet, daca ni l-am imagina ca incadrat in spatiul unei picturi atunci aceasta ar trebui sa aiba multe pete albe.  Adjectivul adaugat in titlu sugereaza poate singura nuanta comuna de atmosfera, reprezentata de oroarea tragediei care pare sa se ascunda in randurile urmatoare ale povestirilor indiferent cum incep acestea. Insuportabila apropiere a tragediei si a mortii de viata de zi cu zi, precaritatea acesteia intr-o lume in care regulile sociale si plasele de protectie nu par sa ajute cu nimic in desenarea destinelor umane este o trasatura pronuntata a lumii descrise de Alexandru Petria.

Cateva dintre povestiri apartin universului copilariei confruntat cu cruzimea vietii si cu experientele dureroase ale cresterii. ‘Prima zapada’ il confrunta pe eroul adolescent cu sinuciderea unuia dintre profesori si cu o initiere in furtisaguri care se dovedeste a fi frustranta. ‘Initierea‘ se ocupa de un alt fel de prima experienta, cea sexuala, care se suprapune relatiei adolescentului cu o profesoara tirana. Un tip similar de initiere este descris in ‘Moartea pornoromancierului‘ in  care figura bunicului apare nu atat ca o legatura cu o alta lume mai veche si poate mai buna, ci mai degraba ca o lansare initiatica venita dintr-o directie neasteptata. ‘Casablanca’ este singura alta povestire in care legatura cu trecutul este explicita, dar aici apare spre final alunecarea in tragic.

Alexandru Petria

Tragicul din schitele lui Petria are de multe ori o nuanta naturalista. Toporul de pe ilustratia copertei apare ca o aluzie de final intr-una dintre povestiri. In alta parte, un accident se intampla ca o surpriza in mijlocul relatarii unei zile banal de fericita, taind rasuflarea cititorului si curmand destinul personajelor.

Cateva cuvinte despre stil. In schitele sale cele mai bine slefuite, Alexandru Petria mi s-a parut a fi un prozator remarcabil, prin plasticitatea relatarii, prin concizie si economie de mijloace. Iata descriind un accident petrecut in armata in ‘Nu numai despre Liviu‘ o schita de mai putin de doua pagini: ‘Glontul a ricosat din gard si i-a atins jugulara. Sangele a tasnit din gat pe peretele cazarmii, a simtit cum pamantul urca spre el pana cand si-a sprijinit capul pe ceva tare.’ (pag. 17).

Relatiile in cuplu nu sunt niciodata nevinovate in schitele lui Petria. Am mentionat cele doua schite de initiere adolescentina care deschid volumul, ele sunt o initiere spre o lume violenta si depravata. Piesa mea preferata din acest volum se numeste ‘La masa‘ si ea descrie in mod alternat gandurile unui barbat adulter, servit cu devotament de sclava culinara care ii este sotie si visand la nurii amantei. Fiecare rand aproape apartine unui alt plan relational, pana acolo incat in final nu reusim sa identificam cui ii este adresata ultima replica. Genial!

Critica sociala este extrem de acuta si cine a citit ziaristica sau blogul lui Alexandru Petria stie ca ea are adrese precise. In volum el reuseste sa abstractizeze adresele si cred ca este o alegere inteleapta, dand sansa acestor povestiri sa supravietuiasca mult dupa trecerea in uitare a vremelnicelor guverne si regimuri. Au sansa insa sa ramana intiparite in mintea cititorilor figura de Dandanache internetic a senatorului Dan Precup din ‘Alegerea‘, farsa caragialeasca din ‘Trei oameni onesti‘, experienta atat de tipica ‘tranzitiei’ din ‘Si garoafele au viermi‘, si mai ales personajul din ‘Corul vanatorilor‘ si destinul sau.  ‘Deania neagra‘ are multe pagini demne de orice antologie care vrea sa surprinda momentul literar romanesc de dupa 1990. Surprinzator insa, autorul ei a scris foarte putin si ramane de vazut daca va reusi in cele din urma sa creeze si o opera consistenta. Eu voi urmari cu interes.

Puteti cumpara cartea acum, de pe site-ul Editurii Herg Benet.

“His Majesty’s Dragon”, de Naomi Novik

Feluritele comunităţi online unde îmi fac veacul vuiseră, în urmă nu nişte ani, pe tema unei noi serii (nu cunosc forma genitivală a cuvântului saga – mă ajută cineva?) cu – ce altceva decât – dragoni. Aici îndrăznesc să fac o scurtă paranteză pe tema dragonilor: cred că mă număr printre puţinii fani ai genului Fantasy care nu agrează dragonii; sau, cel puţin, nu îi aveam defel la suflet înainte să citesc primul volum al seriei Temeraire.

În urmă cu acei ani nu dădusem atenţie vorbelor dedicate autoarei. Ştiam despre Naomi Novik că are strămoşi polonezi, după cum îi spune şi numele, dar că este stabilită în SUA şi scrie cărţi (ca orice autoare care se respectă). Numele ei mi-a răsărit recent în faţa ochilor obosiţi când am aşezat pe peretele din dreapta-mi, cum privesc spre monitor, un tabel periodic al elementelor…feminine din literatura Fantasy şi SF. Mai precis, tabelul conţine numele celor mai cunoscute şi mai de succes reprezentante ale genurilor de vreo 50 de ani încoace. Spre ruşinea mea, citisem doar vreo 6-7 nume, aşa că a trebuit să pornesc un quest.

Aşa am comandat His Majesty’s Dragon (pe atunci nu ştiam despre ediţia în limba română, care există deja – Dragonul majestăţii sale) – şi am fost încântată de ilustraţia de pe copertă. Într-o seară, am atacat-o. Până la 4 dimineaţa nu am avut nici cea mai mică şansă să mă desprind, deşi somnul îmi dădea ghes cu insistenţă. Peripeţiile căpitanului William Laurence şi ale însoţitorului său fidel erau mai presus de somn, de osteneală, de promisiunea viselor. Iar când, într-un târziu, am permis viselor să îşi reintre în drepturi, tot dragoni am visat. Exact. Începuseră să îmi placă.

Naomi Novik

Acest prim volum spune povestea – ăăă – ieşirii din nou a dragonului Temeraire, dintr-un ou capturat de un vas de luptă britanic de pe o fregată franceză. Cum poate aţi ghicit, evenimentele se petrec în timpul războaielor napoleoniene; iar dacă forţele terestre şi maritime sunt cele deja familiare tuturor, forţele aeriene sunt reprezentate de… dragoni. Şi nu orice fel de dragoni, ci dragoni dotaţi cu simţul vorbirii, cu inteligenţă şi intuiţie, pe lângă feluritele abilităţi de luptă cultivate de crescători (acum am înţeles cu ce se ocupa, de fapt, Charlie Weasley din Harry Potter: pregătea forţele aeriene române!). Aşadar, ca să fie clar, dragonii aparţinând celor mai variate rase şi încrucişări iau locul faimoaselor Spitfire, de altfel apărute la ceva vreme după antemenţionatele războaie.

Coperta editiei romanesti

Este imposibil să existe un cititor pasionat al genului care să nu se lase atras fără şanse de scăpare în vâltoarea acestui univers. Pe lângă aceasta, Naomi Novik scrie nu doar cald şi emoţionant, ci şi pentru a te face să zâmbeşti sau chiar să râzi în hohote. Experienţa ei de creator de jocuri video de tip RPG îşi spune cuvântul în descrierea tacticilor şi strategiilor de luptă, iar întorsăturile ei de frază sunt atât de vii, încât este imposibil să nu închizi ochii şi să îţi imaginezi tot ce se petrece. Nu e de mirare că există o cantitate impresionantă de artwork online – de altfel, autoarea încurajează cu entuziasm orice manifestare a fanilor; nici nu mă miră, ţinând cont că şi ea a început scriind fan fiction în universul Aubrey & Maturin.

Primul volum al seriei Temeraire urmăreşte primii paşi în lume ai dragonului negru, aparţinând unei rase misterioase. Asistăm la cele dintâi semne ale inteligenţei sale remarcabile şi la primele răbufniri ale spiritului său dizident. Încetul cu încetul, se clădeşte legătura insurmontabilă cu Will Laurence, şi împreună au parte de un număr moderat de aventuri, suficient de palpitante pentru a ţine pe oricine cu sufletul la gură.

Mărturisesc că mi-am comandat deja următoarele cinci volume ale seriei, pentru că ard de nerăbdare să aflu ce se va întâmpla mai departe. Ofer cu dragă inimă 4/5 stele acestei prime cărţi şi sper că şi următoarele se vor ridica la înălţimea aşteptărilor!

“Sânge satanic”, de Cristina Nemerovschi

Moto: „„Mă duc la bibliotecă să mă uit la cărţi. Să-i cer cu împrumut. Văd că are ceva kundera, eu n-am citit decât gluma, valsul de adio, uşurătatea şi parcă am mai început ceva, dar nu mai ştiu cum se chema, în vremurile străvechi în care mergea la bcu. Mai are kafka, da’ nu vreau, am citit tot, dostoievski am citit tot, de curând, bruckner…”

Văzând zilele trecute „Easy Rider”, mi-am dat seama cât de mult seamănă cei doi protagonişti principali ai filmului cu eroul cărţii Cristinei Nemerovschi, M.: persoane însetate de libertate, neînţelese de cei din jur, a căror singura alinare era reuniunea cu cei care au aceleaşi principii, refugiaţi în droguri şi băutură, dar cunoscători atenţi ai lumii înconjurătoare.

Este clar că eroul din „Sânge satanic” este un neînţeles al societăţii conformiste, un neadaptat al comunităţii, asemenea reacţii fiind expresia tipică a celor care nu au trăit clipele sale boeme (sau măcar o parte dintre ele), o boemie care merge dincolo de adolescenţă pentru a se transforma pentru personajul nostru într-un mod de viaţă. Dacă nu ai avut asemenea momente, poţi risca să cazi în derizoriu, considerând că un astfel de personaj este doar un idiot, un om care nu are niciun moment de inteligenţă, categorisindu-l astfel prea repede, fără a-l cunoaşte cu adevărat. Nimic mai fals.

Cei care apucă cartea sunt izbiţi încă de la început de propria descriere a lui M., aşezată la derută pe ultima copertă a romanului: „Ascult black metal, sunt ateu, lumea mă crede satanist, sunt bisexual, mizantrop, uneori doar misogin, scriu o carte, beau în fiecare zi şi mă droghez în fiecare săptămână. Cum sună asta ca prim rând al unui cv? În care îţi exprimi dorinţa de a fi din nou larvă, de a te întoarce în vremea în care nu existai ca fiinţă adevărată, în care erai doar un morman de carne şi sânge aşteptând să primească sens şi viaţă. Am din ce în ce mai des senzaţia asta tâmpită că nu a mai rămas nimic. Dar poate că nici nu mai contează.” Şi nu am spus „la derută” pentru că descrierea ar fi incorectă, ci pentru că autoarea a ales doar o părticică a descrierii unei personalităţi, acea exterioară, fără a explica faptul că M. este absolvent al Facultăţii de filosofie, că citeşte încă mult, că ştie pe de rost sonete întregi de Shakespeare şi că, deşi se simte copleşit de prostimea unei lumi, poate munci cu uşurinţă într-o slujbă atât de solicitantă ca jurnalismul.

Cristina Nemerovschi

Am terminat romanul acum aproape o lună, am ales să aştept o perioadă pentru a-mi cristaliza concluziile şi am realizat că, din punctul meu de vedere, se poate considera că acest roman are două trăsături distinctive, care îl poate include într-un subgen literar sau altul. În primul rând, este romanul rockerilor, al tuturor acelora care, având o pasiune pentru un gen de muzică sau pentru un gen de viaţă, au fost respinşi de cei din jur pentru că erau consideraţi departe de conservatorismul impus al societăţii. E clar că rockerii sunt o astfel de categorie, una pornită din mişcarea hippiotă din anii ’60-’70 şi continuată, iată, de metalişti şi de satanişti, respinsă întotdeauna de o societate închistată. Pe nedrept, aş putea spune, deşi e clar că sunt cazuri în care o linie de demarcaţie spre frivolitate şi decadenţă este depăşită.

Concepţiile lui M. despre viaţa de rocker şi ceea ce este dincolo de ea (pentru că, nu-i aşa?, toţi evoluăm spre momente de responsabilitate şi conformism) sunt pline de tâlc şi de adevăruri spuse cu mare sinceritate: „E aiurea, până şi eu, care am crezut dintotdeauna că viaţa se termină la 20 şi ceva de ani, că peste vârsta asta nu mai ai nimic de învăţat, nimic de trăit, că intri pe o traiectorie descendentă, că te senilizezi, te prosteşti şi te umpli de prejudecăţi pe măsură ce te apropii de 40 de ani, după aia oricum nici nu se mai pune problema, devii un babalâc scârbos, am ajuns să realizez că mulţi din generaţia ăstora care aveau douăzeci de ani la revoluţie sunt mai mişto decât adolescenţii de azi. Ăştia de azi nu mai gândesc, nu mai simt, aşa e, generaţia jocurilor pe calculator, generaţia hi5, twitter mai nou, generaţia hai să chiuim că e cool, chiulim şi mergem la sala de forţă ca să facem muşchi să futem gagici, chiulim şi mergem pe centură să facem bani de silicoane. Nu frate, chileşti ca să stai cu oameni care îţi plac, ca să bei, ca să te urci pe clădiri şi să sperii proştii, ca să le arăţi semnu’ dracului  babelor în metrou, ca să te plimbi prin cimitire şi să compui muzică, să scrii poezii, chiuleşti ca să simţi ceva în timpul ăsta, nu chiuleşti ca să investeşti timpul în clăditul unui viitor magnific.”

Coperta primei editii

În al doilea rând, este un roman filosofic, fiind înfăţişată, cu neîndoielnică migală, gândirea unui personaj în căutarea propriei deveniri, chiar dacă aparent trece printr-o perioadă irealistă a vieţii sale şi, mai ales, îndepărtat pentru întotdeauna de generaţia căreia îi aparţine: „Probabil că viaţa mea în momentul de faţă are toate atributele pentru a fi detestată, my life is shit for others. Pentru mine, a-mi analiza viaţa este o chestie imposibilă şi falsă. Nu mă pot vedea prin ochii altora. Nu am criterii, nu am principii, trăiesc doar pentru plăcerea de moment, pentru frumuseţe, pentru iubire, pentru ură, pentru răzbunare, pentru a desfide legile universului pe care toţi orbii le urmează.” Chiar dacă este detestat din depărtare de toţi oamenii, M. este un personaj care place, care te face să simţi că nu ai trăit degeaba acele timpuri de contradicţie, de viaţă liberă, în care încercai să te opui oricăror principii şi să realizezi totul fără sprijinul nimănui.

Cristina Nemerovschi reuşeşte, prin această carte, o treabă genială: reconstruieşte drumul unei generaţii (poate chiar acea generaţie mult-hulită de către unii, a Pieţii Universităţii), formată din oamenii care credeau în propriile idealuri şi în nişte principii la care nu puteau renunţa. Se poate considera că ceea ce am spus mai sus sunt cuvinte prea mari, dar este o părere personală, părerea unei persoane care a citit romanul cu mult interes şi care a descoperit treptat drama unui personaj inadaptat, dar cu principii puternice: „Nu am pentru ce să trăiesc. Şi îi dispreţuiesc profund pe oamenii care au sau cred că trebuie să ai ceva pentru care să trăieşti. Nu am avut niciodată; doar m-am minţit că am, a fost o scuză. Dar am terminat cu asta. Când ai pentru ce să trăieşti pierzi din vedere tocmai trăind. Trăiesc doar ca să văd ce iese din asta. Şi să mă piş pe mine de râs. Până mor de râs, pe bune. Nu îmi dau niciun motiv pentru care aş putea să mă preocup de soarta omenirii. Îi consider pe toţi nişte extratereştri. Sau mă consider pe mine, ceea ce e fix acelaşi lucru. Nu mai semănăm prin nimic, şi atunci de ce aş avea compasiune, înţelegere? De ce aş iubi nişte fiinţe care nu îmi spun nimic? De ce le-aş ucide, dacă efortul ar fi prea mare şi nu mi-aş demonstra nimic prin asta?”

Dacă nu sunteţi convinşi de cele de mai sus şi sunt sigur că există “cârcotaşi” de meserie care refuză să citească romanul numai din pricina titlului său, vă recomand să citiţi măcar capitolul “De ce nu iubim femeile”. Astfel, veţi continua lectura sau o veţi refuza pentru totdeauna. Părerea mea este că veţi alege prima opţiune…

Puteţi cumpăra cartea acum, de pe site-ul Editurii Herg Benet.

Cabalistul (De Kabbalist), de Geert Kimpen

Fara o apropiere si un cumul de cunostinte privind iudaismul, Torah si radacinile Zohar si Kabbalah, un cititor va categorisi aceasta carte ca pe un roman “de mister si atmosfera”,  dar probabil  va intelege veridicitatea si complexitatea epocii, personajelor si problemelor tratate, toate coborate din istoria reala si din comoara  intelepciunii si invataturilor marilor scoli rabinice raspandite din vestul Europei pana in inima Orientului Mijlociu.

Pentru ca rabinii Moses Cordovero, Isaac ben Solomon Luria (Ari Hakadosh – ARIZaL) si Hayyim Vital au fost faimosi in arealul iudaic, cu precadere in Safed (Tzfat) din Galileea, comunitatea evreiasca mistica unde s-a dezvoltat Kabbalah Moderna, Kabbalah Lurianica. Contributia scrisa a sistemului Kabbalah a lui Luria apartine lui Hayyim Vital, care a asternut in opt volume, toata invatatura orala si notitele transmise de maestru discipolilor  sai. Vital a scris (printre alte lucrari), acest monumental “Etz Chayim” – “Pomul Vietii”, care a circulat mai intai in copii scrise de mana si abia in sec. 18, la 1772 a fost tiparit in Europa. Etz Chayim, cuprinde, cum spuneam invataturile teoretice, meditative si devotionale ale Kabbalah Lurianica bazata pe Zohar (Cartea Splendorii).

Dar ceea ce face Geert Kimpen este faptul ca investeste aceste personaje uriase istorico-religioase, cu carne si sange, le retransforma in oameni vii supusi indoielilor, greselilor, framantarilor, dar si puternic determinati sa transmita celorlalti intelepciunea Kabbalah – pe care o considera singura demna de a-i integra in mijlocul fortelor universului, drepte, moralizatoare si iubitoare. Credinta vine sub condeiul lui Kimpen, stratificata asemenea multiplelor coji ce ne apasa inima si mintea. Ca sa ajunga la starea pura a ei, omul trebuie sa decojeasca rand pe rand toate foile imunde ale caracterului sau si sa ajunga adeseori la sacrificiul de sine, al egoului sau. Si mai ales omul trebuie sa invete sa se cunoasca pe el si lumea inconjuratoare si sa aleaga mai mult calea intelepciunii decat aceea a carnii. Chiar daca este atat de tragic sa-ti sacrifici dragostea si fiinta iubita.

Cele 72 de capitole sub care si-a organizat Kimpen cartea sa, reprezinta cele 72 de nume (ce pot fi spuse) ale lui Dumnezeu, ultimul fiind “Nun Yod Tav – Dumnezeul nemuririi” – si  nu exista moment in viata personajelor si in capitolele cartii, in care simbolistica numerelor (exprimate literal) sa nu contina intelepciuni profunde: “Valoarea numerica a cuvantului <Ahava> este 13. Dar iubirea merge in doua sensuri. Daca iubesti pe cineva, valoarea numerica este 13, daca cineva te iubeste pe tine valoarea e tot 13. Daca aduni 13 cu 13, obtii 26, valoarea numerica a cuvantului  <Havaya>. Havaya este o anagrama a lui “Yahve”. Inseamna ca intre doi oameni care se iubesc sta Dumnezeu.”

Geert Kimpen

Itzac Luria ii dezvaluie lui Hayyim intelegerile ascunse ale Torah, la care numai cu mult studiu si devotament se poate ajunge si interpreta. Astfel, cu capetele aplecate asupra Torah, la Exodus, la Capitolul 14, analizand numarul de litere ale versetelor si alaturand intr-o anumita matrice literele de inceput si de sfarsit, Luria il lumineaza pe Hayyim asupra sensului “Mem.Tsadi. Res”, adica “Dumnezeul Libertatii. Cu numele acesta te poti elibera definitiv din intuneric. Poporul evreu n-a fugit de egipteni. Cuvantul <Egipt> este un sinonim pentru <intunericul din tine insuti>. Omul este un sclav al propriului sau egoism. De cum au sot salvati de faraon de catre Moise, evreii au si inceput sa se planga in desert. Datan si Abiram ii asmuteau. Unii voiau chiar sa se intoarca in Egipt, in loc sa fuga. Sclavia lor fusese intotdeauna un alibi satisfacator pentru intunericul din ei insisi, iar acum isi dadeau seama ca libertatea ii silea sa se indrepte spre lumina. Credinta lor era prea slaba pentru a se putea increde in intregime in Creator. Preferau siguranta sclaviei. Chiar si Moise a fost pus la incercare cand au ajuns in fata Marii Rosii. Moise s-a rugat la Dumnezeu sa-l ajute. Dar Dumnezeu a raspuns: <Mergi inainte, intra in mare>. Moise a trebuit sa gaseasca in sine incredere absoluta si siguranta ca va putea despica marea in doua prin credinta lui. Si astfel a invins Egiptul. Adica intunericul din sine”.

Si mai pot cita paragrafe cu un continut intens de intelepciune plina de umanitate.

Iata de exemplu ce ii spune judecatorul Karo lui Hayyim referitor la Justitie:

“Hayyim, incidentul de dimineat m-a convins ca ar fi bine pentru tine sa pastrezi legatura cu legea concreta a Torei. Justitia ii da putere omului. Daca nu poti pierde un joc in care nu exista reguli, nu-l poti nici castiga din aceleasi motive. De aceea este legea atat de importanta. Gratie legii poti sa schimbi lumea. Si nu e acesta marele tau vis? Toate faptele tale sunt fie o incalcare a Torei, fie o implinire a ei. Fie fac rau in lume, fie ajuta lumea sa devina mai buna. Legea este cea care-i arata omului incotro sa se indrepte.”

Sau iata sentimentele si gandurile pe care le naste in personajul Ana, citirea manuscrisului lui Hayyim – talmacirea intelepciunii Kabbalah: “Cartea parca-i ascutise toate simturile. Parca ar fi fost in centrul universului, in care se intalneau toate lucrurile unele cu altele. Ca si cum ani de-a randul trecuse orbeste pe langa peisaje ale caror minunate culori nu le vedea decat acum. Cartea parea sa fie cheia de la un cufar plin de cunostite pe care-l carase mereu dupa ea, dar nu-l putuse niciodata deschide. Intregul sa corp radia de fericire la gandul ca totul in viata are sens, ca nimic nu se intampla fara sa existe o cauza, ca viata semana cu o masa imbelsugata in care fiecare savoare o influenta pe cealalta. Fiecare ingredient se definea iarasi si iarasi prin toate combinatiile posibile si, astfel, viata devenea o cina copioasa.”  Teoriile moderne are determinismului si cauzalitatii la nivel micro si macro universal, isi trag seva din intelepciune de mii de ani a Torah si Kabbalah. Si oare nu fiecare carte buna pe care o citim ne deschide cate un cufar fermecat din sufletul nostru?

Misterele Universului ne sunt inca ascunse, spune autorul, dar “de fiecare data cand deschizi Tora, il intalnesti pe Dumnezeu insusi…Zoharul a fost cea dintai scriere care ne invata sa descifram misterele universului. Simon Bar Iochai ii indemna adesea pe cititorii Zoharului sa deschida ochii si sa vada cu adevarat. Tora este un limbaj secret al vietii insasi.”

Faptul ca omul este un izvor de intelepciune, pe care doar trebuie sa-l redescopere, este descris superb intr-o paralela interesanta: “ Crearea unei opere de arta este conceperea unui adevar universal. Asa cum orice om care se naste este un izvor de intelepciune. Un izvor care a strans in sine toate secretele vietii. Shlomo povestea ca in timpul sarcinii, langa fat sta intotdeauna un inger cu o lumanare, care-i sopteste la ureche toata intelepciunea lumii. Dar in clipa nasterii, ingerul il saruta pe buza de sus si astfel toate cunostintele adunate devin inconstiente. Acest lucru ii da omului motivatia de a trai pe cont propriu si de a-si aminti acel adevar candva in viata lui, intr-un mod constient. Omul nu trebuie sa descopere nimic, ci doar sa redescopere.”

Si mai exista in paginile cartii referiri interesante la dualitatea lui Dumnezeu, barbat-femeie, Shehina fiind partea feminina a Creatorului, dar aceste referiri va las sa le descoperiti singuri pe aceia care se hotarasc sa citeasca Cabalistul.

Un roman in care Kimpen recreaza o lume vie, colorata, intr-un spatiu etnografic bine determinat, cu referiri bogate la organizarea sociala, religioasa, legislativa, cu multe aplecare asupra vietii de familie, asupra sentimentelor de dragoste, asupa ocupatiilor, asupra modului de trai, o lume cu oameni buni si rai in acelasi timp, intelepti si mai putin intelepti. O lume de-a dreptul cinematografica prin puterea imaginativa pe care ne-o transmite pana la cel mai mic detaliu.

O carte din care avem ce invata, daca ne acordam ragazul si deschiderea necesara.

Nehotaratii sorti ai bataliei, de John Steinbeck

Puteti cumpara cartea acum, de pe site-ul Editurii Polirom.

Recunosc, am avut o slabiciune pentru John Steinbeck si romanele sale din mai multe motive, dintre care, acum, as enumera atat stilul literar lizibil, usor de citit atat in limba romana, cat si in franceza sau engleza (majoritatea cartilor lui le-am citit fie in traducerile lor franceze, fie in engleza, din perioada geneveza a existentei mele), inteligibil, direct, atat de tipic american, cat si pentru ca in mai toate cartile sale este prezenta, intr-o forma sau alta, America, un continent care continua sa ma fascineze si pe care, prin cartile lui, incercam sa-l inteleg, lasand la o parte tonele de prejudecati facile, adevaruri mestecate de ceilalti, de cei care intotdeauna stie mai bine.

Romanul „Nehotartii sorti ai bataliei” nu se indeparteaza prea mult de la tiparul operei lui Steinbeck care, macar in aceasta privinta, cunoaste o unitate de apreciat: aplecarea catre viata omului simplu, zdrobit de o societate capitalista, avida dupa castig, omul modest care mai intotdeauna o sfarseste rau, intre patru scanduri. Poate ca tocmai aceasta aplecare obsesiva i se poate imputa lui Steinbeck. De acord,  Marea Criza a facut ravagii in America si a afectat milioane de oameni si,  mai ales,  paturile sarace (o putem constata foarte bine si acum cand Noua Criza ataca mai ales paturile sarace, care nu au rezerve si nici conturi bine plasate in Elvetia), insa este o greseala sa rezumam intreaga istorie interbelica a Americii doar la aceasta perspectiva.

John Steinbeck

Cartea prezinta povestea dramatica a unui tanar activist comunist, chiar daca Steinbeck are pudoarea de a nu-l numi niciodata astfel, cea mai clara definitie a celor doi agitatori comunisti (maestrul Mac si invatacelul Jim Nolan) fiind cea de rosii, implicat in organizarea unei greve a culegatorilor nomazi dintr-o vale din California unde se aflau  mari livezi de meri, ale caror fructe, pretioasele mere, trebuiau recoltate intr-un interval scurt de timp. Reducerea platii de catre detinatorii livezilor antreneaza un intreg sir de evenimente la care iau parte si cei doi agitatori (sau, depinde de perspectiva, „luptatori pentru justitie sociala”) comunisti, maestrul si invatacelul. Maestrul, preia de facto conducerea grevei, folosind toate metodele comuniste de manipulare a maselor, punand un lider de fatada, cu autoritate in randul muncitorilor, organizand retelele de ajutorare de la simpatizantii din zona etc. Actiunea nu difera mult fata de romanele aparute prin anii 1950-60 in Romania comunista in care sunt glorificate activitatile ilegalistilor comunisti din Romania burgheza.

Incercand sa-i martirieze pe militantii comunisti, Steinbeck pune in gura agitatorului principal, si fraza „Toata lumea ne uraste; si cine e cu noi, si inamicul. Si daca e sa castigam, Jim, daca terminam cu asta, cine e de partea noastra o sa ne omoare. Ma-ntreb de ce o mai facem.” Istoria regimurilor instaurate de comunisti arata exact contrariul, nu militanti comunisti au fost omorati dupa preluarea puterii, ci nenumaratii oponenti. Nu-l credem pe Steinbeck atat de intuitiv incat sa miroasa Procesele de la Moscova care de altfel au inceput dupa editarea cartii sale (1936) si au tinut pana in 1938, decapitand tocmai vechii lideri bolsevici care nu mai erau pe placul lu Stalin.

Cu greu am regasit paragrafe care merita desprinse din materia cartii pentru a exemplifica teoriile fals-umaniste ale lui John Steinbeck „E ceva ce se naste dintr-o lupta ca asta, spuse Jim. Dintr-o data simti cum marile forte lucreaza sa creeze probleme mici, cum e greva asta a noastra. Si viziunea acelor forte are un impact asupra ta, te ridica si te face sa iei atitudine. Banuiesc ca de-acolo vine autoritatea.”[1] Singurul personaj care pare a iesi din schema literaturii de propaganda comuniste si pentru care acest volum nu ar fi vazut lumina tiparului in tarile rosii de dupa 1945 este doctorul taberei grevistilor care are indrazneala sa puna sub semnul intrebarii atat motivatia cat si rezultatele luptei celor doi comunisti.

Coperta editiei americane

Sfarsitul volumului si al actiunii este brusc, caci tanarul activist comunist, Jim Nolan, este impuscat in cap de o mitraliera a fortelor reactionare oferind o jertfa suplimentara menita a alimenta panteonul luptatorilor de clasa. Pentru Steinbeck, autosacrificiul reprezinta una din temele sale predilecte, plecandu-se de la considerentul ca nimic important in istorie si viata nu se face fara o jertfa consistenta de sange (cam aceeasi treaba ca in cazul Anei lui Manole). Din aceasta perspectiva, pur subiectiva,  pe care ne-o asumam, este putin exagerata prezentarea oferita de editura la pagina a doua „cel de al cincilea roman al lui John Steinbeck urmareste traseul furtunos al maturizarii lui Jim Nolan, un tanar insingurat si deznadajduit din San Jose, ce se angajeaza cu un extaz aproape mistic in marea cauza pe care-o imparateste cu semenii sai.” Si acest volum a contribuit la receptarea favorabila a scrierilor lui Steinbeck, in general critice la adresa sistemului exploatator capitalist din America de catre regimul sovietic care i-a oferit un turneu propagandistic clasic la scurt timp  dupa ce cel de al Doilea Razboi Mondial s-a terminat, in 1948, experienta concretizata de Steinbeck in volumul de calatorii ‚Jurnal rusesc.”[2] Este imposibil de imaginat o lume postbelica in care America ar fi fost si ea ingenunchiata de comunism.  In mod sigur, ar fi fost un cosmar din care am fi avut foarte putine sanse sa ne trezim, avand in vedere rolul ei esential in apararea lumii libere si implozia Uniunii Sovietice.

Motivatia juriului care i-a acordat Premiul Nodel pentru Literatura in 1962 este pertinenta: “pentru scrierile sale realiste și imaginative, îmbinând un umor afectuos cu o observație socială ascuțită”. Insa diferenta care nu trebuie uitata este si cea rezumata la faptul ca astfel de carti critice la adresa sistemului social capitalist puteau aparea bine-mersi in Occidentul capitalist, decadent,  aducand faima si statut social celor care le scriau, in timp ce autorii cartilor critice la adresa regimurilor totalitare comuniste o sfarseau destul de rau, prin Gulag, ciuruiti de gloantele organelor de Securitate, sau, in cel mai bun caz, intr-un lung si lung exil din care putini s-au intors (precum Alexandr Soljenitsin).

Puteti cumpara cartea acum, de pe site-ul Editurii Polirom.

Minaret, de Leila Aboulela

Căutarea unei cărţi deosebite nu are nimic în comun cu alte căutări, de pildă cea a oii fantastice născocite (sau descoperite) de Murakami. Dificultatea este că, în ceea ce mă priveşte, rareori ştiu ce caut; norocul îmi surâde, însă, şi îmi oferă – mai tot timpul – pe tavă, aproape ceea ce îmi doream. Aproape.

Aşa s-a întâmplat şi cu Minaret, carte remarcabilă prin frumuseţea copertei: o aluzie simplă, facilă, sau poate o iluzie a lumii islamice. Literele titlului se aşează cuminţi sub privirea misterioasă, deşi trăsăturile lor par smucite. În interior se ascunde, cu siguranţă, ceva. Nu am ezitat să iau cartea de pe raftul British Council, de altfel o inepuizabilă sursă de idei. Iar experienţa lecturii a fost, într-adevăr, ceva diferit. Poate fiindcă lucrul căutat era o carte altfel prin punctul de vedere, şi nu prin intriga ticluită cu şiretenie sau prin personajele surprinzătoare.

Povestea scrisă cu simplitate de Leila Aboulela nu epatează prin personajele sale. În prezentul londonez nu se petrece nimic remarcabil, în ciuda dramei din trecut a Najwei, naratoarea, personajul principal, femeia care şi-a găsit calea. Firul acţiunii se înscrie cu succes în rândurile prozei moderniste, sărind cu uşurinţă din prezent în trecut, deseori prin intermediul unei întâmplări care declanşează o întreagă suită de amintiri.

Leila Aboulela

Najwa a dus o existenţă lipsită de griji ca fiică a unui demnitar sudanez, apropiat al preşedintelui. Alături de fratele său geamăn, Omar, şi-a trăit adolescenţa în plin decor occidentalizat, ascultând muzică pop britanică, purtând fuste scurte şi savurând cocktailuri; departe de lumea musulmană în care trăia. O întorsătură de situaţie o aruncă însă pe Najwa în braţele destinului, iar tânăra femeie trebuie să înţeleagă, să accepte şi să depăşească şocul de a trebui să îşi câştige singură existenţa. În acceaşi Londră în care, altă dată, venea în vacanţe împreună cu familia, Najwa ajunge să îşi ofere serviciile ca bonă şi menajeră, intrând astfel în lumea oamenilor care muncesc, şi totodată, în lumea islamică.

Leila Aboulela înfăţişează fără pretenţii stilistice emoţiile clare şi uşor de interpretat ale unei femei care îşi descoperă, treptat, identitatea emoţională şi religioasă. Cu siguranţă, întâmplările cărţii se aplică multor emigranţi, parte integrantă a atmosferei cosmopolite a metropolei britanice. Perspectiva însă este aparte; este detaliul pe care îl căutam pentru o lectură profundă, însă nu greoaie, acea amprentă singulară care nu are nevoie de înflorituri şi întorsături de cuvinte pentru a lăsa o impresie dificil de uitat.

Oricum, de ce aş vrea să uit Minaret?