Recenzii filme si carti

Recenzii despre filme si carti

Visul spulberat al armenilor. 1915, de Gaidz Minassian

Articol publicat de Jovi pe 11 Aprilie 2017
VN:F [1.9.22_1171]
Rating: 10.0/10 (1 vote cast)

”Visul spulberat al armenilor. 1915”, de Gaidz Minassian

Editura Humanitas, Colecția Istorie, București, 2017
Traducere din franceză de Elena Bulai

Am fost interesat mereu de istoria armenilor, plecând desigur de la istoria genocidului din 1915, nerecunoscut nici acum de cei care au produs această tragedie, una dintre cele mai mari ale secolului al XX-lea, turcii. De-a lungul timpului, am scris aici despre o carte fundamentală – ”Cartea șoaptelor”, de Varujan Vosganian, dar și despre alte cărți care povestesc aspecte ale acestei tragedii, precum ”Turcia și fantoma armeană”, de Laure Marchand și Guillaume Perrier sau ”Însemnările lui Aram”, de Maria Angels Anglada. Un subiect care nu se va epuiza niciodată, cel puțin în cărțile istoricilor și cel puțin până când visul Armeniei mari se va realiza (deși, în actuala geopolitică, pare irealizabil).

În acest context, cartea lui Gaidz Minassian vine să explice felul în care societatea armeană a evoluat spre momentul 1915, din punct de vedere identitar, politic și social. Desigur, strâns legată de Imperiile în care era integrată – Otoman, pe de o parte, Rus, pe de alta. Acest volum acoperă, cu lux de amănunte, aproximativ șaizeci de ani (1856-1915) și pare a fi destinat în principal istoricilor (rareori autorul se oprește pentru a explica epoca cititorilor obișnuiți) și celor interesați de istoria adevărată a armenilor, iar popularea cu zeci și sute de nume care se termină în ”-ian” îngreunează lectura, mai ales pentru cei care nu cunosc lumea armeană și eroii săi.

În secolul al XIX-lea, așa cum spuneam, armenii făceau parte din Imperiile Otoman și Rus (un număr mai redus și Imperiul Persan, viitorul Iran, locul unde s-au implicat deseori în luptele pentru domnie) și erau în număr de aproximativ 4 milioane de locuitori. Cu o identitate aparte și foarte puternică, asemănătoare în multe privințe cu locuitorii kurzi, armenii au căutat mereu să li se recunoască dreptul la autonomie și la libertate religioasă, iar actul de naștere al Chestiunii Armene pe scena internațională l-a constituit afirmațiile cuprinse în actele finale ale Congresului de la Berlin din 1878. Aici, a apărut dorința exprimată liber de eliberare națională și aici s-a născut o generație de oameni care au trecut la fapte:

”Puterile europene recunosc nedreptatea făcută de turci poporului armean. Diplomația i-a unit pe macedoneni și pe armeni într-un destin comun, în conformitate cu articolele XXIII și LXI ale Tratatului de la Berlin. Rolul Rusiei în această luptă de emancipare este desigur decisiv, dar echivoc. ”Reforme” și ”articolul LXI” sunt cele două cuvinte care adună la un loc lumea armenească. Că sunt din Yerkir sau din străinătate, țărani sau orășeni, caucazieni sau anatolieni, conservatori sau progresiști, armenii nu au decât o idee în minte: să determine aplicarea articolului LXI al Tratatului de la Berlin.” (pag. 42-43)

În acest context, apar primele partide revoluționale, Armenakan, Hănceakian și, mai ales, Federația Revoluționară Armeană sau Federația Revoluționarilor Armeni (FRA), fondată undeva în 1890, asupra căreia autorul acestei cărți alege să se concentreze, fiind considerată liantul de care avea nevoie lumea armeană la finalul secolului al XIX-lea. În plus, apar personalități care vor cristaliza, în forme diferite, idealul armean, precum Agnuni, care lucrează la Tbilisi, la ziarul Mșak, sau Vramian, și el ziarist la Constantinopol, la Hairenik, dar și cei care optează pentru acțiuni violente, chiar teroriste (de altfel, nici armenii nu au fost ușă de biserică, optând deseori pentru atentate, atacuri și bombe), precum Arabo și Arghutian. Între toți, se distinge însă Christapor Mikaelian, cel care are cel mai mare impact asupra chestiunii armene, el fiind, de altfel, figura centrală a cărții și cel care este reținut, la final, în ”vâltoarea” asta a numelor armenești.

Stepan Zorian, Christapor Mikaelian, Simon Zavarian

Alături de FRA, apare o doctrină care va defini următorii ani și anume dașnakismul sau christaporismul sau haidatismul (de la Hai Dat – Cauza armenească). Țelul ei final este Armenia suverană, deși aproape niciodată declarată oficial pentru a nu stârni suspiciunea celor trei imperii. Primul pas este eliberarea teritoriilor și populației armenești din Turcia, la acea dată cea mai numeroasă și cea mai săracă, dar având și un motiv neasumat oficial, respectiv dorința de a nu supăra Rusia, aparent apropiată chestiunii armene în unele momente (dar doar când se vorbește despre Armenia otomană, că doar turcii erau principalii adversari ai Rusiei în bazinul Mării Negre). Cu toate aceste țeluri asumate, rolul important îl are Christapor, care este un echilibru necesar în zonă, mereu împărțit între Armenia istorică și diaspora, mereu o balanță între armenii violenți și cei indiferenți, între religioși și socialiști, dar mai ales între tradiție și modernitate. O personalitate cu un acut simț politic, care a încercat să împace toate taberele și să nu intre în polemici decât atunci când era strict necesar.

Cu toate acestea, întâlnirile celor mai importanți membri ai FRA au loc de cele mai multe ori în exil, pentru că otomanii îi persecută mereu, motiv pentru care gruparea politică decide la un moment dat trecerea de la revolta politică la revolta prin acțiuni și fapte, de cele mai multe ori violente. Una dintre acestea este încercarea de asasinare a sultanului Abdul Hamid II, unul dintre cei mai aprigi adversari ai armenilor, sate întregi fiind masacrate din ordinul lui, printr-o precursoare a mașinii-capcană, o trăsură destinată să explodeze în preajma acestuia. Din păcate, Christopor a insistat să fie unul dintre cei care participă direct la atentat și este ucis de o explozie accidentală, într-una din încercări. Această operațiune intitulată Njuig are totuși loc în 1905 și se soldează cu un eșec, iar repercusiunile vor fi violente, culminând cu genocidul din 1915:

Chiar dacă s-a soldat cu un eșec, operațiunea Njuig a avut un viu răsunet în Europa și a oferit despre Turcia imaginea unui stat în care domnesc haosul și anarhia. Europenii, dar și Junii Turci, au putut măsura angajarea totală a revoluționarilor armeni pentru a învinge dominația imperială și a combate nedreptatea. În fine, așa cum ocuparea Băncii Otomane în 1896 a constituit prima luare de ostatici din lume, explozia trăsurii Victoria reprezintă în istoria contemporană a terorismului primul atentat cu trăsură-capcană, strămoașa mașinii-capcană…” (pag. 232)

La masacrul din 1915 a contribuit, după opinia lui Gaidz Minassian, și alianța făcută de Fra cu Comitetul Unității și Progresului (CUP), unul dintre artizanii destrămării finale a Imperiului Otoman și o facțiune politică ce își urmărea numai propriul interes, dar de fațadă făcea alianțe inclusiv cu policienii ce doreau autonomia anumitor provincii. De altfel, conducătorii imperiului îi avertizau expres pe conducătorii armeni de posibilele (și deja hotărâte) represalii, așa cum face Djemal Pașa după o întâlnire cu armenii (printre participanți, Armen Garo și Agnuni, vechi reprezentanți ai FRA):

Lucrați în slujba rușilor. Aceștia vor scoate repede castanele din foc. Ați declanșat problema integrității Imperiului Otoman. Noi suntem la strâmtoare. Nu putem satisface cererile armenilor. Trebuie să înțelegeți acest lucru, nu să ne strângeți de gât. Străinii vor profita de starea noastră de slăbiciune. Trebuie să înțelegeți că nu ve vom putea mulțumi cu o atare poziție din partea voastră. Consecințele vor fi iremediabile.” (pag. 316)

Ce a urmat se știe, genocidul din 1915, și mi-a părut rău că autorul cărții, cu instrumentele foarte bune puse în valoare în această carte, nu a insistat asupra acestui eveniment și nu l-a descris în amănunțime. La final, în epilogul cărții, se descrie pe larg evoluția Armeniei de-a lungul secolului al XX-lea, până în zilele noastre, când există (sau existau până la Erdogan) manifestări la Istanbul ale cetățenilor turci, pe 24 aprilie, care comemorau aniversarea genocidului. Turcia însă tot nu a recunoscut acest genocid, așa cum, de altfel, nu a făcut-o nici România. Noroc cu asemenea volume, precum ”Visul spulberat al armenilor”, care îndreptă un pic lucrurile, măcar prin prisma cunoașterii complete și corecte a unei părți importante a istoriei lumii de către cititori.

Puteți cumpăra cartea: Editura Humanitas/Libris.ro/Elefant.ro.

Îmi place să citesc, pe scurt. Altfel, sunt Project Manager al acestui blog colectiv cultural, unde pasiunea mea pentru cărți și filme se materializează în formă scrisă. Nu am pretenții să știu totul despre această lume, iar pasiunea rămâne pasiune. În rest, vă pot scrie și despre bere, și despre Grecia, despre călătorii sau despre familie. Dar azi n-am chef :)


« »

Un raspuns la “Visul spulberat al armenilor. 1915, de Gaidz Minassian”

  1. […] -”Visul spulberat al armenilor. 1915”, de Gaidz Minassian […]

Parerea voastra

Ultimul vostru articol









Booking.com

FOTOVIVA - Fotografie de nunta si portret

Fotografie de nunta premiumFotografie de nunta premiumFotografie de nunta premiumFotografie de nunta premiumFotografie de nunta premiumFotografie de nunta premiumFotografie de nunta premiumFotografie de nunta premiumFotografie de nunta premium
Fotografie de nunta premium