”Trei jurnale”, adunate de Ingmar Bergman și Maria Von Rosen
Editura Vremea, București, 2005
Traducere din limba suedeză: Carmen Vioreanu
Colecţia Autori străini a editurii Vremea mi-a făcut o bucurie: de mult nu mai citisem vreo scriere (auto-)biografică. Cu ani în urmă, în anii de facultate, una dintre plăcerile mele era să scanez rafturile de Memorii şi jurnale ale Bibliotecii Centrale Universitare din Cluj, pentru a descoperi tot felul de lucruri care-mi „scăpaseră” până atunci – în special despre monarhi şi şefi de stat. Favoritele mele au fost cărţile despre regina Elisabeta (fie cea dintâi, fie cea de-a doua), despre prinţesa Diana (aud că în curând va apărea şi pe ecranele noastre un noi film dedicat ei) şi despre regina Maria (care ocupă, în continuare, un loc mai mult decât special în inima mea).
Revenind însă la cele trei jurnale redate în limba română de Carmen Vioreanu, pentru editura Vremea, „colecţia” mi-a atras atenţia din două motive. Primul, deja evident din introducere, este faptul că rândurile aşternute pe hârtie le aparţin chiar personajelor în discuţie – este o călătorie fascinantă în interiorul minţilor şi sufletelor celor „prezenţi”. Al doilea este reprezentat de personajele în sine: coincidenţă sau nu, am urmărit un film documentar despre relaţia lui Ingmar Bergman cu Liv Ullman în cadrul ediţiei de anul acesta a TIFF. Când mi-au căzut privirile asupra acestei compilaţii de jurnale, primul meu gând a fost, Dar bine, parcă era Liv şi nu Ingrid!
Se pare că Ingmar Bergman a fost nu doar un regizor de geniu, ci şi un om ocupat. Nu mai puţin de patru căsnicii şi câteva relaţii extra-conjugale cunoscute. Nouă copii. O viaţă cât alte şapte, cu care, principial, sunt departe de a fi de acord, însă care oferă suficiente subiecte pentru felurite manifestări creative.
Relaţia descrisă în paginile jurnalelor este, în esenţă, cea dintre Ingmar Bergman şi Ingrid von Rosen, începută extra-marital (pentru amândoi) în 1957. În primăvara lui 1959, se naşte fiica lor, Maria (von Rosen, cea care ţine al treilea jurnal). În 1969, cei doi hotărăsc să-şi oficializeze relaţia şi se căsătoresc un an mai târziu. Lucrurile sunt dificile pentru Ingrid, care părăseşte o familie cu alţi trei copii şi ai cărei apropiaţi dezaprobă puternic contactul cu Bergman. Totuşi, căsnicia lor rezistă până în 1995, când Ingrid se stinge în lupta cu un cancer la stomac, diagnosticat în toamna anterioară.
Cele trei jurnale paralele descriu perioada dintre aflarea diagnosticului şi trecerea în nefiinţă a lui Ingrid, din trei perspective care, deşi diferite, se împletesc şi se completează atât de firesc, încât sentimentele puternice ale celor implicaţi se disting fără greş.
Citind, mi-am dat seama că aceste pagini îmi oferă mult mai mult decât o lămurire la întrebarea iniţială (O fi Ingrid, o fi Liv?).
Însemnările lui Ingrid înfăţişează o femeie deloc complicată, dedicată (mai puţin) familiei sale şi (enorm) bărbatului alături de care şi-a trăit ultimii treizeci şi patru de ani, o femeie a cărei viaţă se schimbă dramatic şi fără putinţă de scăpare în decursul a câteva luni. Cele mai mărunte slăbiciuni, dramele interioare, dar şi momentele plăcute, discuţiile unul cu capul la picioarele celuilalt sau cinele savurate împreună – toate-şi găsesc locul şi semnificaţia într-o viaţă zguduită de boala necruţătoare.
Ingmar, la rândul său, se împarte între viaţa personală şi carieră. Pe toată durata tragediei familiale, el continuă să lucreze, să participe la repetiţii la teatru, să scrie şi să rescrie pagini de reprezentaţii şi să lucreze la un film TV. Ajuns acasă, este sfâşiat între dorinţa de a-şi ajuta soţia şi imposibilitatea de a o face, lucru redat întocmai de dubiile sale în legătură cu prezenţa lui Ingrid acasă. Ea îşi doreşte să fie acolo, într-un mediu familiar şi cald, însă manifestările bolii nu îi permit niciodată mai mult de câteva zile departe de Căminul Sophia, acolo unde poate avea parte de îngrijire specializată.
În sfârşit, Maria este cea care trăieşte întregul declin pe cont propriu, în timp ce-şi mestecă amar şi încearcă să-şi digere propriile dificultăţi. La treizeci şi şase de ani, nu reuşeşte să rămână însărcinată (are chiar şi un avort spontan, după ce sperase că sarcina nesperată îi va ajuta mama să-şi prelungească existenţa printre ei), are o relaţie marcată de incertitudine cu administratorul fermei familiale şi se luptă să-şi facă un nume prin scris. Spre deosebire de Ingmar, care, deşi derutat, este în continuare protejat de soţia lui şi dorit aproape, Maria este deseori ţinută la distanţă, sentimentul său de vinovăţie devenind tot mai accentuat.
Cele trei jurnale au fost ţinute în paralel, iar cartea cuprinde perioada 10 octombrie 1994 – 20 mai 1995. Nu au fost editate (conform declaraţiilor autorilor) şi nici „înfrumuseţate”. Astfel, orice neplăcere, cât de mică, orice teamă, cât de mare, îşi găsesc locul în aceste pagini şi, dincolo de ideea (oarecum trivială) că ar prezenta o perioadă zbuciumată din viaţa unor oameni cândva faimoşi, ele prezintă o suferinţă naturală, prin care poate trece oricine, oricând, indiferent de statutul social, de gradul de celebritate sau de avuţia acumulată. Dincolo de toate aceste deosebiri, oamenii rămân oameni şi cel mai important este să-şi păstreze – chiar şi în asemenea situaţii cumplite, care par imposibil de soluţionat – omenia.
Trei jurnale. Trei oameni. Mamă, tată şi fiică. Între ei se interpune o boală cruntă, fără leac. Iar la final, rămâne doar iubirea, iubirea lor imperfectă; totuşi, iubirea.
