”Sunt o babă comunistă!”, de Dan Lungu
Editura Polirom, Colecţia Top 10+, Iaşi, 2012
Moto: „Ştii cum e hazul de necaz? Tu n-ai niciun chef, dar vine cineva şi te gâdilă cu forţa. Tu râzi, că n-ai încotro, dar asta nu înseamnă că nu mai poţi de fericire…”
Sunt un admirator al noii generaţii a romancierilor români, iar printre cei mai valoroşi dintre aceştia se află şi Dan Lungu, chiar dacă mă aflu abia la al doilea roman al său, după „Cum să uiţi o femeie?” (carte asupra căreia voi reveni pe acest blog). Spun de la început că era nevoie şi de un astfel de roman: s-a scris îndeajuns despre perioada comunistă, dar insuficient despre oamenii care au supravieţuit acestuia şi care sunt gândurile lor acum, după ce au scăpat de acea perioadă grea şi ce părere au despre noua „orânduire”. Un asemenea personaj este Emilia Apostoae, eroina lui Dan Lungu, un personaj ce a trăit destul de bine înainte de 1989, chiar dacă nu a făcut parte din rândul autorităţilor şi care acum resimte masiv lipsa de resurse materiale. Nu se mai poate „descurca”.
Romanul lui Dan Lungu este construit pe trei paliere temporale: unui în copilăria de la sat, în mintea fetei rebele care doreşte să ajungă cât mai repede la oraş, pentru a scăpa de „înţărănirea” forţată; al doilea, în tinereţea adultă, când fata ajunsă femeie descoperă în oraş o formă de monotonie fericită, un loc de muncă stabili, bine plătit şi cu stres minim, dar şi beneficiile felului arhicunoscut al românului de a se descurca, specific perioadei comuniste; al treilea palier este cel al prezentului, cel care caracterizează evoluţia personajului la vârsta a treia.
Cu toate acestea, romanul nu este o simplă introspecţie a personajului principal pe cele trei paliere temporale, ci este chiar descrierea rezultatului luptei dintrei nostalgia după comunism şi efectele negative pe termen scurt ale tranziţie spre capitalism. Această luptă are drept consecinţă formarea unei mase de oameni care spun că „înainte era mai bine”, fără a se gândi decât la beneficiile personale, ignorând atât oamenii care cred cu totul altceva, cât şi evoluţia pozitivă a lucrurilor sub noul regim democratic (fără să fac aici referiri la oameni, ci la libertăţile fundamentale). Cam aici se situează Emilia imaginată de Dan Lungu, iar introspecţiile în trecut sau gândurile ei prezente sunt elocvente în a crea un portret al românului nostalgic după comunism.
Trezindu-se, după ani succesivi de comunism şi democraţie, că este catalogată drept o babă comunistă şi sfătuită de fiica sa ca, la scrutinul din următoarea duminică, să nu voteze pe foştii comunişti, este nevoită să se potolească şi să se gândească „la rece” despre ce a fost şi este, despre acţiunile anterioare şi despre modul în care se priveşte în oglindă: „M-am aşezat în faţa televizorului, dar nu aveam linişte. Nu puteam urmări ce se petrece pe ecran. Până la conversaţia cu Alice, nu mă gândisem niciodată la mine ca la o comunistă. Mă trezisem adesea visând la perioada frumoasă din viaţa mea, când eram tânără şi munceam voiniceşte, când făceam mese îmbelşugate în familie şi mergeam în concedii, dar niciodată nu-mi trecuse prin cap că asta poate însemna să fii comunist. Regretam timpurile acelea, oamenii de care eram înconjurată, veselia, solidaritatea, dar, nu ştiu de ce, nostalgia asta nu se lipea deloc cu numele de comunist. Adică s-ar putea să ştiu. Poate pentru că pe vremuri, între noi, îi numeam comunişti pe cei care ţineau discursuri înflăcărate, la şedinţe plictisitoare şi lungi. Pe cei care ţineau linia partidului fără să vadă în stânga şi în dreapta, fără nicio grijă pentru oameni şi fără înţelegere pentru situaţii particulare. Pentru noi, nu membrii de partid erau comuniştii, ci politrucii şi habotnicii. Pe ăştia nu-i regretam. Acum comuniştii erau cei care au minţit, au luat cu de-a sila, au băgat la închisoare, au torturat şi multe altele. Eu nu mă număram nici printre unii, nici printre alţii. Eu ce fel de comunistă eram? Dacă aceia erau comuniştii, atunci însemna că eu vreau un comunism fără comuniştii? Dar era posibil un comunism fără comunişti „din aceia”? Dacă nu, mai voiam eu comunism? Dacă numai aceia erau comuniştii, atunci nu mai voiam să fiu comunistă. Nu mai voiam să fiu, dar eram. Se poate să fii fără să vrei să fii?”
Emilia Apostoae este o reprezentantă tipică a „îmbătrânirii” societăţii româneşti actuale: nostalgică după perioada comunistă, îndărătnică la tot ceea ce este nou, tradiţionalistă până în măduva oaselor, apropiată vechilor obiceiuri şi alegătoare convinsă a foştilor comunişti, îmbrăcaţi acum în hainele democraţiei. Nimic nu o schimbă şi nimic nu pare a o transforma, în viitor, în altceva. Chiar dacă finalul ne poate suprinde, suntem conştienţi că asemenea oameni îşi trăiesc gândurile cu îndărătnicie, fără a dori să sustragă din ideile celor din jur, posibil mai evoluaţi din punct de vedere intelectual sau civilizator (cum ar fi Alice, fiica Emiliei, plecată în Canada odată cu venirea revoluţiei), nimic, nimic care să îi determine să „creadă” în altceva. Nici măcar cu privire la lucruri simple şi fireşti, cum ar fi mâncarea: ei susţin că tot ciorba de burtă este mai sănătoasă: „De mâncare nici nu vreau să-mi amintesc. Alain a luat o salată şi doi peşti leşinaţi, cu o feliuţă de lămâie, de m-am speriat că ţine regim. Am crezut că mă înşelasem în legătură cu ficatul. Dar nu, cică aşa mănâncă ei, te miri ce, trei lulele, trei surcele. Frugal şi dietetic. De-aia ajung să trăiască nouj’ de ani, de le ies copiii la pensie aşteptând moştenirea. Ei, când ies din serviciu, îs binemersi, se apucă de vizitat lumea. Ei şi japonezii. Ţucu a luat o ciorbă de burtă şi ceafă la grătar cu cartofi prăjiţi. Mie nu prea mi-era a mânca, aşa că am luat cinci mici cu muştar.” 😀
Romanul lui Dan Lungu, „Sunt o babă comunistă!”, ar trebui să fie predat la şcoală, aprofundat şi apoi explicat pe larg părinţilor şi bunicilor noştri, dar şi celor care sunt prea tineri şi care consideră că perioada comunistă a fost o „binefacere”. De acord, a fost, dar pentru o minoritate din vârful nomenclaturii şi pentru românii care s-au „descurcat”. Indiferent că aceştia am fost noi sau părinţii noştri, trebuie să facem o distincţie între ce a reprezentat la nivel individual şi ce a reprezentat la nivelul mentalităţii româneşti, cu urmări pe termen lung: îndobitocirea unei naţii.
Că tot a început campania electorală, închei printr-un dialog savuros din carte:
„-Tu ştii că duminică sunt alegeri?
-A ajuns vestea şi la ţară… Al lui Bolohan dădea bere gratis pe imaş. Dintr-un camion.
-Şi?
-Am luat şi eu una…
-Aha, şi cu cine votezi?
-Da’ de ce trebuie să votez?
-Păi, i-ai băut berea degeaba?
-Păi, liberalii dădeau pixuri şi am luat şi eu unul…
-Să nu te prind că-l aduci pe-acasă.
-Stai liniştită, că l-am şi pierdut… Chestia e că, oricum aş da-o, cu pixul sau cu berea, una tot mi-a dat-o degeaba…”
Am scris despre acest roman şi pe ClubDiverta.ro.
1 comment
jucindu-ma
DECÎT O CARTE
Ca o recenzie
Cin’şpe august. Gata şi pe azi cu slujba. S-a mai dus o zi. „Servici uşor, Leo!”, „Salutare, Mişule şi după-amiază plăcută!”, trec cardul pe deasupra senzorului şi calea mi-e deschisă. În staţia de bus, un ochi prin chioşcul de ziare. „Opa’, cartea lu’ Lungu, Sînt o babă… cu Cancan-ul. Merge să o iau. E mai puţin.” Rapid adjudecată. O las în urmă pe chioşchetară, bînguind scuzîndu-se că nu mai are şi ziarul. Căldura nu-i sufocantă. Renunţ la autobuz; pînă la metrou merge şi pe jos, poate arunc o privire şi prin carte.
Format prietenos, uşor de citit, conţinut lejer, trotuarul destul de gol. Citesc şi merg fără grabă. În afara rîndurilor, cîmpul meu vizual e redus la minim spre colţuri de ochi, cîte puţin dincolo de coperte: cîţiva metri în stînga, tot atîţia în dreapta, doi în faţă şi unul sub cartea deschisă din care încep să se adune paginile citite. Nici n-am nevoie de mai mult, oricum sînt cu ochii şi gîndul, doar acolo, în poveste.
Mergeam liniştit cu capu-ntre urechi, hrănindu-mi imaginaţia şi supunîndu-mi glandele salivare la mari eforturi şi excese de zel în gol, pe pagina din dreapta eram servit cu un borş de pasăre, sarmale şi friptură de purcel; prăjituri şi plăcinte, toate în curs de preparare de către tanti Apostoae ajutată de o vecină cînd, un claxonat strident mă pironeşte o secundă-n loc, transpirat instantaneu. Eram pe mijlocul unei străzi laterale şi un Oltcit roşu avea dreptate.
Încerc să-mi revin, am pierdut pagina, iar aromele comestibile sînt deja la zeci de metri în urmă. Ceva iz de iarbă proaspăt tunsă, cred că din dreapta, din Romniceanu. Am găsit-o. În faţa mea, foarte aproape, am din nou doar picioare fără cap.
Încă un semafor trecut încorect, dar de data asta cu bună ştiinţă şi gîndul doar la bunătăţile autohtone refuzate de băiatul ăla din Canada, Alin. Fie, pînă la urmă merg şi cei doi peşti leşinaţi cu o feliuţă de lămîie, alegerea lui de la restaurant. Chiar dacă trei lulele, trei surcele. Frugal şi dietetic, cum zice tanti Elena. Orice, dar să fie acuuuum!
Paginile trec şi deja am ajuns la metrou. Las un deget ca semn de carte şi trec victorios printre turnicheţi. Continui citeala pe peron: Azi e zi de făcut tezic. Mirosul de bălegar răscolit cu furca ajunge pînă la mine. Îmi taie pofta de mîncare… . Da, parcă-l simt şi eu, abia bănuit, dar poate-i mai bine aşa şi chiar îi mulţumesc Lungu-lui că mi-a salvat stomacul de crampele date de aromele lui tanti.
Nici mirosul de covrigi copţi mîncaţi într-una din pungile de hîrtie de juma’ de peron nu-mi place.
Intru în tren prin bariera sufocantă de căldură din dreptul uşilor. Pe jos griul cu străluciri de mică. Şi suficient de multe apetisante maiastre picioare de damă. Aglomerat. Aer greu. Din sensul de mers, ajutat de curenţi prietenoşi mie, vin răsfăţătoare irizaţii de chanel no. 5. Opt sute de lei la duty free. Trei sute cin’zeci pe net, dar cu riscuri. Deja curios, cobor cartea şi încerc a identifica sursa. Un trening de lycra gri şi o pereche de sandale verzi, cu călcîi închis. Nu-mi plac. Un tatuaj reuşit, şi-n rest nu mai contează.
M-am aşezat lîngă tanti Lucreţia. Îi cer puţin ochelarii de soare. Soarele e albastru. Mîna mea e albastră. Totul e albastru. Pînă şi furnicile sunt albastre. Lîngă mine, ţinînd probabil ritmul din căştile imense, se ridică pe lîngă şireturile desfăcute, vagi putori de picioare dintr-un bocanc albastru care se mişcă sacadat.
Unirii. Apare un loc. E al meu. Îl iau, mai am ceva staţii. Cu tot cu o transpiraţie iute, prost împachetată în ambalajul unui parizer cu mult usturoi. Poate o mascată (educaţia?) rîgîietură de porcină umană indestulată ieftin şi prost, Mencincopschi să trăiască! Identific cu coada ochiului, imediat în dreapta jos a cîmpului meu vizual redus, sursa: un maieu şi o burtă mare ascunse sub nişte blugi tăiaţi, la două scaune libere mai încolo. Şi un şlap cu un ciorap negru. Pagina triş’patru deja şi-s convins că aş prefera totuşi Ce frumoasă e Alice îmbrăcată în alb!, ca un crin înflorit, nu degeaba a început tanti Caterina să lăcrimeze.
Înainte de a lăcrima şi eu, mă ridic condamnat la maximum. Mai bine în picioare, şi mă lipesc de braţul salvator plin cu flori al unei posibil sărbătorite Marii, Mariane, sau Mariete. Care n-arată nici rău. Nu, n-a coborît la prima, chiar de tot propteşte uşa. Poate doar că aşezată nu le-ar putea ocroti. Cred că cel mai tare miroseau crinii, dar le mulţumesc şi tuberozelor. M-au dus ocrotitor pînă la Grigorescu, „săru’ mîna, doamnă”, şi cred că am lăsat-o să ajungă cu florile acasă complet fără miros.
Cobor. Alt aer. M-AM SĂTURAT DE BALEGĂ. Hm, sună bine! Mă opresc pentru completă savurare la baza scărilor. Mai bine dorm în parc decît să fac tezic. Nu mai vreau gloduri. Nu vreau să mă mărit cu unul ca nea Culiţă. Nu, nu, nu vreau! Nu, nu, nu! Nu sunt eu proasta satului! Nu!… urmate de un moment poetic: Cînd tanti Lucreţia deschide uşa, eu plîng în hohote.
Merg agale, trotuarul larg e adjudecat p-aici în bună măsură de copii în biciclete, nu fac mişcări bruşte ca să-mi poată anticipa, salvîndu-mă , traiectoria. Nerăbdător de a mai auzi o imperativă neaoşă rugăminte: Dă-mi bă şi mie bicicleta, nu fii comunist!
Umbrele frunzelor în mişcare pe hîrtia albă îmi încetinesc puţin citirea. Rozalia îşi continuă povestea colorată iar spectrul se îngustează: Comuniştii nu mai făceau decît stofe maro, negre şi gri. Cenuşiul şi albastrul-salopetă erau culorile oficiale. Pantofii erau toţi negri şi maro. La fel poşetele sau umbrelele.
Cred că mirosea a cozonac, vin şi ouă, chiar dacă noi nu ne dădeam seama. Iar mor de foame. N-aş refuza nici cei doi cartofi fierţi, plini de tărîţe scoşi de Sanda din mîncarea pentru porci. Sau o plăcintă cu brînză sărată de la chioşcul din dreapta. Aleg totuşi mergînd alene să termin cartea.
Cel mai scurt drum mă duce prin Piaţa Sălăjan cu emanaţiile ei: miros de pepeni, transpiraţie, de ardei, piersici coapte sau deja în fermentare. Vînzătoare musculoase şi bronzate în colanţi negri şi cu tălpile murdare în papucii de gumă.
Încep să simt căldura de Gustar. Deja aproape acasă. Mai am doar cîteva alei strivite de griul blocurilor comuniste cu cîte zece etaje. Fiecare învăluite în aburi de mîncăruri în lucru. Foştilor oameni ai muncii li se pregăteşte prînzul. Aici, cred că iahnie de fasole cu afumătură, doi paşi mai încolo, sută la sută chiftele cu prea multă ceapă, ori poate uleiul?…, căcat, da’ de cîine, l-am luat din plin, cred că din piaţă. Las cît pot pe muchia primei borduri şi prin nisipul copiilor din parc. Restul fără să vreau, merge mai departe cu mine. Cred că a fost şi un film, Angela merge mai departe.
Ultima alee, în fund se vede blocul. Verde aprins. Singurul reabilitat termic. Ştiu, îmi plăcea mai mult de erau tot felul de viluţe, văruite în galben sau bleu, ca hotelurile de la mare, şi grădini cu flori, alei pietruite şi cîini lupi care să-şi scoată botul prin grilaje de fier forjat, dar… Miros de bere şi mici în pregătire. Fumul se ridică netulburat. Vorbe gălăgioase. ”Ne fură la factură…”, „Să trăieşti vecine”, las cartea jos, cu degetul arătător în chip de semn. „Noroc, nea Alecu. Ce faceţi? Şedinţă de bloc?”, „Puţin aşa, tinere. Fură ăştia la întreţinere şi mai vorbim şi noi. Dacă acum, vara…”
Şapte trepte largi, uşa maro de metal, acreală-n aer, lift, deschid, descopăr înainte de primul pas borîtura de pe jos parţial acoperită cu o filă de Ring, ziar de metrou, renunţ, urc pe scări, caut la fiecare etaj întrerupătorul, nu merge, nici la unu’, nici la doi, deja întuneric complet, mă ajută balustrada, la cinci se aprinde un bec chior, încă două etaje…
Descui uşa, ea îmi iese-n faţă în şorţ de bucătărie. Nimic apetisant. Formal, pupatul de venire. Doar îi ating buzele, un miros neplăcut apărut de ceva timp, gura, sau poate stomacul, mă opreşte de la mai mult. Pantofii bej zboară în dezordine, redeschid cartea Maria este foarte frumoasă, numai bună pentru înmînat flori, încă nu mă spăl pe mîini, mai am doar cîteva pagini. O duhoare ca de băşini vine dispre bucătărie. Poate brocoli ăla, uitat prin frigider, pus în vreo reţetă de pe net… La mine în cameră. Ferestre deschise.
Gata şi cartea. Bună, chiar de nu-mi pare roman, doar osutănouăzeci de pagini şi alea-n format de buzunar, maxim vreo sutăpatruşapte de grame. Poate o nuveletă, acolo. Adevăru-i că nici Ciuleandra nu-i cu mult mai mare. O să mă duc totuşi şi la film.
Nu mai mi-e foame. Am tot mîncat pe drum. Cred că o să stau frumuşel acasă şi o să… o să găsesc eu ceva de făcut.