”Stoner”, de John Williams
Editura Polirom, Colecția ”Biblioteca Polirom. Esențial”, Iași, 2014
Traducere din limba engleză de Ariadna Ponta
Moto: ”Dragostea față de literatură, față de limbă și față de modul cum misterul minții și al inimii se dezvăluie în migăloasele, straniile și neșteptatele combinații de litere și cuvinte, în tiparul cel mai negru și mai rece – dragostea pe care o ținuse ascunsă de parcă era ceva ilicit și periculos a început să o afișeze, timid mai întâi, apoi cu curaj și, în cele din urmă, cu mândrie.”
Greu este să scrie câteva cuvinte despre o capodoperă! Înainte să citesc această carte, eram chiar un pic enervat de comentariile de pe bloguri și de pe Facebook care lăudau foarte mult Stoner-ul lui John Williams, spuneau că este o capodoperă uitată și recuperată. Ei bine, au avut dreptate, este un roman foarte bun, profund, care suprinde perfect viața unui om normal, fără a fi nevoie de magie sau de fantastic, fără să fie nevoie de tragedii suplimentare cu excepția vieții însăși. Un roman perfect în fața căruia mă înclin.
William Stoner nu are niciun moment în care este altfel decât normal. Trece prin toate etapele vieții fără a face lucruri nemaivăzute, cu o decență și o modestie absolut impresionantă și își duce zilele fără a influența prea mult viețile celor din jur. Atunci de ce putem spune că ”Stoner” este excepțional? Tocmai aici surprinde John Williams, parcă nu am văzut niciodată un roman cu un personaj egal cu sine însuși, care nu își propune să schimbe lumea, care nu își propune să producă o reacție celor din jur, iar emotivitatea sa pare să nu existe, de la prima respingere retrăgându-se într-o carapace aproape ermetică.
David Masters, unul dintre prietenii cei mai apropiați din studenție, din păcate mort în luptele din primul război mondial, îl caracterizează perfect pe Stoner, iar cuvintele lui par a-l urmări, fără să știe, mereu pe acesta, până în ultima clipă a vieții:
”Cine ești tu? Un simplu fiu al pământului, așa cum pretinzi? O, nu. Ești și tu un infirm – tu ești visătorul, nebunul într-o lume mai nebună decât el, tu ești Don Quijote al nostru din Vestul Mijlociu fără un Sancho, care zburdă sub cerul albastru. Tu ești suficient de deștept – oricum mai deștept decât amicul nostru comun. Dar tu ești atins, suferi de eterna infirmitate. Tu crezi că e ceva aici, ceva de descoperit. Ei bine, în lumea largă o să te dumirești foarte repede. Și tu ești croit pentru eșec; nu că te-ai lupta tu cu lumea. Ai lăsa-o să te mestece și să te scuipe și ai zăcea acolo, pe jos, întrebându-te ce n-ai făcut bine. Pentru că te-ai aștepta mereu ca lumea să fie ceva ce nu e, ceva ce n-are nici o dorință să fie. Gărgărița din mălai, viermele din vrejul de fasole, carul din lemn. N-ai fi în stare s-o înfrunți și oricum nu te-ai putea pune cu ea; pentru că ești prea slab și în același timp prea puternic. Și n-ai unde să te duci în lumea asta.”
Știu că am subliniat acest pasaj și am tot sperat ca personajului principal să i se întâmple o minune și să realizeze ceva măreț, să fie deasupra timpurilor și oamenilor și să facă o excepție de la această lume mizeră și fără idealuri și sens în care trăim. De altfel, așa am trăit cartea, cu o anumită formă de exasperare că acest om, unic în felul său, nu poate realiza nimic durabil, nimic care să aibă importanță, nimic care să-l facă viu, în memoria generațiilor ce vin, după moartea sa. Pentru că, în ciuda bunătății, în ciuda corectitudinii și a păstrării unei atitudini demne, el trăiește parcă fiecare bucurie doar pentru a aștepta suferința care vine neabătută, nu are nicio realizare cu adevărat importantă (nici căsnicia, nici copilul, nici prietenii, poate cu excepția lui Finch, toți se dovedesc în timp dacă nu dezamăgiri, atunci măcar neutri).
E drept, se poate discuta mult pe această temă, a scopului în viață, a dorinței omului de a surprinde istoria cumva, într-un fel important. Dacă treci de un anumit prag al inteligenței, e clar că omul se gândește la menirea lui în viață și dorește să lase un semn. Mulți consideră că e suficient să crești câțiva copii, alți vor să aibe o carieră importantă, să scrie câteva cărți, să construiască o casă sau o clădire reprezentativă. Nu știm exact care este rețeta corectă, deși trebuie să recunoaștem că în memoria colectivă rămân puțini oameni. Unul dintre ei ar putea fi William Stoner, mai ales pentru că și-a construit pașii corect și fără a se abate niciodată de la propriile principii, care erau unele foarte consistente, etice și morale. Numai că pare a avea parte numai de eșecuri.
Să luăm ca exemplu căsnicia lui, cu o femeie de care s-a îndrăgostit rapid și despre care spera că va fi iubirea vieții lui. Numai că ea s-a dovedit rapid că avea o altă fire, că nu avea ambițiile sale, iar fericirea era o noțiune inexistentă în viața ei. Nopțile erau triste, zilele treceau prea repede, iar dispozițiile ei erau tot mai schimbătoare. Nici copilul apărut aproape nesperat nu aduce nicio schimbare, iar viața cu ea devine cumplită mai ales după ce ea a decis să își arate autoritatea în familie, mai ales asupra bietului copil, care era îndrăgostit de tatăl său. Peste ani, fetița ajunsă adult trece prin transformări disperate, cade în patima alcoolului, totul din cauza traiului într-o familie nefericită și ordinelor impuse de către mama sa. M-am întrebat de multe ori de ce el nu a plecat, de ce nu a încercat o altă formă de fericire, de ce nu a luat-o de la capăt? Greu însă să te pui în pielea lui Stoner:
”În mai puțin de o lună, Stoner știa deja că dăduse greș în căsnicie; înainte să se încheie primul an, a încetat să mai spere că se va ameliora ceva. A învățat să păstreze tăcerea și nu a insistat cu dragostea. Dacă îi vorbea sau o atingea cu tandrețe, Edith se retrăgea imediat în sine, îndura fără un cuvânt, iar apoi, zile întregi, se supunea la noi extreme ale extenuării. Dintr-o încăpățânare care îi caracteriza pe amândoi, dormeau în același pat; uneori, în somn, Edith se lipea fără să-și dea seama de el și atunci, uneori, tăria lui și tot ce știa prea bine cedau în fața iubirii și venea deasupra ei. Dacă o trezea, se încorda și devenea țeapănă ca o scândură, întorcea capul într-o parte, cu gestul binecunoscut, și îndura violul cu fața îngropată în pernă; când se întâmpla așa, Stoner își săvârșea dragostea cât putea de repede, urându-se pentru grabă și regretându-și înflăcărarea. Alteori, mai rar, Edith rămânea amorțită de somn; și atunci era pasivă și murmura adormită; nu știa nici el dacă protesta sau era surprinsă. Ajunsese să aștepte cu înfrigurare aceste momente rare și imprevizibile, pentru că atunci se putea preface că vede în consimțământul ei toropit de somn un fel de reacție.”
Nu trebuie să vă imaginați că e vorba de o carte tristă în totalitatea ei, ci este mai degrabă o corectă descriere și dezvăluire a profundelor linii ale personalității umane. Omul trăiește și suferă, trăiește și se bucură, unii sunt sau se cred chiar fericiți, dar puțini reușesc să o facă tot timpul. Nici Stoner nu reușește și nici măcar nu este vina lui, ci a mediului în care se află, a oamenilor cu care interacționează și a timpurilor pe care le trăiește. Și nici atât, este o caracteristică a omenirii dintotdeauna.
Nu am vrut să fac o recenzie propriu-zisă, nu am vrut să povestesc acțiunea, mi-a făcut plăcere să spun doar câteva cuvinte (din cele multe) care mi-au trecut prin cap atunci când îmi aduc aminte de ”Stoner”. Pe care îl consider în continuare o capodoperă și care va figura pe unul dintre primele locuri atunci când voi face topul meu de final de an. Un roman pe care trebuie să-l citiți!
2 comments