Revista presei culturale

Revista presei culturale (mai 2017)

În această lună, am citit revista România literară. -”România literară” nr. 16-17/14 aprilie 2017. Din fericire, mai există cronicari de la această revistă literară care apreciază eforturile unor editori mici, care mizează pe literatura românească. Unul dintre aceste cazuri este Un cristian, despre care scrie Răzvan Voncu, în legătură cu cartea ”Ca motorul unui Ford din 1931”, de Nora Iuga: ”E bună și intuiția lui un cristian de a relua, în discuțiile din 2010 și 2016, subiecte abordate în cel din 2007. În 2007, poeta miza, de exemplu, pe anumiți tineri (susținerea începătorilor fiind o convingere profundă), iar alegerile ei erau atât de anapoda, încât numai desăvârșita candoare le salva de ridicol. În 2016, însă, continuând să-și declare solidaritatea cu cei care acum pășesc în literatură, e mai degrabă rezervată cu privire la „tinerii” din urmă cu câțiva ani. Cu discreție, fără să încrimineze, Nora Iuga constată, in petto, că s-a înșelat, uman și literar... Eșecul nu o dezarmează, totuși, nici nu-i alterează umoarea: poeta rămâne senină, candidă, mai tânără spiritual decât „tinerii” care nu au confirmat.” Despre volumul ”Articole din Cuvântul lui Nae Ionescu”, de Mihail Sebastian, apărut la Editura Vremea, scris Sorin Lavric: ”Nae Ionescu, dîndu-i prilejul să se afirme, l-a molipsit totodată cu puterea modelului pe care îl întruchipa în ochii lui. Și dacă ziarul avea un pronunțat accent ortodox, promonarhic și antiliberal, nici Sebastian nu putea face notă discordantă, cîntînd separat o altă psalmodie. Cînd exaporitul îți dă șansa de a fi citit săptămînal de protipendada intelectuală, lași la o parte ifosele atavice și îți intri în rol, iar Sebastian chiar asta a făcut, scriind o gazetărie de dreapta, al cărei miez stă în pînza personală a tabloului, nu în rama lui. Însuși detaliul că Nae i-a dat sarcina ca, în numărul aniversînd zece ani de existență a „Cuvântului“, să facă o istorie detaliată a ziarului, dovedește spiritul de echipă pe care Sebastian și-l însușise.” Mircea V. Ciobanu alege să se ocupe despre ultimii câștigători ai Premiului Nobel pentru literatură, cu referire directă la poetul/cântărețul Bob Dylan: ”După criteriile poeziei antice, Bob Dylan este chiar poetul autentic. Rapsodul. Aedul. Menestrelul de mai târziu. Or, dacă textul e alcătuit din versuri ritmate și rimate, nu avem deja un prim indiciu, fie și formal, al poeziei? De ce se mai scriu azi versuri (și) cu rimă, de vreme ce poeziile nu-s nici cântate, nici declamate, ci sunt pentru lecturi intime?” -”România literară” nr. 18/21 aprilie 2017. Recenzia la o carte care mi-a atras atenția de mai mult timp - ”Doamna Ataturk”, de Ipek Calislar, Editura Univers - este semnată de Simona Drăgan: ”În urmă cu vreo zece ani, o ziaristă a cercetat mai îndeaproape rolul unei femei insuficient cunoscute turcilor moderni, pe care istoria oficială a denigrat-o, a exclus-o sau a marginalizat-o. A studiat toate biografiile, mărturiile, i-a cercetat și interogat pe urmași, pe puținii martori istorici rămași și a recurs la o critică internă a surselor, care au scos la iveală un destin trist, confiscat și nedrept. Prima Doamnă a…

Prin blogosfera literară (15 – 21 mai 2017)

Radu Ilarion Munteanu (sau rim, cum il cunosc prietenii) scrie pe blogul sau despre cartea lui Stefan Cazimir 'Sabia şi imperiul; Militari la cârma statului' aparuta in colectia 'Istorie' a editurii Humanitas : 'Ce au comun cei 6 subiecţi ale căror nume sunt etalate pe copertă? În liniile cele mai mari, din militari au deveni oameni politici, pentru a ajunge să conducă statul. Dar mai ales au fost personalităţi de mare suprafaţă. Dar să vedem dacă aceste coordonate nu implică şi alte figuri instorice. Prima la care ne gândim e Hitler. Dar faza militară din biografia sa s-a limitat la gradul de caporal. Că după ce a devenit führer şi-a asumat, la un moment dat, funcţia de comandant suprem în timp de război ţine de atribuţiile uzuale ale unui şef de stat. El n-are ce căuta în carte nu pentru că e simbolul absolut al rălui, în fond i s-au dedicat destule anlize pe diferie planuri, ci deoarece nu se încadrează în model. Nu mai vorbm de omologul său  în materie de absolut al răului, Stalin, care nici măcar n-a fost militar, iar războiul l-a condus politic, uniforma şi gradul de generalissim fiind conjuncturale. Dar Napoleon? Faza militară a carierei sale a atins un rang superior lui De Gaulle, de pildă, care a fost doar general înainte de armistiţiu. Apoi şi-a asumat creerea Franţei libere, ulterior Franţa combatantă. Pe când generalul Bonaparte câştigase campania din Italia, comandând o armată. Lipsa lui din listă să fie motivată de faptul că a ajuns prim consul prin lovitura de stat de la 18 brumar? Sau de anvergura suprastatală, europeană, a personalităţii – şi a construcţiei sale politice? Mai degrabă. Toţi ceilalţi au luptat pentru ţara lor, toţi au încercat s-o salveze într-un fel sau altul. Şi mai ales toţi 6 au fost oameni ai secoluui XX. Simon Bolivar a devenit militar după implicarea în lupta politică de decolonizare, de nevoie. Cromwell nu şi-a salvat ţara ci a gestionat un război civil. Chiar Alexandru a întemeiat un imperiu, funcţia militară şi cea politică amestecându-se inextricabil. George Washington a devenit şi el militar de conjunctură în războiul de independenţă al unei naţiuni încă neconstituite. Iată, aşadar, că tocmai în analiza cazurilor care nu şi-au găsit locul în lista lui Cazimir găsim argumente care susţin coerenţa acesteia. Coerenţă care frizează chiar rigoarea.' (mai mult…)

Revista presei culturale (aprilie 2017)

În această lună, am citit revista România literară. -”România literară” nr. 15/7 aprilie 2017. Articolul lui Ștefan Cazimir mi-a adus aminte de unul dintre cele mai pitorești partide ale României postdecembriste și anume Partidul Liber-Schimbist, ale cărui precepte au fost împrumutate de la marele Caragiale. Vom descoperi în articol și alte partide asemănătoare, din alte țări, precum cel din Canada: ”Pachidermul fusese ales ca simbol, întrucât ”politicienii au pielea groasă și intelectul debil, se deplasează lent, dar pot fugi repede când se simt în pericol și le place să se bălăcească în noroi.” De-a lungul existenței sale, partidul a prezentat drept candidați în alegeri o seamă de personalități, îndeosebi artiști și scriitori, deși candidatura lor nu era luată în serios și nu prezenta nicio șansă de reușită. Partidul s-a bucurat totuși de o anume popularitate, fiind recunoscut oficial în 1979 și situându-se pe locul 4 în opțiunile electoratului. Cu privire la platforma formațiunii, unul dintre liderii săi a descris-o ca fiind construită din lemn și înaltă de două picioare. Din obiectivele cuprinse în ea, iată o sumară selecție: abolirea legii gravității, reducerea vitezei luminii, întrucât se deplasează mult prea repede; instituirea englezei, francezei și analfabetismului drept limbi oficiale ale Canadei; desființarea mediului ambiant, deoarece e greu să-l păstrezi curat și ocupă prea mult spațiu; anexarea la Canada a Statelor Unite, cu scopul de a ridica temperatura medie cu un grad Celsius; interzicerea iernilor aspre; acordarea dreptului la grevă șomerilor ș.a.m.d. Promisiunea, în fine, care le rezumă pe toate: a nu-și respecta nicio promisiune!” (mai mult…)

Revista presei culturale (martie 2017)

În această lună, am citit revistele Dilema veche, România literară, Suplimentul de cultură. -”Dilema veche”, nr. 679/23 februarie - 1 martie 2017. Cătălin Petre scrie despre ”Un nud în flăcări”, una dintre cele mai interesante statui descoperite în Creta, datând din anul 1450: ”Unghiile, care nici măcar nu sînt vizibile pentru privitor, au cuticule, iar axele lor sînt puțin diferite, cum și sînt în realitate, deși ispita e să le faci, mecanic, perfect paralele. La marginea încheieturii e marcat zimțul osului (procesul stiloid al cubitusului, cum ar veni). Lîngă cotul ascuțit se vede ușoara comprimare a mușchiului din cauza antebrațului în flexie completă. Nu vreau să zic că brațul e fără cusur, dar nici scopul sculptorului nu e educația anatomică, după cum nu e nici la Rembrandt, unde disecția mîinii făcută de doctorul Tulp are niște stîngăcii, și nici la Michelangelo, unde dreapta lui David are toate venele umflate (foto), în vreme ce pe stînga nu se văd decît oasele.” (mai mult…)

Revista presei culturale (februarie 2017)

În această lună, am citit revistele România literară, Suplimentul de cultură. -”România literară”, nr. 6/10 februarie 2017. Una dintre cărțile pe care le-am remarcat și eu în albumul meu de cărți noi de pe Facebook este ”Cherie, je vais a Charlie”, de Maryse Wolinski, apărută în traducere românească la Editura All. Despre ea, scrie Mihai Zamfir: ”Chérie, je vais à Charlie poate stîrni interes oriunde în lume, date fiind evenimentele relatate. Cred însă că publicul românesc este în cazul de faţă mai receptiv decît alt public străin. Cititorilor români nu trebuie neapărat să li se explice, prin note de subsol, contextul francez contemporan; ei cunosc istoria, geografia, politica Franţei, cunosc Parisul mai mult decît alte popoare. Încă o dovadă că francofonia noastră nu-i doar un panaş bun de afişat la reuniuni internaţionale, ci o realitate încă profundă. Dacă aşa stau lucrurile, nu e doar meritul împrejurărilor, e şi meritul nostru.” (mai mult…)

Revista presei culturale (ianuarie 2017)

În această lună, am citit revistele România literară, Suplimentul de cultură. -”România literară”, nr. 1/13 ianuarie 2017. Adrian G. Romilă scrie despre ”Disco Titanic”, romanul lui Radu Pavel Gheo și concluzionează: ”Construit binocular, în perechi de personaje, de timpuri și de lumi, cu un discurs polifonic care se remarcă atât prin tehnicile variate (narațiune alternativă cronologic, reportaj de război, replici de teatru, decupaj filmic), cât și prin minuția detaliilor de fundal, romanul lui Radu Pavel Gheo e încă o reușită estetică. E cartea unui prozator care știe de mult care e relevanța umană și care-i puterea simbolică a literaturii.” (mai mult…)

Revista presei culturale (decembrie 2016)

În această lună, am citit revistele Dilema veche, Suplimentul de cultură, Timpul. -”Dilema veche”, nr. 669/15-21 decembrie 2016. Dilema veche nu este o revistă care conține numai cultură propriu-zisă sau nu numai cultură în sensul restrâns al cuvântului, ci cuprinde și ceva politică, economie, antropologie etc. De aceea, câteva dintre articolele semnalate de mine din această revistă vin și din aceste zone. De exemplu, Andrei Pleșu scrie despre Dacian Cioloș și de ce nu este el apropiat de românii simpli: ”E clar: dl Dacian Cioloș nu e ce trebuie. Nu e pe placul românului. Nu se înfurie ca un milițian, nu dă capete-n gură preopinenților, nu se dă mare. Nouă ne plac circarii, băieții de băieți, istericii de bodegă. Ăia da! Sînt „haioși“, distractivi, tîlhari veseli și caftangii de cartier. Cu de-alde Cioloș ne plictisim! Așa că dăm cu el de pămînt. „Opinia publică“ e modelată, la noi, pe un ton răstit, de inși care, pînă una-alta, n-au făcut nimic pentru țărișoară, dincolo de un zgomot de iarmaroc. Inși de care, peste cîțiva ani, nu-și va mai aminti nimeni.” (mai mult…)

Revista presei culturale (noiembrie 2016)

În această lună, am citit revistele Dilema veche, Suplimentul de cultură, Observator cultural, România literară. -”Dilema veche”, nr. 662/27 octombrie-2 noiembrie 2016. Vintilă Mihăilescu ne vorbește despre Coaliția piticilor și rețelele de incompetență. Total de acord cu cele spuse de el: ”Rețelele de incompetență se reproduc apoi la toate nivelurile. Am fost, de pildă, la Fisc, să-mi plătesc taxele de cetățean corect. Am avut impresia că funcționara de la ghișeu a greșit socotelile și i-am atras atenția că, probabil, am mai mult de plată. S-a înroșit, s-a fîstîcit și a recalculat de trei ori cu creionul în mînă. A greșit de fiecare dată. A chemat-o pe șefă, au refăcut împreună calculele și a ieșit a patra variantă de plată. Nu, nu era funcționarul public grețos sau disprețuitor, era doar… incompetentă și speriată că o să se dea de gol. Iar acest lucru este valabil pentru sute de mii de funcționari, la toate nivelurile.” (mai mult…)

Revista presei culturale (octombrie 2016)

În această lună, am citit revistele Suplimentul de cultură, România literară, Dilema veche, Timpul. -”Suplimentul de cultură”, nr. 536/24-30 septembrie 2016. Un interviu foarte interesant găzduiește în această săptămână această revistă literară, cu Oliver Zille, directorul Târgului de carte de la Leipzig. Acesta este realizat de Eli Bădică, iar una din întrebări este cea pe care tot mi-o pun și eu de ceva timp, ”critici sau bloggeri literari?”. Răspunsul este destul de corect politic: ”Cred ca si, si. Avem nevoie si de critici, si de bloggeri. Si de oameni care sa ne ajute sa vindem cartile, si de cei care le discuta in profunzime, care vorbesc despre ce (mai) inseamna literatura, scrisul, scriitura, care fac legaturi. Cel putin eu, ca scriitor, consider ca am nevoie si de critici, si de bloggeri literari.” (mai mult…)

Revista presei culturale (septembrie 2016)

În această lună, am citit revistele România literară, Suplimentul de cultură. -”România literară”, nr. 36-37/26 august 2015. Despre romanul ”Arhiva trădării și a mâniei”, de Ion Vianu, scrie Gabriel Dimisianu: ”Un roman puternic această carte a lui Ion Vianu, cu epică bogată, cu personaje vii. Titlul mă trimitea la altceva, un titlu mai potrivit, cum mi s-a părut, pentru un eseu. I-aş reproşa prozatorului şi cele câteva crudităţi de limbaj, inutile alunecări în naturalism, ca şi acel amplu poem al defecării, parcă prea expresiv. La a treia ediţie eu l-aş elimina. Dar acestea sunt accidente. Peste tot în roman suntem cuceriţi de povestire, de prezenţele omeneşti. O mare carte în toate sensurile.” (mai mult…)