Prin blogosfera literara (8 – 14 august 2011)

Vladimir Tismaneanu evoca pe blogul sau ‘Memorie, libertate, moderatie’ figura poetului spaniol Jorge Semprun incetat din viata in urma cu doua luni: ‘Jorge Semprun, care a încetat din viaţă în iunie 2011, a fost unul din marii scriitori care au demontat ceea ce André Malraux a numit iluzia lirică. Este vorba de aventura stângii revoluţionare în veacul al XX-lea şi de dezamăgirile care i-au marcat pe atâţia dintre cei care au crezut în “Dumnezeul tenebrelor”, deci în religia politică a comunismului. Născut în 1923 într-o influentă familie intelectuală castiliană, trăind ca adolescent tragedia Războiului Civil spaniol, refugiat politic în Franţa, student la Sorbona îndrăgostit de Hegel şi de “Fenomenologia spiritului”, cititor pasionat al cartii eretice a tanarului Lukacs “Geschichte und Klassenbewusstsein”, participant la Rezistenţa anti-nazistă, membru al Partidului Comunist Spaniol clandestin, Semprun a fost deportat la Buchenwald. A făcut parte din organizaţia subterană a comuniştilor din lagăr. A scris cărţi despre acea experienţă teribilă, despre infamia absolută a lagărelor de concentrare, în special în “Le grand voyage” si “L’écriture et la vie” (daruita de sora ei, Cristina Luca Boico, aceasta a fost ultima carte pe care o citea mama mea inainte de a se stinge din viata, la Haifa, in anul 2000). O biografie alui Semprun se intituleaza, cat se poate de nimerit, “L’ecriture de la vie”.  A fost fascinat, ca si Koestler, de ceea ce putem numi limbajul secret al destinului.  Pentru Semprun, memoria totalitarismului a fost o veritabila obsesie, leitmotivul reflectiilor sale despre Raul radical’.

Sorin Lavric se ocupa in ultimul numar accesibil pe Internet al ‘Romaniei Literare’ de ciclul de carti aparute la Polirom ‘Contraistoria filosofiei’ semnate de Michel Onfray. ‘Omul cu canapeaua’ din articolul lui Lavric este Sigmund Freund, care se ‘bucura’ de o taioasa analiza critica in volumul pe care il dedica filosoful francez: ‘… Onfray, intrat parcă într-un puseu de molestare a tot ce înainte i se părea sfînt, îşi pune la zid învăţătorii, răfuindu-se cu cei sub fascinaţia cărora şi-a petrecut adolescenţa. După cum mărturiseşte în prefaţa volumului Freud, amurgul unui idol, apărut anul trecut în Franţa, autorităţile de suflet ale tinereţii sale au fost trei: Nietzsche, Marx şi Freud, iar dintre ei singurul de care nu are imboldul de a se dezice e primul, ceilalţi doi fiind trecuţi la capitolul „dezamăgiri stinse”. Ca să înţelegem proporţiile blasfemiei la care se dedă Onfray, să amintim că în Franţa nu te poţi lega de Freud fără să primeşti repede stigmele de reacţionar fascist îndrăgostit de Hitler şi de negaţionist de dreapta însufleţit de secrete impulsuri antisemite. Într-un cuvînt, etuva ideologică e irespirabilă şi trebuie să fii cu totul sinucigaş ca să ai cutezanţa de a insinua ceva la adresa întemeietorului psihanalizei. Cu o singură excepţie: să fii de stînga şi să suferi peste noapte o metamorfoză pe care să fii în stare să o justifici.’

In acelasi numar Marina Constantinescu evoca figura regizorului de teatru Vlad Mugur de la a carui trecere in nefiinta s-a scurs (incredibil) un deceniu: ‘Mi-e dor de El şi ascult marea. E tîrziu, e noapte, oraşul tot doarme, Luna doar, cocoţată pe cer, îmi ţine companie. Îl simt, undeva, pe omul în frac, cu joben şi baston de cristal cum trece elegant, melancolic şi absent. Beau o bere şi zîmbesc. Închid ochii şi pot să zbor, pur şi simplu, mai sus decît toate păsările, exact ca una dintre fetele dhobiului din Maderas născută, aşa cum depune mărturie Rushdie, la şaisprezece secunde după miezul nopţii. Privesc de acolo, de sus, şi tristeţea mea pluteşte împreună cu mine. Mi se pare că toţi cei care l-am iubit sîntem astăzi tot mai singuri. Ne însingurăm mai mult, şi mai mult, mai închidem o fereastră, zăvorîm o uşă, tăiem încă un fir către ceilalţi. O dată fiindcă Vlad Mugur sau Vladone sau Vlad sau Meşterul, artistul desăvîrşit, clovnul clovnilor, prietenul nostru nu mai este, aici, cu noi. Pierderea cuiva drag îşi schimbă gradul acut al momentului despărţirii cu acela al unei cronicităţii ce nu se poate nici ameliora, nici vindeca. Timpul nu rezolvă lucrurile. Puseele de revoltă, de durere, de suferinţă, de disperare răvăşesc fiinţele noastre atît de neputincioase. Între ele, nu e linişte. Sînt amintirile. Oamenii importanţi rămîn cu noi şi printre noi prin poveştile cu ei şi despre ei pe care noi le ducem mai departe.’

In Dilema Veche ma delectez saptamanal cu articole si rubrici permanente ale unor vechi cunoscuti. Radu Cosasu scrie o ‘Notă informativă cu privire la unele convorbiri telefonice’ din care aflu ca (incredibil) nu are Internet (ce n-as da sa-l intreb dece): ‘Stimaţi lucrători şi lucrătoare din serviciile multilateral dezvoltate; dacă vă interesează – şi ştiu că vă interesează – în ultimele două săptămîni, am primit următoarele telefoane (nu posed Internet) care mi s-au părut de un anume interes social, politic, economic, poate şi intelectual: De la un prieten din Toulouse: „Ai ştiut că ultimul bărbat iubit de Marina Ţvetaeva a fost tatăl lui Andrei Tarkovski?“ (Nu ştiam.) De la un tînăr informatician care lucrează la o firmă germană: „Mă enervează cum pe nemţii mei nu-i enervează absolut nimic… Nici măcar căldura.“ ‘

Solomon Marcus scrie despre ‘Cine este pe bancnota de 10 lei?’: ‘Cumpărasem ceva şi am întins vînzătoarei o bancnotă de 10 lei, dar chiar în acel moment mi-a venit ideea unui experiment. Simulînd ignoranţa, cu aerul că vreau să aflu de la ea, o întreb: Ştiţi cumva cine este bărbatul de pe această bancnotă? Răspunsul a fost spontan şi fără curiozitatea de a privi bancnotă: „Nu ştiu, domnule, o fi vreun procopsit de scriitor. Dar nu are nici o importanţă; totul este valoarea şi ea este scrisă clar: 10 lei“.

Ce mai citesc blogerii in aceasta luna de vacanta? Simonica de la ‘Jurnal de buzunar’ a citit ‘Piata Washington’ a lui Henry James: ‘Desi povestea romanului ar putea parea interesanta, eu am gasit-o destul de statica si taraganata si la un anumit punct abia asteptam sa se termine o data. Dar cel mai mult si mai mult m-a scos din sarite doamna Penniman care mi s-a parut incredibil de proasta, pisaloaga si visatoare la cai verzi pe pereti, chiar cand vedea semne clare ca Morris nu o suporta si ca urmareste doar un anumit lucrul in ceea ce o priveste pe nepoata- sa… Pe cat de ok a fost subiectul pe atat de mult am fost scarbita de acest personaj feminin secundar banal si deplorabil…O ignoranta naiva in ceea ce priveste raul care s-ar putea abate asupra fetei care ar fi trebuit sa ii fie precum o fiica….’

Adina de ‘La Buticul cu filme si carti’ a ales cartea de poezie a lui Marius Ghilezan ‘Tigara unui viitor de paie’: ‘Nu cred să existe un curent poetic pe teritoriul romînesc la ora actuală, românul s-a născut poet, o suprapopulare poetică deci, și nu extrapolez axioma populară ci trag concluzii pe fond real, uitați-vă numa la ce se întâmplă pe hyperliteratura. Bun, avem poeți, mulți, cum delimităm calitativ slova, cum cântărim și cum alegem, cum identificăm poetul și penița sa, adică stilul. Poezia lui Marius Ghilezan nu pare să aparțină categoriilor menționate, ci ea cutreieră cărări palimpsest, merge pe urmele unui pribeag martir și îi adună os cu os moaștele memoriei. Frânturile sunt puse cap la cap, încropite cu ligamente-pamflet, cu cartilaje actuale, perforate de-atâta fotbalosophie, de-atâtea goluri date la poarta nepăsării. Ținând cont de experiența jurnalistică a autorului, versul său e unul gazetăresc, intruzionat de axiome proaspete cu potențial de sedimentare în mentalul colectiv’.

In ‘chestii livresti’ sunt mentionate cartile lui Romain Gary, un scriitor pe care si eu il apreciez mult. Despre ‘ai toata viata inainte’ tradusa de Laszlo Alexandru in 1993 si republicata de ‘Cotidianul’ in 2006: ‘dacă sunteţi dintre cei care n-au citit această carte, vă rog să corectaţi, mai ales că a doua ediţie a apărut ca prim număr în colecţia de la cotidianul din 2006. şi până la urmă, cele 203 pagini (în ediţia mea) nu-nseamnă mare lucru când e vorba despre o carte de goncourt (printre puţinele care chiar merită…)’.

In fine, pe masa de lectura a lui Rontziki de la ‘Evantaiul Memoriei’ s-a aflat ‘Paradoxul iubirii’ al lui Pascal Bruckner: ‘citind cartea, am avut impresia unei scindări foarte clare în două părţi: una care mi-a plăcut foarte mult şi mi-a arătat un Bruckner genial şi o alta care mi s-a părut a fi în plus, încărcată de opiniile autorului în materie de religie şi chiar de politică. O recomand, totuşi, fără nici o îndoială, mai ales că partea care pe mine nu m-a convins nu ocupă foarte multe pagini, în timp ce restul aspectelor evidenţiate pe parcursul cărţii sunt, zic eu, de interes major şi destul de bine punctate. Nu înseamnă că Bruckner are dreptate în tot ce spune, dar le spune savuros chiar şi când dreptatea nu este complet de partea lui ‘

(Dan)

Ionuca se reintalneste cu F. Scott Fitzgerald, cu ocazia lecturii unei carti interesante, Tender in the Night: „Viața trăită în lux nu prea i-a priit lui Dick. Ajunge să bea peste măsură, pierde pacienți din cauza asta și se mai și îndrăgostește de aproape toate fufele care-i ies în cale. Personajul ăsta nu mi-a fost deloc simpatic. Nici măcar l-a început, când încă părea OK, nu am putut să-l suport. Nu mi-a părut deloc rău când au divorțat și el a ieșit din peisaj.” Asa ii trebuie!

Adina recenzeaza ultimul roman al lui Marion Vargas Llosa, Visul celtului, despre care a scris si colegul nostru, Codrut. Adinei i-a placut romanul, scrie cuvinte frumoase despre el, o excelenta pledoarie pentru citit: „romanul te prinde repede în mrejele sale, îţi creează o imagine foarte bună despre locurile şi persoanele invocate, discută nenumărate probleme ale epocii pe care o tratează şi, poate cel mai bun lucru, te face să îl cunoşti pe un om pe care nu ai cum să îl uiţi mai apoi.”

O recenzie cuprinzatoare a cartii lui Lucian Boia, Istorie si mit in constiinta romaneasca, gasim pe Mind Porn in saptamana ce tocmai a trecut: „Prin Istorie şi mit în conştiinţa românească, Lucian Boia a realizat unul dintre cele mai semnificative eforturi de democratizare prin cultură şi cunoaşterea trecutului pe care le-a trăit vreodată România postdecembristă, singurul minus fiind acela că a stârnit o adevărată tendinţă a demitizării în rândul tinerilor din preajma sa, astfel istoriografia pare mai interesată de demitizarea întregii istorii, apriori mitificată pare-se, decât de cercetarea critică a ei, cum ar trebui să se facă pentru a avea o viziune obiectivă asupra trecutului sau o “istorie aşa cum a fost ea”, după cum spunea Ranke.”

Dragos ne face o analiza asupra celor doua romane ale lui Jane Austen, Persuasiune si Mandrie si prejudecata si a diferentelor dintre cele doua. Care i-a placut cel mai mult? „persuasiune ori mândrie şi prejudecată? mie mi-a plăcut mai mult acesta. de fapt, ultimul roman al scriitoarei. şi-mi pare rău că personajul principal, anne elliot, nu este atât de spectaculos, celebru şi răsunător ca personajul celui de-al doilea, elizabeth bennet. pentru că acest personaj mi se pare cea mai mare reuşită a romanului.”

(Jovi)