A plecat dintre noi in saptamana care a trecut Neagu Djuvara. Dintre amintirile si elogiile aparute cu aceasta ocazie mentionez cele scrise de Stelian Tanase: ‘Omul impunea. Emana o autoritate care nu știai de unde vine pentru că nu făcea nimic să o impună. I-am citit fireste cărțile. Nu am fost mereu de acord cu tezele sale, dar mărturisesc că m-am lăsat cucerit de stilul lui impecabil. Avea un fel de boierie a scrisului. Era un scriitor care iși descoperise vocația la bătrînețe, după întorcerea sa în țară. Voia sa recupereze anii pierduți pentru a ne lăsa moștenire mărturia unei vieti lungi care trecuse prin toate zvîrcolirile istoriei europene. Cartea lui de memorii este remarcabilă. Ca om, se bucura de succesul lui în lumea romanească, ii plăcea gloria. De ce nu!?’
Tocmai am terminat de citit ‘Zeppelin’ al lui Adrian C. Romila a carui recenzie va aparea in zilele urmatoare. Pana atunci puteti citi si opinia lui Adi George Secara de la Book Hub: ‘Dacă aş fi fost un adolescent de dinainte de 1989, care ar fi citit „Zeppelin” după câteva cărţi de povestiri ale… „Ceahlăului” literaturii române, Mihail Sadoveanu, l-aş fi declarat pe Adrian G. Romila, cu inconştienţa adolescentului, „un demn urmaş în ale povestitului”… După Llosa cu al său povestaş, deşi nu ştiu cât de mult s-ar potrivi in extenso, i-aş putea spune „micul Llosa din Piatra Neamţ”, deşi ar mai fi de găsit comparativ nişte nume literar-măgulitoare pentru ceea ce a realizat în „Zeppelin”, fascinând cititorul, dar şi lăsându-l cu buzele uscate, ca să nu spunem împuşcat în pustiul munţilor Ceahlăului, înzăpeziţi… mai ceva ca-n „Baltagul”!’
(Dan)
Cristian Pătrășconiu scrie pe LaPunkt.ro despre o carte interesantă, apariție nouă de la Editura Polirom, ”Supa de la miezul nopții”, de Marta Petreu: ”Unde așezăm acest roman, dacă ar fi să încercăm să îl legăm de cîteva coordonate care țin de substanța criticii de întîmpinare? Nu la roman social, nu la roman politic – în mod cert. Dar la roman cu puternic substrat psihologic, da, fiindcă ”Supa de la miezul nopții” este, în mod apăsat, carte unor minți și a unor relații. Sigur că aceste relații se întâmplă într-o serie de contexte sociale care ne sunt livrate sub forma unor schițe destul de limpezi; și, sigur că da, putem recunoaște în contextele respective fragmente de lumi recentă, să le spunem așa. Dar ceea ce cred că este esențial în această carte este povestea despre substanța unor relații – de cuplu, în mod fundamental. Și, la fel de important, contează foarte mult și pun diferență specifică – narațiunea despre ce fel de softuri sunt cele pe care stau mințile personajelor principale.”
Patricia Lidia scrie pe blogul Serial Readers despre 4 lecții pe care le-a învățat din ”Jurnalul de la Păltiniș”, de Gabriel Liiceanu. Iată una dintre ele: ”Filosofia nu e așa plictisitoare precum am regăsit-o în liceu. Nu știu voi cu ce impresie ați rămas despre filosofia învățată în liceu, dar mie mi-a dat mari dureri de cap. Parțial e și vina mea, mi se părea materie de umplutură (profil real, cu 5 ore de matematică, 7 ore de informatică și multe alte materii realiste) și nu i-am acordat nicio șansă, dar în jurnalul lui Liiceanu Platon, Kant, Heidegger se amestecă printre personajele cărții cu aceeași naturalețe cu care sunt evocați Eliade, Șora și Cioran, toți contopindu-se într-un dialog natural și cursiv între îndrumat și îndrumător.”
Constantin Piștea a scris în aceeași zi o recenzie despre aceeași carte ca și mine. E vorba de ”Tânărul neînfricat de la trapezul zburător și alte povestiri”, de William Saroyan: ”Scrise în timpul Marii Crize din anii 30, prozele din acest volum îl reflectă pe William Saroyan ca unul dintre primii scriitori americani care au descris experienţa imigranţilor în Statele Unite. Cartea, apărută pentru prima dată în 1934, îl impunea pe Saroyan – care la cei 26 de ani, cât avea atunci, trăia deja de multă vreme din scris – drept un scriitor extraordinar de talentat, care avea să se exprime atât în romane, cât şi în piese de teatru, cântece sau povestiri. „Tânărul neînfricat de la trapezul zburător şi alte povestiri” este primul lui titlu mare. Alte cărţi extraordinare vor urma. Între ele, „Aventurile lui Wesley Jackson”, care a apărut la noi la Editura Rao, în 2011, şi care este despre experienţa sa pe front, redată cu empatie faţă de suferinţa umană, dar mai ales cu foarte mult umor, precum şi „Ce-am mai râs! O poveste serioasă!”, care a apărut pentru prima dată la vreo 19 ani după „Tânărul neînfricat…” şi a fost tradusă la noi recent, tot la Editura Litera.”
Sunt fascinat de antropologi, mai ales de cei care trec peste teorie și pun concluzii întemeiate pe practică. Așa că mă impresionează cărțile, articolele și conferințele lui Vintilă Mihăilescu, iar una dintre acestea din urmă este sintentizat în articolul de pe Scena9.ro intitulat ”10 lucruri despre naționalism pe care le-am aflat de la Vintilă Mihăilescu”: ”Pornind de la o imagine similară celei de mai sus, antropologul spune că a fi naționalist în Balcani înseamnă „să-ți pui steagul propriu pe brânza tuturor.” Se referă la un fapt real: din 2002 încoace, feta desemnează exclusiv brânza produsă într-un anume fel, în anumite zone din Grecia, deși același tip de brânză se produce „din Pind până hăt departe”. „De când faceți voi brânza asta?”, ar fi întrebat organismele europene în țările balcanice unde se produc alimente similare. „De mult”, am fi răspuns cu toții, din Israel până-n Albania. Grecii, însă, au fost singurii care-au adus și atestare documentară. În Iliada lui Homer, eroul Ahile mănâncă feta, în cca. sec. XII î.e.n. Ca atare, doar urmașii lui Ahile au voie să producă brânza ca produs cu denumire de origine controlată. Celelalte brânze asemănătoare din Europa se numesc „brânză albă”. (Da, inclusiv telemeaua autohtonă.)”
(Jovi)
Contributori: Dan, Jovi.
Recenzii cărţi pe Filme-carti.ro în această săptămână:
-”Tânărul neînfricat de la trapezul zburător și alte povestiri”, de William Saroyan
–”Trei etaje”, de Eshkol Nevo
–Fragment în avanpremieră: ”Chihlimbar”, de Cătălin Pavel
–Fragment în avanpremieră: ”Umbra pierdută”, de Carmen Firan
