”Catastih de bucureștean”, de Nicolae Vătămanu
Editura Vremea, Colecția „Planeta București”, București, 2015, 240 p.
Ediția a II-a, îngrijită de Florica Alice Constantinescu și Silvia Colfescu
Nicolae Vătămanu (1897-1977) este un renumit medic, pasionat al istoriei înțeleasă prin faptele mărunte și de mentalitate în stilul Școlii Analelor; tema sa de predilecție este Bucureștiul, despre care publică începând din perioada interbelică diferite cărți și broșuri ce spun poveștile unei capitale de altădată. Actualul Catastih adună întâmplări și fapte din Bucureștiul secolelor XVIII și XIX, mergând chiar până la belle époque, cu numeroase incursiuni în secolele mai vechi, despre starea și viața oamenilor și a regulilor lor.
Nicolae Vătămanu este un autor publicat constant în ultima vreme, de când percepția asupra istoriei a început să se deplaseze de la fapte și eroi sau conducători la oameni obișnuiți și la stiluri de viață; astfel, în seria de autor Nicolae Vătămanu de la Editura Vremea au mai apărut Istorie bucureșteană și Odinioară în București, înscriindu-se firesc într-o literatură istorică ce începe cu Ionescu-Gion, primul autor al unei Istorii a Bucureștilor, continuată de George Potra și de alții. În plan național, de multă vreme există cercetări și direcții precum „A Treia Europă” de la Timișoara, monografii sau studii ale Clujului (Ovidiu Pecican), precum și alte prezentări sau cărți, în spirit novator, despre Brașov, Sibiu, chiar și Iași sau Ploiești.
Opera lui Nicolae Vătămanu cuprinde așadar în principal referiri la lumea medicală de odinioară (cu atestat sau fără, precum vestita Mățăreasa, ce sufla copiilor excremente de câine în fundul gâtlejului, pentru a-i vindeca de gâlci – un leac extrem de popular la finele secolului XIX), organizând însă materia într-un flux al mentalităților ce impune la colaborare și la reflectare. Volumul este divizat în trei părți: Cronică (aspecte de mentalitate, de la florile de lămâiță și simbolistica lor virginală, până la monumente și clădiri renumite: biserica Stavropoleos), Locuri și răspântii din orașul de altădată (un loc aparte îl ocupă „Bucureștii în sonete franțuzești”, autor Jules Brun, jurnalist și iubitor al spiritului locului românesc, ce descrie într-o culegere din 1897, reeditată câțiva ani mai târziu, locuri și obiceiuri, de felul ursarilor, sau mituri : Ciuma înfățișată ca o femeie slabă ce călărește o mârțoagă, împărțind moarte) și Lumea, a treia parte, despre îndeltniciri uitate, cum ar fi șoimăritul sau creșterea de șoimi pentru vânătoare, ce se puteau cumpăra de la anumite dughene din București sau capitolul despre „cârciumi de odinoară”. Fiecare capitol este probat de o doctă bibliografie, dezvăluindu-se astfel spiritul sistematizator al autorului, o perspectivă integrantă. În final, un glosar de „ranguri boierești” în Țările Române, întocmit de Alice Constantinescu, oferă o imagine asupra lumii Catastihului.
Pe de altă parte, volumul are și unele mărci ale timpului, mai stridente astăzi decât în momentul în care au fost scrise & publicate. De exemplu, scriind despre cariera de logofăt (om cu carte, scriitor de acte), se citește o ușoară patină a vremii, prin elogiul educației comuniste: „aș dori ca tinerii de astăzi, cei ce se bucură de milioane de manual împărțite gratuit, de școli și dascăli luminați, de cămine și cantine și de atâtea alte înlesniri, să reflecteze puțin asupra condițiilor în care învățau predecesorii lor, nu tocmai așa de mult îndepărtați în timp”. Observații corecte – dar, în fond, cu ce preț? Doar cel al îndoctrinării (nu e greu de consultat ce anume se putea învăța din manualele gratuite ale epocii mult-lăudate…).
Cu toate acestea, volumul lui Nicolae Vătămanu oferă un material sociologic de primă mână, o incursiune de tipul studiilor culturale într-un trecut pe care cei mai mulți bucureșteni îl ignoră; de aceea inițiativa Editurii Vremea este încă o dată de apreciat, contribuind la reactualizarea unei identități pe care Capitala a avut-o întotdeauna.
