”Lumea secreta a nomenclaturii. Amintiri, dezvăluiri, portrete”, de Vladimir Tismaneanu
Editura Humanitas, Colectia ”Memorii. Jurnale”, Bucuresti, 2012
‘Lumea secreta a nomenclaturii – Amintiri, dezvaluiri, portrete‘, de Vladimir Tismaneanu, aparuta la editura Humanitas in 2012, poate fi citita in mai multe feluri. Pe coperta a IV-a gasim o caracterizare semnata de autor: ‘Cititorul, pe care il invit sa ma insoteasca in acest voiaj intr-o lume stinsa, dar ale carei ramificatii raman atat de prezente, va gasi in carte deopotriva recuperari istorice, demitizari politologice, secvente portretistice, un efort de explicatie si o marturisire.’
Carui gen apartine deci cartea? Nu pot sa o caracterizez exact nici macar la sfarsitul lecturii si nici dupa o partiala a doua lectura a unora dintre capitolele care mi s-au parut cele mai interesante. Am gasit in carte prea putine pasaje de analiza istorica sau politiologica pe masura numelui si reputatiei autorului. Am gasit multe secvente portretistice inegale in consistenta si in abordare. Am gasit multe marturisiri, unele interesante, altele mai putin. Am gasit multe explicatii si justificari ale biografiei personale. Stiu ca Tismaneanu este o persoana controversata pe scena publicistica si politica romaneasca, implicat in polemici si dezbateri trecute si actuale. Pentru tismaneanologi, cartea aceasta este de interes prin detaliile despre biografia personala a sa si a familiei, dar marturisesc sincer ca nu exact asta am cautat eu in ea.
Si totusi sa incep de aici, caci Tismaneanu nu numai ca nu ascunde, ci prezinta deschis originea sa in lumea nomenclaturii mijlocii, discuta in carte in detalii despre biografia parintilor, rolul lor in formarea ideilor sale, in viata si cariera sa. ‘Problema nu este in ce familie te-ai nascut, ci cum te raportezi la trecut, cum il valorizezi, cat de dispus esti sa accepti ca persoane de care ai fost extrem de atasat au fost implicate in experimentul totalitar. Unii o fac explicit, altii implicit, iar altii deloc. Nimeni nu poate impune copiilor departajari transante de biografia propriei familii, dar cand acestia devin persoane publice, indeosebi intr-o democratie nascuta dintr-o revolutie anticomunista, propria lor credibilitate reclama sustinerea adevarului istoric, nu ocultarea ori chiar falsificarea sa.‘ (pag. 153).
Randurile nu sunt scrise despre el insusi, dar au destula generalitate pentru a fi aplicabile.
In ce masura reuseste Tismaneanu insusi sa ramana fidel adevarului istoric in aceasta carte? Problema este din nou amestecul de genuri si de stiluri. Titlul promite revelatii senzationale sau cel putin inedite din ‘lumea secreta’ a clasei de parveniti, impostori, calai si demagogi mai mici sau mai mari, mai rai sau mai ridicoli adusi de istorie vreme de jumatate de secol la conducerea Romaniei. In realitate, putine sunt lucrurile de esenta pe care un bucurestean de rand, contemporan si aproximativ din aceeasi generatie cu Tismaneanu nu le stia inca din ‘epoca de aur’. Una dintre putinele informatii inedite cel putin pentru mine a fost ca departajarea de clasa a nomenclaturii a inceput inca din vremea ilegalitatii, a sederii conducatorilor comunisti trecuti si viitori in inchisori si lagare: ‘Am cunoscut personal fosti detinuti de la Vapniarka, mi-au povestit cum trebuiau sa cedeze mancarea din pachetele primite de acasa”tovarasilor din conducere”, timp in care ei erau hraniti cu mazare furajera. Cu alte cuvinte nomenclatura nu s-a nascut in momentul preluarii puterii, ci exista inca din ilegalitate.’ (pag. 203-204).
In prea putine pagini rasuna vocea politologului si a istoricului. Cand se aude ea este clara, la obiect, si cu referinte precise: ‘Politologul Ken Jowitt a scris despre modelul de castel medieval baricadat al comunismului de tip sovietic. Mentalul stainist, ca si cel fascist, era de fortareata asediata. In Romania, fostul cartier Jianu din Bucuresti a devenit, in 1948, o asemenea fortareata, cu securisti in civil circuland pe strazile din zona, ca sa vada cu cine se intalneste, cu militieni plasati in gherete in fata vilelor in care salajuiau magnatii totalitari cu familiile lor, cu doctori aflati zi si noapte la dispozitia mai-marilor puterii.’ (pag. 20)
Greu de vorbit despre obiectivitate cand este vorba despre familia apropiata, despre prieteni sau profesori care i-au format autorului gandirea si l-au sustinut in cariera (Ovidiu Trasnea de exemplu). Personaje istorice care au avut cariere similare sunt judecate diferit si difera nu numai aprecierea activitatii lor, dar si limbajul folosit – a se vedea si a se compara de exemplu portretele lui Leonte Rautu si Miron Constantinescu.
Cand este vorba despre cineva din familie sau un personaj simpatizat de autor, prezentarea este idealizata, lecturile, muzica, cultura sunt apreciate: ‘Punea muzica clasica la un patefon Telefunken (il cumparase cum se spunea pe atunci „de ocazie”). Ea mi-a vorbit pentru prima oara despre Arturo Toscanini, despre David Oistrah, despre Yehudi Menuhin, despre Emil Ghilels, despre Sviatoslav Richter. Am ascultat la ea, de pe la cinci ani, de obicei sambata seara, simfoniile lui Beethoven dirijate de Toscanini.’ (pag. 105)
In schimb, despre un personaj mult mai aspru judecat cum era Nicolae Moraru, este scris: ‘Citea cu pasiune ‘Roman Gazeta’, ‘Literaturnaia Gazeta’, si alte publicatii sovietice. N-a acceptat niciodata destalinizarea. Avea in biblioteca personala cartea filozofului francez Henri Lefebvre ‘La somme qui reste’, am inprumutat-o de la el, avea paginile neatinse.’ (pag. 263)
Dincolo de anecdotica, sunt puse si intrebari mult mai dure legate de angajarea parintilor sai in miscarea comunista, si de continuarea timp de decenii a acestei colaborari (sau mai mult decat colaborari). Referindu-se la mama sa: ‘Mai tarziu am intrebat-o in repetare randuri, mai ales cand mama a citit ‘Primul cerc’ de Soljenitin, cand a citit Vasili Grossman: Dar cum se poate sa nu fi stiut, nu erati acolo? Exact intrebarea pe care o pun si copiii nazistilor: Voi n-ati vazut nimic? N-ati stiut? Intrebarea mea era, mai exact: N-ati vazut pentru ca nu puteati sa vedeti, sau n-ati vazut pentru ca nu voiati sa vedeti? Cred ca nici nu puteau, nici nu voiau sa vada. Si cred ca raspunsul cinstit este ca lucrurile nu erau evidente.’ (pag. 53)
Nu la fel de intelegator este insa Tismaneanu cand se refera la Ion Gheorghe Maurer, si in orice caz nu pune aceleasi intrebari: ‘M-am intrebat adeseori ce-a cautat Maurer, in anii clandestinitatii, in Partidul Comunist din Romania? Ce putea avea comun distinsul avocat cu proletarii fanatici gen Dej, Moghioros si Apostol ori cu croitorese de provincie gen Ghizela Vass sau Marta Cziko, cea care avea sa devina atotputernica sotie a lui Alexandru Draghici? Cum a putut nu numai tolera, dar si incuraja egocentrismul vindicativ si antiintelectualismul visceral al lui Gheorghiu-Dej?’ (pag. 141)
Daca a pus intrebari similare parintilor sai si care vor fi fost raspunsurile – nu este dezvaluit in aceasta carte.
Cred ca pana la urma in ceea ce priveste obiectivitatea este aplicabil un paragraf scris de Tismaneanu in contextul mentionarii memoriilor lui Popescu-Dumnezeu: ‘Pretentia obiectivitatii ne este nici o secunda atenuata de recunoasterea faptului ca autorul nu are cum sa fie un martor lipsit de interese personale, un personaj situat deasupra valtorii.’ (pag. 222)
Cei care se vor aventura in citirea cartii trebuie atentionati in legatura cu inca un aspect. O mare parte din sectiunea memorialista mai ales este ocupata de insiruirea relatiilor de familie, cu liste de nume ale unor persoane si personaje cu care Tismaneanu sau familia sa au fost candva in relatii, si care au foarte putina importanta si zero interes pentru cititorii care nu au trait sau nu au avut relatii in lumea protipendatei comuniste. Un exemplu (din multe): ‘Cel mai des ai mei faceau mese cu Grigore si Maria Cotovschi, la ei, la parter, ori la noi. Veneau Francisc (Feri) si Aurel (Riva) Mihai: el lucra la arhivele CC, ea era aistenta universitara de rusa, mica de statura, cu o voce mereu ragusita. Riva, nascuta Malcik, facuse parte in anii 30 din CC al UTC, se cunostea de atunci cu Ceausescu. Mai veneau doctorul Cornel Kaplan, si sotia sa, Tea, el a fost vreme de un deceniu seful Sectorului Special (medical) din cadrul Gospodariei de Partid. Era nepoata de frate a lui Chisinevschi, a lucrat in Ministerul de Interne, cred ca a fost chiar secretara comitetului de partid in anii ’50. Era profesoara de sport.’ (pag. 50)
Memorialistica se imbina cu portretistica in cartea lui Tismaneanu. Un capitol special ii este dedicat lui Nicu Ceausescu, de fapt in acelasi capitol este inserat si un portret al lui Petre Roman, si sincer sa fiu nu stiu daca acesta din urma nu este chiar mai negativ decat cel al fiului dictatorului. Ultima treime a cartii cuprinde o galerie de 17 portrete de cateva pagini fiecare ale diferitelor personaje apartinand sau cu legaturi oarecare cu nomenclatura. Este foarte inegala in nivel, stil, continut aceasta galerie care pare sa adune articole de presa sau de blog scrise in momente diferite de timp, cu interesul focalizat pe aspecte diferite. Ea cuprinde portrete ale unor membri ai Birourilor Politice, dar sunt inclusi si profesori ai autorului si scriitorul Alexandru Ivasiuc. Unele dintre aceste portrete sunt bine schitate si dau o imagine exacta si informatii esentiale (Paul Niculescu-Mizil, Miron Constantinescu, Alexandru Draghici, Dumitru Popescu-Dumnezeu, Ionescu-Giulian), altele par a suferi de subiectivitate excesiva intr-un sens sau altul (Eugen Florescu, Gizela Vass, Ovidiu Trasnea). As fi fost foarte interesat sa aflu mai multe detalii despre refugiatii politici greci care s-au aflat in Romania anilor 50, 60 si inceputul anilor 70, dar capitolul care le este dedicat este extrem de dezlanat si scris la modul anecdotic. La fel, despre personaje ca Mihai Roller sau Pantiusa Bodnarenko va trebui sa astept alte carti (poate tot ale lui Tismaneanu) pentru a afla informatii mai complete si mai consistente.
‘Lumea secreta a nomenclaturii’ este mult mai putin decat promite si decat ma asteptam, si altceva decat ii spune titlul.
2 comments