”Istoria Regelui Gogoșar”, de Radu Aldulescu
Editura Cartea Românească, București, 2015, 376 p.
Cel mai recent roman al lui Radu Aldulescu, probabil cel mai bun prozator la ora actuală, recreează povestea presei românești, libere și independente, prin figura unui mediocru din stirpea lui Grobei, poetul și profesorul de matematici Emanuel Victor Calomfirescu, fiul lui Gogu din Gogoșu, țăran din străfundurile Olteniei.
Poltron și agresiv, complexat de statura sa de 1,50 m, personajul cu nume de rege își face o situație în Bucureștiul ultimilor ani ceaușiști, prin intermediul unei căsătorii ce îl plasează în „lumea bună”; dar, la școală, este implicat în asasinarea unui elev, prin bătaie, în fața clasei. Nu ia decât un an, în special datorită căpitanului Ardelean, nelipsitul securist căruia îi raporta orice despre oricine, și este eliberat prin decretul lui „tătuțu” cu câteva zile înainte de acel 22 decembrie bucureștean. Dezvoltată rapid, a doua parte a romanului arată felul în care ziarul Glasul Revoluției devine principalul vehicul de îmbogățire pentru un rege de carton al teribililor ani nouăzeciști. Emanuel se întâlnește cu aceeași pegră pe care o frecventa înainte de 1990, de la vagabonzi la mistificatori și delincvenți, puși de data asta în poziții importante în stat și, mai ales, dispuși să îl ajute atunci când era cazul.
Prozatorul creează astfel, în special prin sfârșitul personajului în propria lăcomie, o imagine fără echivoc a României de acum vreo 20 de ani, o țară devorată de materialitate, în care este la infinit reduplicată figura acestui rege al presei ce își creează imperii peste imperii în economia de piață. Cei care se perindă prin redacția sau prin viața sa au, mai mult sau mai puțin, un element comun cu cel supranumit Regele Gogoșar: tenacitatea pe care o poate avea și o bovină. Doar aceasta îi asigură Regelui funcții și onoruri; ministru al educației, parlamentar, președinte de partid de buzunar, gata să facă jocuri politice, gata să conducă.
În ansamblu, romanul lui Aldulescu este o critică a două teme contemporane: cea a regalității, dusă în derizoriu de acest Emanuel Victor, și cea a presei – a libertății presei, prin jocurile de cuvinte pe care le face povestitorul: Emanuel e poreclit Gogoșar de chiar mentorul său, la care ucenicise în calitate de poet încă din întunecatul ultim deceniu al Epoci de Aur, maestru ce îl ia astfel în derâdere. Oricum, pe tatăl lui Gogoșar (cu variantele: „Gogoșar umplut”, după cum „Ardei umplut” era parcă porecla unui ziarist din anii 1990) îl cheamă Gogu. „Gogoșar” s-a născut în comuna Gogoșu. În presă, Gogoșarul toarnă gogoși – de fapt divers („găina care naște pui vii” a fost un laitmotiv al anilor 1990) sau de natură politică. Vinde gogoși. E un gogoșar.
Acest tip de viață îl consumă rapid pe regele nostru: doar șase-șapte ani mai trăiește după 1990, dar ani foarte intenși, cu salturi dintr-un cerc în altul, mereu mai sus, mereu nemulțumit, eternă caricatură a parvenitului. Una dintre cele mai elocvente imagini este cea a cavoului său, care l-a costat cam un sfert de milion de dolari: cu etaj, lift și utilități (electrocasnice), grupate în jurul unor mese mai mari – sarcofagele. Artă, inclusiv maeștri italieni clasici, răspândiți în acest imobil din mijlocul cimitirului – totul va dispărea, premonitor, cu câteva zile înainte ca regele Gogoșar să pleznească.
Un vis urât care începe să șteargă astăzi din memoria publică, dar pe care Radu Aldulescu îl zugrăvește cu ardoarea și lipsa de grabă a eternității.
