Recenzii filme si carti

Recenzii despre filme si carti

Într-o altfel de lume: ”Bandiții”, de Vasile Ernu

Articol publicat de Jovi pe 21 Decembrie 2016
VN:F [1.9.22_1171]
Rating: 10.0/10 (2 votes cast)

”Bandiții”, de Vasile Ernu

Editura Polirom, Colecția Ego-grafii, Iași, 2016

Spre deosebire de ”Sectanții”, unde Vasile Ernu a studiat o comunitate religioasă, foarte cunoscută de către opinia publică măcar prin câteva caracteristici, iar felul în care a făcut-o a fost mai degrabă a unui cercetător științific, în ”Bandiții”, al doilea volum al Trilogiei Marginalilor, tonul devine familiar, sunt într-o perioadă în care naratorul este la momentul transformărilor de personalitate, în care copilul și mai apoi adolescentul devine adult. În același timp, zona în care se plasează cartea este în interiorul unei comunități temute, închise și în care este foarte greu de pătruns, cea a bandiților, care nu acceptă aproape niciodată oameni din afară și care sunt cunoscuți de toată lumea, deși amănuntele nu sunt niciodată aflate de către cei care bârfesc această comunitate.

Naratorul lui Vasile Ernu nu are însă asemenea limite, pentru că un unchi (îndepărtat sau nu) este celebrul – în rândul bandiților și nu numai – Profesor, cel care este o legendă vie a comunității, cel care dă sfaturi sau care deseori împarte dreptatea. De altfel, acest Profesor este și figura centrală a cărții, este cel care oferă învățăminte puștiului care se îndreaptă spre adolescență, îl învață jocuri noi sau taine ale bandiților, pentru ca apoi, peste ani, când ideea acestei cărți se cristalizează în mintea lui Vasi și are nevoie de documentare, îi facilitează întâlnirea cu oameni importanți, fie ei cerșetori sau contrabandiști, pictori de tatuaje sau bandiți deveniți oligarhi.

Dar cum este această lume? Regulile ei nu sunt enunțate de la început, dar le întrezărim în fiecare gest și fiecare explicație, chiar înainte să ajungem la jumătatea cărții, acolo unde sunt prezentate în oglindă Decalogul bandiților cu Decalogul pușcăriașilor: chiar dacă este o lume dură și periculoasă, mai ales dacă este privită din afară, de la distanță, vom observa câteva caracteristici inedite, neașteptate: bandiții nu își întemeiază niciodată o familie, deși își cinstesc părinții; ei nu au niciodată acte date de stat și nu folosesc decât în cazuri extreme arme de foc; nu omoară oameni fără motiv, nu colaborează cu autoritățile statului etc. În plus, e obligatoriu să faci pușcărie, altfel nu ești cu adevărat bandit. O lume fascinantă dacă o privești de departe, dar foarte periculoasă dacă te apropii sau dorești să faci parte din ea:

”Pe mine mă interesau toate aceste lucruri. Eram curios. După ce l-am cunoscut pe Profesor și am început să am o relație mai specială cu el, lumea lor  a început să mă atragă aproape fără să-mi dau seama. Avea ceva din forța de atracție a unui magnet. Dacă ești construit dintr-un material asupra căruia magnetul își poate activa forța, nu scapi. Te va trage și vei rămâne acolo. Poți scăpa doar dacă o altă forță, mai puternică, te va smulge din această lume. Dar ce forță poate să înlocuiască tenebrele unei lumi a întunericului și a vicleniei? Poate una și mai vicleană, și mai puternică, și mai tenebroasă, dar care se ascunde sub un chip de mielușel. Dumnezeu știe.” (pag. 192-193)

Așa cum scrie chiar el mai sus, este o comunitate atractivă, mai ales pentru natura umană, pendulând permanent între dorința de a face bine și atracția fascinantă pentru rău. Această atracție se vede cel mai bine din viziunea autorului, care scrie despre bandiți cu simpatie și cu nostalgie pentru acele timpuri în care aceștia își organizau viața după reguli foarte clare, multe dintre ele dure, dar corecte în raport cu membrii ei, lucru care le-a adus stăpânirea temporară a societății private și un conflict continuu cu autoritățile statale. Desigur, Vasile Ernu studiază mai mult lumea banditească din sudul Basarabiei, din Odessa, Chișinău cu ramuri până la Moscova sau în Georgia, dar impresia generală este aceea că vorbește despre bandiții întregii lumi din estul Europei, dacă nu și mai de departe.

Sunt cercetate atent, din postura observatorului abil, ce încearcă să înțeleagă, la sfârșitul adolescenței, lumea în care trăiau părinții, rudele și apropiații, iar întâlnirile cu bandiții sunt transcrise cu lux de amănunte, pentru că reprezintă, în primul rând, ceva inedit, iar în al doilea rând, ceva unic: cei mai mulți dintre ei sunt bătrâni, retrași, pensionați, dacă nu din cauza vârstei, atunci din cauza vremurilor implacabile. Astfel, pe lângă Profesor, îi întâlnim, printre alții, pe celebrul hoț de buzunare Pianistul, pe contrabandistul Iașa Țîgan, pe pictorul de tatuaje Iașa Hudojnik sau pe matroana tiotea Hana, întâlnim pușcăriași, cerșetori sau ucigași cu sânge rece. Pe lângă personaje, aflăm amănunte inedite despre obiceiurile bandiților, de la celebrele tatuaje ce crestează întregul corp până la fenea, limba hoților, de la cifirul băut la fiecare ocazie (un fel de infuzie energizantă, foarte concentrată, de ceai) până la apariția capitalismului sălbatic, odată cu vânzările fictive de mercur roșu.

Dacă istoria bandiților este aplicată, descrisă prin înfățișarea întâmplărilor care i-a avut în centru, totul se schimbă spre finalul cărții, odată cu tratarea evenimentelor care au transformat Europa de Est după 1989. Tonul lui Vasile Ernu se transformă din cel de povestaș, un ton confesiv și nostalgic (cum altfel pot fi privite istorisirile copilăriei despre călătoriile fascinante făcute cu tatăl său spre orașele și satele din jur, cel mai adesea spre Odessa?) în cel de analist trist al unor vremuri considerate a fi tragice, de vreme ce totul în ultima perioadă s-a năruit, în viața bandiților, dar și în viața noastră, a tuturor, chiar dacă numai unii văd această metamorfozare a lumii. Bandiții adevărați au îmbătrânit, unii au murit, iar conducerea castei, dar și a țărilor din centrul narațiunii, a trecut la oligarhi, acești foști bandiți dedulciți la bani și glorie mediatică. Tonul devine pesimist, pentru că lumea s-a întors cu susul în jos și pentru că noii conducători nu au scrupule, nu au legi și fură fără să îi pese de ierarhii. Așadar, legea bandiților și timpurile în care aceștia curățau lumea fraierilor de buruieni sunt regretate.

Cartea nu este numai despre fraieri și bandiți, Vasile Ernu profitând de felul inedit în care-și construiește volumul (nu este nici un studiu antropologic, nici o carte de istorie orală, ci este un jurnal al devenirii, al maturizării, bandiții fiind doar un pretext, deși unul foarte puternic) pentru a-și dezvălui o parte din ideile sale despre lume și despre anumite caracteristici ale sale. El vorbește, în același timp, despre comunitatea marginalilor și despre școala de stat care acaparează sufletele copiilor și părinților, despre fascinația întâlnirii cu bandiții sau felul corect în care se poate bea, despre lene sau felul în care o persoană poate fi corectată atunci când vorbește agramat:

”Am văzut de toate în zona mea. Am văzut de la mistici și religioși aproape fanatici la radicali și bandiți de tot felul. Însă nu fusesem în viața mea într-o familie de țigani – și încă în una de contrabandiști de soi. Cum arată acești oameni? Cum trăiesc? Cum gândesc? Pentru mine era pur și simplu o mină de aur o astfel de întâlnire. Ăștia nu ți-s plictisitorii de intelectuali sau boema artistică sau tinerimea urbană falsă și închipuită. Aici ai viața într-o cu totul altă formă, cu tragediile și bucuriile lor pe față. Și asta îmi trezea curiozitatea. Și voiam să ajung la ei.” (pag. 138)

Cele două prime volume ale trilogiei au puncte comune, dar și suficiente diferențe. S-ar putea pune întrebarea care dintre acestea este cartea mai bună, Sectanții sau Bandiții, iar asta depinde numai și numai de perspectiva fiecărui cititor. Unii, mai aplecați spre sociologie sau antropologie, ar putea spune că primul volum este mai bun, mai documentat și în care se cercetează mai atent toate resorturile, istorice, evolutive, ale unei comunități închise, dar care lumea o respinge. Este și cazul meu, mereu interesat de comunitățile religioase și de felul în care acestea judecă și se implică în societate. Cei dornici de senzațional, de violență și resorturile ei, dar și de confesiuni și luări de poziție tranșante, vor aprecia mai mult al doilea volum, tocmai că aici este analizată o lume pe care oamenii nu o resping, ci o admiră de la distanță, atâta timp cât nu sunt antrenați în ea.

”Mica trilogie a marginalilor” reprezintă, din punctul meu de vedere, una dintre cele mai bune serii de cărți apărute în literatura românească a ultimilor ani. O trilogie care îmbină caracterizări din interior a unor categorii considerate de către majoritate ca fiind marginale societății, fie ei sectanți (respinși de aproape toată lumea), fie bandiți (de care toată lumea se teme, fără a-i cunoaște cu adevărat), cu confesiuni ale autorului cu privire la anii copilăriei sau adolescenței, dar și cu privire la prezentul și viitorul lumii în care trăim. Vasile Ernu joacă pe poziții de forță și ar trebui citit dacă nu pentru a-l înțelege, măcar pentru a-l combate. Că, nu-i așa?, mulți viteji se arată cu privire la scrierile unor oameni fără a-i citi în scrierile lor fundamentale. Așadar, abia aștept volumul trei.

Puteți cumpăra cartea: Editura Polirom/Libris.ro/Elefant.ro/E-book.

Îmi place să citesc, pe scurt. Altfel, sunt Project Manager al acestui blog colectiv cultural, unde pasiunea mea pentru cărți și filme se materializează în formă scrisă. Nu am pretenții să știu totul despre această lume, iar pasiunea rămâne pasiune. În rest, vă pot scrie și despre bere, și despre Grecia, despre călătorii sau despre familie. Dar azi n-am chef :)


« »

Parerea voastra

Ultimul vostru articol









Booking.com

FOTOVIVA - Fotografie de nunta si portret

Fotografie de nunta premiumFotografie de nunta premiumFotografie de nunta premiumFotografie de nunta premiumFotografie de nunta premiumFotografie de nunta premiumFotografie de nunta premiumFotografie de nunta premiumFotografie de nunta premium
Fotografie de nunta premium