Carti Carti de fictiune

Despre smerenie și război civil: ”Fratricizii”, de Nikos Kazantzakis

 ”Fratricizii”, de Nikos Kazantzakis
Editura Humanitas Fiction, Colecția Raftul Denisei, București, 2017
Traducere din neogreacă și note de Alexandra Medrea

Grecia modernă, întocmai precum cea antică, a fost mereu zguduită de conflicte, de războaie, de ocupații sau de manifestări publice mai mult sau mai puțin violente. Între acestea, războiul civil din perioada 1944 (1946)-1949 a zdruncinat țara și, cel mai grav, a împărțit-o aproape în totalitate în două tabere, care s-au luptat pe viață și pe moarte pentru niște idealuri politice (până la urmă, dacă analizezi cu luciditate, aproape prostești). S-au luptat, cel puțin la suprafață, armata republicană greacă (susținută de S.U.A.) împotriva Armatei Democrate a Greciei (ramura militară a Partidului Comunist), adică democrații cu comuniștii. Dar, în substanță, a fost un conflict între greci, între beretele negre și cele roșii, între tradiționaliști și inovatori, între monarhie și republică, între capitaliști și comuniști, între cei care vedeau continuarea reformelor dinspre Occident și cei care vedea libertatea și egalitatea lor dinspre Estul sovietic. De fapt, a fost un conflict între bătrâni și tineri, între guvern și iluzie, între părinți și copiii lor.

Nikos Kazantzakis se concentrează pe subiectul războiului civil în romanul ”Fratricizii”, aplecându-se rareori asupra subiectului politic, baza romanului său fiind latura umană a celor care luptă între ei, ca frații care se ucid fără să conștientizeze dacă motivele pentru care luptă sunt așa de importante. Într-un frumos sat de munte din Grecia, pe nume Kastelos, iar cei care au mers prin Metsovo, Ioaninna sau satele de mai sus, din Macedonia, știu ce frumoase sunt aceste sate, oamenii sunt divizați între taberele conflictului, pentru că fiii și fiicele lor, ba chiar și cei mai tineri dintre ei, sunt plecați la rebeli, sus pe vârfului muntelui, sau sunt cantonați în armata din preajma satului. Desigur, au și ei propriile concepții și idei, nu sunt conduși doar de dragostea pentru rudele plecate, în plus, foametea, bolile și lipsurile bântuie în toată zona, afectează pe toată lumea.

În noianul de personaje care populează satul și forțele rebele, se distinge preotul din Kastelos, Iannaros, cel care pune adevăratele întrebări, sieși, celor din jur sau chiar lui Dumnezeu, pentru a găsi o cale de a nu distruge satul, pentru a reuși o împăcare istorică între cele două tabere, chiar în săptămâna sau în duminica Învierii. Din perspectiva lui, Iannaros se confundă cu satul adus aproape în pragul dezastrului, chiar dacă nu este născut aici, chiar dacă uneori amintirile îl poartă pe malurile Mării Negre, acolo unde s-a născut și a devenit ceea ce este, sau pe Muntele Athos, unde a învățat adevărata preoție, unde a cunoscut oameni cu har, dar și preoți ticăloși fără pereche:

”O parte din el se făcuse una cu pietrele, cealaltă parte se făcuse una cu oamenii, ca acei monștri despre care vorbesc vechile mituri, de la brâu în sus trup de om, iar de la brâu în jos trup de cal; părintele Iannaros, de la brâu în jos, era satul, era Kastelos. O casă lua foc, simțea că el ardea, murea un copil, simțea că el murea; când îngenunchea, la biserică, înaintea icoanei făcătoare de minuni a Fecioarei cu Ochi Mari, ocrotitoarea satului, nu era singur, satul întreg îngenunchea alături de el, din toate casele, din tot sufletul. ”Nu mai sunt Iannaros”, își zicea adeseori, amuzat, ”nu mă cheamă Iannaros, mă cheamă Kastelos.” (pag. 26)

Iannaros este adevăratul ”preot”, el a ales calea ascezei și smereniei în munți, acolo unde păstorește mai multe sate și se implică activ în viața locuitorilor, ajutându-i pe cei sărmani și săraci, criticându-i pe cei bogați, îndepărtați de mărinimie, năpustindu-se cu bastonul sus împotriva celor care blasfemiază religia. De altfel, una dintre cele mai ilustrative, dar și amuzante scene din carte, este cea în care păcălește un călugăr venit de la Muntele Athos să prăduiască țăranii și așa loviți de foamete, punându-i să aducă din puținul rămas doar pentru privilegiul de a vedea Brâul Sfintei Fecioare. În schimb, Iannaros consideră normal ca bogăția călugărului să fie împărțită locuitorilor satului, drept mulțumire pentru rugăciunile lor zilnice, iar înscenează totul de parcă ar fi fost ideea călugărului, care pleacă din sat nervos și rușinat.

Nu este singura faptă de acest gen, însă accentul se pune mai degrabă pe confruntarea cu divinitatea decât cea cu oamenii. Iannaros discută deseori cu sine și cu Dumnezeu felul în care lumea s-a schimbat într-un peisaj plin de ură și violență și care este rolul Bisericii de a reveni la milă și compasiune, la iubire pentru oameni, pentru țară și la smerenie. Demonii care se inoculează în sufletul omului nu îl ocolesc nici pe preotul comunității, care este însă destul de puternic încât să îl respingă, așa cum respinge și războiul nenecesar, nici îndepărtarea dintre oameni, nici netrebnicia lor. Ar muri cu bastonul în mână, îmbrăcat ca un preot, indiferent dacă vorbim despre dușmanii care se arată, precum bogătașii satului, sau cei nevăzuți, precum rebelii care îl privesc indiferent (printre ei, chiar și fiul său). Iannaros ar trebui să fie un exemplu pentru toți preoții care ar citi această carte, de unde ar învăța cum ar trebui purtată haina preoției, cu smerenie și simplitate, cu sacrificiu pentru enoriași și dorința de a stopa orice faptă ce contravine spiritului Bisericii. Chiar gestul său final, de a nu accepta învierea Domnului, pentru ca astfel să dea un exemplu pentru taberele adverse din comunitate, chiar dacă nu este în litera Scripturii, este un motiv pentru care trebuie admirat, o cale de a opri războiul:

”De voi trăi, striga el, de mă vor lăsa să trăiesc, nu te voi mai răstigni niciodată, îți jur, nu te voi mai lăsa să mergi de la Anna la Caiafa, Iisuse Hristoase! Ai zis: ”Eu port sabia”, unde-i? Până când vei fi răstignit? Destul! Înarmează-te, coboară pe pământ! După atâta sânge vărsat, după atâta suferință, am înțeles care este datoria omului. Virtute, înarmează-te, Hristoase, înarmează-te! Voi merge prin sate, prin munți și văi, propovăduind vestirea lui Hristos Înarmatul!” (pag. 260)

Chiar dacă Nikos Kazantzakis a fost un om de stânga, impresia generală este de neutralitate în privința confruntării armate și a ideologiei afișate. Dacă părintele Iannaros este total de partea păcii, aflăm și gândurile rebelilor și cele ale soldaților din armata statului. Astfel, pentru prima dată auzim că Lenin, ideologul suprem al comuniștilor dintotdeauna, este considerat de către grecii rebeli un Dumnezeu, un Mesia, cel care a venit din nou pe pământ sub chipul unui comunism și care este considerat adevăratul viitor al omenirii. Iar adepții lui sunt ”noii creștini”. Că nu a fost așa, unii au știut de atunci și cei puțini care credeau în asta au aflat, în cele din urmă, brusc, direct, paradisul comunismului neexistând cu adevărat decât pentru puținii conducători:

”Părintele Iannaros simțea că se îneacă de mânie, era numai ochi și urechi, privea și asculta lumea cea nouă, lipsită de respect, lipsită de Dumnezeu, o lume croită din tinerețe, din vitejie și din blasfemie. Îl batjocoresc pe Hristos, dar sunt gata să moară pentru dreptate și libertate… Doamne, iartă-mă, nu cumva acești rebeli, care luptă contra nedreptății, s-ar putea să fie noii creștini, fără să-și dea seama? Ei nu știu încă și de aceea îl hulesc pe Domnul, dar va veni o zi în care vor înțelege, nu se poate altfel… Dacă Nikodimos, călugărul rănit, avea dreptate când spunea că Hristos se va pune în fruntea răzvrătiților și nu va mai purta crucea pe umăr, ci biciul, ca să alunge din templul lui Dumnezeu, să-i alunge din lume pe toți neguțătorii, opresorii și fariseii?” (pag. 191)

”Fratrictizii” este un roman plin de mesaje, de emoție și de întrebări. Eroii cărții sunt oameni obișnuiți aflați într-o situație excepțională, iar acest gen de întâmplări arată adevărata personalitate a fiecăruia dintre ei. Tocmai de aceea, un preot precum Iannaros devine un erou, pentru că se adaptează, cu un suflet plin de bunătate, lumii tumultoase și violente în care trăiește. Una dintre cele mai bună cărți citite anul acesta.

Puteți cumpăra cartea: Editura Humanitas Fiction/Libris.ro/Librărie.net.

Articole similare

Top 10 romane alese în 2022 de pe „Raftul Denisei”

Ana Maria Cazacu

Grupul Humanitas la Gaudeamus

Jovi Ene

”Momentele și schițele” lui Matei Vișniec

Jovi Ene

1 comment

Gabriela 12 decembrie 2017 at 17:33

O carte foarte buna, recomand !

Reply

Leave a Comment

Acest site folosește cookie-uri pentru a oferi servicii, pentru a personaliza anunțuri și pentru a analiza traficul. Dacă folosiți acest site, sunteți de acord cu utilizarea cookie-urilor. Filme-carti.ro prelucrează datele cu caracter personal furnizate de voi în cadrul înscrierilor la concursurile organizate pe blog, în scopul desemnării câștigătorilor. Doar datele câștigătorilor vor putea fi dezvăluite sponsorilor concursurilor respective. Datele personale nu vor fi folosite altfel. OK Aflați mai mult