Carti Memorii jurnale Recomandat

Autobiografia Al Pacino

“Autobiografia Al Pacino. În dialog cu Lawrence Grobel”
Editura Publica-Victoria Books, Bucureşti, 2010
Traducere din limba engleză de Sanda Watt

Puteţi cumpăra cartea acum, de pe site-ul Editurii Publica.

Moto: „Să interpretezi e o muncă grea. Câteodată este foarte dătător de energie şi revigorant. Copilăresc. Dar implică şi multă responsabilitate. E revelator, te imbogăţeşte, e vesel, monoton. E bizar, diabolic. E palpitant.”

Mă gândeam deunăzi, pe când citeam autobiografia lui Al Pacino, că simt cu fiecare carte de la Editura Publica, din Colecţia Victoria Books, că aflu amănunte noi, interesante, câteodată incredibile, despre actorii (sau sportivii, în cazul lui Andre Agassi) ale căror biografii sunt prezentate. Nici cu Al Pacino nu a fost altfel: deşi i-am văzut, de-a lungul timpului, aproape toate filmele şi pe majoritatea o sa le vizionez din nou în perioada următoare, am descoperit un om inteligent, care îşi alege cu mare atenţie fiecare rol, care are valori şi principii personale foarte bine închegate şi de bun simţ, că este îndrăgostit de Shakespeare şi, mai ales, am descoperit că se consideră în primul rând un actor de teatru şi abia apoi un actor de film: „A refuzat să se considere exclusiv actor de film. Pacino simte că îşi trage rădăcinile din teatru, la care revine de fiecare dată când presiunea de a fi o „stea” de cinema devine prea mare.”

Cartea nu este construită pe calapodul normal al unei autobiografii: ea constă dintr-o serie lungă de interviuri pe care i le-a luat Lawrence Grobel, cel care a devenit în timp şi prietenul apropiat al lui Al Pacino, astfel încât, dacă la început, interviul era strict structurat pe problemele profesionale (1979 – o perioadă în care actorul era pe pantele ascendente ale succesului), în timp acesta devine personal, plin de referinţe atât la filmele alese a fi jucate, dar mai ales cu impresiile lui Pacino despre lumea înconjurătoare, cărţile citite, familia sa, ceremonia Oscarilor, etc., o schimbare care face deliciul acestei autobiografii.

Fiind vorba de o serie de interviuri, publicate la momentul luării acestora în revistele de specialitate unde sau cu care lucra Grobel, principala calitate a vorbelor lui Al Pacino este spontaneitatea lor, aparenţa de normalitate şi de simplitate, departe de cerinţele unei autobiografii clasice, în care cuvintele sunt interns pregătite, frazele înfrumuseţate şi ideile gândite prelung până la punerea efectivă în pagină cu ocazia tipăririi. Normal că nu putem verifica dacă ideile lui Al Pacino publicate în această carte sunt aceleaşi spuse cu ocazia interviurilor de acum 30 de ani, dar exista această aparenţă că nu există nimic pregătit, că Al Pacino se destăinuie pe sine unui prieten, cu multele calităţi ale sale, cu cele câteva defecte, cu dorinţa sa de a sta departe de interviuri şi de presă, cu principiile sale şi o iubire neasemuită pentru teatru.

Pentru el, interviurile cu Lawrence Grobel au început ca o joacă: era primul om căruia îi acorda şansa de a vorbi cu actorul Al Pacino, până atunci o persoană care a refuzat discuţiile cu presa, considerând că ceea ce se întâmplă dincolo de cortină, de camerele de filmat, sunt momente din viaţa sa personală, care nu trebuie să fie cunoscute de public, că orice măsură a talentului său este dată de scenele ajunse pe scenele de teatru sau pe marele ecran. Restul nu trebuie să fie cunoscut, până şi filmele nu trebuie să beneficieze de prea multă publicitate, adusă prin intermediul conferinţelor de presă de către actori sau regizori. Nu ştia ce este un interviu, drept pentru care începe cu Grobel o adevărată joacă: „Un interviu este o chestie de competiţie? Care devine într-un fel o luptă? Există tensiune între noi? O să fac interviul ăsta, dar nu o să fie aşa cum vrei tu. Sau aşa cum vreau eu. O să fac nişte lucruri să explodeze pe-aici; iar tu trebuie să faci în aşa fel încât să devină ca un joc de-a şoarecele şi pisica.”

Al Pacino nu a avut un început uşor de carieră, aşa cum s-a întâmplat şi în cazul majorităţii marilor actori de la Hollywood. Copilăria sa a fost plină de timiditate, lucru pe care îl pune pe seama faptului că era singur la părinţi: „Fiind singur la părinţi, aveam probleme în a accepta concurenţa. Nu am avut voie să ies afară până să merg la şcoală, la şase ani, când am început să cunosc ceilalţi copii. Eram foarte timid. Nu era foarte plăcut să mergi la şcoală la vârsta aceea, cu sentimentul că poţi să iei bătaie oricând.” Ulterior, a lucrat ca vânzător de pantofi, a cărat mobilă, a fost mesager sau vânzător ambulant de ziare, a şters fructe sau a cărat mobilă. Nimic care aştepta succesul de mai târziu, dar lucruri din care a învăţat, fiind propria lui experienţă de viaţă.

Din adolescenţă a început să joace şi în piese de teatru, să participe la cursuri importante (a fost respins la Actors Studio al lui Lee Strasberg, dar s-a înscris la alt studio pentru actori, cel al lui Herbert Berghof). Despre această perioadă a vieţii sale, înaintea primelor succese ca actor de teatru şi apoi ca actor de film a declarat: „Scena a fost locul unde a simţit „pentru prima oară că pot vorbi. Personajele spuneau toate aceste lucruri pe care eu nu le-aş fi putut spune niciodată. Lucruri pe care mi-am dorit dintotdeauna să le spun, ceea ce a fost pentru mine o extraordinară descătuşare. M-a eliberat, m-a făcut să mă simt bine.”

În primul interviu, cel din 1979, se discută foarte mult despre tot ceea ce reprezintă Al Pacino: filmele care îi plac, cărţile pe care le acceptă, care sunt idolii lui şi cum a reuşit roluri memorabile în filmele anilor ’70, precum în The Godfather. Nu sunt uitate cultul său pentru James Dean şi jacheta roşie pe care o purta acesta în Rebel Without a Cause, discuţii asupra unei veridicităţii unei declaraţii făcute de Al Pacino după filmările de la Naşul („Or fi venit să-l vadă pe Brando, dar au plecat cu mine-n minte.”) sau despre filmele sale favorite din acea perioadă (Bang the Drum Slowly, Viva Zapata!, The Loves of Isadora, North Dallas Forty, 8 ½ al lui Fellini, La Strada), dar şi despre cele care nu i-au plăcut: „Nu prea m-am înnebunit după Amarcord. Şi nu îmi plac filmele din seria Bond.”

Coperta editiei americane

În timp, se văd momentele înaintării în vârstă şi, de ce nu, ale trăirii unei experienţe de viaţă bogate, care determină instaurarea unei stări de înţelepciune şi de profunzime în gândire. Interesante în acest sens sunt cuvintele sale despre celebritatea actorilor : „Actorii suferă de o problemă pe care o avem cu toţii: trebuie să învăţăm să facem faţă celebrităţii şi atenţiei. E la mijloc o contradicţie. Pe de o parte, trebuie să fii un observator, să-ţi păstrezi anonimatul ca să poţi lucra liber. Uneori, tentaţia celebrităţii stă acolo, la grămadă cu toate sirenele care te ademenesc, şi astfel eşti dus. Astfel am văzut actori transformându-se din actori în personalităţi. Devin atât de flataţi şi de daţi peste cap de celebritatea lor, încât uită scopul. Sunt prinşi în această celebritate şi înţepenesc în ea.”

Un actor şi un om complet, care a realizat că trebuie să evolueze cu fiecare rol, cu fiecare moment al vieţii, care şi-a descoperit o pasiune în citit, de la Balzac la Shakespeare, o pasiune pentru teatru şi o îndepărtare „ciudată” (pentru cei din jurul său) de problema banilor. Nu face nimic doar pentru bani, deşi onorariile sale nu sunt deloc mici, ci acceptă (sau accepta, la momentul apariţiei cărţii, în 2006) doar roluri care îi aţâţă imaginaţia, care-l inspiră şi care, în definitiv, îi plac cu adevărat.

Multe lucruri frumoase, spuse din suflet, ale unui actor despre care Christopher Nolan a spus că este un actor mai bun decât crede majoritatea, iar majoritatea crede că este cel mai bun. Închei această prezentare chiar cu gândurile lui Al Pacino din 2005, care sintetizează crezul său în privinţa profesiei: „Dacă ar fi să regizez vreodată, aş face un efort să iau o piesă de teatru, o piesă scrisă de un dramaturg, şi s-o adaptez ecranului. E o dorinţă de-a mea. Poate fiindcă de-a lungul anilor m-am văzut ca fiind cineva mai degrabă conectat la teatrul făcut dinaintea spectatorilor decât în film. Expresia şi legătura cu munca le-am făcut prin teatru, prin arta interpretării. Prestaţia din filme a fost pe locul al doilea. Prima parte a vieţii mele a lăsat cele mai multe urme în mine şi este cea faţă de care mă simt cu adevărat legat şi confortabil.”

Puteţi cumpăra cartea acum, de pe site-ul Editurii Publica.

Articole similare

Invențiile mele (Autobiografia), de Nikola Tesla

Iulia Dromereschi

Gone (2012)

Jovi Ene

Prin blogosfera cinefila (1 – 7 octombrie 2012)

Jovi Ene

2 comments

Laura Trisca (Meleaca) 17 mai 2012 at 11:18

Foarte interesant!

Reply
Jovi 17 mai 2012 at 19:58

Asa este! De citit!

Reply

Leave a Comment

Acest site folosește cookie-uri pentru a oferi servicii, pentru a personaliza anunțuri și pentru a analiza traficul. Dacă folosiți acest site, sunteți de acord cu utilizarea cookie-urilor. Filme-carti.ro prelucrează datele cu caracter personal furnizate de voi în cadrul înscrierilor la concursurile organizate pe blog, în scopul desemnării câștigătorilor. Doar datele câștigătorilor vor putea fi dezvăluite sponsorilor concursurilor respective. Datele personale nu vor fi folosite altfel. OK Aflați mai mult