Abisex, de Sorin Delaskela

Guest post de Irina-Elena Aiacoboae.

Romanul lui Sorin Delaskela, fost Sorin Vidan, a ajuns la a doua ediţie, graţie editurii Herg Benet Publishers. Prima ediţie a romanului Abisex a fost publicată de editura Brumar în 2007. Autor al unor volume de eseuri a fost menţionat în al treilea volum al lui Dan C. Mihăescu „Literatura română în postcomunism” la capitolul „Fervoarea libertăţii. Politică şi literatură. Spectacole de idei” alături de Gabriel Liiceanu, Monica Lovinescu, Emil Hurezeanu şi alţii.

Abisex este o carte care poate leza pudicitatea la o prima răsfoire prin cuvintele crude, abrupte ce descriu relaţiile bărbatului cu femeile. Dacă nu şochează cuceresc, dar nu te lasă indiferent căutarea personajului posedat de sexul flămând, în eternele frământări de trupuri, în metamorfozele leneşe care compensează prin scrisul alert, sacadat, furios pe propria descumpănire, confuzie, căutare a identităţii şi ţelurilor: „Aş putea fi, aproape fără nici un efort, băieţel, femeie sau cărăbuş. Şi e mult mai liniştitor să fii ceva foarte exact. Pompier, de exemplu. Să ştii exact ce ai de făcut.”

Sorin Delaskela

Personajul aleargă detaşat printre rândurile cărţii după repere, bifând un „paso doble” cu fiecare femeie în care îşi caută un sens sau pe care încearcă să o priceapă, pendulând sarcastic între observarea interioară şi ceea a femeilor, străzilor, oraşului, evitând, cu tot dinadinsul, derizoriul şi politeţea: „Deodată parcă înţelegi totul, absolut totul, şi în acelaşi timp nu mai înţelegi nimic, pierzi totul, scapi printre degete un adevăr în a cărui putere credeai.”

Şi, dacă aştepţi să se hotărască, îl vezi pendulând între iubire şi ură, între o boare de delicateţe sau puritate şi abject, prinzând iubirea pentru un moment şi întrebându-se a doua zi despre ce a fost vorba ieri, căutând simplitatea şi normalitatea în spatele vulnerabilităţii şi dualităţii gândurilor despre el şi o lume care îl intimidează.

O lume pe care o descoperă simplă, lucidă, sensibilă, cu rarele ei momente de transformare trăite prin iubire, deşi pare să le recunoască arareori: „I-am atins buzele aşa cum numai în dragostea cea mai puternică şi absurdă atingi. Trupurile noastre vibrau. Deşi totul a ţinut doar o clipă, pentru mine cel puţin, lucrurile au avut o rezonanţă tragică: simţisem dragostea, în forma ei pură, transumană, vuietul ei colosal trecuse prin dreptul inimii mele şi-n istoria inimii mele momentul acesta rămâne unic, inexprimabil. În fond, ceea ce ne macină e tocmai dragostea, absenţa sau existenţa ei, oricum, nebunia ei.”<

Puteti cumpăra cartea acum, de pe site-ul Editurii Herg Benet.

“Sânge regesc”, de Vanora Bennett

Puteţi cumpăra cartea acum, de pe site-ul Editurii All.

Moto: „Când vezi un lucru în deplina-i frumuseţe, asta-ţi schimbă pentru totdeauna felul în care-l priveşti. Să nu uiţi asta.”

Colecţia „Roman istoric” de la Editura ALLFA a fost întotdeauna printre favoritele mele. Nu putem uita niciodată romanele cu care ne-am început lectura şi pentru mulţi dintre noi ceea ce ne amintim din copilărie sunt romanele istorice, fie ele scrise de Alexandre Dumas, de Michel Zevaco sau de alţi autori cunoscuţi. Alături de aventurile lui Jules Verne, ne-au fost punct de pornire în explorarea necunoscutului şi în dezvoltarea imaginaţiei.

De aceea, am cumpărat de-a lungul ultimilor ani din nou romane istorice, pe care le-am savurat cu aceeaşi plăcere. O întâlnire frumoasă a fost, astfel, de curând cu José Frèches şi cele două volume despre Ghandi, una dintre personalităţile istorice foarte interesante şi despre a cărui viaţă am citit cu mare interes. De aceea, romanul „Sânge regesc” al Vanorei Bennett, oferit de Editura ALLFA, a fost binevenit şi, în ciuda celor peste 650 de pagini, mi-a redeschis apetitul pentru lectura romanelor istorice.

Vanora Bennett

Ceea ce face din romanul „Sânge regesc” interesant şi demn de citit este tocmai ficţionalizarea fără pereche a unei bucăţi de istorie autentică. Catherine de Valois şi iubitul său, Owain Tudor, dar şi soţul său, Henric al V-lea al Angliei, au existat şi şi-au trăit zilele în jurul regatelor de atunci ale Angliei şi Franţei, iar faptele pe care le-au trăit nu au fost departe de cele descrise de Vanora Bennett în romanul său, publicat iniţial în anul 2009.

Catherine de Valois este astfel personajul principal al romanului, o femeie care şi-a pus accentul atât pe istoria Franţei, dar mai ales pe istoria Angliei: fiica regelui Carol al VI-lea al Franţei (cunoscut sub numele de Carol Nebunul, cu dese crize de schizofrenie, astfel cum este reliefat şi în acest roman, un personaj odinioară puternic, acum demn de milă), soţia regelui Henric al V-lea al Angliei (cel care a deţinut pentru scurta vreme cele două coroane vecine, cea a Franţei şi respectiv a Angliei), mama regelui Henric al VI-lea al Angliei (care în carte este doar un copilaş, viitorul rege fiind încă prea fraged pentru a schimba ceva în viaţa grea a mamei sale, după moartea lui Henric al V-lea).

De asemenea, iubirea sa pentru Owain Tudor, cea care este de altfel intriga principală a romanului „Sânge regesc”, a avut ca rezultat o nouă dinastie: nepotul lor a devenit Henric al VII-lea al Angliei, întemeietorul dinastiei Tudorilor. Cu alte cuvinte, un personaj important al istoriei, o fiinţă care a atras în jurul său atât regi şi membri ai familiilor domnitoare ale Europei, dar care a atras simpatii şi din rândul oamenilor simpli, fiind mereu tentată să îşi găsească prietenii (dar şi iubitul) departe de regalitate şi de regulile stricte ale oficialităţilor.

Nu trebuie uitată nici Christine de Pisan, un alt personaj şi una dintre cele mai importante scriitoare ale Evului Mediu, despre care, recunosc, nu aflasem nimic până la acest roman. Autoare a unei balade despre Ioana d’Arc, şi ea un personaj al cărţii, important şi centru al revoltei franceze împotriva englezilor, ea este în mijlocul unei discuţii din care aflăm cum era descrisă iubirea curtenească în romanele cavalereşti medievale:

Coperta editiei engleze

„În iubirea curtenească, aşa cum reieşea ea din cărţi, se părea că doamna trebuia să fie întotdeauna distantă şi superioară. Rolul ei era acela de a-l educa pe îndrăgostit, a cărui stare morală trebuia îmbunătăţită pentru a-l face demn de ea. Însă el  nu putea nădăjdui vreodată să devină îndeajuns de bun ca s-o câştige. Adevăratul scop al dragostei lor n-avea nimic de-a face cu obţinerea satisfacţiilor împreunării fizice. Era o dragoste care nu putea fi niciodată satisfăcută; era o dragoste ce putea exista doar în afara căsătoriei.

Când Owain îşi luă inima în dinţi şi întrebă, la Christine la masă, de ce doamnele din poeme trebuie să fie întotdeauna aşa de aspre, Jean fu cel care-i răspunse, cu o urmă de burzuluială în glas:

-       Pentru că dacă vreodată ar ceda, cu ce s-ar alege, la capătul tuturor acelor ani de devotament cavaleresc fremătând, de nu cu adulterul şi cu dezastrul moral, nu-i aşa?

Ideea iubirii curteneşti e… mai sigură: o viaţă întreagă de adulter spiritual. Desăvârşeşte-te şi lasă-te desăvârşit! Suspină şi lasă să se suspine după tine! Dar nicicând vreo clipă de iubire fizică. Niciodată, nici măcar un sărut.”

Un roman frumos, personaje importante şi a căror cale în viaţă se plimbă în jurul iubirii şi al imprimării propriilor urme în istoria care le determină mişcările. Poate cuvintele care ilustrează cel mai bine esenţa romanului sunt următoarele:  „Nimic altceva nu biruieşte decât adevărul, iar biruinţa adevărată este dragostea.”

Puteţi cumpăra cartea acum, de pe site-ul Editurii All.

Seminariile NexT, prezentate de JTI, nu lipsesc nici de această dată din programul NexT și promit să aducă în Capitală profesioniști ai cinematografiei autohtone și internaționale. La cea de-a șasea ediție, seminariile NexT sunt dedicate regiei, sound-design-ului și în mod special distribuției de film și vor avea loc la cafeneaua Cărturești Verona.   

Ca în fiecare an, agenda NexT cuprinde un program de competiție puternic și secțiunile tradiționale ale festivalului: Semaine internationale de la critique (secțiune paralelă a Festivalului de Film de la Cannes), Short Matters (scurtmetrajele nominalizate la Oscarurile Europene), Festival Friends/Prietenii Festivalului – prezentat de HBO, Și ei au fost NexT Generation și nu în ultimul rând, Cristi & Otto (program dedicat filmelor realizate de regizorul Cristian Nemescu și sound-designer-ul Andrei Toncu). Publicul cel mai tânăr va fi așteptat la programul NexT Kids cu o serie de surprize și filme selecționate special pentru el.
Prezentat în premieră anul trecut, programul Oscars Night revine și anul acesta la NexT cu scurtmetrajele nominalizate la Premiile Academiei Americane de Film. În plus, NexT a pregătit spectatorilor două programe nou-nouțe care le vor provoca imaginația cu siguranță și care vor fi anunțate în curând.
Clipul de making-of al ediției NexT din 2011 poate fi vizionat accesând linkul: http://bit.ly/AtUSVd

De asemenea, NexT esta anul acesta co-organizatorul Întâlnirii anuale a producătorilor ACE. Asociația ACE (Ateliers du Cinéma Européen) a fost creată ca un program de training și centru de dezvoltare profesională foarte selectiv pentru producătorii de film europeni independenți. Întâlnirea anuală a producătorilor ACE, care va avea loc anul acesta la București, este cel mai important eveniment pentru membrii ACE. Acesta s-a consacrat ca o ocazie extraordinară de socializare și de creare de noi relații profesionale pentru producătorii ACE în căutare de co-producători pentru proiectele lor viitoare.

Abonamentele pentru proiecțiile din cadrul Festivalului Internațional de Film NexT vor fi puse în vânzare de la începutul lunii februarie prin rețeaua TicketFan.

Festivalul Internaţional de Film NexT se desfăşoară și în 2012 sub Înaltul Patronaj al Alteţei Sale Regale Principesa Margareta a României. Activităţile Societăţii Culturale NexT se încadrează în “Viziunea pe 30 de ani pentru România” a Casei Regale.
Festivalul Internațional de Film NexT beneficiază și în acest an de sprijinul Centrului Național al Cinematografiei, Ministerului Culturii și Patrimoniului Național, și al Institutului Cultural Român.

Moneyball (2011)

Nu stiu cati dintre voi au fost sau mai sunt inca fani ai jocurilor tip manager, fie ca este vorba de fotbal sau de alte sporturi, in marea lor majoritate de peste Ocean. Nu stiu cati dintre voi cunosc emotiile unui “Championship Manager” sau “Football Manager”, cele mai cunoscute jocuri din domeniu, felul in care trebuia sa iti construiesti o echipa, cum trebuia sa alegi jucatorii si sa platesti pretul corect, sa nu iti depasesti bugetul, cum sa iti multumesti conducerea si fanii. Acest tip de jocuri au fost mereu printre favoritele mele, le-am jucat multi ani la randul si cateodata mai deschid aceste jocuri pentru a-mi reaminti savoarea de a antrena. Un vis pe care multi microbisti il au, acela de a antrena asa cum stiu echipa favorita.

Cu toate acestea, trebuie spus ca exista o diferenta foarte mare intre un manager (Brad Pitt aici) si un antrenor (Philip Seymour Hoffman): managerul se ocupa ca totul sa mearga bine la o echipa, de la preturile la bilete si tonomatul de apa plata din vestiar pana la, cel mai important lucru, trasferurile unor jucatori buni, gata sa devina titulari la echipa; in schimb, antrenorul trebuie sa ia jucatorii pusi la dispozitie, sa ii aseze in teren si sa incerce sa castige toate meciurile. Billy Beane, managerul celor din Oakland (vorbim aici de o echipa de baseball, un sport care poate va este necunoscut, dar nu trebuie sa va impacientati, nu jocul in sine conteaza, ci momentele din culise), se afla in fata unui nou sezon, dupa cel pierdut din anul precendent, si in fata unei noi provocari: jucatorii buni vor pleca, trebuie sa le caute inlocuitori pe masura.

O provocare importanta, dar este ceea ce a facut toata viata si lucrul pe care il doreste si pentru viitor. De data aceasta, tactica sa va fi alta, impreuna cu noul sau coleg, tanarul Peter Brand (Jonah Hill): statistica va fi cea care va conta, jucatorii vor fi urmariti pe computere si DVD-uri, fiecare dintre ei va avea un scor, iar tranzactiile nu se vor face in functie de valoarea momentului, ci de niste factori bine stabiliti, urmariti de-a lungul intregii cariere. Conflictul cu antrenorul vine rapid (Philip Seymour Hoffman apare prea putin, rolul fiind limitat fata de posibilitatile lui), fanii isi pierd increderea, infrangerile curg. Iar comentariul din off avertizeaza: “nu statisticile intra in teren, terenul este baza”.

Asa cum spuneam si despre “Margin Call” sau despre “The Ides of March”, ceva lipseste in acest an filmelor pentru a prinde la publicul larg. Dupa ce vedem doua ore din “Moneyball”, impresia este aceeasi (poate acesta este si motivul pentru care “Tree of Life” nu a fost lansat in cinematografele de la noi), si anume ca, daca nu cunosti cu adevarat evenimentele in sine, nu o sa pricepi nici sensul filmului. Pentru un astfel de spectator, ramane interpretarea exceptionala a lui Brad Pitt, care se lupta cu toate obstacolele (conducatori nerabdatori, fani nemultumiti, o familie destramata, o fiica ce il iubeste, etc.) pentru a reusi, dar si surpriza Jonah Hill, pe care il cunosteam din comedii, dar care dovedeste ca este un actor foarte talentat.

Si ramanem cu greutatile meseriei de manager in sport, un om in locul caruia fiecare microbist vrea sa fie, insa nu este asa de usor cum credem, este aproape imposibil.

Nota: 8/10

-Si in anul 2012 vor fi lansate cateva filme romanesti importante, unele cu distributie internationala, multe comedii. Despre toate acestea aflam intr-un articol de pe FilmReporter.ro: “În 2012, se va râde ceva mai mult în filmul românesc. Sau, cel puţin, aşa reiese din sinopsisuri. Ne aşteaptă în jur de 20 de premiere – unele amânate de anul trecut – multe dintre ele comedii (sau tragicomedii). Cele mai aşteptate filme rămân Provizoriu al lui Cristian Mungiu, la fel de misterios în ce priveşte subiectul pe cât de evaziv este titlul, şi Closer to the Moon al lui Nae Caranfil, cu Vera Farmiga şi Mark Strong în distibuţie. Staruri pe afiş va avea şi Ipu – Convicted to Live, al lui Bogdan Dreyer, un al doilea film românesc cu buget consistent realizat în limba engleză.”

-The Artist este clar favoritul premiilor Oscar din acest an. Despre el a scris saptamana trecuta si Adina: “În cazul lui The artist, regizorul Michel Hazanavicius a ales să facă un astfel de film și a reușit să redea onest o atmosferă onestă, fără a parodia, fără a ridiculiza, fără a cosmetiza și fără a supralicita prezentul ori trecutul. Probabil că ceea ce s-a reușit prin intermediul acestui truc-filmic este un soi de universalizare, de împăcăciune între un trecut-omagiat și un prezent-îmbunătățit, între imagine și sunet. The artist pune foarte bine problema valorii unui actor atunci când intervine schimbarea tehnică, cum se adaptează actorul de film mut la filmul sonor. Către final suntem invitați să participăm activ (prin unghiul subiectiv de filmare, prin scena musical) la această trecere tehnică  moment în care filmul devine iarăși matrioșcă răspunzându-și la propria dilemă-retorică.”

(Jovi)

-’J.Edgar’ – biografia sefului de legenda al FBI-ului adusa pe ecran de Clint Eastwood a fost vazuta in aceasta saptamana de Andrei Gorzo de la Dilema Veche: ‘Noul film al lui Clint Eastwood e o profund eastwoodiană biografie romanţată a lui J. Edgar Hoover – întemeietor al FBI-ului, apostol al metodelor ştiinţifice de investigaţie poliţienească, opozant la fel de înverşunat al infiltrării comuniste şi al emancipării afro-americane, temut arhivar al indiscreţiilor de alcov dintre pereţii Casei Albe (de la ale doamnei Roosevelt pînă la ale lui JFK), cosmetizator de talie hollywoodiană al propriei imagini, etern băieţel-al-lu’-mămica, posibil homosexual şi cert parano-securist visător la un stat al supravegherii totale. În acest bogat material anecdotic, scenaristul Dustin Lance Black (al cărui triumf precedent, Milk, dramatiza viaţa unui pionier al activismului gay) a identificat şi a urmărit, sub îndrumarea regizorului, cel puţin două fire tematice chintesenţial eastwoodiene, precum şi unul oarecum nou (şi chiar neaşteptat) în opera acestuia. ‘

-O opinie diferita despre film ne impartaseste Nachos pe blogul ‘Marele Ecran’: ‘Intr-un fel, imi place curajul lui Clint E. de a filma scene de budoar, care clar ca nu sunt în zona lui de expertiză. Tipul experimentează, ceea ce la 81 de ani nu-i puţin lucru. A si prins aproape intreg mandatul lui J. Hoover (adica cele 5 decenii acoperite de film) ceea ce il ajuta la reconstituirile de epoca. Dar parca are niste retineri in abordarea subiectului, parca prea pudic, parca pe ascuns. Ca si cum nici J. Edgar-filmul n-are curaj sa-si faca coming-out-ul. Daca ar fi sa-i acord un rating cum faceti si voi, i-as acorda – în loc de stele- trei trigoane de nachos asa…pentru atmosfera (Nachos).’

-Mihai Fulger de la Observator Cultural recomanda cu caldura ‘Viata pestilor’ al chileanului Matias Bize: ‘Cel mai delicat, dar şi cel mai sfîşietor film pe care-l puteţi vedea acum în cinematografele noastre este Viaţa peştilor al regizorului chilian Matías Bize. Dacă l-aţi ratat la TIFF-ul de anul trecut (şi chiar dacă nu l-aţi ratat), el merită cu prisosinţă fiecare minut (din cele nici măcar 90) pe care-l veţi petrece în faţa ecranului. Dar Viaţa peştilor este un film care te solicită nu doar să îl priveşti – şi să îl asculţi –, ci şi să îl trăieşti. Ceea ce nu e deloc greu, datorită semnificaţiilor universale ale poveştii: doi oameni caută fericirea şi, temîndu-se că viitorul nu le rezervă nimic mai bun, o caută în trecut, ignorînd faptul că timpul nu se poate întoarce’

-Adina de ‘La buticul cu filme si carti’ a fost cucerita de ‘The Artist’: ‘The Artist e de o raritate aproape teribilistă în peisajul cinematografic postmodern (hipermodern sau ultramodern), este un underdog salvat miraculos de castrarea ultra-ecranului, un ecran global hipertrofiat de atâta hiperbolizare tehnică. Plasarea bildugs-poveștii clasice, metamorfice, pe meterzele modernității recente este un truc scenaristic infailibil, el generează acel coupe de foudre colectiv ce poate fi uzat (atunci când filmul e mai mult decât propria sa poveste) drept apanaj pentru un substrat  ideologic, didacticist, un substrat pe care The artist nu-l ratează. Ba și-l dosește atent, proporționat, sub faldurile seducător-volatile ale țesăturii narative. ‘

(Dan)

Contributori: Jovi, Dan.

Despre carte:

Masoneria sustine ca exista o cale de viata superioara si mai tainica decat aceea pe care calcam de obicei, si ca atunci cand lumea exterioara isi pierde atractia pentru noi si se dovedeste insuficienta pentru implinirea nevoilor noastre mai adanci, vom fi siliti sa ne intoarcem in noi insine, sa batem la usa lumii noastre interioare. Pentru aceasta lume interioara si pentru calea care duce la ea, Masoneria ne promite lumina, ne traseaza jaloanele si arata conditiile care sa ne permita progresul. Acesta este singurul scop al Masoneriei. In spatele simbolismului elementar, in spatele indemnurilor pentru cultivarea virtutii si a unei moralitati conventionale, in spatele frazeologiei grandilocvente cu care, potrivit modei acestor zile, redactorii ceremoniilor din secolul al XVIII-lea au imbracat invatatura ei, se gaseste cadrul unei scheme de initiere in acea cale superioara de viata unde secretele si misterele fiintei noastre urmeaza sa fie dezvaluite: o schema care, in plus, reproduce pentru lumea moderna principalele caracteristici ale Misteriilor antice. Aceasta este noutatea pe care o aducea, la vremea ei, cartea lui Jean-Marie Ragon, Ortodoxie masonica. Istorie, rituri, doctrine.

Despre autor:

Jean-Marie Ragon de Bettignies (1781-1862), nascut la Bray-sur-Seine dintr-un tata notar, a fost initiat in francmasonerie in 1804 la Bruges, unde indeplinea functia de casier al administratiei imperiale. Ulterior a devenit membru al Marelui Orient al Frantei, al Ritului Misraim si al Ordinului Templului. A infiintat si condus celebra loja pariziana Les Vrais Amis (“Adevaratii prieteni”), devenita apoi loja Trinosofilor.

Considerat de contemporanii sai drept cel mai instruit francmason al secolului al XIX-lea, Ragon a fost autorul unor lucrari ce au exercitat o influenta considerabila in epoca:

La Messe et ses Mysteres (Messa si misterele ei – 1842); Le Cours philosophique et interpretatif des initiations anciennes et modernes (Cursul filosofic si interpretativ al initierilor antice si moderne – 1841); Orthodoxie Maconnique: suivie de la Maconnerie occulte et de L’initiation hermetique (Ortodoxie masonica. Masonerie oculta si initiere  hermetica – 1853), Maconnerie occulte et Initiation hermetique (Masoneria oculta, ed. Herald 2011) dar si o Colectie de Ritualuri masonice, dintre care mentionam: Rituel de l’apprenti macon; Rituel d’une pompe funebre maconnique; Rituel de la maconnerie de Royale-Arche improprement appelee Rite d’York; Rituel du souverain grand inspecteur general.

Ragon a fost editorul primei reviste masonice: Hermes.

The Descendants (2011)

Este indiscutabil faptul ca George Clooney este unul dintre marii actori ai ultimilor ani si, daca va continua cu alegerea fericite cu privire la rolurile sale, in mod sigur va deveni un actor de legenda. In plus, devine si un regizor de calitate, lucreaza si ca producator pentru o seama de filme, asa incat se dovedeste unul dintre oamenii care construiesc cinematografia in aceasta perioada. Nici nu ne asteptam ca unul dintre ultimele sale filme sa nu fie unul de succes, care i-au adus, de altfel, si nominalizarea pentru premiul Oscar pentru cel mai bun actor in rol principal. Un film de familie clasic, cu o poveste aproape plina de clisee, “The Descendants” este tocmai demonstratia perfecta pentru talentul lui Clooney. Ce ne ofera insa in plus?

Matt King (Clooney) este un avocat de succes, originar dintr-o veche familie hawaiana si care si-a trait si isi va trai intreaga viata pe insula din Pacific. Este aparent fericit, casatorit, are doua fiice inteligente si viata monotona, dar fericita pare a fi perpetua. Acestea sunt secventele pe care le ghicim mai tarziu, pentru ca filmul incepe naucitor: sotia sa are un accident nautic si intra intr-o coma profunda, din care este imediat sigur ca nu va supravietui. Pentru Matt este insa doar inceputul cosmarului. Curand, fiica sa Alexandra (o promitatoare Shailene Woodley) ii dezvaluie ca era inselat cu un agent imobiliar si ca viata nu era asa de fericita asa cum el credea, poate si din cauza muncii lui si a faptului ca era tot mai distant.

Din acest moment, Matt cauta solutii, fiind preocupat atat de aflarea adevarului (cine este amantul, de ce il insela, il iubea, o iubea), dar si de chestiunile profesionale, prea putin importante in economia filmului, chiar daca titlul sugereaza altceva. Peste toate acestea, relatiile prezente si viitoare cu fiicele sale constituie cheia filmului, pentru ca ii este extrem de greu sa se descurce in fata celor mai grele momente din viata lui, ii va fi dificil sa o ierte pe sotia lui. Daca plecarea pe o alta insula are ca scop intalnirea rivalului, totusi ea reprezinta o adevarata calatorie initiatica, in care Matt, dar si fiica lui mai mare trebui sa isi intalneasca propriul destin si sa isi calculeze cu atentie viitoarele actiuni. Sufletul lor e la ananghie, o decizie trebuie luata in cunostinta de cauza si fara regrete.

Cu toate acestea, filmul nu ofera prea multe emotii, iar drama nu este accentuata suficient pentru a atrage din partea majoritatii spectatorilor empatie pentru personaje. Este adevarat ca Matt pare ca alege de fiecare data actiunea potrivita si sugereaza sentimente umane profunde, dar nu este aceasta oare doar o proba a calitatii interpretarii lui Clooney? Inca o intrebare: oare un asemenea personaj nu ar trebui sa fie capabil si de ura, multi dintre spectatori (chiar si simpaticul personaj Sid) asteptand ceva mai dur la adresa amantului decat un simplu “Fuck You”? Poate un pic de violenta, macar verbala, poate un pic de profunzime a sentimentelor celorlalte personaje erau necesare si suficiente pentru a mari calitatea filmului. Pentru o nota de 10, nu e suficient Clooney, de altfel excelent.

Nota: 7.5/10

Dupa ipostaza de memorialist a lui Orhan Pamuk, ilustrata de volumul Istanbul, tradus in urma cu citeva luni in limba romana, Editura Polirom le propune cititorilor autohtoni o noua infatisare a laureatului Nobelului literar: aceea de eseist. Volumul Romancierul naiv si sentimental (traducere din limba engleza de Rebeca Turcus), o interpretare impresionanta a faptelor care se petrec in mintea romancierului, este una dintre cele mai formidabile tentative de elaborare a unei teorii a romanului intreprinse de un practicant al scrisului: „Fermecatoare, autoreflexiva si meditativa!”. (The Guardian)

Primul roman pe care Vladimir Nabokov l-a scris dupa ce s-a stabilit in America si cel mai provocator din punct de vedere politic, Blazon de bastard, va intra in librarii in urmatoarele saptamini. Carte clasica a literaturii moderne, Blazon de bastard apare in traducerea Ancai-Gabriela Sirbu.

Pe lista noilor aparitii se afla si un nou titlu de Jack Kerouac, scriitorul-emblema al „Generatiei Beat”. Volumul Oceanul e fratele meu, aparut in traducerea lui Ciprian Siulea, este o antologie de texte inedite, care contine, printre altele, asa-numitul „roman pierdut” al lui Jack Kerouac, prima sa scriere de anvergura, descoperita recent printre hirtiile personale ale autorului. Editia in limba romana este insotita de fotografii inedite din arhiva scriitorului.

O noua editie, revazuta, a volumului Masca Mortii Rosii si alte povesti de Edgar Allan Poe va intra de asemenea in librarii in prima saptamina a lunii februarie. Tradus integral de Liviu Cotrau, textul noii editii este precedat de un studiu introductiv si completat de numeroase note si comentarii.

Cea mai importanta prozatoare finlandeza din noua generatie, Sofi Oksanen, va aparea, peste doua saptamini, in traducere in colectia „Biblioteca Polirom”, cu cel mai important roman al sau: Purificare (traducere din limba finlandeza de Adela Victoria Korshin). Bestseller international, publicat pina acum in 41 de tari, cartea – recompensata in 2010 cu prestigiosul Femina Etranger – este o tragica istorie de familie, cu povesti infioratoare ale trecutului impletite cu momente de uluitoare tandrete.

O alta scriitoare tradusa in premiera in limba romana in colectia „Biblioteca Polirom” este Kate Williams. Cartea pe care Editura Polirom le-o propune cititorilor autohtoni in luna februarie este chiar cel mai recent roman al scriitoarei de origine britanica, Placerile barbatilor (traducere din limba engleza de Miruna Voiculescu), un roman istoric, amintind de Parfumul lui Patrick Suskind, care descrie in culori grotesti si deosebit de vii societatea de la inceputul domniei reginei Victoria, marcata de lipsuri cauzate de criza financiara si de violenta pe care acestea o nasc.

Mikkel Birkegaard, autorul bestsellerului Biblioteca umbrelor, una dintre marile surprize ale literaturii daneze contemporane, revine in atentia cititorilor romani cu cel mai recent roman al sau, Condamnat la moarte (traducere din limba daneza de Gabriela Sauciuc). Plina de mister si suspans, cartea este povestea lui Frank Fons, un autor de romane politiste, celebre pentru descrierile amanuntite ale unor crime extrem de singeroase, intimplari livresti pe care cineva incepe sa le puna in practica, adevarate copii la indigo. Numai ca, spre deosebire de romanele sale, nu se gaseste nici un detectiv superinteligent care sa prinda criminalul, asa ca va trebui sa-si conduca propria investigatie.

Hors Collection

N. Steinhardt, în evocări şi mărturii. Un volum de evocări în care stau alături numeroase nume prestigioase care i-au fost aproape lui Steinhardt şi la care contribuie în egală măsură personalităţi culturale şi personalităţi din lumea clericală şi monahală, iar evocările ocazionale se îmbină cu altele mai nuanţate. Toţi autorii l-au cunoscut personal pe Steinhardt în diferite faze ale vieţii sale, iar textele lor conturează portretul complex al omului Nicolae Steinhardt.

Duhovnic de taină (Bartolomeu Anania) • Escală în timp şi spaţiu (Ov.S. Crohmălniceanu) • Ce reprezintă botezul lui N. Steinhardt? (Mina Dobzeu) • Din bucuriile şi ispitele Părintelui Nicolae ca monah în mănăstirea Rohia (Iustin Hodea Sigheteanu) • O înţelepciune voioasă (Virgil Nemoianu) • A fost cel mai bun prieten al meu (Alexandru Paleologu) • Nicolae Steinhardt (Eugen Simion) • Încercare de portret unitar pe baza unor amintiri răzleţe (Mihai Şora)

FLORIAN ROATIŞ este conferenţiar universitar doctor la Universitatea de Nord din Baia Mare, unde predă ştiinţe socioumane, director al Departamentului pentru Pregătirea Personalului Didactic din cadrul aceleiaşi universităţi. Este îngrijitor de ediţie al seriei de autor „N. Steinhardt” iniţiată de Mănăstirea „Sfînta Ana” Rohia şi Editura Polirom. De acelaşi autor: Economie. Sinteze şi comentarii (Polirom, 1998, 2002).

“Filmul surd în România mută.

Puteţi cumpăra cartea acum, de pe site-ul Editurii Polirom.

Nu i-am citit niciodată cărţile lui Cristian Tudor Popescu, până la apariţia unei cărţi despre cinematografia românească a fost un autor complet necunoscut pentru mine. Deşi este un jurnalist de renume în presa românească, i-am evitat până şi articolele din presa scrisă, concentrându-mă în multe dăţi pe apariţiile sale televizate. De aceea poate, nu cunoşteam faptul că este doctor în cinematografie al Universităţii de Artă Teatrală şi Cinematografică, unde susţine un curs interesant, apropiat ca temă acestei cărţi, intitulat „Tehnici de manipulare şi propagandă în cinematografie şi televiziune”.

Încă de la început, precizez că această carte – „Filmul surd în România mută. Politică şi propagandă în filmul românesc de ficţiune” – are o calitate importantă: prin descrierea filmelor, prin disecarea unor teme primordiale a cinematografiei din perioada comunismului, autorul te introduce într-o lume pe care ai impresia că ai cunoscut-o cândva şi pe care, cu noile detalii aflate, vrei să o revezi, pentru a o privi desigur cu alţi ochi. La fiecare film prezentat, la orice perioadă analizată, am încercat să îmi reamintesc şi au fost filme la aproape fiecare pagină pe care mi-am dorit să le revăd. Este, de aceea, o carte importantă despre cinematografia românească, una care îţi dezvoltă dorinţa de a diseca la rândul tău, ca spectator, fiecare film menţionat de Cristian Tudor Popescu.

Chiar dacă autorul doreşte să nu facă „analiza valorică a acestor filme din punct de vedere artistic”, lucru pe care ni-l exprimă tranşant încă din „argumentul” lucrării, câteva lucruri punctuale ne sunt oferite, făcându-se distincţia, măcar la final, între filmele strict de propagandă, filmele care, deşi sunt încadrate în acelaşi tipar, oferă momente artistice, de cinematografie autentică şi filmele care sunt antisistem şi au fost interzise în epocă de cenzura comunistă.

Ce înseamnă însă propagandă? Explicaţia ni se dă încă de la începutul cărţii: „Propagandă înseamnă orice operaţiune sistematică menită să influenţeze opinia masei şi să determine finalmente atitudini/acţiuni în avantajul sau dezavantajul unei persoane sau al unui grup”. Iar această formă de influenţare umană, comandată încă din perioada interbelică de către sovietici, şi regăsită ca atare în cinematografia din URSS a acelor ani („De aici patosul autentic, emoţionant, care animă Crucişătorul Potemkin, Octombrie, Sfârşitul Sankt Petersburgului, Mama, Pământ sau Trei cântece despre Lenin.”), este extrapolată la maxim şi de către comuniştii români, în etape distincite, strict influenţate de evoluţia politicii interne şi externe a regimului de după cel de-al doilea război mondial.

Concepţia artistică nu este importantă în această perioadă, ci mai degrabă încărcarea cu mesaj politic al fiecărui moment al filmelor. Pelicula, cel puţin la începutul perioadei, era scumpă, era considerată a fi plătită din banii poporului şi, tocmai din aceste motive, nu trebuia irosită. Orice film care nu avea impregnată ideea că, prin comunism, suntem în faţa unei idei fantastice şi în acelaşi timp reale, care avea drept unic scop crearea unei societăţi ideale, era cenzurat, tăiat, lipsit de sens şi, prin urmare, interzis: „Nimic nu trebuie să se întâmple pe ecran din pricina faptului că pur şi simplu se întâmplă. Minimalismul noului val douămiist poate fi considerat şi o reacţie la acest mod de a face cinema.

Însumând toate aceste caracteristici, putem numi film surd tipul de film dominant în anii ’50. Un film vorbitor adevărat nu doar vorbeşte cu glasurile personajelor, dar reuşeşte să dea spectatorului impresia că dialoghează cu el. Dacă însă filmul vorbeşte întruna, în legea lui, fără să bage în seamă spectatorul, dacă filmul întreabă şi tot el răspunde, fără să încerce a intui întrebările spectatorului şi a le răspunde, atunci nu e un film mut, dar e un film surd.” Iată deci ideea de la care a plecat această carte şi titlul ei, iar prin extrapolare s-a întins asupra unei întregi epoci şi nu numai asupra anilor ’50.

După cum spuneam mai sus, Cristian Tudor Popescu nu se mărgineşte la propagandă, ci ne oferă din când în când şi mostre ale jurnalismului invectiv şi direct pe care îl descoperim atunci când îi citim editorialele sau îl urmărim în emisiunile televizate. Aceste mostre trebuie privite însă în ansamblu, aplicate strict la filmele respective, filme care au reprezentat ceva în totalitatea propagandei comuniste. Iată un exemplu, atunci când vorbeşte despre finalul unuia dintre filmele considerate anti-sistem în perioada comunistă, Reconstituirea: „Finalul însă era mult mai groaznic. Mulţimea care vine de la meci se revarsă peste podeţ şi malul râului ca un puhoi de pitecantropi scăpaţi la lărgime. Figuri monstruoase, prostificate, animate de rânjete animalice, dobitoci râzăreţi care-i aruncă lui Vuică, năucit de lovitura mortală la cap – „De ce bei, bă? Ce-ai servit, Coteşti, Odobeşti? Era sifonu’ tare? Nu mai bea, bă, că ai să mori!”. Acesta este, indubitabil, poporul român, schimonosit de comunism, transformat în propria sa caricatură sinistră.”

Analiza în integralitatea ei determină un rezultat dur: nu am reuşit în perioada comunistă să spargem blocajul (cum s-a reuşit în alte ţări comuniste cum ar fi Cehoslovacia sau Polonia), filmele artistice pot fi numărate, după părerea lui Cristian Tudor Popescu, doar pe degetele unei singure mâini, la fel cum se întâmplă dacă numărăm filmele care au fost interzise ca urmare a catalogării lor ca fiind anti-sistem. Concluzia este, tocmai din aceste motive, dezamăgitoare: cinematografia românească nu a avut nicio influenţă la căderea comunismului, filmele au urmat linia partidului, iar cvasi-majoritatea celor care au lucrat la acestea (regizori, producători, actori, etc.) nu au mişcat în front, chiar dacă, peste ani, se disculpă şi încearcă să folosească în discursul public aşa-numita „rezistenţă prin cultură”. Care cultură, dacă ea aproape nu a existat în filmele româneşti din perioada 1945-1989? Vă las, în final, cu concluziile lui Cristian Tudor Popescu:

„Cu numai cinci pelicule catalogabile ca anti-sistem în patru decenii – Directorul nostru, Reconstituirea, O lacrimă de fată, Croaziera, Faleze de nisip – nu se poate spune că filmul românesc a contribuit la căderea comunismului.

Cu numai cinci pelicule de propagandă convingătoare artistic în patru decenii – Valurile Dunării, Setea, Duminică la ora 6, Puterea şi Adevărul, Zidul – nu se poate spune că „opera prop” a cinematografiei româneşti a contribuit la a-i face pe români să simpatizeze comunismul. Dar a pus umărul la altceva – să-i determine pe neaşteptat de mulţi să urască. Ura faţă de bogaţi, de intelectuali, de străini, de românii care au plecat din ţară se mai simte şi astăzi în societatea românească. După 1989, nici unul dintre cineaştii români care au făcut film în comunism nu şi-a recunoscut acest aport la ură, ca să nu mai vorbim de mea culpa.”

 Puteţi cumpăra cartea acum, de pe site-ul Editurii Polirom.