”Oameni iluştri. Convorbiri şi rememorari”, de Valeriu Râpeanu
Editura NICULESCU, București, 2009
Valeriu Râpeanu este, prin activitatea sa neobosită în multiple domenii ale artei, un reper al culturii române. Exegezele adunate în cărțile sale ating o arie largă, din care nu lipsesc, alături de literatură, muzica, artele plastice, istoria. Pe lângă ocupația sa de critic și istoric literar, acesta a avut și o intensă activitate editorială. Sub patronajul său, editura Eminescu a urmat un amplu program de tipărire și retipărire a operelor clasice ale culturii române, fiind editate ample ediții dedicate unor personalități precum N. Iorga, Gh. I. Brătianu sau Tudor Vianu.
Nu trebuie uitată nici prolifica activitate jurnalistică a lui Valeriu Râpeanu care, de-a lungul timpului, a avut ocazia să-i întâlnească, să-i cunoască și să îi intervieveze pe marii oameni de cultură ai vremurilor sale. O parte dintre interviuri sunt adunate în cartea “Oameni ilustri. Convorbiri si rememorari” formând, în totalitatea lor, un mijloc important de cunoaștere a “unor vremuri așa cum au fost”. Avem de-a face, de-a lungul celor 400 de pagini, cu personalități diferite, care, de cele mai multe ori, au păreri discordante. Această dezbatere continuă pe anumite teme (căci autorul are grijă să chestioneze mai multe personalități din același domeniu cu privire la o anumită problemă, de unde și intitularea generică a unor capitole: “În lumea muzicii”, “În lumea medicinei”, “În lumea vieții publice”, “În lumea teatrului și a filmului”), alături de multitudinea și măreția ideilor ce se revarsă din paginile cărții acaparează cititorul și îl poartă pe diferite tărâmuri ale culturii. Ne întâlnim, așadar, cu mari scriitori francezi, ca François Mauriac, André Maurois sau Emmanuel Roblès, cu oameni importanți din literatura română, ca Șerban Cioculescu sau Radu Tudoran, se vorbește despre Enescu și Brâncuși, dar există și interviuri cu importanți dramaturgi ai secolului XX, critici de artă sau oameni de film.
Importantă este și dimensiunea artistică pe care Valeriu Râpeanu o conferă interviurilor. Formația scriitoricească a acestuia este cea care diferențiază interviurile sale ample, intelectuale, de cele care reprezintă doar o serie de întrebări pe o anumită temă. Autorul redă, cu mult talent, atmosfera și recompune mediul în care îi întâlnește pe partenerii săi de discuție.
“Era în luna mai, 1978. Sosisem la Paris în drum spre Avignon, unde urma să aibă loc Colocviul latinității. Revăd și acum Parisul mohorât, încețoșat, așa cum l-am cuprins cu ochii pe la orele șapte dimineața, ieșind din Gara de Est, ce-ți oferea cunoscuta priveliște ștearsă, banală, vetustă. Un Paris neobișnuit de liniștit, încât până și viața uneia din marile gări ale metropolei franceze mi se părea încremenită în primele ore ale acelei zile de duminică.”
Îl găsim, astfel, pe François Mauriac la impresionanta vârsta de 80 de ani, extrem de lucid, cufundat în fotoliul său, gata să răspundă întrebărilor unor tineri jurnaliști timizi, vorbind, într-o cameră pe ai cărei pereți se zăresc tablouri de Picasso și Dufy, despre uitarea literară și despre numărul uriaș de titluri care se tipăresc în acel moment în Franța. Într-o altă discuție, Șerban Cioculescu, excelent caragialeolog, invocă, în împrejurări mai intime, câteva anecdote delicioase din viața lui Caragiale care au rolul de a înlesni înțelegerea operei acestuia. Emmanuel Roblès povestește, într-o cafenea de pe rue Jacob, printre fum și cafele, cum a primit vestea morții dragului său prieten Albert Camus.
Există multe alte convorbiri extreme de interesante, însă, dintre toate, cea mai prețioasă este, după părerea mea, cea cu Marcel Mihailovici și cu Monique Haas, în care cei doi povestesc despre prietenia lor cu George Enescu. Un dialog amplu, detaliat, care poate fi privit ca un adevărat studiu ce scoate la iveală felul de a fi al lui George Enescu, politețea desăvârșită de care dădea dovadă, modul în care era privit atât colegii săi de breaslă, cât și de oamenii obișnuiți, puterea sa uimitoare de muncă, talentul de care dădea dovadă, dar și aspecte mai triste, cum ar fi boala și moartea marelui compozitor. Important este și interviul realizat cu ocazia Retrospectivei Brâncuși din anul 1995, de la Centrul “Georges Pompidou”, care oferă o imagine exacta asupra importanței operei lui Constantin Brâncuși în lume, așezându-l pe acesta alături de alți mari artiști ai secolului XX.
Totodată, interviurile reprezintă o foarte bună modalitate de a înțelege mai bine opera celor cu care se dialoghează, cititorul formându-și, prin intermediul lor, o imagine de ansamblu a unei perioade importante din cultura europeană. La finalul convorbirilor, autorul revine cu unele completări asupra vieții și muncii celor intervievați, însă, de cele mai multe ori, anunță și dispariția acestora. Astfel, avem impresia că asistăm la sfârșitul unei mari culturi, când, de fapt, suntem martorii reînnoirii ei.
